Hotărâre nr. 1397 din 11.03.2024

Dosar nr. #####/299/2022

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREŞTI

SECŢIA A II-A CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. ####

ŞEDINŢA ####### DIN DATA DE 11.03.2024

INSTANŢA CONSTITUITĂ DIN:

PREŞEDINTE: ###### #####

GREFIER: ##### ######## ###

Pe rol pronunţarea cauzei civile privind pe reclamanta-pârâtă S.C. ## ########## S.R.L., pe pârâta-reclamantă ##### #####-##### și pe pârâtul #### ### #######, având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.

Dezbaterile în fond şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică, din data de 26.02.2024 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanţa, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 11.03.2024, când, deliberând, a hotărât următoarele:

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.04.2022, sub nr. #####/299/2022, reclamanta S.C. ## ########## S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ##### #####-#####, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei reprezentând prejudiciul de imagine suferit, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat prevederile art. 72, art. 73, art. 1349 și art. 1357 C.civ. și art. 30 din Constituție, învederând că, prin postările făcute de către pârâtă pe „Grupul Intervenții Estetice Botox, Acid Hialuronic, recomandări și nemulțumiri” sau pe „Grupul Operații Estetice”, ambele din rețeaua Facebook (care, potrivit Deciziei nr. ######### a Î.C.C.J., este un spațiu public), multe cliente și-au anulat programările și au renunțat la serviciile de natură medicale ale societății sale, ceea ce a creat un prejudiciu material.

Reclamanta a menționat că, în urma unei programări efectuate în luna septembrie 2021, pârâta s-a prezentat la clinica sa la data de 05.01.2022, unde, după informarea prealabilă asupra situației medicale ce urmează să o suporte, a semnat un „Consimțământ proceduri medicale”, prin care i-au fost aduse la cunoștință toate informațiile medicale necesare intervenției.

De asemenea, a fost întocmită „#### pacient”, pârâta semnând de luare la cunoștință cu privire la toate informațiile medicale privind injectarea cu toxina botulinică botox, respectiv a fost completat un „Chestionar de evaluare a stării generale”, în conformitate legală.

La ultima pagină a chestionarului, pârâta și-a asumat obligația de a nu efectua în niciun mod o publicitate înșelătoare la adresa societății conform art. 4 din Legea nr. 158/2008 și să nu aducă acuze defăimătoare la adresa societății, fără a solicita anterior o examinare medico-legală de constatare a eventualelor leziuni ce ar fi putut să apară în urma intervenției medicale, în caz contrar, reclamanta având dreptul să solicite despăgubiri în valoare de 20.000 euro pentru prejudicierea imaginii.

Cu toate acestea, pârâta și-a încălcat obligațiile cu bună-știință, aducând societatea reclamantă într-o situație stânjenitoare, prin efectuarea anumitor acte materiale denigratoare, săvârșite prin intermediul rețelei de socializare, acte care, ulterior, au adus anumite prejudicii de ordin moral și, mai ales, material.

Prin „acuze defăimătoare” se înțelege postările sau review-urile jignitoare și denigratoare publicate pe rețelele de socializare.

Aceste despăgubiri au caracterul unor daune morale, ele reprezentând prejudiciul de imagine suferit de reclamantă, ca urmare a postărilor extrem de tendențioase și defăimătoare, de pe rețeaua de socializare și de pe grupurile menționate, acestea fiind probate prin înscrisurile anexate.

Din aproape toate imaginile pârâtei, postate pe grupuri, reiese că aceasta era deosebit de încântată și mulțumită de intervenția efectuată, iar, din postările imediat ulterioare intervenției, rezultă chiar o supra-mulțumire a acesteia față de societate și intenția de a o recomanda pe viitor.

Cu toate că i-a fost adus la cunoștință, anterior efectuării procedurii medicale, despre faptul că pot exista anumite modificări temporare ale conturului facial, până la stabilizarea substanței injectate și la uniformizarea acesteia în porțiunea facială, pârâta a înțeles să-și asume aceste mici inconveniențe temporare, prin semnarea documentelor.

Ulterior, fără acordul reclamantei, pârâta a publicat o postare prin care a adus la cunoștința acestor „Grupuri” atât sancțiunea la care societatea a fost supusă de Direcția de ######## ####### a Municipiului București, aplicată pentru alte motive decât cele expuse de pârâtă, cât și „notificarea” comunicată acesteia de către avocat, prin care i se aduceau la cunoștință anumite obligații pe care și le-a asumat prin semnarea înscrisurilor.

Ambele documente au fost postate și au atras din partea publicului diverse aprecieri nepotrivite la adresa societății, pârâta încălcându-și obligațiile asumate anterior intervenției.

Modul ironic și defăimător descris a adus prejudicii serioase de imagine, foarte multe cliente anulându-și programările și renunțând la serviciile sale ulterior.

Afirmațiile ca „desfigurată la buze” și „mutilată” de către medicul său sunt de o gravitate extrem de ridicată, în contextul în care pârâta nu are în prezent nicio problemă medicală cauzată de acea intervenție.

Aceasta nu deține un certificat medico-legal care să ateste vreo eroare medicală și niciun răspuns la vreo ####### de malpraxis prin care să se constate vreo eroare medicală, eroare ce poate să atragă legal vreo răspundere a personalului său.

Pârâta a continuat acțiunea denigratoare prin proferarea unor neadevăruri la adresa administratoarei ########### ########, cum că aceasta ar fi înjurat-o telefonic și ar fi negat cele întâmplate, lucruri total neadevărate.

Însăși pârâta a recunoscut că, după 7 zile, buzele arătau „binișor”, dar, după ce „s-a consultat alți medici, aceștia i-ar fi spus că procedura nu a fost efectuată corect.

Din întreg materialul probator depus, rezultă că sunt foarte multe postări care condamnă atitudinea pârâtei de denigrare a societății și care consideră că reclamanta este, într-adevăr nr. 1 în #######, în acest domeniu, contrazicând vehement susținerile postate de pârâtă.

####, există potențiale cliente care au dat curs celor postate de către pârâtă și au crezut toate inepțiile răutăcioase ale acelor postări, în afara celor care au anulat programările și au renunțat la serviciile medicale ale societății.

Reclamanta a susținut că sunt întrunite toate elemente juridice necesare atragerii răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie: pârâta nu a respectat regula de conduită impusă de obligațiile asumate prin semnătură anterior efectuării procedurilor medicale specifice; pârâta a adus atingere societății, prin acțiunea sa de postare a acelor relatări creând un disconfort real și pierderi clientelare destul de mari; pârâta a acționat cu discernământ, fiind responsabilă de toate aceste prejudicii cauzate; pârâta a cauzat un prejudiciu prin fapta ilicită – conținutul acelor postări fiind unul extrem de grav; pârâta a acționat cu intenție directă, ca formă a vinovăției prevăzute de lege; pârâta are obligația de a reparare a prejudiciului cauzat/adus societății.

În drept, au fost invocate prevederile art. 30 alin. 6 din Constituția României, art. 72, art. 73, art. 1349 alin. 1 și alin. 2, art. 1357 alin. 1 și alin. 2, art. 1358 teza I C.civ.

În susținerea cererii, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: consimțământ proceduri medicale (fila 8), fișă pacient (filele 9-18), chestionar de evaluare a stării generale (filele 19-20), postare Facebook (filele 21-27), planșe fotografice (filele 28-29, 76-78), conversație electronică (filele 30-54, 58-75), situație programări (filele 55-57).

La data de 16.05.2022, prin serviciul registratură, reclamanta a depus precizări prin care a învederat că acțiunea are ca obiect răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, la care a atașat, în copie, extras ONRC (filele 92-95).

Cererea a fost legal timbrată, conform chitanțelor depuse la dosar (fila 88).

La data de 29.06.2022, prin serviciul registratură, pârâta ##### ##### ##### a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, respectiv cerere reconvențională prin care a cerut, în contradictoriu cu reclamanta S.C. ## ########## S.R.L. și cu pârâtul #### ####, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se atragă răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciilor materiale și morale provocate prin efectuarea, la data de 05.01.2022, a unui act medical constând în injectarea buzelor cu o cantitate de 2 ml de acid hialuronic, act medical viciat de săvârșirea unor greșeli profesionale și depășirea atribuțiilor profesionale ale medicului pârât, act care a constituit, în esență, un act de malpraxis medical, respectiv obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 40.000 lei reprezentând daune morale și a sumei de 3.765,15 lei daune materiale pentru prejudiciul cauzat.

În motivare, pârâta-reclamantă a învederat că, în luna septembrie 2021, a făcut o programare pentru data de 05.01.2022 la clinica ###### Art Aesthetics, aparținând reclamantei-pârâte.

Întrucât în luna decembrie 2021, administratorul clinicii, numita ########### ######## a postat pe rețeaua de socializare Facebook programul de sărbători, din care reiese că, la data de 05.01.2022, clinica era închisă, pârâta-reclamantă a contactat clinica, fiind anunțată că se poate prezenta la data programată, întrucât va veni un medic special pentru ea, fiind asigurată că de injectări cu acid hialuronic se ocupă toți medicii clinicii, care au aceleași studii și aceeași tehnică de injectare.

Pârâta-reclamantă s-a prezentat la data de 05.01.2022 la clinică, iar procedura de augmentare a fost realizată de pârâtul #### ####, care a propus injectarea buzelor cu 2 ml de acid hialuronic și fire PDO, în opinia lui, urmând ca rezultatul să fie vizibil și frumos de la prima injectare, cu toate că pârâta-reclamantă i-a adus la cunoștință că nu a mai urmat o astfel de procedură.

La câteva zile după injectare, a trimis câteva fotografii clinicii, în care buzele prezentau asimetrii mari, acid migrat, gâlme și hematoame, însă i-a fost comunicat că trebuie să aștepte 7-14 zile pentru rezultatul final.

După cele 14 zile, a contactat din nou clinica, însă administratoarea a refuzat orice cooperare, rezumându-se la a adresa injurii și negând cu vehemență că procedura de injectare ar fi fost greșită, susținând că actul medical s-a efectuat corect.

Pârâta-reclamantă și-a pierdut încrederea în medicii clinicii, motiv pentru care a solicitat o a doua opinie medicală, sens în care i-a fost confirmat că procedura nu a fost efectuată corect, întrucât acidul hialuronic a migrat și este necesar retușul buzelor, astfel că a apelat la o altă clinică medicală.

În urma unor discuții în contradictoriu cu reprezentanța reclamantei-pârâte care nu voia să recunoască greșeala medicală comisă și nici să efectueze o programare la alt doctor din cadrul clinicii ales de ea pentru retuș, într-adevăr, a postat pe un grup de socializare, Facebook, experiența sa de la clinica ###### Art Aestethics, ocazie cu care au comentat și alte persoane care au avut aceeași experiență.

Cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată, pârâta-reclamantă a arătat că nu neagă că a postat experiența sa la clinică pe cele două grupuri de socializare, însă nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, plecând de la faptul că afirmațiile sale au o bază factuală ce a fost pe deplin dovedită.

Potrivit jurisprudenței ####, în categoria judecăților de valoare se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calității profesionale, morale și personale ale altuia, în timp ce afirmațiile factuale regrupează exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate.

După cum s-a apreciat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește judecățile de valoare, persoanei care le exprimă nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, însă acestea trebuie să aibă o bază factuală suficientă.

Afirmațiile factuale, însă, sunt susceptibile de proba verității, însă posibilitatea de sancționare este subsumată de ##### de buna-credință a celui ce face afirmațiile în discuție și de respectarea unei anumite deontologii care impune verificarea informațiilor.

În speță, afirmațiile sale reprezintă fără putință de tăgadă întreaga sa experiență la clinica ###### Art, precum și urmările procedurii de augmentare a buzelor de către pârâtul #### ####, afirmații dovedite cu fotografii, sancțiunea aplicată reclamantei pârâte, precum și notificarea trimisă prin avocat și prin care s-a încercat intimidarea sa, tocmai cu scopul de a se „ascunde” o eroare medicală.

Întreaga poveste publicată nu a fost absolut denaturată, iar ceea ce s-a publicat cuprinde cu exactitate experiența sa personală (trăită și de alte persoane), toate aceste aspecte dovedind că nu este vorba de o publicitate înșelătoare sau acuze defăimătoare făcute cu rea-credință, contrar celor susținute de reclamantă.

Prin urmare, nu există faptă ilicită, postarea supusă analizei nu aduce atingerii imaginii clinicii, aceasta reprezintă o judecată de valoare, are o bază factuală asupra modalității în care s-a realizat procesul de augmentare a buzelor, precum și modalitatea în care administratorul clinicii a înțeles să coopereze în momentul în care a semnalat problemele apărute în urma procedurii medicale.

De asemenea, nici prejudiciul nu este dovedit, în condițiile în care nu rezultă că presupusele programări sunt, într-adevăr, anulate sau clientele au renunțat la programări ca urmare a postării sale.

Or, prin prezenta cerere, reclamanta încearcă, cu rea-credință, să-și recupereze prejudiciul în cuantum de 30.000 lei prin sancțiunea aplicată de DSP.

Ca atare, nici condiția legăturii de cauzalitate nu este îndeplinită, nefăcându-se nicio dovadă între prejudiciul suferit și postarea sa.

În ceea ce privește cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a invocat prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1373 C.civ., susținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie și a comitenților pentru presupuși.

Cu privire la fapta ilicită, aceasta a constatat în aceea că, la data de 05.01.2022, pârâtul a efectuat în mod greșit procedura de augmentare buze în urma căreia pârâta-reclamanta a suferit vătămări fizice la nivelul buzelor, precum și vătămări psihice, fiind profund afectată de modul în care buzele sale au arătat ulterior injectării cu acid hialuronic.

Referitor la prejudiciu, acesta este reprezentat de daunele suferite, atât cele materiale (cheltuielile achitate clinicii pentru efectuarea procedurii de augmentare buze, cheltuieli de transport, cheltuieli pentru retușul buzelor la o altă clinică medicală), cât și daune morale constând în consecințele negative suferit atât pe plan fizic, cât și psihic.

De asemenea, există legătură de cauzalitate între nerespectarea normelor medicale de către pârâți și vătămările suferite, prejudiciul fiind consecința producerii vătămărilor.

Cu privire la vinovăție, a invocat prevederile art. 16 C.civ., menționând că pârâții au acționat din culpă, cu toate că, ulterior, cu intenție directă, au încercat să ascundă eroarea medicală.

În ceea ce privește necesitatea aplicării unei sancțiuni, judecătorul poate decide ce sumă poate acorda cu titlu de daune morale, dar ca aceasta se justifică față de complexitatea prejudiciului.

Or, solicitarea sa de acordare a daunelor morale de 40.000 lei reprezintă o sancțiune ce este în acord cu jurisprudența europeană (cauza ##### pentru Partidul Democrației c.

Turciei).

Mai mult, pârâta a susținut că a suferit un șoc și stări de depresie în momentul în care a observat modul în care arată buzele, asimetrice și pline de gâlme.

Importanța valorilor morale lezate este semnificativă, întrucât a fost afectată în mod negativ prin atingeri aduse unor importante valori, precum demnitatea, integritatea fizică și psihică, atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care s-a manifestat prin suferința fizică și morală resimțită în mod evident.

Consecințele negative au fost și sunt percepute și resimțite cu o intensitate însemnată, astfel că nu mai există niciun dubiu cu privire la faptul că prejudiciul care trebuie reparat nu este doar cel material, ci și cel moral, iar cuantumul daunelor morale de 40.000 lei este rezonabil și reprezintă o justă despăgubire a prejudiciului moral încercat, ca urmare a suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 16, art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1385 C.civ.

În dovedire, pârâta-reclamantă a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: pașaport de frumusețe (filele 115-116), scrisoare medicală (fila 117), corespondență electronică (filele 119-161).

Cererea reconvențională a fost legal timbrată, conform chitanței depuse la dosar (fila 208).

La data de 22.07.2022, prin serviciul registratură, pârâtul #### ### ####### a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată, respectiv admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a învederat că pârâtei-reclamantei i-au fost aduse la cunoștință efectele ce s-ar putea produce ulterior injectării sale, fiindu-i prezentat un istoric al compoziției chimice și medicale ale acidului hialuronic și fiindu-i date recomandări medicale în caz că ar interveni ulterior o anume situație de disconfort fizic sau ar apărea anumite malformații sub forma unor „gâlme”.

Astfel, pârâta a semnat un „Consimțământ proceduri medicale”, luând la cunoștință și asumându-și personal eventualitatea producerii unor mici echimoze post injectare, cu caracter temporar, periodic, ca o eventuală consecință a nerespectării indicațiilor post injectare cu acid hialuronic.

Acest gen de apariție a anumitor „gâlme” se datorează de cele mai multe ori faptului că solicitantele unor asemenea injectări cu acid hialuronic insistă din diverse motive să li se injecteze o cantitate mai mare de acid, deoarece doresc o mărire a volumului buzelor, mărire rapidă și imediat care să aibă efecte estetice urgente.

Din punct de vedere medical, o asemenea situație nu poate atrage vreo răspundere a persoanei care a atras atenția asupra unor eventuale riscuri minori, care ar fi putut să apară.

Pârâtei i-a fost comunicat că 2 ml se injectează în 2 etape, la intervale de tip apreciative, însă aceasta a insistat să i se injecteze 2 ml, deoarece nu locuiește în București și nu se poate deplasa încă o dată pentru o nouă injectare, întrucât ar urma să facă cheltuieli destul de mari cu biletele de avion, cazarea etc.

Pârâtul a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la invocarea unui „act de malpraxis medical”, constatarea unei asemenea erori medicale se face de către ####### de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis Medical din cadrul Direcției de ######## ####### a Municipiului București, conform art. 679-684 din Legea nr. 95/2006.

Or, pârâta-reclamantă nu a efectuat nicio expertiză medicală în acest sens, care putea să fie efectuată doar atunci când a susținut că există complicații medicale și, nicidecum, în prezent, când starea de sănătate a acesteia este mai mult decât foarte bună, așa cum reiese din postările pe care aceasta le efectuează frecvent pe rețelele de socializare.

De asemenea, pârâta nu are o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se constate eroare medicală și, prin urmare, nu există faptă ilicită sau prejudiciu.

Pârâtul a învederat că noua injectare și modelare a buzelor a avut loc la scurt timp de la procedura efectuată de el, la aproximativ o lună și jumătate, perioadă în care nu a existat nicio problemă medicală ce putea fi reclamată.

Susținerea pârâtei că reclamanta ar fi primit o amendă de 30.000 lei din partea DSP este total incorectă, amenda fiind de 5.000 lei pentru alte motive decât cele invocate de aceasta.

Pârâtul a menționat că, în prezent, este imposibilă efectuarea unei expertize, deoarece starea medicală din trecut a suferit modificări prin noi injectări, ulterior, la o altă clinică.

De asemenea, a susținut că nu a propus injectarea a 2 ml de acid hialuronic, ci pârâta, aceasta fiind extrem de mulțumită de injectare, aducând laude reclamantei.

A mai arătat că dialogul purtat cu administratorul societății nu este probat, iar, din scrisoarea medicală eliberată de dr. ##### ##### rezultă că starea pârâtei era bună la momentul consultului.

Pârâtul a menționat că vătămările psihice invocate de pârâtă nu sunt dovedite cu înscrisuri de specialitate, cum ar fi certificat psihologic sau psihiatric de la specialiștii în domeniile respective.

A mai precizat că pârâta-reclamantă nu face proba echivalentului câștigului din muncă de care a fost lipsită datorită acestor situații sau pe care a fost împiedicată să-l realizeze dacă nu s-ar fi produs vătămarea respective, efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă.

Aceasta a solicitat daune morale de 40.000 lei fără să indice un temei juridic corespunzător și fără să dovedească pierderea sau nerealizarea vreunui câștig din muncă, nearătând care sunt acele motive temeinice care să justifice acordarea unor asemenea daune.

Referitor la cheltuielile suportate de către pârâta-reclamantă cu noile injectări, acestea au fost efectuate din proprie inițiativă și nu ca urmare a vreunui refuz de intervenție medicală ulterioară din partea reclamantei pârâte.

A fost alegerea pârâtei să nu remedieze situația la clinica sa, cu toate că i-a fost propus acest fapt și, prin urmare, respectivele cheltuieli nu pot fi imputate reclamantei, sub nicio formă.

Cu atât mai mult, pârâta s-a obligat prin semnătură să nu solicite restituirea ulterioară a cheltuielilor respective efectuate cu efectuarea procedurii injectării din 05.01.2022.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205-208 C.pr.civ.

La aceeași dată, prin serviciul registratură, reclamanta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâta-reclamantă a reluat susținerile și apărările pârâtului #### ### #######.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205-208 C.pr.civ.

În dovedire, a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: situație programări (filele 182-184), raport fiscal zilnic (filele 185-198).

La data de 07.10.2023, prin serviciul registratură, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București a depus precizările solicitate.

La data de 27.10.2022, prin serviciul registratură, pârâta-reclamantă a depus, pe suport optic, planșe fotografice și înregistrări video (fila 292).

La data de 27.10.2022 și 01.11.2022, prin serviciul registratură, la solicitarea instanței, Clinica Optimum a depus precizările și înscrisurile solicitate de instanță (filele 295-298 și 308-312).

La data de 21.11.2022, prin serviciul registratură, la solicitarea instanței, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din ####### a depus precizările solicitate (fila 319).

La data de 29.11.2022, prin serviciul registratură, la solicitarea instanței, Colegiul Medicilor Stomatologici București a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, dosarul de disciplină nr. 6/2022 (filele 322

La data de 03.05.2023, prin serviciul registratură, reclamanta-pârâta și pârâtul a udepus, pe suport optic, planșe fotografice și înregistrări video (fila 562).

La data de 29.05.2023, prin serviciul registratură, pârâta-reclamantă a depus, în copie, adresa nr. 109469/03.05.2023 (filele 571-572), adresa nr. 105302E/10.03.2023 (filele 573-574), adresa nr. 1/3563/08.03.2023 (fila 575).

La data de 23.10.2023, prin serviciul registratură, reclamanta-pârâta și pârâtul au depus, în original, declarație (fila 608).

La data de 10.11.2023 și 07.03.2024, prin serviciul registratură, pârâta-reclamantă a depus note scrise.

La termenul din data de 26.02.2024, reclamanta-pârâta și pârâtul au depus concluzii scrise.

În cauză, au fost încuviințate și administrate, proba cu înscrisuri, mijlocul material de probă constând în planșele fotografice depuse la dosar, proba cu interogatoriul pârâtei – reclamante (răspuns – filele 299-300), proba testimonială constând în audierea martorilor ##### ###### ####### (declarație – fila 416) și ######### ###### (declarație – fila 301) și proba cu expertiza medico-legală în cadrul căreia au fost depuse raportul de expertiză și suplimentatul la raportul de expertize, întocmite de Institutul Național de Medicină Legală #### ######## (filele 596-599 și 631-632).

Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fondul cererii de chemare în judecată și al cererii reconvenționale, instanţa reţine următoarele:

La data de 05.01.2022, pârâta-reclamantă ##### #####-##### s-a prezentat la Clinica ###### Art Aesthetics, aparținând reclamantei-pârâte S.C. ## ########## S.R.L., pentru efectuarea unei proceduri de injectare în buze cu acid hialuronic (consimțământ proceduri medicale - fila 8; fișă pacient - filele 9-18).

Astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, procedura a fost efectuată de pârâtul #### ### #######, care a injectat o cantitate de 2 ml de acid hialuronic, substanța folosită fiind „Dermafill Lips” (declarație – fila 332; fișă – fila 116).

Ulterior, la o dată neprecizată de părți, pârâta-reclamantă a publicat, în grupul „Operații Estetice” de pe rețeaua de socializare Facebook, următoarea postare (filele 21-25):

„#### tuturor!

Doresc să împărtășesc experienta mea cu o clinica „foarte cunoscuta” din București, clinica ###### Art Aesthetics!

Am făcut programare pentru augmentare buze (Septembrie 2021) pentru 05 ######## 2022 ca sa am locul confirmat din timp deoarece sunt din #### si trebuia sa îmi iau bilet de avion si cazare.

În Decembrie clinica a postat ca in data de 5 ######## va fi închisă si nici măcar nu m-au anuntat, a trebuit să îi contactez la care ei mi-au raspuns ca „va veni un medic special pentru mine.”

Bineinteles ca am intrebat cine se ocupa de injectari si mi s-a zis ca toti doctorii din clinica au aceleasi studii, aceeași tehnica de injecatare si prin urmare se obțin aceleasi rezultate.

Vazând atat de multe recenzii bune pe grupuri si pe pagina lor, am trecut cu vederea si am zis sa am incredere.

In ziua programarii am fost injectata de catre ###### doctor care nici macar nu s-a prezentat, iar in urma rezultatului obtinut a trebuit sa aflu numele lui din alte surse, asa am descoperit ca asa zisul medic estetician este stomatolog si ca nu are cursuri in domeniul esteticii si drept de libera practica.

Mi s-a spus ca reusita primei injectari se obtine prin injectare a 2 mL de acid+fire PDO.

Fiind prima injectare, nestiind care este procesul de vindecare, am trimis poze clinicii, mi-au spus ca asa este normal sa arate si ca trebuie sa astept 7-14 zile pana la rezultatul final...

In urma injectarii consider ca am fost desfigurată la buze, cu asimetrii mari, acid migrat, gâlme si vanatai care aratau precum o necroza.

Nu mi-am cerut banii inapoi, ci singura rugaminte a fost sa mi se topeasca acidul fiind foarte speriata de ceea ce mi se intampla.

Clinica nu a mai dorit sa coopereze cu mine dupa cele 14 zile negând ca s-a gresit procedura și sustinând ca actul medical s-a efectuat corect, citez „este un rezultat perfect si frumos”!

Oarecum in a 7-a zi arătau binisor buzele, însă după ce acidul s-a reasezat, deja iesea in evidenta buza răsucită ca un bot de rata.

Iar, in urma consulturilor la alti esteticieni, mi s-a zis ca procedura nu a fost efectuata corect.

Consider ca mi-a fost încălcat dreptul de a avea acces la servicii medicale de calitate si de câtre medici specializati in domeniu, raportandu-ma la preturile percepute de asa zisa clinica nr. 1 din #######!

In ceea ce priveste dispozitiile legale in vigoare specifice medicinei dentare: medicul dentist nu trebuie sa efectueze tratamente si/sau sa formuleze prescriptii medicale in domenii care depășesc compententa sa profesională – art. 9 din Codul dentologic al medicului dentist.

Mentionez ca am fost amenintată de această clinica si prin avocati din cauza postarii mele pe un alt grup, unde mi-am relatat aceasta experienta neplacuta.

Atasez poze cu:

1 rezultatul dezastros beauty art aesthetics

2 sanctiunea aplicata de catre DSP in urma plangerii depuse

3 email-ul de la avocatii ###### art aesthetics

3 rezultatul superb in urma topirii si reinjectarii la alt medic.”

Instanța constată că postarea efectuată de pârâta–reclamantă a fost însoțită de planșe fotografice din care rezultă ca buzele îi erau umflate și învinețite, de notificarea emisă de Direcția de ######## ####### a Municipiului București, prin care i se aducea la cunoștință că medicul care a efectuat procedura și-a depășit atribuțiile, și de notificarea emisă de reclamanta-pârâtă, prin care i se aducea la cunoștință că, dacă nu încetează să mai publice „mesaje în online cu privire la clinică”, reclamanta – pârâtă se vede nevoită să se adreseze instanțelor de judecată în vederea suportării daunelor materiale pentru prejudiciul de imagine (filele 26-27).

Astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, pârâta-reclamantă a recunoscut împrejurarea că a publicat aceeași postare și pe un alt grup – „Intervenții estetice Botox, Acid Hialuronic recomandări și nemulțumiri” (fila 21).

Pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța reține următoarele:

Întrucât reclamanta S.C. ## ########## S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ##### #####-#####, instanța este ținută să analizeze dacă, în speță, sunt întrunite condițiile cerute de lege în acest scop, atât prin raportare la prevederile din dreptul intern, cât şi la principiile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare.

Cu titlu prealabil, instanța arată că reclamanta și-a întemeiat cererea, printre altele, și pe dispoziții legale străine de prezenta cauză, ce nu sunt aplicabile situației de fapt astfel cum a fost dedusă judecății, motiv pentru care nu vor fi analizate.

Art. 257 C.civ. prevede că „dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.

Cu toate acestea, legiuitorul nu a enumerat în mod expres în cuprinsul Titlului IV, dedicat persoanei juridice, care sunt drepturile nepatrimoniale de care aceasta se bucură.

În consecință, art. 257 C.civ., care prevede aplicarea prin asemănare a dispozițiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestor persoane.

De exemplu, o persoană juridică nu ar putea pretinde încălcarea vreunui drept la viață sau sănătate.

Pe de altă parte, în cadrul drepturilor găsite compatibile cu structura persoanei juridice, să se identifice conținutul specific al acestora.

Astfel, instanţa reţine că art. 72 alin. 1 C.civ. consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnităţii sale, interzicând orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia.

#### noţiunea de demnitate nu este definită de legiuitor, din interpretarea textului de lege se desprinde concluzia că noţiunea juridică se circumscrie prevederilor art. 72 alin. 2 C.civ. care exprimă, astfel, conţinutul dreptului la demnitate.

Ca atare, demnitatea unei persoane vizează, în principal, onoarea şi reputaţia acesteia, prima noţiune fiind înţeleasă în speţă ca element al patrimoniului moral al personalităţii umane.

Prin urmare, instanța apreciază că onoarea reprezintă un atribut specific persoanei fizice și nu poate fi invocată de o persoană juridică cum este în speță reclamanta-pârâtă, ci doar reputația, și aceasta în strânsă legătură cu dreptul la imagine reglementat de art. 73 alin. 1 C.civ., conform căruia: „Orice persoană are dreptul la propria imagine”

Totodată, conform art. 70 alin. C.civ., orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 75 alin. 1 C.civ., nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care ####### este parte.

În continuare, alin. 2 al aceluiași articol stipulează faptul că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care ####### este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune.

Potrivit art. 253 C.civ., „(1) ######## fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.”

Conform art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, potrivit art. 1357 C.civ., cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Prin urmare, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

Potrivit art. 30 din Constituţia României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor şi libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Cu toate acestea, se prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Instanţa va analiza în ce măsură exprimările pârâtei-reclamante, contestate prin cererea de chemare în judecată, depăşesc dreptul la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 21 din Constituţia României, dispoziţiile constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care ####### este parte, iar în cazul existenţei unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care ####### este parte, şi legile interne, se vor aplica cu prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanţa reţine următoarele:

########## de exprimare este garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.”

Atât art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât şi paragraful 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exercițiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcut în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese individuale sau colective.

Astfel, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenție „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri şi responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparțialitatea puterii judecătorești”.

De asemenea, art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrădit în opiniile sale şi dreptul de a primi şi răspândi informații pe orice cale, fără luarea în considerare a frontierelor statale.

Totodată, Pactul Internaţional privitor la Drepturile Civile şi Politice, în paragraful 1 al articolului 19 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în opiniile sale, iar paragraful 2 al aceluiași articol dispune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informații şi idei de orice fel, fără luarea în considerare a frontierelor statale, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică, prin orice mijloace la alegerea sa.

În acelaşi sens, paragraful 3 al art. 19 din Pact dispune că exercițiul acestui drept comportă îndatoriri deosebite şi responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi supus unor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, restricții care au ca scop respectarea drepturilor şi reputației altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a moralei publice.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în nenumărate rânduri că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăţi democratice, una din condițiile principale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei persoane (cauza ###### c. #######).

De asemenea, Curtea a arătat că pluralismul ideilor este fundamentul societății moderne europene, motiv pentru care art. 10 protejează nu numai ideile neutre şi informațiile brute, ci şi acele idei şi informații care șochează, neliniștesc sau ofensează populația sau o parte a acesteia (cauza Handyside c. ##### Britanie).

În principiu, protecţia oferită de Articolul 10 se extinde asupra tuturor tipurilor de exprimare indiferent de contextul acestora, care sunt diseminate de către un individ, grup sau mass-media.

Unica restricţie cu privire la conţinut, care a fost aplicată de către #######, viza răspândirea ideilor, care promovau rasismul şi ideologia nazistă şi instigau la ură şi discriminare rasială. ####### s-a bazat pe prevederile articolului 17 şi a hotărât că libertatea de exprimare nu poate fi utilizată astfel, încât să ducă la distrugerea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

Astfel de decizii aplică teoria paradoxului toleranţei: o toleranţă absolută poate duce la tolerarea ideilor care promovează intoleranţa, care, în cele din urmă, ar putea suprima toleranţa.

Statele sunt obligate să justifice orice ingerinţă în orice fel de exprimare.

Pentru a decide gradul de protecţie a unei anumite forme de exprimare, Curtea examinează tipul exprimării (politică, comercială, artistică, etc.), modul de diseminare a acesteia (contact personal, media scrisa, televiziunea etc.) şi audienţa căreia se adresează (adulţii, copii, întreaga societate, o grupă specială).

Conform acestor criterii chiar şi „veridicitatea” exprimării are o semnificaţie distinctă.

În procesul de adoptare a hotărârilor, Curtea de la Strasbourg a atras atenția asupra practicilor constituționale naționale, inclusiv practica constituțională a Statelor Unite, care garantează o protecție deosebită libertății de exprimare.

Oricum, deciziile adoptate în cadrul intern, chiar şi cele cu putere juridică, au o utilitate limitată pentru un organ internațional asemenea Curţii, care aplică şi interpretează un tratat internaţional.

În unele cazuri, ####### şi Curtea s-au referit la Pactul Internaţional privind Drepturile Politice şi Civile sau alte documente internaţionale care protejează dreptul la libertatea de exprimare.

########## de a comunica informaţii şi idei are o importanţă primordială pentru viaţa politică şi structura democratică a unei ţări.

Cu toate că articolul 10 nu menţionează în mod explicit libertatea presei, Curtea a elaborat o jurisprudenţă vastă care furnizează un ansamblu de principii şi norme care conferă presei un statut special în exercitarea libertăților consacrate în articolul 10, mai ales că, în mare măsură, victime ale ingerinţei autorităţilor naţionale în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare sunt mai curând ziariştii decât alte persoane.

În contextul în care instanțele naționale și internaționale recunosc limitele mai largi ale libertății presei, se pune problema redefinirii noțiunilor de mass media și a calităţii de jurnalist, întrucât legislația a evoluat într-un ritm mult mai lent decât mijloacele de exprimare în presă.

#### în audiovizual există o lege care definește serviciile media audiovizuale supuse acesteia, presa scrisă tradiționala și cea online, nu sunt reglementate.

Și mai mult, presa scrisă online folosește mijloace multi media pentru a-și îmbogăți conținutul, preluat de multe ori de televiziunile tradiționale, apoi puse în rețelele social media chiar de către media tradițională etc.

Mijloacele media tradiționale tind să-și integreze conținutul cu platformele de comunicare online, inclusiv rețelele sociale, care sunt interactive.

Or, în condițiile diversificării platformelor media și în contextul în care prin intermediul acestor platforme se exprimă oricine, se preia de la oricine, devine problematică stabilirea limitelor libertății de exprimare.

Până la urmă, toți prestează o activitate publicistică exprimându-se într-o mass media mult lărgită și diversificată față de cea tradițională.

Pe mulți dintre noii lideri ai Internetului societatea îi tratează ca pe jurnaliști, invitându-i la evenimente ca pe orice alt jurnalist cu carte de muncă la un ziar tradițional.

La punctul 5 din Ghidul Uniunii Europene privind libertatea de exprimare online si offline se arată că „Eforturile de a proteja jurnaliștii nu ar trebui să se limiteze la cei care activează în media recunoscută oficial ca atare, ci ar trebui, de asemenea, să acopere și alte persoane, cum ar fi „jurnaliștii cetățeni”, bloggeri, activiștii în social media și apărătorilor drepturilor omului, care folosesc noile media pentru a ajunge la o audiență de masă.

Aceste eforturi trebuie asociate cu protecția și apărarea apărătorilor drepturilor omului”.

Iar la punctul 31 din același #### se prevede că Uniunea Europeană:

Va acționa împotriva atacurilor arbitrare, abuzurilor procedurilor penale și civile, a campaniilor de defăimare și a restricțiilor excesive asupra jurnaliștilor, actorilor mass-media, ONG-urilor și personalităților social media lansate cu scopul de a preveni aceste asociații și persoane fizice să își exercite liber dreptul la libertatea de exprimare.

Va condamna orice restricție privind libertatea de exprimare și cenzura, atât online, cât și offline.

Recomandarea CM / Rec (2011) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind noua noțiune media prevede că este necesară lărgirea noțiunii de media astfel încât să-i cuprindă pe toți actorii implicați în producerea și difuzarea, la un număr potențial mare de oameni, de conținut, inclusiv informații, analize, comentarii și opinii.

Comitetul de Miniștri, de asemenea, a recunoscut că, în anumite scopuri, unele privilegii care sunt în mod normal recunoscute pentru jurnaliști se pot extinde și la alți actori care nu pot beneficia pe deplin ca mass-media (de exemplu, bloggeri individuali), ținând seama de măsura în care astfel de actori pot fi considerați ca parte a ecosistemului mass-media și contribuie la îndeplinirea funcțiilor și rolul mass-media într-o societate democratică.

Ar putea face referire la Rezoluția intitulată ”########## pe Internet”, adoptată la Consiliul Europei Conferinței Ministeriale, a avut loc la Belgrad, ######, la 7 și 8 noiembrie 2013.

Prin urmare, privilegiile care în mod normal sunt recunoscute pentru jurnalişti pot fi extinse şi cu privire la alți actori care nu pot beneficia pe deplin de acestea ca mass-media, cum ar fi „jurnaliștii cetățeni”, bloggeri, activiștii în social media și apărătorilor drepturilor omului, care folosesc noile media pentru a ajunge la o audiență de masă.

Protecţia exprimărilor, care implică un risc de prejudiciere sau de fapt prejudiciază interesele persoanelor terţe, este caracteristică domeniului de aplicarea a articolului 10.

La acest subiect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că libertatea de exprimare garantată de articolul 10 se aplică nu numai „informaţiilor sau ideilor care sunt primite în mod favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar şi acelora care jignesc, şochează sau deranjează; acestea sunt cerinţele acelui pluralism, acelei toleranţe şi acelor vederi largi, fără de care nu există o societate democratică”.

Opiniile exprimate într-un limbaj violent sau exagerat sunt de asemenea protejate; gradul de protecţie depinde de conţinutul şi scopul criticilor aduse.

În contextul controverselor publice sau a interesului public, în cadrul dezbaterii politice, în campaniile electorale sau în cazurile în care critica este îndreptată spre guvern, politicieni sau autorităţi publice, există probabilitatea emiterii unor expresii violente sau a criticii aspre, care vor fi tolerate de către ##### într-o măsură mai mare.

În cauza Thorgeirson, spre exemplu, Curtea a stabilit ca deşi articolul conţinea termeni extrem de violenţi – ofiţerii de poliţie erau caracterizaţi ca „bestii în uniformă”, „indivizi reduşi la vârsta mintală a unui nou-născut ca urmare a metodelor de imobilizare învăţate şi folosite cu brutalitate spontană de poliţişti şi de cei angajaţi pentru paza restaurantelor” şi referinţele faţă de poliţie erau „intimidare, fals, acţiuni ilegale, superstiţii, aroganţă şi prostie” – limbajul folosit nu putea fi considerat excesiv, ţinând cont de faptul că articolele în cauză incitau la reforma poliţiei.

În speţa ######, în care un ziarist a acuzat un politician de corupţie şi gestionare greşită a bunurilor statului, Curtea a hotărât că „libertatea în domeniul presei include, de asemenea şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare”.

În cauza ######, petiţionarul a criticat acţiunea autorităţilor turce în regiunea de sud-est a ţării utilizând o formulare estimată de către ##### ca fiind de o „virulenţă incontestabilă” care „conferă o anumită doză de vehemenţă acestei critici”.

Cu toate acestea, Curtea a decis că condamnarea petiţionarului pentru critica adusă guvernului a fost disproporţională şi nu era necesară într-o societate democratică.

Aplicând toate aceste principii extrase din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului la speţa dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanța constată că postarea din mediul online incriminată de reclamanta-pârâtă se încadrează în sfera de protecţia impusă de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta-reclamantă nu este jurnalist, dar, cu toate acestea, ea poate fi considerată un jurnalist cetăţean care foloseşte noile media pentru a ajunge la o audiență de masă şi, prin urmare, se află sub protecţia art. 10 din ####.

Astfel, instanţa constată că afirmaţiile din cadrul postării anterior menționate, caracterizate printr-o largă accesibilitate dat numărul mare de membri ai grupurilor (13.500 și 52.500), se subsumează libertăţii sale de a transmite informaţii şi dreptului publicului de a primi astfel de informaţii, deci libertăţii de informare, care este o componentă a libertăţii de exprimare.

În acest sens, instanța reține că, în jurisprudența sa, Înalta ##### de Casație și Justiție a statuat că „nu se poate reține că rețeaua de socializare Facebook ar fi un spaţiu privat comparabil cu o cutie poştală electronică, întrucât cutia poştală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul conţinutului informaţional transmis, respectiv depozitat, în timp ce Facebook este o reţea de socializare (informaţională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi.

Aşadar, fapta constând în sloganul postat pe pagina reţelei de socializare îndeplineşte exigenţa juridică privind „caracterul public” întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o reţea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator (utilizator existent - eventual „prieten”; utilizator nou - potenţial „prieten” sau utilizator „intermediat”), în faţa unui anumit număr de persoane, şi, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia parvenirii la cunoştinţa utilizatorilor publici ai paginii (în mod direct a „prietenilor” şi indirect a celor care ar avea acces mijlocit) şi, pe cale de deducţie logică, categoriei protestatarilor (decizia nr. ####/27.11.2014 pronunțată de Înalta ##### de Casaţie și Justiţie – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal).

În speţă, postarea care face obiectul cauzei exprimă informaţii şi idei cu privire la un subiect de interes public: modul în care clinica ###### Art Aesthetics și medicii acesteia au efectuat procedura de augmentare a buzelor.

Cu toate acestea, întrucât în speţă nu ne aflăm în prezenţa unei dezbateri politice, într-o campanie electorală şi nici critica pârâtei-reclamante nu este îndreptată spre guvern, politicieni sau autorităţi publice, probabilitatea emiterii unor expresii violente sau a criticii aspre vor fi tolerate într-o măsură mai mică.

De asemenea, deși postările au fost publicate în grupuri private, în raport de numărul mare de membri și intenția postărilor, aceea de a aduce aspectele invocate la cunoștința persoanelor interesate de subiectul în discuție, instanța apreciază că afirmațiile cad sub incidența art. 10 din Convenţie.

Instanța reține că al doilea paragraf al articolului 10 prevede că „Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Prin urmare, orice restricţie, condiţie, limitare sau orice altă formă de ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi aplicată numai la o anumită exercitare a acestei libertăţi.

Conţinutul dreptului la libertatea de exprimare nu trebuie să fie vreodată modificat.

În această privinţă articolul 17 prevede „nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie.” Evident, o limitare a conţinutului unui drept este similară cu distrugerea dreptului respectiv.

De asemenea, amestecul autorităţilor naţionale în exercitarea libertăţii de exprimare nu este cerut de fiecare dată când una din condiţiile enumerate în paragraful 2 este în pericol, aceasta rezultând în limitarea conţinutului acestui drept.

De exemplu, prejudicierea reputaţiei şi onoarei unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracțiune penală şi/sau un act care justifică acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile.

În mod similar, exprimările publice, care expun unui risc autoritatea puterii judecătorești, trebuie să fie sancţionate de fiecare dată când se aplică critica.

Cu alte cuvinte, autoritățile publice au numai posibilitatea, nu şi obligaţia de a ordona şi/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libertatea de exprimare.

O abordare directă ar rezulta în crearea unei ierarhii de drepturi şi valori sau interese, plasând libertatea de exprimare la sfârşitul listei ierarhice, fiind precedată, de exemplu, de dreptul la demnitate şi onoare, morală sau ordine publică.

Or, o astfel de ierarhie ar contraveni prevederilor tuturor tratatelor internaţionale care garantează egalitatea drepturilor şi nu permit aplicarea unor limitări constante exercitării unui drept, deoarece acest fapt ar constitui o negare a dreptului respectiv.

Ideea conform căreia exercitarea libertăţii de exprimare comportă datorii şi responsabilităţi, este unică în ansamblul Convenţiei şi nu poate fi găsită în niciuna din prevederile care reglementează drepturile şi libertăţile.

Acest text nu a fost interpretat ca o clauză distinctă care limitează în mod automat libertatea de exprimare a persoanelor care aparţin unor categorii profesionale anumite şi impune „îndatoriri şi responsabilităţi”.

Din perspectiva conceptului de „îndatoriri şi responsabilităţi”, Curtea a afirmat, de asemenea, că apartenenţa unei persoane la o categorie specială argumentează mai curând limitarea decât sporirea puterii autorităţilor publice de a restrânge exercitarea drepturilor acestei persoane.

Redactorii-şefi şi ziariştii aparţin acestei categorii.

Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi acesteia îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza ####### şi ######, cauza De Haes şi Gijsels c. ######, cauza ##### c.

Luxemburg, cauza ######### şi alţii c ######).

Astfel, de aici decurge poziţia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general şi, în particular, a libertăţii presei atunci când vine în conflict cu alte valori pe care statul le poate în mod legitim apăra.

Prin urmare, marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale pentru a restrânge libertatea de exprimare are o întindere variabilă în funcţie de scopul legitim urmărit de ingerinţă şi de măsura în care se poate vorbi de o definiţie obiectivă a acestuia la scară europeană, dar şi de alte elemente (calitatea specifică a autorului discursului – ziarist, om politic, membru al opoziţiei), tipul discursului (vizând domeniul politic, comercial etc.), persoana lezată (politician, persoană privată etc.), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia.

Instanţa reţine că, în jurisprudența sa (cauza Lingens c. #######), Curtea face o distincție importantă referitoare la afirmațiile unei persoane, calificându-le în două categorii: afirmații factuale şi judecăți de valoare.

Astfel, cele din prima categorie vizează afirmarea unor fapte determinate, caz în care autorului lor i se poate pretinde să demonstreze adevărul acestora, în timp ce judecăţile de valoare privesc exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale şi personale ale altuia.

Prin urmare, în măsura în care o persoană exprimă o judecată de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, Curtea apreciind că o astfel de obligație este imposibilă şi de natură a împiedica persoanele să îşi afirme opiniile despre alții.

Cu toate acestea, nici judecățile de valoare lipsite de orice baza factuală nu sunt protejate de art. 10, Curtea statuând că „nu se poate admite că, în principiu, o judecată de valoare poate fi considerată astfel, decât dacă este însoţită de fapte pe care să se sprijine.

Necesitatea unei legături între judecată de valoare şi faptele care o sprijină poate varia de la un caz la altul în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz” (cauza Feldek c.

Slovaciei).

Prin urmare, dacă drepturile unei persoane sunt lezate atât prin afirmații care ar putea fi calificate ca fiind judecați de valoare, cât şi prin imputarea unor fapte determinate, Curtea va lua în considerare tipul de afirmație care a lezat cel mai important drepturile respective, calificând în funcție de aceasta afirmația litigioasă în ansamblul ei (cauza Dichand şi alții c. #######).

Instanţa reţine că reclamanta-pârâta a susținut că fapta ilicită a pârâtei-reclamante constă în răspândirea unor afirmații defăimătoare la adresa societății sale.

Analizând postarea care face obiectul cauzei, instanța reține că aceasta a vizat, în principal, experiența pârâtei-reclamante la clinica ###### Art Aestethics urmare a efectuării procedurii de augmentare a buzelor cu acid hialuronic, respectiv că medicul care a efectuat injectarea nu avea competență profesională în acest sens și că reclamanta-pârâtă a fost amendată de Direcția de ######## ####### a Municipiului București.

Pe cale de consecinţă, având în vedere principiile enunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa apreciază că afirmaţiile contestate de către reclamanta-pârâtă au atât natura unor judecăți de valoare, cât și a unor afirmaţii factuale, întrucât vizează opinia personală a pârâtei-reclamante cu privire la efectele procedurii asupra sa (faptul că a fost desfigurată la buze), dar și împrejurări de fapt care puteau fi verificate în prealabil (necompetența medicului și sancționarea de către DSP).

Prin urmare, afirmațiile factuale trebuie, astfel, să aibă o bază factuală suficientă.

Cu toate acestea, adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a autorului afirmaţiilor (cauza ###### c. #######, Bladet Tromso şi Stensaas c. ########).

Astfel, atunci când persoana acuzată de săvârşirea unui „delict de presă” (lato sensu) nu poate dovedi integral exactitatea afirmaţiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea reputaţiei persoanei vizate sau dacă a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia.

De asemenea, raportând principiile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare, instanţa apreciază că, întrucât postarea contestată prezintă informaţii privind o clinică de estetică, cu privire la care însăși reclamanta-pârâtă a susținut că este lider de piață, având ca obiect un subiect ce preocupă o parte din publicul larg (persoanele care vor să apeleze la proceduri de înfrumusețare) şi care se înscrie într-o dezbatere publică asupra modalității de funcționare a clinicii, protecţia oferită de art. 10 #### dreptului „jurnalistului cetățean” la liberă exprimare este maximă.

Cu privire la afirmațiile factuale, nu există niciun dubiu că pârâta-reclamantă a prezentat o bază factuală suficientă pentru afirmațiile în discuție, în condițiile în care atât pârâtul #### ### #######, cât și reclamanta pârâtă au fost sancționați pentru că cel dintâi nu avea competența de a efectua procedura de augmentare a buzelor (decizia nr. #/16.06.2022 – fila 326; notificarea emisă de Direcția de ######## ####### a Municipiului București – fila 26).

Referitor la judecățile de valoare, instanța apreciază că faptele imputate pârâtei-reclamante de către clinica reclamantă nu prezintă gravitatea unui delict civil.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța are în vedere că, din modalitatea de redactare a postării, reiese că intenția pârâtei-reclamante nu a fost aceea de a îndemna participanții grupului să nu apeleze la serviciile clinicii reclamante, ci doar aceea de a relata experiența proprie în cadrul clinicii, exprimându-și nemulțumirea față de aspectul buzelor sale după efectuarea procedurii.

Mai mult, în chiar cuprinsul postării, pârâta-reclamanta a postat și anumite fotografii în susținerea afirmațiilor sale, respective cu privire la modalitatea în care se prezentau buzele sale după intervenție, și anume umflate și învinețite, așa încât nu se poate reține că afirmațiile pârâtei ar fi lipsite de o minimă bază factuală.

Împrejurarea că, în cuprinsul chestionarului de evaluare a stării generale, care a fost semnat de pârâta-reclamantă, este menționat că aceasta nu poate aduce acuze defăimătoare (postări sau review-uri jignitoare și denigratoare) fără o examinare medico-legală de constatare a leziunilor suferite (filele 19-20) nu este de natură a conduce la o concluzie contrară.

În acest sens, instanța reține că, din cuprinsul postării, se poate observa că toate referirile la societatea reclamantă au fost făcute fără a utiliza un limbaj tendențios sau injurios, fără a lansa acuzații denigratoare și fără a utiliza vreo doză de exagerare, ceea ce formează convingerea instanței în sensul că pârâta-reclamantă nu a urmărit decât relatarea unei experiențe proprii, iar nu calomnierea clinicii, așa încât prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată.

Instanța nu poate avea în vedere nici susținerile reclamantei-pârâte în sensul că pârâta-reclamantă este de rea-credință în raport de faptul că inițial, pe data de 20.01.2022, deci la aproximativ 2 săptămâni de la efectuarea procedurii, a fost mulțumită de rezultat (fila 41), în condițiile în care, ulterior, la data de 31.01.2022, aceasta a constatat că acidul a migrat și că buzele nemachiate au un aspect inestetic (fila 54).

În primul rând, reclamanta-pârâtă nici măcar nu a înțeles să probeze care este data publicării postării care face obiectul cauzei, iar, în al doilea rând, chiar și în ipoteza în care aceasta a avut loc ulterior datei de 20.01.2022, când pârâta-reclamantă s-a declarat mulțumită de rezultatul procedurii, schimbarea opiniei acesteia a avut loc ca urmare a unor împrejurări aduse la cunoștința clinicii – migrarea acidului și aspectul inestetic al buzelor.

Astfel, deși, în cauză, pârâta-reclamantă nu a probat că, într-adevăr, a avut loc o migrare a acidului, această împrejurare nu este susceptibilă prin ea însăși să conducă la concluzia existenței unei fapte ilicite, deoarece aspectul inestetic al buzelor, invocat de către pârâta-reclamantă, are un caracter pur subiectiv, reprezentând, așadar, o judecată de valoare în sensul jurisprudenței Curții Europene, în susținerea căreia pârâta-reclamantă a înțeles să facă un minim de probatoriu, prin transmiterea unor planșele fotografice către reclamanta-pârâtă.

Așadar, în opinia instanței, afirmațiile privind societatea reclamantă-pârâtă nu au natura unor afirmații cu potenţial dăunător pentru clinică.

A considera că orice afirmaţie care nu aruncă asupra persoanei juridice pe care o priveşte o lumină favorabilă reprezintă o depăşire a limitelor libertăţii de exprimare ar constitui o obligaţie nerezonabilă pentru emiţător şi s-ar transforma însăşi într-o ingerinţă nejustificată adusă libertăţii de exprimare.

Instanța mai arată că, din chiar comentariile persoanelor care au citit postarea pârâtei-reclamante, se poate observa că există mesaje de susținere pentru clinică (cum ar fi cele postate de utilizatorul ###### ###### – fila 35 sau de utilizatorul ##### ###-##### – fila 37), existând, de asemenea, mesaje favorabile trimise direct reclamantei-pârâte (filele 58-78), așa încât nu se poate susține existența unui prejudiciu de imagine produs clinicii.

Pentru aceste motive, întrucât impactul afirmațiilor făcute cu privire la societatea reclamantă nu este grav şi nu este de natură a atrage sancțiuni, postarea de pe rețeaua de socializare Facebook respectând, în privința clinicii reclamante, limitele libertății de exprimare, instanța reține că acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecință.

Prin urmare, având în vedere că prezumţia de bună-credinţă prevăzută de art. 14 alin. 2 şi art. 75 alin. 2 C.civ. nu a fost răsturnată, sarcina probei aparţinând reclamantei-pârâte conform art. 249 C.pr.civ., instanţa apreciază că aceasta nu au făcut dovada existenţei faptei ilicite în sarcina pârâtei-reclamante, aceasta nedepășind limitele libertăţii de exprimare pentru motivele anterior expuse.

Totodată, nefiind întrunită prima condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, nu se mai impune analizarea celorlalte condiții și nici a apărărilor formulate cu privire la acestea.

În acest sens, instanța reține că, oricum, reclamanta-pârâtă nu a fost în măsură să dovedească că diminuarea profiturilor și pretinsele anulări de programări (filele 182-198) au fost consecința directă și imediată a postării publicate de către pârâta-reclamantă, nefiind administrată nici probă în acest sens.

În raport de cele menţionate, rezultă că nu sunt îndeplinite cerinţele legale cuprinse în art. 1349 şi art. 1357 C.civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei-reclamante, astfel că reclamanta-pârâtă la obţinerea sumei de 30.000 lei solicitate cu titlu de daune morale.

Pe cale de consecință, instanța va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii reconvenționale, instanța reține următoarele:

Responsabilitatea medicală decurge din particularităţile profesiei medicale, dar şi din posibilităţile actului medical de a se desfăşura uneori imprevizibil sau ireversibil.

Astfel, instanţa va analiza acţiunea atât din perspectiva dispoziţiilor Legii speciale nr. 95/2006, care reglementează sfera activităţii şi răspunderii medicale, cât şi în lumina dispoziţiilor dreptului comun în materia răspunderii civile contractuale și delictuale, respectiv art. 1350 și art. 1357 C.civ.

Culpa medicală a fost definită ca nerespectarea regulilor de conduită privind exercitarea profesiei medicale, prin nepricepere sau abateri de la regulile îndeobşte recomandate şi recunoscute în practicarea acestei profesii, provenite din neglijenţă, nepăsare sau nerespectarea unor metode şi procedee specifice.

Răspunderea civilă medicală a primit o reglementare proprie, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care consacră un titlu distinct răspunderii civile medicale (Titlul XVI - Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice), acest act normativ constituind un adevărat cod al sănătăţii publice.

Astfel, art. 653 din acest act normativ reprezintă o aplicare particulară a reglementării cu caracter general cuprinsă în Codul civil: „ (1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel: a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale; b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. (2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament. (3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale. (4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară. (5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii..”

Prin urmare, în cazul exercitării profesiei de medic, faptul ilicit care poate antrena răspunderea civilă delictuală constă în eroarea medicală săvârşită în exercitarea actului medical, iar vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale poate îmbrăca forma erorii, neglijenţei, imprudenţei sau cunoştinţelor medicale insuficiente în exercitarea profesiei.

Trecând peste numeroasele aspecte, unele controversate legate de răspunderea medicilor, atunci când medicul nu acordă asistenţă medicală gratuită, instanţa va analiza potrivit dreptului comun şi în limitele învestirii sale răspunderea civilă delictuală a medicului #### ### ####### şi a reclamantei-pârâtei S.C. ## ########## S.R.L.,, atât în calitate de comitent, cât şi în raport de răspunderea sa autonomă şi independentă, cu precădere prin raportare la Legea 95/2006.

Potrivit art. 1373 alin. 1 şi 2 C.civ. „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredințate. #### comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.”

Pentru a se angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este necesară întrunirea elementelor condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, existenţa la data săvârşirii faptei a raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredințate de comitent.

Astfel, instanţa urmează să analizeze dacă, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul #### ### #######, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile invocate.

Potrivit art. 252 C.civ. „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.”

Conform art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, potrivit art. 1357 C.civ., cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Prin urmare, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

În speță, dreptul obiectiv este dat de prevederile Legii nr. 95/2006, precum şi de Codul deontologic al medicilor.

Conform art. 480 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, „Profesia de medic stomatolog are ca scop asigurarea sănătății publice și a individului prin activități de prevenție, diagnostic și tratament ale maladiilor și anomaliilor oro-dento-maxilare și ale țesuturilor adiacente, desfășurate cu respectarea prevederilor Codului deontologic al medicului stomatolog.”

De asemenea, art. 481 alin. 1 prevede că „În exercitarea profesiei medicul stomatolog trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament și respect față de ființa umană. ############ profesională conferă medicului stomatolog dreptul de inițiativă și decizie în exercitarea actului medical și deplina răspundere a acestuia.”

Instanţa constată că reclamanta nu a indicat ce dispoziţii legale a încălcat pârâtul, ci a menţionat că producerea rezultatului prejudiciabil a fost determinată de faptul că acesta nu a efectuat în mod corect procedura de injectare a acidului hialuronic.

Astfel, în cauză, prezintă interes a stabili dacă obligația de care era ținută pârâtul #### ### ####### este una de mijloace sau de rezultat.

Interesul distincției între obligația de mijloace şi obligația de rezultat rezidă în consecințele asupra sarcinii dovezii culpei.

Atunci când debitorul își asumă o obligație de rezultat, creditorul nu are sarcina probei erorii, fiind suficient să dovedească că rezultatul promis nu a fost atins, caz în care culpa este prezumată.

Astfel, debitorul se va elibera de răspundere dacă va face dovada că lipsa rezultatului provine dintr-o cauză exterioară neimputabilă.

Din contră, dacă debitorul îşi asumă o obligaţie de mijloace, dovada probei culpei este în sarcina creditorului.

Altfel spus, dacă obligaţia este de rezultat, dovada va consta în simpla constatare a absenţei presupusului rezultat.

Debitorul nu va fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că s-a comportat ireproşabil, decât dacă invocă forţa majoră.

Invers, atunci când obligaţia este de mijloace, neobținerea rezultatului nu dovedeşte neîndeplinirea obligaţiei, iar creditorul va trebui să dovedească că debitorul nu a folosit toate mijloacele puse la dispoziţie sau că nu a fost suficient de diligent sau prudent pentru a ajunge la rezultatul a cărui realizare era nesigură.

Or, raportul juridic dintre medic şi pacient reprezintă exemplul clasic al obligației de mijloace.

Această distincţie aplicată răspunderii medicale, presupune ca pacientul care doreşte să antreneze răspunderea medicului să aducă dovada că medicul nu a folosit toate mijloacele puse la dispoziţia sa pentru a permite vindecarea.

Insuficiența mijloacelor întrebuințate de către debitor în vederea atingerii rezultatului, neglijența sau imprudența sa în acest sens pot caracteriza culpa acestuia.

Astfel, se retine că medicul îşi exercita profesia conform tuturor regulilor artei şi ştiinţei medicale, în respectul moralei specifice şi al persoanei umane.

Medicul este, așadar, obligat să acorde îngrijiri atente, conștiincioase şi conforme cu datele actuale ale științei medicale.

Altfel spus, medicul are obligația de a îngriji pacientul cu atenția şi prudența conferite de pregătirea sa profesională şi de nivelul obiectiv al cunoștințelor medicale.

Prin urmare, există cel puţin două limite ale diligenţei: nivelul obiectiv al ştiinţei medicale şi nivelul personal, concret, al cunoştinţelor de specialitate ale artei medicului care determină ca rezultatul actului medical să nu poată fi previzibil şi posibil de garantat.

Alături de aceste limite există influenţa factorului extern, respectiv unicitatea fiinţei umane şi particularităţile fiecărui pacient care apropie medicina de o artă, nu de o muncă în sensul clasic al termenului.

Principala problemă în cazul responsabilităţii medicale este aceea a definirii greşelii medicale, a conturării conţinutului său, pentru a fi reţinută ca o culpă judiciară.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că eroarea medicală reprezintă un eşec imprevizibil al unui comportament medical normal, iar culpa medicală reprezintă încălcarea unei obligaţii profesionale minime de atenţie şi prudenţă.

Pentru a fi considerată culpă, greşeala trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie evidentă, materială, demonstrată, să existe sigur, în afara oricăror dubii, să fie urmarea lipsei de profesionalism, să fie apreciată ca o greşeală de către alţi medici competenţi.

Astfel, obligaţia medicului este aceea de a exercita o atenţie normală, chibzuită, rezonabilă, doctorul nu trebuie să garanteze un rezultat favorabil al eforturilor sale.

Medicii nu sunt judecaţi după standardele celui mai experimentat, celui mai îndemânatic sau după cel mai pregătit membru al profesiunii, ci prin raportare la standardele unui practician cu o competenţă obişnuită într-un anumit domeniu medical.

De asemenea, prin asistenţă medicală adecvată se înţelege folosirea cunoştinţelor, echipamentelor medicale, a întregului instrumentar, a medicamentelor şi urmarea întocmai a procedurilor specifice fiecărui caz care necesită această asistenţă, aşa cum sunt stabilite conform instrucţiunilor de folosire, a prescripţiilor sau prin standardele privind acordarea de asistenţă medicală.

Rezultă că, la stabilirea vinovăţiei, se va avea în vedere criteriul obiectiv al diligenţei medii, raportate la standardele medicale existente.

#### obligaţia medicului de a trata pacientul este una de mijloace (de diligenţă, de prudenţă), rezultă că medicul, fără a garanta obţinerea rezultatului (vindecarea bolii), îşi asumă obligaţia de a avea conduita necesară şi de a aplica remediile medicale cele mai indicate în vederea însănătoşirii pacientului.

Conformitatea îngrijirilor trebuie verificată atât în raport de datele actuale ale ştiinţei, cât şi în raport de regulile meseriei (uzanţele artei medicale).

Acest concept nu este foarte clar conturat, întrucât variază atât funcţie de evoluţiile ştiinţifice, cât și în funcţie de lucrările de cercetare sau de apariţia de noi metode terapeutice care au depăşit stadiul de experimentare ştiinţifică şi au intrat în practica curentă.

Respectarea uzanţelor profesionale şi a datelor dobândite ale ştiinţei exclud răspunderea medicului.

Aşadar, răspunderea medicului trebuie să se bazeze pe greşeală, şi nu pe garanţia actului medical.

Medicul urmează să depună toate eforturile în vederea obţinerii rezultatului, însă rezultatul are un caracter aleatoriu, putând fi influenţat de reactivitatea specifică a pacientului, de particularităţii bolii, de informaţiile false obţinute de la pacient sau de resursele limitate tehnice şi ştiinţifice avute la dispoziţie în momentul tratării bolii.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâta-reclamanta și-a dat consimțământul pentru efectuarea procedurii de injectare cu acid hialuronic în buze, acesteia fiindu-i prezentate posibile reacții adverse, cum ar fi mici vânătăi sau umflături, care dispar în maxim o săptămână (fila 10).

Prin urmare, instanța reține că injectarea cu acid hialuronic a avut un scop exclusiv estetic, nefiind o soluție necesară din punct de vedere terapeutic, ci una pur electivă.

Pe cale de consecință, având în vedere rolul procedurii efectuate, instanța apreciază că obligația pârâtului #### ### ####### nu a fost una de diligență, ci una de rezultat, nefiind vorba de tratarea unei boli sau de însănătoșirea pacientului.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța constată că pârâtul #### ### ####### a fost sancționat de către Colegiul Medicilor Stomatologi București cu avertisment, întrucât nu a avut competența de a executa procedura de injectare cu acid hialuronic (decizia nr. #/16.06.2022 – fila 326).

Astfel, instanța va înlătura susținerile reclamantei-pârâte în sensul că pârâtul are nenumărate certificări și diplome (filele 636-639) ca fiind total irelevante, de vreme ce acesta nu avea, potrivit legislației din #######, competența de a efectua procedura care face obiectul cauze, motiv pentru care a și fost sancționat de către Colegiul Medicilor Stomatologi București.

Cu privire la substanța folosită, Dermafill lips, instanța constată că aceasta nu este considerată un produs cosmetic, o substanță sau un amestec destinat să fie injectat sau implantat în corpul uman (adresa nr. 1/3563/08.03.2023 emisă de Ministerul Sănătății – fila 575), în timp ce Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din ####### a învederat că produsul nu este înregistrat ca medicament (adresa nr. 64985E/18.11.2022 – fila 319), respectiv că, în urma interogării bazei europene de date Eudamed2, certificatul de design pentru această substanță este expirat din data de 15.04.2019, fără a fi disponibile alte date actualizate cu privire la dispozitiv (adresa nr. 105302E/10.03.2023 – filele 571-572).

Astfel, deși reclamanta-pârâtă a depus certificatul de conformitate al produsului (filele 525-530), instanța apreciază că această împrejurare nu are relevanță în cauză, în condițiile în care autoritățile competente în domeniu din ####### au precizat că substanța nu este autorizată în țară, fiind aplicabile prevederile art. 924 și următoarele din Legea nr. 95/2006.

Instanța mai constată că reclamanta-pârâtă a fost sancționată de către Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din ####### pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 933 alin. 1 lit. e din Legea nr. 95/2006 (încălcarea obligației de a comunica producătorilor și structurii de specialitate orice incident survenit în timpul utilizării), fiind demarată și o anchetă cu privire la produsul Dermafill Lips.

Cu privire la corectitudinea procedurii, instanța apreciază că, în cauză, nu au fost administrate probe din care să rezulte că injectarea cu acid hialuronic nu a fost efectuată cu respectarea regulilor în domeniu.

Potrivit art. 654 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006, „(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii: a) când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și sanitare folosite.”

În primul rând, instanța constată că pârâta-reclamanta nu a fost în măsură să indice în ce anume constă greșeala pretins efectuată de către medicul #### ### #######.

Astfel, împrejurarea că acesta nu avea competența de a efectua procedura nu conduce automat la concluzia că augmentarea buzelor a fost făcută în mod greșit de către acestea, fiind vorba de două chestiuni total diferite.

În al doilea rând, imposibilitatea efectuării unui raport de expertiză medico-legal care să răspundă în mod concret obiectivelor stabilite din cauza lipsei documentației medicale cu parafa și semnătura medicului (filele 596-599 și 631-632), împrejurare imputabilă exclusivă reclamantei-pârâtei și pârâtului, nu este susceptibilă prin ea însăși să conducă la concluzia că procedura nu a fost efectuată în mod corect.

În acest sens, instanța apreciază că pârâta-reclamantă avea posibilitatea să probeze prin depunerea unor înscrisuri medicale faptul că procedura de augmentare a buzelor a fost efectuată în mod defectuos, din cauza tehnicii aplicate sau a folosirii unei cantități prea mari de acid hialuronic, în condițiile în care aceasta a susținut că a luat legătura cu alți medici esteticieni care i-au comunicat că procedura nu a fost efectuată corect, după cum rezultă din însuși cuprinsul postării care face obiectul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, instanța reține că pârâta-reclamanta a apelat la serviciile unei alte clinici estetice, Clinica Optimum, însă din înscrisurile întocmite de aceasta din urmă, rezultă că pârâta-reclamanta prezenta o stare generală bună, respectiv că „se prezintă pentru injectare de hialuronidază la nivelul buzelor datorită faptului că aspectul estetic obținut după injectarea de 2 ml de acid hialuronic (în cadrul altei clinici) nu a fost mulțumitor; la inspecția și palparea buzelor se observă prezența acidului hialuronic care depășește conturilor buzelor și neomogenitate la nivelul acestora” (fila 309).

Or, medicul specialist din cadrul acelei clinici nu a indicat motivul pentru care acidul hialuronic depășește conturul buzelor și pentru care nu există omogenitate, și anume dacă reprezintă o complicație cunoscută și acceptată a procedurii de augmentare ori dacă reprezintă o consecință a unui act medical de malpraxis.

Instanța apreciază că nici proba testimonială administrată în cauză nu este suficientă din acest punct de vedere, deoarece martorii ##### ###### ####### (declarație – fila 416) și ######### ###### (declarație – fila 301) nu sunt persoane de specialitate cu competența de a emite o opinie de specialitate cu privire la chestiunea dedusă judecății.

#### aspectele invocate de pârâta-reclamantă rezultă din planșele fotografice depuse la dosar – umflături la nivelul buzelor și învinețire a acestora, instanța constată că pârâta-reclamantă a acceptat în mod expres, prin semnarea fișei de pacient (fila 10), ca acestea constituie reacții adverse posibile, nefiind făcută dovada faptului că excedează complicațiilor cunoscute și acceptate a procedurii.

Prin urmare, în lipsa unor probe certe în acest sens, care trebuiau, conform art. 249 C.pr.civ., administrate de către pârâta-reclamantă, instanța reține că susținerea că medicul #### ### ####### a săvârșit un act de malpraxis medical constând în efectuarea unei erori în procedura de injectare a buzelor cu acid hialuronic reprezentând exclusiv opinia sa personală și subiectivă, care nu este susținută de un minim de probe în acest sens.

Cu toate acestea, având în vedere că pârâtul #### ### ####### nu avea competența să efectueze procedura, iar substanța folosită, Dermafill lips, nu era autorizată în #######, instanța apreciază că, în cauză, a fost făcută dovada unei fapte ilicite în persoana acestuia.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv şi trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului material invocat, aceasta neînțelegând să depună niciun înscris din care să rezulte costurile invocate, de 3.765,16 lei, deși, potrivit art. 249 C.pr.civ., sarcina probei îi incumba.

Pe de altă parte, în ceea ce privește prejudiciul moral, instanța constată că acesta este reprezentat de suferințele psihice și fizice ale pârâtei-reclamante, ca urmare a aspectului inestetic al buzelor.

Or, în speță, nu este suficientă existența unei fapte ilicite și a prejudiciului, ci trebuie să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, condiție, care, însă, nu este îndeplinită.

Astfel, pe de o parte, pârâta-reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte că aspectul inestetic al buzelor reprezintă, în primul rând, o consecință neacceptată în domeniu a procedurii de augmentare a buzelor, iar, în al doilea rând, că acesta a fost cauzat exclusiv de fapta ilicită a pârâtului, și anume a depășirii competențelor profesionale și folosirii unui produs care nu este autorizat în #######.

Or, împrejurarea că pârâtul #### ### ####### și-a depășit atribuțiile și a folosit o substanță neautorizată în țară nu poate conduce, automat, la concluzia că prejudiciul estetic cauzat pârâtei-reclamantei reprezintă o consecință directă a faptei ilicite reținute, în lipsa unui minim probatoriu în acest sens, așa cum a fost stabilit anterior.

În raport de cele menţionate, rezultă că nu sunt îndeplinite cerinţele legale cuprinse în Titlul XVI din Legea nr. 95/2006, respectiv în art. 1349, art. 1357 și art. 1373 C.civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a reclamantei-pârâte și a pârâtului, și astfel că pârâta-reclamanta nu este îndreptăţită la obţinerea sumei de 40.000 lei solicitate cu titlu de daune morale și a sumei de 3.765,16 lei cu titlu de daune materiale.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putându-se dispune compensarea acestora.

Conform art. 451 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorarii avocaţi sau experţi, sume cuvenite martorilor pentru deplasare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că, la termenul din data de 26.02.2024, pârâta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în măsura în care există dovada achitării acestora la dosar, iar, în caz contrar, a arătat că înţelege să le solicite pe cale separată.

Instanţa nu poate avea în vedere această solicitare, în condiţiile în care admiterea cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate avea loc decât în ipoteza depunerii înscrisurilor care atestă efectuarea acestora.

Or, pârâta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată exclusiv în măsura în care au fost depuse înscrisuri în acest sens, respectiv doar în ipoteza în care cererea sa de acordare a cheltuielilor ar fi admisă, solicitare care nu poate fi primită.

Prin urmare, instanţa nu se va pronunţa pe cererea pârâte-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, neexistând obligaţia instanţei de a verifica dacă partea a depus înscrisurile necesare în susţinerea unui capăt de cerere şi abia după aceea de a se considera sesizată cu respectivul capăt de cerere.

Astfel, având în vedere culpa procesuală a pârâtei-reclamante, în ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta urmează a fi obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.911,21 lei reprezentând onorariu avocat (factura fiscală nr. 270/09.11.2023 – fila 651; extras de cont – fila 652), respectiv către pârât a sumei de 5.911,21 lei reprezentând onorariu avocat (factura fiscală nr. 250/08.11.2023 – fila 649; extras de cont – fila 650).

În ceea ce priveşte onorariul de avocat în cuantum de 20.000 lei pentru reclamanta-pârâtă, respectiv de 15.000 lei pentru pârât, instanţa reţine că la dosarul cauzei se regăsesc doar facturile fiscale nr. 80/06.04.2022 (fila 647) și nr. 84/18.07.2022 (fila 648), fără a fi depuse ordinul de plată sau extrasul de cont care să ateste efectuarea plăţii efective conform art. 1500 sau art. 1504 C.civ.

Or, având în vedere că înscrisurile depuse nu atestă efectuarea plăţii, ci doar întinderea obligaţiei de plată, instanţa nu poate stabili faptul că aceasta sume au fost efectiv achitate de către reclamanta-pârâtă și pârât, motiv pentru care nu pot fi avute în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată pe care pârâta-reclamantă este obligată să le achite.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă S.C. ## ########## S.R.L., cu sediul în București, #### ######## ###### ######### ### ##, parter, sector 1 și cu sediul ales în București, #### ####### ### ###, tronson B, ### #, ### #, sector 3, J40###########, ### ########, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă ##### #####-#####, cu domiciliul în ###, #### ####### ######### ### ##, #### ####, și cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat ##### ### în ########, str.

Al. ######## nr. 19, ### #, jud. ######## Năsăud, CNP #############, ca neîntemeiată.

Respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă ##### #####-##### în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă S.C. ## ########## S.R.L. și cu pârâtul #### ### #######, cu domiciliul în #######, #### ##### ### ###, #### ####### ## ## ########## #### ## #########, #### ####### ### ###, tronson B, ### #, ### #, sector 3, CNP #############, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă și pârât a sumei de câte 5.911,21 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 11.03.2024.