Sentinţă civilă nr. 949 din 19.10.2021

Cuprins pe materii:

Judecătoria Târgu Bujor, secţia civilă, sentinţa civilă nr. 949/19.10.2021

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.05.2021, sub nr. .../2021, reclamanta R & R S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I E pe calea procedurii cererii de valoare redusă, pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata sumei de 1.458,69 lei, din care 663,29 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate, 200 lei reprezentând justa despăgubire, 595,40 lei reprezentând contravaloarea echipamente, precum și penalități de întârziere, la care se adaugă 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a încheiat cu R & R S.A., contractul de furnizare servicii înregistrate sub nr. 736917....75 din data de 29.11.2016, având ca obiect pachetul de servicii de comunicații oferite clientului de către R & R S.A.

În baza acestor contracte, furnizorul i-a prestat serviciile prevăzute și a emis facturile de plată pentru aceste servicii, însă pârâtul, nerespectându-și obligațiile asumate, nu a achitat contravaloarea serviciilor furnizate.

Suma datorată de pârât este în cuantum de 1.458,69 lei, din care 663,29 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate, 200 lei reprezentând justa despăgubire, 595,40 lei reprezentând contravaloarea echipamente, precum și penalități de întârziere.

În drept, creditoarea a uzat de procedura cu privire la cererile de valoare redusă reglementată în art. 1026-1033 C. proc. civ.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 50 lei taxă de timbru potrivit art. 6 alin. 1 din OUG nr. 80/2013, privind taxele de timbru.

În conformitate cu dispozițiile art. 1029 alin. 3 Cod procedură civilă, în dovedirea cererii, reclamanta a atașat la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: contractul de furnizare servicii nr. 736917...75 din data de 29.11.2016, actul adițional din data de 14.12.2016 și facturile care nu au fost achitate de către pârât.

Pârâtul, I E nu a trimis formularul de răspuns completat sau orice alt mijloc adecvat și nu a solicitat administrarea de probe.

Pentru justa soluționare a cauzei instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând cererea formulată, prin prisma dispozițiilor legale, instanța reține următoarele:

În fapt, reclamanta a furnizat pârâtului servicii de telefonie mobilă și Di Tv Satelit, conform contractului de furnizare servicii nr. 7369173... din data de 29.11.2016 în baza căruia au fost emise facturile fiscale depuse la dosarul cauzei.

Potrivit prevederilor contractuale cuprinse în actul adițional, instanța reține că părțile au stabilit o durată minimă contractuală de 24 de luni.

Astfel, în baza contractului menționat, au fost emise de către reclamantă facturile depuse la dosarul cauzei.

Instanța reține că deși la dosarul cauzei au fost depuse „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R &R ”, acestea nu au fost însușite prin semnătură de către pârât.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ. „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, astfel încât prin această dispoziție legală se instituie forța obligatorie a contractului între părțile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Potrivit art. 1516 alin. 1 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1350 alin. 1 Cod civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași text de lege, atunci când fără justificare o parte a unui contract nu își îndeplinește această îndatorire (respectiv obligațiile pe care le-a contractat), ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Totodată, potrivit art. 1548 C. civ. culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Astfel, sintetizând dispozițiile legale citate, în materie contractuală, sarcina probei este împărțită între creditor și debitor, în sensul că reclamantul are sarcina de a proba existența raportului juridic, respectiv a convenției și executarea propriilor obligații, moment în care se prezumă faptul neexecutării culpabile din partea debitorului, care poate proba contrariul, fie prin actul juridic al plății sau o altă modalitate de stingere a obligațiilor reglementată de lege, fie prin caracterul neculpabil al neîndeplinirii obligațiilor conținute de contract, prin intervenirea unui caz fortuit sau de forță majoră.

Instanța reține că în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Totodată, instanța reține că obligațiile bănești (astfel cum este cazul în speță), pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind necesară analiza condițiilor răspunderii civile contractuale în vederea determinării prejudiciului, întrucât o creanță în bani este determinată a priori în ceea ce privește cuantumul său.

În acest sens, instanța apreciază că, în cazul unei acțiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligații contractuale, trebuie să analizeze dacă există o creanță certă, lichidă și exigibilă a reclamantului împotriva pârâtului.

Potrivit din art. 663 alin 2 C. proc. civ., o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator semnat de părți.

Potrivit art. 663 alin 3 C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui.

Totodată, conform art. 663 alin. 4 C. proc. civ., o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Instanța constată că în prezenta cauză s-au desfășurat relații contractuale în urma cărora pârâtul și-a asumat obligația de a achita facturile aferente emise de către reclamantă pentru serviciile prestate, aceasta din urmă probând existența unor raporturi juridice obligaționale, derivând din contractul încheiat între părți și a actelor adiționale încheiate la acesta, în baza cărora s-au emis facturile fiscale depuse la dosarul cauzei în valoare totală de 663,29 lei.

De altfel, instanța reține că debitorul nu a negat raportul juridic obligațional stabilit între părți, după cum nu a contestat nici existența și întinderea creanței invocate de reclamantă și nici nu a dovedit stingerea obligațiilor prin vreunul din modurile reglementate de lege.

Totodată, în cauza dedusă judecății, instanța constată că, în raport de prevederile art. 663 alin. 2, 3 și 4 C. proc .civ., creanța reclamantei este certă, rezultând din contractul încheiat între părți (însușit de acestea prin semnătură) și facturile fiscale depuse la dosar, emise în executarea acestuia, este lichidă, fiind stabilită în bani prin facturile emise, și exigibilă, deoarece s-a împlinit data scadentă înscrisă pe acestea.

Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită capătul de cerere privind plata facturilor neachitate și va obliga pârâtul la plata către reclamanta a sumei de 663,29 lei, reprezentând contravaloarea acestora.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, instanța reține în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins și calculat penalități în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, în conformitate cu dispozițiile art. 3.6 din Anexa la contract, respectiv din „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R & R ”.

Potrivit art. 3.6 din condițiile generale, în cazul neplății contravalorii facturilor până la expirarea termenului de plată, R & R poate percepe, începând cu cea de-a zecea zi a lunii următoare, penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra cuantumului facturilor neachitate.

Astfel, instanța reține că textul redactat reprezintă în fapt o veritabilă clauză penală prin care este stabilit anticipat cuantumul prejudiciului ca urmare a neîndeplinirii la termen a obligațiilor de plată.

În primul rând, astfel cum anterior s-a reținut, „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R &R ”, nu au fost semnate de către părți, neexistând nicio dovadă la dosarul cauzei cu privire la faptul că acestea au fost însușite de către pârât; în alți termeni, nu există nicio dovadă că pârâtul și-a exprimat acordul de voință cu privire la clauza penală amintită.

Nu poate fi reținută ca o valabilă manifestare de voință, mențiunea trecută în cuprinsul contractului încheiat între părți la Anexa 1 – intitulată „Acordul beneficiarului”, prin care se menționează că beneficiarul a luat cunoștință, a primit și este de acord cu respectivele condiții generale ale contractului; instanța reține că în tot acest context, nu poate analiza identitatea „Condițiilor generale” depuse la dosar cu cele în privința cărora se face referire în contract.

În alți termeni, instanța reține că nu s-a făcut dovada manifestării de voință și însușirii de către pârât a clauzelor penale constatate prin „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R &R ” depuse la dosarul cauzei.

Doar pentru aceste considerente în sine, instanța reține că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Mai mult, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.

De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.

În litigiul de față, dedus judecății, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalități de 0,2% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 73 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată.

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței.

Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.

Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze.

În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive.

Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei.

Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).”

În cauză, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în bloc condițiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere, obținute prin aplicarea a 0,2 % pe fiecare zi de întârziere, astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Cu privire la capătul de cerere privind plata sumei de 200 de lei cu titlu de justă taxă de despăgubire:

Potrivit 3 din actul adițional, în cazul încetării (reziliere, denunțare unilaterală, anulare, etc, inclusiv pentru neplata la termen a contravalorii oricărui serviciu contractat), înainte de expirarea durate inițiale sau extinse, beneficiarul se obligă să achite R & R , cu titlu de justă despăgubire, contravaloarea serviciilor de activare și utilizare a rețelei, precum și contravaloarea tuturor discounturilor și a reducerilor, subvențiilor etc..

În primul rând, instanța nu reține ca fiind dovedită în cauză încetarea contractului încheiat între părți anterior expirării duratei contractuale.

Deși prin art. 5.2 lit. a din „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R & R ”, se prevede că în funcție de propria apreciere R & R poate considera prezentul contract ca fiind reziliat de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere a beneficiarului, fără posibilitatea acordării vreunui termen, fără intervenția instanței și fără îndeplinirea vreunei formalități dacă beneficiarul nu plătește abonamentele lunare sau tarifele aferente serviciilor furnizate, instanța reține că, pentru a asigura o deplină transparență și pentru a da posibilitatea debitorului să cunoască intenția creditoarei de a considera contractul reziliat de plin drept și de a-și exprima eventual poziția în acest sens aceasta ar fi trebuit să înștiințeze debitorul despre faptul că a intervenit rezilierea de drept a contractului.

În cauza dedusă judecății, reclamanta nu a depus la dosar niciun înscris din care să rezulte data rezilierii contractului pentru a se putea verifica dacă rezilierea a intervenit înainte de expirarea duratei stabilite prin contract, clauzele penale fiind datorate numai în situația încetării contractului anterior expirării duratei inițiale sau extinse (de 24 de luni).

De asemenea, faptul că la art. 5.2 din condițiile generale s-a prevăzut că rezilierea intervine de drept, „fără a fi necesară punerea în întârziere a beneficiarului, fără posibilitatea acordării vreunui termen, fără intervenția instanței și fără îndeplinirea vreunei formalități” , nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât, chiar dacă se produce de plin drept, este totuși nevoie de notificarea specializată a creditorului care să manifeste voința acestuia în sensul rezilierii contractului, având în vedere că acesta are opțiunea între mai multe remedii în caz de neexecutare a contractului, potrivit art. 1516 Cod civ..

Așadar, din conținutul clauzelor contractuale citate, instanța constată că părțile au prevăzut ca modalitate de încetare a contractului, rezilierea convențională bazată pe pact comisoriu.

Potrivit art. 1550, alin. 2, rap. la art. 1549, alin. 3 din Cod civ., dacă părțile au convenit astfel, rezilierea produce efecte de plin drept.

De asemenea, potrivit art. 1553 alin. 1 din Cod civ., pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului.

Alin. 2 al aceluiași text de lege prevede că rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

Cu toate acestea, instanța reține că pentru efectivitatea rezilierii convenționale, adică pentru ca aceasta odată invocată să opereze, este necesară notificarea specializată a debitorului, ceea ce semnifică obligația creditorului de a aduce la cunoștința debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezilierea contractului și condițiile în care aceasta operează.

Această notificare este necesară deoarece creditorul, în ipoteza în care debitorul nu își execută obligația, conform art. 1516 alin. 2 C. civ., are dreptul de opțiune între mai multe remedii, astfel încât, prin notificare acesta își manifestă opțiunea pentru unul dintre acestea. (în același sens și opiniile doctrinare: Tratat Elementar de Drept Civil – Liviu Pop, Ionuț Florian Popa, Stelian Ioan Vidu; Instituții de Drept Civil – Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu).

În orice caz, astfel cum anterior s-a precizat, reclamanta nu a făcut dovada însușirii de către ambele părți a „Condițiilor generale” ale contractului.

Așadar, având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada rezilierii contractului cu debitorul, instanța apreciază că nu este realizat caracterul cert al creanței pretinse de creditoare.

Mai mult, potrivit art. 6 anterior redat, suma solicitată cu titlu de justă despăgubire, este datorată de către consumator pentru ipoteza încetării contractului, indiferent de motivul de încetare a acestuia, inclusiv denunțare unilaterală sau anulare.

Or, punctul 1, lit. r) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă acea prevedere care permite profesionistului obținerea unei sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul nerespectării contractului de către comerciant.

Din analiza contractului încheiat între părți rezultă că nu au fost stabilite compensații echivalente și în sarcina creditoarei în cazul neexecutării contractului, astfel că instanța reține că reglementarea acestor despăgubiri în contractul încheiat între părți constituie clauză abuzivă, pentru toate considerentele expuse în analiza obligării la penalități în valoare de 0,2% pe zi de întârziere.

Pentru toate aceste considerente, instanța urmează să respingă aceste capăt de cerere ca neîntemeiat.

Cu privire la capătul de cerere privind clauza penală echipamente, în cuantum de 595,40 lei:

Instanța reține că acestea sunt solicitate în baza art. 5.5.1 din „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R &R ”, potrivit cărora, în cazul încetării contractului din orice motiv, dacă nu restituie până cel mai târziu în data de 7 a lunii următoare solicitării denunțării contractului bunurile primite, abonatul se obligă să achite în mod necondiționat cu titlu de clauză penală echivalentul echipamentelor date spre folosința clientului.

Cu toate acestea, pentru argumentele anterior expuse instanța reține că reclamanta nu a făcut dovada încetării (rezilierii) contractului cu pârâtul, fapt pentru care instanța apreciază că nu este realizat caracterul cert al creanței pretinse de creditoare, ca urmare a lipsei de incidență a textului cuprins dispozițiile anterior redate.

În alți termeni, se reține că, în cauză, nu a fost făcută dovada încetării contractului desfășurat între părți; în primul rând, clauza care permite reclamantei rezilierea de drept a contractului, cuprinsă în „Condițiile generale” ale contractului, nu a fost însușită de părți prin semnătură; reiterând, instanța nu poate reține dispozițiile „Condițiilor generale” din moment ce nu poate analiza identitatea „Condițiilor generale” depuse la dosar cu cele în privința cărora se face referire în contractul ce a fost efectiv semnat de părți.

În alți termeni, instanța reține că nu s-a făcut dovada manifestării de voință și însușirii de către pârât a clauzelor constatate prin „Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice integrate R &R ” depuse la dosarul cauzei (incluzând pactul comisoriu care oferă posibilitatea reclamantei de a solicita rezilierea contractului).

Totodată, se reține că reclamanta nu a făcut dovada realizării niciunui demers în vederea obținerii rezilierii unilaterale ori judiciare a contractului încheiat între părți.

Prin urmare, în raport de înscrisurile depuse la dosar, instanța constată că reclamanta nu a făcut dovada rezilierii contractului.

Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere, contravaloarea echipamentelor fiind datorată doar în ipoteza refuzului de restituire în caz de încetare a contractului, aspect nedovedit în cauză.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă:

Potrivit art. 1032 alin. 1 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea celeilalte părți la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este ținută să le probeze, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

Potrivit art. 451, alin. 1 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, […], precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna-desfășurare a procesului.

Având în vedere dispozițiile legale mai sus amintite și față de faptul că pârâtul a căzut în pretenții, instanța va dispune obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor necesare determinate de proces, respectiv la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru (fila 5).