Sentință civilă nr. 1131 din 03.07.2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal reclamantul B..........

D......., a chemat în judecată pe pârâtul D.........

M......., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând prejudiciul nepatrimonial ( daune morale) creat, urmare a postării, în rețeaua de socializare Facebook, a unor afirmații de natură a compromite imaginea personală şi profesională a reclamantului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este edilul comunei Redea, ales, in mod democratic, conform scrutinelor organizate la nivel naţional, din anul 2004 (fiind, primar la al cincilea mandat), iar începând cu anul 2022, continuând, însă, si in prezent, mai multe persoane, între care se evidenţiază (prin frecventa comentariilor) si pârâtul D.........

M......., au decis compromiterea/denigrarea persoanei sale în diferite modalităţi.

Astfel, pe reţeaua sociala Facebook, au fost postate afirmaţii injurioase/calomniatoare, pe care le redă .

A precizat reclamantul că aceste frecvenţe ale postărilor si limbajul folosit denotă clar „un atac,, asupra persoanei sale si o intenţie de a denigra, cu consecinţa pierderii încrederii cetățenilor în a-i acorda sprijinul pentru obținerea unui nou mandat (care sunt, in mod direct, instigați sa adopte o atitudine de reacțiune).

Totodată, a arătat că paratul a vorbit despre diverse abuzuri (efectuarea de construcții fără autorizație, chiar si pe terenul sau, de către reclamant), insinuând acte de corupție (,,la Redea, obrazul subțire, cu cașcaval se tine,,).

A mai susţinut reclamantul că, asemenea postări, în an electoral, în apropierea campaniilor organizate (inclusiv pentru alegerea edililor locali) pot fi periculoase, atât în ceea ce privește conținutul lor despre care locuitorii comunei afla rapid, cat si prin lipsa sa de reacție (care le-ar putea încuraja).

A menționat reclamantul că, în ceea ce îi priveşte pe colegii din cadrul formațiunii politice, din care face parte, aceştia îl pot percepe ca fiind o persoana care nu se mai bucura de popularitate, comunitatea îl privește ca pe un „escroc,, , care, nici pe departe, nu s-ar gândi la o dezvoltare si o prosperitate colectiva, ci numai la binele si interesul personal, iar consecința ar fi aceea de a nu mai reprezenta propunerea politica pentru un nou mandat (pierzând susținerea formațiunii), fiind obligat să se adreseze instanței, care, printr-o judecare rapidă a cauzei, ca si prin hotărârea pe care ar pronunța-o, i-ar da posibilitatea să arate ca afirmațiile paratului reprezintă numai o denigrare a persoanei sale (în scop pur electoral), urmând sa suporte consecințele săvârșirii unei fapte delictuale.

A precizat că, nimănui nu ii este permis sa se exprime de o asemenea maniera, libera exprimare trebuind sa îmbrace forma adecvata, ținând cont de respectul datorat ființei umane si drepturilor ei inerente.

Reclamantul a arătat că, suma solicitata cu titlul „despăgubiri morale” este una modica si va prezenta importanta admiterea ei, indiferent de cuantum, in vederea preîntâmpinării unor fapte similare (după cum, o situație contrara le-ar putea încuraja).

A menţionat că, este cunoscuta importanta cu care un lider politic se preocupa de evitarea oricăror discuţii, care ar afecta activitatea si poziţia sa, inclusiv prin intermediul contracandidaților săi sau a susținătorilor acestora.

A mai arătat că, în aceasta considerare, a avut diferite discuții cu personalul decident la nivel politic local/judeţean, în care i-au fost solicitate explicații, referitoare la afirmațiile care trimiteau persoana sa in zona penala sau a lipsei de credibilitate, fiind îndrumat sa rezolv cat mai urgent, aceasta problema, fiind pusa la îndoială capacitatea sa manageriala, ca si posibilitatea de a mai fi, un candidat din partea formațiunii politice in care activează in prezent.

În egala măsura, a fost afectata si relația profesionala cu celelalte persoane angajate in cadrul Primăriei comunei Redea, care au început să se comporte cu lipsă de respect, cu atitudini incitatoare dezorganizării, cu prezentarea unor revendicări imposibil de dus la îndeplinire.

A mai precizat ca însăși familia sa a avut de suferit, având o soție (persoana cu studii superioare, care gestionează, la rândul ei, diferite activități) si doua fete (una dintre ele, studenta, cealaltă, eleva la liceu), care, observând felul in care se face referire la persoana sa, trăiesc cu un anumit disconfort mental (ceea ce îi sporește neliniștea ).

In consecință, a solicitat admiterea cererii si obligarea paratului la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând prejudiciul nepatrimonial (daune morale) creat, urmare a postării, in reţeaua de socializare Facebook, a unor afirmaţii de natura a compromite imaginea personala si profesionala, cât şi obligarea la plata cheltuielilor de judecata ocazionate.

În motivarea în drept a cererii a invocat dispoziţiile art.1357 şi urm. 1381, 1385, 1391 C.civ.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului, proba testimonială cu martorii V.......... D.........., I......... C.......... V..............şi Z......... M.......... .

În conformitate cu disp.art.194 C.pr.iv, reclamantul a anexat la cerere dovada achitării taxei judiciare de timbru ( f.11), postări din reţeaua Facebook a pârâtului ( f.12-34).

La data de 13.02.2024, pârâtul D......... M......., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării pârâtul a arătat că, în fapt, a fost chemat în judecată de către reclamantul B..........

D......., primarul comunei Redea judeţul Olt, pentru a fi obligat la plata unor daune morale în cuantum de 50.000 lei, reprezentând prejudiciul nepatrimonial (daune morale), creat prin postările făcute de acesta pe reţeaua de socializare Facebook.

A menţionat pârâtul că, prin afirmațiile făcute, dacă sunt adevărate nu pot fi considerate fapte ilicite de natură a-i atrage în vreun fel răspunderea întrucât şi-a întemeiat acțiunea de drept, pe prevederile art.1357 şi următoarele, art. 1381,1385,1391 CCiv. .

Pârâtul a invederat instanței că, faţă de doctrina juridică cu referire la prevederile art.998, 999 din vechiul Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ mai multe condiții şi , anume: a) Existenţa unui prejudiciu; b) Existenţa unei fapte ilicite ,considerându-se că numai o faptă ilicită poate atrage după ea răspunderea delictuală; c) Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aratându-se că pentru a putea fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe pur şi simplu o faptă ilicită fără legătură între ele ,ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a creat acel .prejudiciu; d) Existența vinovăției ,subliniindu-se că nu este de ajuns să fi existat un prejudiciu ,ci este necesar ca această faptă să fi fost săvârșită cu vinovăție.

Sarcina probei privind îndeplinirea cumulativă a acestor condiții îi incumbă exclusiv reclamantului această cauză.

A mai precizat pătratul că, reclamantul în cererea sa, se prezintă a fi primarul unei comune căreia începând cu anul 2023, mai multe persoane printre care şi pârâtul au decis să-1 "denigreze în diferite moduri", fără a arăta în concret care sunt faptele prin care l-ar fi denigrat, continuând cu citarea mai multor postări pe care le-ar fi făcut pe facebook prin care se arătă că "primarul" nu îşi face cu corectitudine şi onestitate datoria de edil pentru care a fost ales şi pe fondul nemulțumirii cetățenilor comunei privind activitatea/inactivitatea acestuia ar urma să fie schimbat din funcție deoarece atât pârâtul cât şi foarte mulți cetățeni sunt nemulțumiți şi revoltați de prestaţia sa ca primar şi consideră că nu le mai reprezintă interesele.

A menționat pârâtul că, apreciază că este dreptul său ca şi al celorlalți cetățeni să facă publice faptele şi chiar suspiciunile care planează asupra lor ale celor care îi conduc, mai ales când acestea sunt făcute în frauda cetăţenilor ale căror interese sunt ocrotite de lege şi trebuie apărate de către aleşi şi nu încălcate.

În continuare, pârâtul a învederat că pentru a demonstra fapta sa ilicită, reclamantul trebuie să facă proba verității cu privire la afirmațiile sale dacă le consideră neadevărate pentru.

A invocat că, neexistând nici o faptă, nu este întrunită nici condiția răspunderii delictuale în acest caz.

A mai arătat că, după cum însuși primarul a afirmat, nemulțumirea sa faţă de activitatea sa instituțională nu este una singulară, foarte multă lume din comunitate este nemulțumită, reclamantul având o contribuție substanțială la creșterea tensiunilor şi a stării de revoltă a cetățenilor comunei.

A mai susţinut pârâtul că nu a afirmat că acele case şi bunuri pe care le posedă reclamantul ar fi făcute din banii publici, dar are dreptul să se întrebe dacă veniturile acestuia îi permiteau să atingă un asemenea apogeu de bunăstare materială, fiind disproporționat raportul dintre veniturile acestuia şi bunurile dobandite în această perioadă cu atât mai mult cu cât reclamantul fiind o persoană publică are obligaţia să îi lămurească cu privire la aceste aspecte, tocmai pentru a nu plana asupra sa niciun fel de suspiciune privind onestitatea şi moralitatea sa, având obligaţia să fie un factor stabilizator în comună şi nu unul perturbator.

A invocat că reclamantului îi revine obligaţia legală să îşi publice declarația de avere, fiind persoană publică cu funcţie de conducere, dar aceasta nu există pe site-ul ANI.

A arătat că, în ceea ce priveşte a doua condiţie care trebuie întrunită pentru a i se putea atrage răspunderea şi anume, prejudiciul suferit de acesta, acesta nu există pentru că nu este concretizat, rezumându-se doar la eventuale consecințe de natură mentală şi emoţională pe care, eventual le-ar avea asupra sa, presupusa sa fapta ilicită pentru că se limitează în a defini în mod teoretic cele două planuri emoțional şi mental însă nu afirmă nicio clipă că aceste două planuri i-ar fi fost afectate prin chiar fapta sa.

Pârâtul a menționat că, din afirmațiile reclamantului, precum că i s-au cerut explicații de către personalul decident la nivel politic local/judeţean referitoare la afirmații care trimiteau persoana sa în zona penală sau a lipsei de credibilitate, în primul rând nu arată cui aparțineau acele afirmații (din cauza căror afirmaţii) şi mai mult se poate înţelege de aici că chiar planau asemenea suspiciuni asupra activităţii sale care urmau şi trebuiau a fi explicate.

A invocat pârâtul că, neexistând nicio faptă ilicită dar mai ales nici un prejudiciu reclamantul nearătând în ce constă presupusul prejudiciu creat prin fapta sa, nu este întrunită nici condiția esențială, aceea a legăturii de cauzalitate, dintre fapta ilicită şi prejudiciul care să-i poată atrage răspunderea delictuală în această speţă.

Totodată a arătat că, fapta ilicită ar fi trebuit săvârșită cu vinovăție iar reclamantul, căruia îi revine sarcina probei nu a precizat şi nu a argumentat în niciun fel în ce constă vinovăția sa prin acele postări în care se adresează prietenilor săi virtuali, şi reali, spunând că trebuie să schimbe actualul primar din funcţie pentru că nu îşi face datoria pentru că a fost ales şi nu-1 interesează problemele cetăţenilor.

Având în vedere că nu este îndeplinită niciuna din condiţiile prevăzute de lege, ori aceste condiţii nu sunt întrunite cumulativ, a solicitat respingerea cererii reclamantului cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată .

În motivarea în drept a cererii a invocat dispoziţiile prevăzute de art. 208 C.pr.civ şi art.451 C.pr.civ.

În probațiune a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului şi martorii B.............

I..........

D......, N..........

F.........

A.......... şi N...........

D.......

M........., anexând la cerere filmulețe video şi fotografii.

La data de 22.02.2024 IPJ Olt, a înaintat la dosar fişa de cazier judiciar a reclamantului B.......... D....... ( f.99).

La termenul de judecată din 27.03.2024, instanţa a procedat la verificarea competenţei de soluţionare a cauzei, în conformitate cu dipoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, constatând că este competentă să judece prezenta cauză.

De asemenea, în baza art. 255, art. 258 şi art. 351 şi art. 309 Cod procedură civilă, instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtului si proba testimonială cu martorii V..........

D.........., Ion Constantin Daniel, şi Zanfir Mitica, a încuviințat pentru pârât proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului si proba testimonială cu martorii B.........

I..........

D........., N........

F..........

A........., şi N........

D..........

M........., ca fiind utile, pertinente şi concludente soluționării prezentei cauze.

La termenul de judecată din data de 17.04.2024, potrivit dispoz. art. 352 Cod pr civilă instanţa a procedat la administrarea probei cu interogatoriul pârâtului D.........

M......., la solicitarea reclamantului, ale cărui răspunsuri au fost consemnate, semnate şi atașate la dosar.

Totodată având în vedere că, la acest termen de judecată pârâtul nu a depus la dosarul cauzei, în scris, interogatoriul propus a fi administrat reclamantului, având în vedere solicitarea reclamantului, în sensul de a fi decăzut pârâtul din proba cu interogatoriu, instanța a decăzut pârâtul din administrarea probei cu interogatoriu, ca urmare a neîndeplinirii de către pârât de a depune interogatoriul la acest termen de judecată.

La termenul de judecată din 19.06.2024, instanţa a procedat la audierea martorului N........ D.......... M........., sub prestare de jurământ, la solicitarea pârâtului, depoziţia acestuia fiind consemnată, semnată şi ataşată la dosarul cauzei.

În baza dispoziţiilor art.396 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură civilă, instanţa având nevoie de timp petru a delibera a dispus amânarea pronunţării la data de 26.06.2024 şi, ulterior, la data de 03.07.2024.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarea situaţie de fapt:

Reclamantul B..........

D......., a chemat în judecată pe pârâtul D.........

M......., solicitând să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând prejudiciul nepatrimonial ( daune morale) creat, urmare a postării, în rețeaua de socializare Facebook, a unor afirmații de natură a compromite imaginea personală şi profesională a reclamantului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reține instanța că reclamantul B.......... D......., este Primarul comunei Redea, Jud. Olt, ales, în mod democratic, conform scrutinelor organizate la nivel naţional, din anul 2004 (fiind, primar la al cincilea mandat).

Ca urmare a cestei situații pârâtul a început din cursul anului 2022 să posteze pe contul personal Facebook fotografii inclusiv videoclipuri cu diverse comentarii injurioase , insulte şi acuzații calomnioase la adresa reclamantului astfel: „Uitaţi, oameni buni, am intrat in posesia unor acte, in care se demonstrează ca sala de sport este vânduta fraudulos de către aceasta organizaţie.

Inca nu am primit un răspuns de la proprietarul acestei clădiri, in urma cererii făcute la Primăria din comuna Redea.

Țin sa precizez ca aceasta sala de sport a început sa se degradeze considerabil, afectându-mi locuinţa.

Toate materialele pe care le-am transmis anterior... .demonstrează incă o data ca aceasta instituţie nu mai aparţine statului, ci domnului primar si familiei dansului,, Primarul e stăpânul,, , „Avem cele mai mari impozite la nivelul comunelor, ca de, la Redea, obrazul subțire cu caşcaval sc tine,,, „Ii şantajează pentru vot. de asta nu le trimite nimic la restul oamenilor,,,

Comentarii intre numitul N.........

A........ si D.........

M......., legate de „construirea unor imobile fără autorizație,,, paratul menționând: „si el, la Redisoara alea doua vile... pe terenul altora....al meu de exemplu,,, Comentarii la o emisiune TV, „Starea Naţiei., , cu tema „Starea impostorilor, creiere odihnite, averi infinite,., la care paratul precizează: „Ai uitat si de Bala Dan, primar Redea, Olt, in aceeaşi oala„.

Aspectele menționate mai sus se coroborează şi cu relatările martorului N........

D..........

M........., propus de pârât, care arată că a avut cont pe reţeaua de socializare Facebook în aceeaşi perioadă cu pârâtul şi cunoaşte faptul că pârâtul a făcut anumite postări cu privire la reclamant, făcându-l „ hoţ” şi că „ a furat curent”, însă nu ştie dacă aceste postări au fost văzute de un număr mare de persoane pentru că nu ştie câți prieteni avea la acel moment pârâtul pe facebook.

Potrivit art. 75 alin.1 din C.civ Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform art. 1349 alin.1 din C.civ. orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Art. 252 alin.1 din C.civ. stabilește că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creația ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, iar art. 253 alin. 3 şi 4 prevăd că cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Din conținutul prevederilor legale, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Prejudiciul este sigur atunci când existenta sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul sigur cuprinde în conținutul său, atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul viitor.

Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui.

Prejudiciul viitor este acela care, deşi nu s-a produs încă, există certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

Cu privire la daunele morale solicitate de reclamant dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de evaluare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile pentru daune morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele, de a fi cântărite în bani.

În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea vătămată, şi probate cu orice mijloc de probă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Prejudiciul suferit de către reclamant este un prejudiciu moral, nepatrimonial care constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile prin care se aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană.

Prin urmare acesta nu poate fi evaluat în bani, însă el dă naștere totuși dreptului şi obligației de reparare.

Totodată, posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să devină un mijloc de îmbogățire fără justă cauză.

Reclamantul din prezenta cauză este în situația unor victime directe care în mod evident a suferit un prejudiciu ce trebuie compensat, având în vedere diversele comentarii injurioase , insulte şi acuzații calomnioase la adresa acestuia.

Instanța, apreciază că, exisă un prejudiciu ( lezarea demnității umane, dreptului la imagine, integritatea psihică şi libertatea de conștiință ) adus reclamantului prin săvârșirea faptei ilicite ( insultele , calomniile şi comentariile injurioase formulate către reclamant şi publicate pe Facebook , menționate mai sus), între faptă şi prejudiciu existând un raport de cauzalitate, de la cauză la efect, respectiv, prejudiciului a fost cauzat ca urmare a săvârșirii faptei ilicite.

Fapta pârâtului a fost săvârșită cu forma de vinovăție a culpei simple.

Instanţa reţine de asemenea aplicabilitatea în cauză a următoarelor dispoziţii legale:

- art. 70 C.civ. privitor la Dreptul la libera exprimare, potrivit căruia:

(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

- art. 75 C.civ. referitor la limitele acestui drept, conform căruia:

(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

În interpretarea acestor articole, se constată că una dintre trăsăturile esenţiale ale unei societăţi democratice este respectarea pluralismului, care implică nu numai pluralismul politic, dar şi posibilitatea de a pune în circulaţie, prin orice mijloace, idei.

Importanţa deosebită a acestei trăsături a condus la consacrarea prin art. 30 din Constituţie, dar şi în art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a libertăţii de exprimare.

Consecinţa reglementării libertăţii de exprimare prin actele mai sus menţionate este aceea că în determinarea conţinutului dreptului la libera exprimare, este necesar să ne raportăm atât la prevederea constituţională, cât şi la jurisprudenţa CEDO adoptată în aplicarea art. 10 din Convenţie.

Referitor la conţinutul libertăţii de exprimare, art. 30 alin. (1) din Constituţie dispune: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”.

Se deduce aşadar, că dreptul la libera exprimare implică posibilitatea pe care o are orice persoană fizică de a aduce la cunoştinţă publică gândurile, opiniile şi credinţele sale, indiferent dacă acestea sunt sau nu însoţite de o argumentaţie corespunzătoare şi dacă ideile exprimate sunt sau nu considerate acceptabile de autorităţi sau de majoritatea populaţiei.

Ideile şi opiniile exprimate pot privi cele mai diverse domenii: viaţa socială, politica, economia, artele etc.

Sub rezerva limitelor impuse prin lege, libertatea de exprimare priveşte nu numai „informaţiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este o exigenţă a pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică.

Interpretând prevederile art. 10 din Convenţie, CEDO a arătat că din recunoaşterea libertăţii de exprimare pentru state decurg două categorii de obligaţii: prima este de natură negativă, autorităţile statale fiind ţinute să nu facă nimic de natură a împiedica exercitarea acestei libertăţi de cei cărora le este recunoscută, cea de a doua este pozitivă, constând în îndatorirea de a lua toate măsurile necesare pentru exercitarea şi protejarea acestei libertăţi, inclusiv prin intervenţii ale autorităţilor statale în raporturile dintre indivizi (ibidem, p. 770-771).

Dreptul la libera exprimare nu este nelimitat, exercitarea sa putând fi restrânsă, dar cazurile şi limitele unor asemenea restrângeri nu pot fi stabilite decât prin lege.

Primul alineat al art. 75 C.civ. reglementează regimul juridic al limitărilor care pot fi stabilite de autorităţi.

Aceste limitări pot fi impuse numai în condiţiile permise de lege, pactele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Posibilitatea pe care o au statele de a impune unele limitări drepturilor personalităţii îşi are originile în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată sub egida O.N.U., care, prin art. 21 pct. 2, prevede că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al cunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.

La rândul său, art. 8 alin. (2) din Convenţie admite amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie doar „în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

În interpretarea acestor prevederi s-a arătat că amestecul sau ingerinţele autorităţilor publice în drepturile garantate de primul alineat al textului citat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie prevăzute de lege; să îndeplinească un scop legitim; să fie necesare într-o societate democratică; să fie proporţională cu scopul urmărit (a se vedea C.

Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, p. 694).

Tot astfel, posibilitatea instituirii unor ingerinţe ale statului în exercitarea tuturor libertăţilor pe care le implică libertatea de exprimare este recunoscută şi de prevederile art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Aceste ingerinţe pot consta în instituirea unor „formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Primul alineat al art. 75 C.civ. are în vedere limitările drepturilor pe care autorităţile publice le pot impune, în interesul general, aşa cum este acesta conturat de prevederile actelor internaţionale citate mai sus.

Omul îşi desfăşoară activitatea în societate, motiv pentru care, în exercitarea drepturilor sale, îşi vede în mod natural limitate propriile drepturi de drepturile similare ale celorlalţi membri ai societăţii.

Alineatul al doilea al art. 75 NCC are în vedere exact situaţiile în care, prin exercitarea propriilor drepturi, o persoană ar putea aduce atingere drepturilor altuia.

Asemenea atingeri nu vor fi considerate încălcări ale drepturilor altuia, deci nu vor fi sancţionabile, dacă au fost comise în exercitarea propriilor drepturi şi libertăţi constituţionale.

Pentru ca asemenea situaţii să se încadreze în limitarea prevăzută de textul citat este necesar ca exercitarea propriilor drepturi şi libertăţi constituţionale să îndeplinească o dublă condiţie: exercitarea să se facă cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite vom fi în prezenţa abuzului de drept.

Pe de altă parte, având în vedere că majoritatea atingerilor pe care particularii le pot aduce drepturilor în discuţie aparţinând altor persoane se realizează în exercitarea dreptului la libera exprimare, trebuie să amintim că textul art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului face referire la „îndatoriri şi responsabilităţi” care le revin celor care exercită libertăţile care compun libertatea de exprimare.

Prevederea citată constituie justificarea pentru aplicarea unor sancţiuni în cazul exercitărilor „iresponsabile”.

Chiar dacă uneori este permisă o oarecare exagerare, tocmai pentru a scoate în evidenţă aspecte care să atragă atenţia oricărui cetăţean ce se doreşte a fi corect informat, cu atât mai mult cu cât în colectivităţile mici, în lipsa unei prese locale, rolul acesteia este parţial preluat chiar de către adversarii politici ai celui supus observaţiei comunităţii, analiza trebuie făcută cu rezerva impusă de dispoziţiile legale în vigoare, întrucât limita criticii, fie ea şi subiectivă, trebuie dată de buna-credinţă a celui care o face.

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, iar obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (în acest sens, fiind hotărârea pronunţată în cauza P. c.

România, par. 39).

S-a mai statuat că libertatea de exprimare este incidentă şi în cazul "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c.

Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. x/06, par. 64).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere mai multe criterii, cum ar fi calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza N.

Dellakeza c.

România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza B. c.

România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza I.C. c.

România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza B. c.

România, cauza D. c.

România).

Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte postările care conţin cuvintele „primarul e stăpânul”, „sala de sport e vândută fraudulos”, „această instuţie nu mai aparţine statului, ci domnului primar şi familiei dânsului”, ,, obrazul subţire cu caşcaval se ţine”, ,,îi şantajează pentru vot”, ,,si le la Redişoara 2 vile pe terenul altora, al meu de exemplu”, ,,sunt subordonaţi direct primarului”, ,,mulţi din acele capete luminate s-au vandut lui”, afirmaţiile pârâtului pot fi calificate drept uşoare atacuri la persoană" (acceptate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului mai ales în ceea ce priveşte oamenii politici care, spre deosebire de simplii cetăţeni, este firesc să fie mai supuşi criticii) care nu sunt de natură a cauza prejudicii serioase persoanei reclamantului, contrar opiniei acestuia, înscriindu-se, mai degrabă, în noţiunea de judecăţi de valoare ce beneficiază de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu aceeaşi este situaţia acuzelor săvârşirii de fapte penale de reclamant, în privinţa cărora instanţa de apel constată că pârâtul a deturnat libertatea de exprimare de la scopul său şi a acţionat cu rea-credinţă.

Din modalitatea de exprimare a afirmaţiilor reiese că apelantul nu a dorit o informare corectă şi exactă a publicului, astfel cum pretinde, ci a urmărit realizarea unui interes propriu - denigrarea unui adversar politic.

Pentru a-şi atinge obiectivul, a adus la cunoştinţa publicului numai informaţiile de natură a crea o imagine negativă a adversarului.

Astfel, instanţa reţine că în ceea ce îl priveşte pe pârât acesta nu a contestat faptul că ar fi postat pe reteaua de socializare ,, Facebook”, afurmaţiile cu vădit caracter denigrator la adresa reclamantului, invocate de acesta in cuprinsul cererii de chemare în judecată precum:,,acest primar este conducătorul Mafiei Române”, ,,ameninţă lumea că îi omoară în public”, ,,10 luni de executare la zi pentru tentativă de omor, multe dosare penale violuri, omor din culpă şi multe altele”.

Faptul că pârâtul este autorul acestor comentariu rezultă atât din capturile de ecran depuse la dosar de reclamant, dar și din răspunsurile pârâtului la interogatoriu (filele 117, 119).

În privința duratei existenței acestui comentarii ale pârâtului la adresa reclamantului, instanța reține că acestea au fost lăsate deliberat de pârât pe pagina reclamantului, inclusiv după ce acesta a luat cunoștință de faptul că reclamantul a inițiat un demers judiciar în această privință împotriva sa, pârâtul neinvocând şi nedemonstrând că aceste comentarii ar fi fost sterse până în prezent.

Analizând postările anterior menţionate, instanța constată că în cuprinsul să nu se regăsesc argumente de natură a justifica în vreun fel afirmațiile făcute de pârât cu ocazia postării comentariului său pe pagina de Facebook la adresa reclamantului.

Se mai reține totodată că aspectele invocate de pârât referitoare la faptul că reclamantul ,,este conducătorul Mafiei Române”, ,,ameninţă lumea că îi omoară în public”, ,,10 luni de executare la zi pentru tentativă de omor, multe dosare penale violuri, omor din culpă şi multe altele”. nu sunt probate în niciun fel, deși celui care face o afirmație îi revine și sarcina de a o dovedi, conform art. 249 C.pr.civ., iar probele se propun, sub sancțiunea decăderii, prin întâmpinare, or pârâtul nu a înțeles să formuleze întâmpinare în termen legal, conform art. 205 și 208 C.pr.civ.

De altfel, în privința acestor fapte pe care pârâtul i le atribuie reclamantului și despre care pretinde că ar sta la baza conduitei sale de a posta acel comentariu pe pagina de Facebook a reclamantului, pârâtul nici măcar nu a făcut dovada că s-ar fi adresat cu o sesizare în acest sens către organele de urmărire penală competente.

Mai mult din fişa de cazier judiciar a reclamantului fila 99, rezultă că acesta nu figurează cu antecedente penale.

Din declarația martorilor Z........

M.......... şi V..........

D.........., se reține că postările efectuate de pârât l-ai afectat pe reclamant în plan psihic, familial şi i-au afectat imaginea în cadrul comunităţii locale, cu atât mai mult reclamantul în calitate de primar al comunei Redea, este o persoană cunoscută pe raza acestei comune.

Din declaraţiile martorilor rezultă că afirmaţiile pârâtului la adresa reclamantului pe reţeaua de socializare ,,Facebook”, au condus la scăderea populariţătii acestuia şi a procentului prin care a fost reales în funcţia de primar.

Instanța are în vedere că, prin decizia ICCJ – Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 4546/27.11.2014, instanța supremă a statuat că pagina de pe o rețea de socializare este spațiu public.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut astfel că ,,(...) Vastitatea unei rețele de socializare presupune, raportat la natura, particularitățile și scopul acesteia, că utilizatorii nu dețin proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima și cu atât mai puțin controla întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială.

Prin urmare, nu se poate reține că rețeaua de socializare ar fi un spațiu privat comparabil cu o cutie poștală electronică, întrucât cutia poștală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul conținutului informațional transmis, respectiv depozitat, în timp ce Facebook este o rețea de socializare (informațională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși.

Așadar, fapta constând în sloganul postat pe pagina rețelei de socializare îndeplinește exigența juridică privind „caracterul public” întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator (utilizator existent - eventual „prieten”; utilizator nou - potențial „prieten” sau utilizator „intermediat”), în fața unui anumit număr de persoane, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția parvenirii la cunoștința utilizatorilor publici ai paginii (în mod direct a „prietenilor” și indirect a celor care ar avea acces mijlocit).

Caracterul public al faptei imputate reclamantului rezultă și din consecințele efective și directe ale postării în discuție, în măsura în care, urmare a accesării paginii de socializare a recurentului de către anumiți utilizatori (asociați publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg (...).”

Astfel, se reține că acțiunea pârâtului de a posta afirmaţiile denigratoare anterior menţionate la adresa reclamantului pe pagina de Facebook, a avut loc în spațiul public, prin raportare la considerentele deciziei ICCJ anterior menționată, incidente și în prezenta cauză.

În drept, potrivit art. 252 C.civ., ,,Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”, iar conform art. 253, ,,(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.”

În speță, instanța constată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, art. 1349 și urm. C.civ. rap. la art. 253 alin. (4) C.civ., prin raportare la conduita culpabilă a pârâtului, concluzie susținută de toate probele de la dosar.

Deşi pârâtul a negat, în esență şi comiterea faptei cu vinovăţie, instanța reține că, fapta pârâtului care a postat un comentariu denigrator la adresa reclamantului, pe pagina de Facebook constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, existând legătură de cauzalitate între conduita ilicită a pârâtului și prejudiciul moral cauzat acestuia ca urmare a lezării demnității acestuia și a imaginii sale în comunitate, iar fapta ilicită a fost comisă de pârât cu forma de vinovăție a intenției, în sensul art. 16 alin. (2) C.civ.

Referitor la daunele morale, instanța reține că acestea reprezintă satisfacții echitabile destinate a compensa material suferințele de ordin moral ale reclamantei, care pot consta în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la viață, la sănătate și integritate corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Referitor la cuantumul daunelor morale solicitate, acestea nu sunt supuse unor criterii legale prestabilite, ci determinarea lor în concret este lăsată la aprecierea instanței.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral trebuie avute în vedere o serie de criterii: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri cu rol compensatoriu, se urmărește o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit și, nu îmbogățirea fără just temei.

Prin urmare, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În speță, sunt îndeplinite condițiile acordării daunelor morale, fiind stabilită vinovăția pârâtului, precum și existența prejudiciului moral creat reclamantului, prin raportare la probele administrate în cauză, astfel cum au fost analizate anterior.

Se mai reține în continuare că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, ci suportă anumite limitări, mai ales atunci când este afectat dreptul la imagine, la viață privată și de familie.

Într-o situație precum este cea în cauză, în care nu există elemente de ordin public (precum critica adusă unei instituții sau politici publice de interes general), ci relații pur private, între 2 persoane, libertatea de expresie fiind permisă și legitimă până la punctul în care încalcă drepturile celeilalte persoane implicate, or, în concret, este evident că limbajul folosit și scopul comentariilor postate de pârât au ca unică finalitate jignirea reclamantului.

În acest sens, se reține că dreptul la protejarea reputației este un drept care este protejat de art. 8 CEDO, fiind un element care ține de viața privată.

Noțiunea de „viață privată” este o noțiune largă care înglobează multiple aspecte ale identității unui individ, precum elemente legate de dreptul la imagine (cauza Axel Springer c.

Germaniei, par. 83).

În același sens, Curtea Constituțională a arătat că această dimensiune a demnității umane impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului.

Altfel spus, fiecare individ este ținut să recunoască și să respecte în oricare altă ființă umană atributele și valorile care îl caracterizează ca om (Decizia CCR nr. 1576/07.12.2011).

De cealaltă parte, libertatea de exprimare, protejată de art. 10 CEDO, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane.

Sub rezerva art. 10 par. 2 CEDO, aceasta este permisă nu numai în ceea ce privește „informațiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitate deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”.

Așadar, astfel cum este consacrată de art. 10 CEDO, libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărui caz (cauza Axel Springer c.

Germaniei, par. 78).

Reclamantul, în calitatea sa de persoană publică, respectiv primar, este supus criticii din partea celorlalți cetățeni, iar în măsura în care afirmațiile făcute la adresa sa contribuie în mod esențial la discutarea unor subiecte de interes public, chiar dacă termenii utilizați sunt virulenți, nu se poate aprecia că s-ar depăși limitele admisibile discursului politic.

Această teză își păstrează temeinicia chiar dacă în mod inerent este lezată reputația persoanei vizate, în măsura în care se menține raportul de proporționalitate dintre scopul de interes public urmărit și mijloacele utilizate (termenii utilizați, concretețea faptelor, existența unor judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă).

Cu toate acestea, instanța nu poate reține împrejurarea că afirmațiile pârâtului contribuie în mod esențial la discutarea unor subiecte de interes public, care să poată constitui o formă de expresie a libertății de exprimare, întrucât pârâtul nu a furnizat nici un element de probă care să justifice aceste susțineri, ci a prezentat simple afirmații și judecăți de valoare fără o bază factuală suficientă care să le susțină.

În cauză, manifestarea pârâtului a depășit așadar limitele unei exprimări acceptabile, nefiind o simplă exagerare, ci expunerea în public a unor judecăți de valoare jignitoare și tendențioase, cu scopul de denigrare a reclamantului.

În continuare, instanța constată că mesajele postate de pârât sunt apte să lezeze reputația și imaginea acestuia în comunitate, relevante fiind declarațiile martorilor din care rezultă că reclamantul și-a desfășurat activitatea fără a avea probleme cu cetățenii și că acea postare i-ar fi afectat imaginea în localitate.

Chiar dacă pârâtul a afirmat că a redat afirmaţiile unor terţi, hotărârea de propaga alegaţii ale altor persoane, în condiţiile în care redarea nu este însoţită de niciun mesaj ori alt indiciu din care să rezulte dezaprobarea faţă de acele afirmaţii ori cel puţin scopul diferit pe care îl urmăreşte cel care transmite afirmaţia, faţă de cel care a afirmat iniţial, presupune atât însuşirea conţinutului de către cel care face publică acuzaţia, cât şi intenţia de a o face cunoscută celor care ştie că o pot vedea în reţeaua de socializare respectivă.

Această denaturare cu bună-ştiinţă a adevărului relevă reaua-credinţă a pârâtului, iar contextul mai larg, în care au fost făcute afirmaţiile defăimătoare, nu poate duce la exonerarea de răspundere a pârâtului.

Cu privire la repararea prejudiciului, instanța reține că principiul general este acela al reparării integrale și în natura a prejudiciului pricinuit prin fapta ilicită, urmărindu-se restabilirea situației anterioare a victimei prejudiciului.

Astfel, având în vedere considerentele expuse anterior, instanța apreciază că pârâtul trebuie să procedeze la repararea în natură a prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantului, prin postarea pe reteaua de socializare Facebook, a următoarelor afirmaţii: ,,acest primar este conducătorul Mafiei Române”, ,,ameninţă lumea că îi omoară în public”, ,,10 luni de executare la zi pentru tentativă de omor, multe dosare penale violuri, omor din culpă şi multe altele”.

O modalitate eficientă în acest sens o constituie acordarea daunelor morale dar nu în cuantumul solicitat de reclamant, deoarece acestea nu trebuie să conducă la o îmbogățire fără just temei, fapt pentru care se apreciază că suma de 2.000 lei este suficientă pentru a reprezenta o compensație suficientă în sensul reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de acțiunea ilicită a pârâtului.

Prin urmare, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată și va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei reprezentând daune morale.

Reținând culpa procesuală a pârâtului potrivit art.453 alin.1 Cod pr.civ., va obliga pe pârât la plata sumei de 1000 lei, către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 900 lei reprezentând onorariu avocat şi suma de 100 lei reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în cauză.

Postat 12.09.2024