Sentinţă civilă nr. 1609 din 11.12.2023

Cuprins pe materii:

Judecătoria Târgu Bujor, secţia civilă, sentinţa civilă nr. 1609/11.12.2023

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. ...../2023 la data de 06.06.2023, reclamanta S.C. G S.R.L a solicitat în contradictoriu cu pârâtul E M , obligarea acesteia din urmă la plata sumei de:

- 132,27 lei reprezentând contravaloare facturi;

- 120 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că a încheiat cu debitorul contractul de furnizare a energiei electrice nr. 170000......56 din 31.08.2022.

În temeiul contractului menționat, a emis în mod legal facturile fiscale indicate, facturi care însă nu au fost achitate.

În continuare a precizat că această creanța este una certă, iar existența ei rezultă din facturile fiscale atașate, lichidă — cuantumul acesteia fiind determinat prin facturile fiscale, precum și exigibilă — fiind împlinit termenul de plata al facturilor fiscale.

A încercat în repetate rânduri fie prin transmiterea de notificări de plata, fie prin contactări telefonice, rezolvarea amiabilă a situației ivite însă fără a ajunge la un rezultat concret.

În probațiune, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ. și art. 453 Cod procedură civilă.

Pârâtul, legal citat nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 28.11.2023, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând cererea formulată, prin prisma dispozițiilor legale, instanța reține următoarele:

În fapt, între părți a fost încheiat contractul de furnizare a energiei electrice nr. 1700000....6 din 31.08.2022, în temeiul căruia au fost emise facturile nr. FESM14401...9/05.11.2022 și FESM1452...2/05.12.2022 pentru suma totală de 132,27 lei.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 1270 Cod civil „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, astfel încât prin această dispoziție legală se instituie forța obligatorie a contractului între părțile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Potrivit art. 1516 alin. 1 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1350 alin. 1 Cod civil, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași text de lege, atunci când fără justificare o parte a unui contract nu își îndeplinește această îndatorire (respectiv obligațiile pe care le-a contractat), ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Totodată, potrivit art. 1548 C. civ. culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Astfel, sintetizând dispozițiile legale citate, în materie contractuală, sarcina probei este împărțită între creditor și debitor, în sensul că reclamantul are sarcina de a proba existența raportului juridic, respectiv a convenției și executarea propriilor obligații, moment în care se prezumă faptul neexecutării culpabile din partea debitorului, care poate proba contrariul, fie prin actul juridic al plății sau o altă modalitate de stingere a obligațiilor reglementată de lege, fie prin caracterul neculpabil al neîndeplinirii obligațiilor conținute de contract, prin intervenirea unui caz fortuit sau de forță majoră.

Instanța reține că în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Totodată, instanța reține că obligațiile bănești (astfel cum este cazul în speță), pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind necesară analiza condițiilor răspunderii civile contractuale în vederea determinării prejudiciului, întrucât o creanță în bani este determinată a priori în ceea ce privește cuantumul său.

În acest sens, instanța apreciază că, în cazul unei acțiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligații contractuale, trebuie să analizeze dacă există o creanță certă, lichidă și exigibilă a reclamantului împotriva pârâtului.

Potrivit din art. 663 alin 2 C. proc. civ., o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator semnat de părți.

Potrivit art. 663 alin 3 C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui.

Totodată, conform art. 663 alin. 4 C. proc. civ., o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Instanța constată că în prezenta cauză s-au desfășurat relații contractuale în urma cărora pârâtul și-a asumat obligația de a achita facturile aferente emise de către reclamantă pentru serviciile prestate, aceasta din urmă probând existența unor raporturi juridice obligaționale, în baza cărora s-au emis facturile fiscale depuse la dosarul cauzei, din care rezultă contravaloare mărfii livrate în cuantum de 132,27 lei.

De altfel, instanța reține că pârâtul nu a negat raportul juridic obligațional stabilit între părți, după cum nu a contestat nici existența sau întinderea creanței invocate de reclamantă și nici nu a dovedit stingerea obligațiilor prin vreunul din modurile reglementate de lege.

Totodată, în cauza dedusă judecății, instanța constată că, în raport de prevederile art. 663 alin. 2, 3 și 4 C. proc. civ., creanța reclamantei este certă, rezultând din facturile fiscale depuse la dosar, este lichidă, fiind stabilită în bani prin facturile emise, și exigibilă, deoarece s-a împlinit data scadentă înscrisă pe acestea.

Instanța reține că pârâtul nu a achitat suma de 132,27 lei lei, reprezentând contravaloare facturi.

Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită cerere așa cum a fost formulată privind plata facturilor neachitate și va obliga pârâtul la plata către reclamanta a sumei de 132,27 lei, reprezentând contravaloare facturi.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă:

Potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea celeilalte părți la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este ținută să le probeze, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

Potrivit art. 451, alin. 1 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților […], precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna-desfășurare a procesului.

Astfel, instanța va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 20 lei reprezintă taxă judiciară de timbru și 100 lei reprezintă onorariu avocat.