Tribunalul COVASNA · ...../322/......

Hotărâre nr. 536/A din 11.12.2025

Instanță: Tribunalul COVASNA
Dosar: ...../322/......
Obiect: Adaptare contract de credit
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Cod ECLI ECLI:RO:TBCVN:2025:........

R O M Â N I A

TRIBUNALUL COVASNA

SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. ...../322/......

Completul de apel specializat în soluţionarea cauzelor

în materiile civil, litigii cu profesioniştii şi minori şi familie

DECIZIA CIVILĂ NR. 536/A

Şedinţa publică de la 11 decembrie 2025

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE : ........

JUDECĂTOR : ...............

GREFIER : ....................

Pe rol, pronunţarea asupra apelului declarat de apelanţii V.D. şi V.B. împotriva sentinţei civile nr. 11/2025, pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc.

Instanţa constată că dezbaterile asupra cauzei de faţă au avut loc în şedinţa publică de la 11 noiembrie 2025, susţinerile şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru datele de 25 noiembrie 2025, 2 decembrie 2025, apoi pentru astăzi, 11 decembrie 2025.

T R I B U N A L U L

Asupra cauzei de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 11/2025, Judecătoria Târgu Secuiesc a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii V.B. – CNP .............. şi V.D. – CNP .............., ambii domiciliaţi în .................. , cu domiciliul procesual ales în .................. la Cabinet Individual de Avocat ...................... în contradictoriu cu intimata ......

BANK SA, cu sediul în ...........

A dispus adaptarea contractului de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008, în sensul că începând cu data comunicării notificării (29.01.2024) și până la încetarea contractului de credit, părţile vor suporta în mod egal (50% - 50%) diferenţa de curs valutar care rezultă între cursul de schimb valutar publicat de BNR la data scadenţei fiecărei rate şi cursul de schimb valutar publicat de BNR la data încheierii contractului de credit + 52,6%.

A respins cererea reclamanţilor de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, între pârâta ......

Bank SA, în calitate de bancă şi reclamanții V.B. şi V.D., în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat contractul de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 64.410 CHF, cu dobândă variabilă, pe o durată de 30 de ani (360 de luni).

Creditul a fost acordat în scopul rambursării creditului acordat prin contractul de credit nr.

RFI07543230263 din data de 07.05.2007 şi nevoi personale nenominalizate.

Rambursarea creditului acordat a fost garantată prin instituirea unei ipoteci de rang II asupra imobilului compus din teren şi construcţie înscris în CF 1555 ...., în prezent CF 23698 ..... , prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. autentificat sub nr. 2976 din 10.09.2008 de BNP .......... din mun. ....... .

Conform art. 4.1 din contractul de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008 orice plată va fi efectuată în moneda în care a fost acordat creditul.

Prin notificarea înregistrată la ......

Bank SA sub nr. 59/29.01.2024 reclamanții au solicitat echilibrarea contractului de credit în variantele ce fac obiectul cererii introductive, însă potrivit încheierilor de certificare nr. 18/18.03.2024 şi nr. 21/19.03.2024 emise de SPN M.-M. din mun.

Timişoara, reprezentanţii ......

Bank SA nu s-au prezentat conform notificării nr. 59/29.01.2024.

În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 77/2016 acest act normativ se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

Conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. e) este îndeplinită condiţia privind impreviziunea.

Conform art. 4 alin. (11) – (13) din Legea nr. 77/2016 reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit.

În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (11) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.

Prezumţiile prevăzute la alin. (11) au caracter absolut.

Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).

Se mai reţin şi dispoziţiile art. 5 – 7 din Legea nr. 77/2016.

Prin Decizia nr. 623/2016 Curtea Constituţională a stabilit că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor.

Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa." Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor.

Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271] – paragraful 95.

În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.

Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului.

Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. – paragraful 96.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice.

Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială.

În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate. – paragraful 97.

Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor.

Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului.

Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. – paragraful 98.

Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii).

Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa – paragraful 121.

Prin Decizia nr. 415/2018 Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 teza întâi, art. 8 alin, (5) şi art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Ipotecar IFN - S A din Bucureşti în Dosarul nr. 13.677/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 6 şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că în analiza conformităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 cu prevederile constituţionale care garantează dreptul de proprietate privată, Curtea a valorizat, de exemplu în paragrafele 35 şi 37 ale Deciziei nr. 95 din 28 februarie 2017, ideea de ruină (iminentă) a debitorului, din perspectiva raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul că această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat (cu privire la noţiunea de risc supraadăugat a se vedea paragrafele 96 şi 97 ale Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016) - paragraful 30.

Cu referire la criteriile care trebuie avute în vedere în procesul de decelare a intervenirii riscului supraadăugat, Curtea reiterează cele precizate în paragraful 98 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, potrivit cărora evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privita şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor (dihotomia profesionist/consumator), a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Prin urmare, Curtea reţine că, după constatarea intervenirii unui risc supraadăugat în derularea contractului de credit, vor fi evaluate, în considerarea circumstanţelor specifice fiecărui contract de credit, remediile care urmează a fi dispuse, adaptarea sau, după caz, încetarea contractului.

Dar, indiferent de care dintre cele două soluţii va fi adoptată, aceasta va trebui să respecte exigenţa ca riscul supraadăugat să fie suportat împreună de debitor şi creditor, în mod echitabil.

O asemenea exigenţă este impusă, pe de o parte, de faptul, subliniat de Curte în paragraful 102 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, că niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului, şi, pe de altă parte, de faptul, de asemenea subliniat în decizia antereferită (paragraful 99), că echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului.

Cu alte cuvinte, însăşi natura conceptului de risc supraadăugat, premisa constatării impreviziunii contractuale, impune, cu necesitate, ca acesta să fie suportat, împreună, de părţile contractului de credit – paragraful 31.

Prin Decizia nr. 731/2019 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că în ceea ce priveşte impreviziunea, pe de o parte, şi clauzele abuzive, pe de altă parte, Curtea reţine că impreviziunea în contractul de credit se referă la o clauză/clauze în curs de executare care, fără a fi abuzivă/abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării utilităţii sociale a contractului.

O asemenea clauză mutual convenită, datorată schimbării condiţiilor politice, economice, sociale etc., produce efecte neavute în vedere, neacceptate şi nedorite de părţile contractante, la momentul încheierii acestuia.

Dacă clauza respectivă este abuzivă, nu sunt aplicabile prevederile legale referitoare la impreviziune, ci devin incidente reglementările cu referire la clauzele abuzive adoptate la nivelul Uniunii Europene [Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii] sau la nivel naţional [Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 3 august 2012] - paragraful 39. [...]echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale.

Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual – paragraful 51.

Raportat la legea analizată, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat patru cazuri exprese de impreviziune, sub forma unor prezumţii legale absolute.

Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut [art. 327 din Codul de procedură civilă].

Prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure).

Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin proba contrară.

Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare [Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 35].

Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite [art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă] – paragraful 54.

Dat fiind că prezumţiile cuprinse în legea analizată sunt reglementate în favoarea debitorului, creditorul are doar dreptul de a demonstra faptul că debitorul obligaţiei nu îndeplineşte condiţiile ce se subsumează cazului de impreviziune invocat.

Odată întrunite condiţiile subsumate unui asemenea caz, creditorul nu mai poate face proba contrară, în sensul că acea consecinţă a faptului cunoscut demonstrat şi probat nu ar fi faptul necunoscut expres indicat şi concretizat de legiuitor; cu alte cuvinte, odată ce s-a demonstrat că debitorul se află în ipoteza prezumţiei, creditorul nu poate proba că nu ar exista impreviziune în contractul de credit.

Rezultă că legea nu permite instanţei judecătoreşti/creditorului ca din condiţiile stabilite la lit. a-d) şi îndeplinite de către debitor să poată trage o altă concluzie contrară prezumţiei instituite.

Prin urmare, verificarea condiţiei de admisibilitate referitoare la impreviziune presupune doar determinarea faptului cunoscut, duelul judiciar limitându-se la acest aspect.

Astfel, în concepţia legii, debitorul probează faptul cunoscut prin notificarea depusă creditorului, iar dacă acesta din urmă nu este de acord cu aceasta, trebuie să demonstreze inexistenţa faptului cunoscut, în considerarea art. 249 din Codul de procedură civilă, "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Creditorul trebuie să combată susţinerile debitorului din notificare referitoare la existenţa cazului/ aspectului cunoscut, astfel cum acestea sunt redate la art. 4 din lege.

Cu alte cuvinte, creditorului îi revine obligaţia de a demonstra că situaţia debitorului nu se subsumează elementelor riscului supraadăugat, expres calificate de legiuitor ca generând o situaţie de impreviziune şi că, prin urmare, contractul de credit se derulează în limitele riscului său inerent – paragraful 55.

Curtea constată că legiuitorul a identificat în mod corect diferenţele de curs valutar apărute pe perioada de executare a contractului, ca un factor generator al impreviziunii, rămânând însă de analizat consistenţa valorică şi persistenţa în timp a acestor fluctuaţii de curs în economia contractului – paragraful 59.

Impreviziunea implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea contractului, ea reflectă o situaţie continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a contractului şi care se exprimă în ideea de ruină contractuală.

În acest sens, prin Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, anterior referită, Curtea a stabilit că ruina debitorului este o noţiune cu o sferă de cuprindere mai largă, iar ruina contractuală face parte din aceasta.

Ruina contractuală a debitorului trebuie analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul că această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat.

Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are niciun element de contingenţă cu situaţia economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre prestaţiile contractuale ale părților – paragraful 61.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) – d) din Legea nr. 77/2016, instanţa a reţinut că acestea sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Astfel, creditorul şi debitorii consumatori fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială, cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, respectiv 10.09.2008, creditul a garantat cu imobilul având destinaţia de locuinţă înscris în CF 23698 ............ nu s-a făcut dovada că reclamanţii-consumatori ar fi fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea Legii nr. 77/2016.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind impreviziunea, instanţa a avut în vedere în primul rând conţinutul noţiunii de impreviziune astfel cum acesta este stabilit de art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016.

Astfel, legiuitorul a avut în vedere două ipoteze de intervenire a unui risc supraadăugat, respectiv o creştere a cursului de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit, precum şi înregistrarea unei creşteri de peste 50% a obligaţiei de plată lunare ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

În plus, legiuitorul a stabilit la art. 4 alin. (13) din Legea nr. 77/2016 caracterul prezumţiilor prevăzute la alin. (11), acestea având un caracter absolut.

Analizând incidenţa prevederilor art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016, instanţa a reţinut următoarele:

Contractul de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008 a avut ca obiect acordarea reclamanţilor-împrumutaţi a sumei de 64.410 franci elveţieni (CHF), rambursarea creditului în cele 320 de rate stabilite de părţile contractante fiind efectuată în valuta prevăzută în graficul de rambursare, respectiv franci elveţieni, conform art. 4.1 din contractul de credit.

La data de 10.09.2008 cursul BNR pentru schimbul CHF – RON a fost de 2,2575 RON pentru 1 CHF, în timp ce la data de 29.01.2024, data înregistrării la creditoarea pârâtă a notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2006, cursul BNR pentru schimbul CHF – RON a fost de 5,3370 RON pentru 1 CHF, ceea ce reprezintă o creştere a cursului de schimb valutar de 136,41%, cu mult superioară pragului stabilit de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016.

Totodată, potrivit evoluţiei cursului de schimb valutar RON – CHF, pragul valoric prevăzute la alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016 s-a menţinut în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, având în vedere că cursul BNR a oscilat în perioada de referinţă între 5,1679 şi 5,3370 RON pentru un CHF.

Având în vedere cele de mai sus, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condițiile privind impreviziunea în cadrul contractului de credit nr. RFI07545359098/10.09.2008, contrar susţinerilor pârâtei.

În acest sens, instanţa a reţinut că este nerelevant modul în care a evoluat situația financiară a reclamanţilor în perioada derulării contractului de credit menționat anterior, așa cum a reținut şi Curtea Constituţională în considerentele citate anterior.

Totodată, instanţa reţine că o creştere de 136,41% a cursului valutar faţă de momentul încheierii contractului de credit constituie un risc supraadăugat, care nu este acoperit de prevederile clauzei nr. 4.1 din contractul de credit, astfel cum susţine pârâta.

Aşadar, se reţine îndeplinită condiţia subsumată prezumţiei absolute prevăzute de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016, situația în care creditorul nu mai poate face proba că nu ar exista impreviziune în contractul de credit.

Astfel cum a reținut Curtea Constituţională la paragraful 55 din Decizia nr. 731/2019, legea nu permite instanţei judecătoreşti/creditorului ca din condiţiile stabilite la lit. a-d) şi îndeplinite de către debitor să poată trage o altă concluzie contrară prezumţiei instituite.

Prin urmare, verificarea condiţiei de admisibilitate referitoare la impreviziune presupune doar determinarea faptului cunoscut, respectiv creşterea cursului valutar peste pragul de 52,6 %, probă ce s-a făcut în prezenta cauză.

Reţinând îndeplinită condiţia privind impreviziunea, se impune a se stabili care este cel mai adecvat remediu pentru a restabili echilibrul contractual.

În acest sens, instanţa a apreciat că prioritar este a se identifica un mijloc prin care contractul de credit să rămână în fiinţă şi astfel utilitatea socială a contractului să poată fi menţinută, faţă de soluţia încetării contractului.

Astfel, se apreciază că prin raportare la perioada de timp în care contractul a fost deja executat şi valoarea prestaţiilor reclamanților efectuate în derularea contractului de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008, se impune adaptarea acestuia.

Având în vedere prezumţia absolută instituită de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016, instanţa a reţinut că orice creştere a cursului valutar de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit constituie un risc supraadăugat, ceea ce înseamnă, printr-o interpretare per a contrario că orice creştere a cursului valutar de sub 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit constituie, ca o prezumţie relativă, o componentă a riscului valutar asumat de către părţile contractante, în speţa de faţă de către reclamanții debitori.

Aşadar, în ipoteza unui curs valutar situat cel mult la limita pragului stabilit de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016, riscul supraadăugat intervenit în contractul de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008 este înlăturat şi chiar dacă în continuare reclamanţii ar suporta costuri superioare pentru constituirea sumelor necesare achitării ratelor din graficul de rambursare, situația s-ar circumscrie întru totul intervenirii riscului valutar asumat prin clauza nr. 4.1 din contractul de credit, iar orice cuantum al cursului valutare ce depăşeşte o creştere a cursului valutar de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit constituie un risc ce nu putea fi prevăzut la data încheierii contractului de credit şi care, pentru motive de echitate se impune a fi suportat, în mod egal, de ambele părţi contractante.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii V.B. şi V.D. în contradictoriu cu intimata ......

BANK SA şi a dispus adaptarea contractului de credit nr.

RFI07545359098/10.09.2008, în sensul că începând cu data comunicării notificării (29.01.2024) şi până la încetarea contractului de credit, părţile vor suporta în mod egal (50% - 50%) diferenţa de curs valutar care rezultă între cursul de schimb valutar publicat de BNR la data scadenţei fiecărei rate şi cursul de schimb valutar publicat de BNR la data încheierii contractului de credit + 52,6%.

Instanţa a mai reţinut că celelalte variante de adaptare a contractului de credit propuse de către reclamanţi nu sunt fundamentate pe criterii obiective, pe baza cărora să se poată stabili că forma de adaptare propusă înlătură riscul supraadăugat sau presupune o partajare echitabilă a acestuia între părţile contractante, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 77/2016 nu poate avea ca rezultat decât înlăturarea riscului supraadăugat, generat de noile realităţi socio-economice, fără a putea fi cenzurate alte riscuri asumate conştient de către părţi, intervenite pe parcursul derulării relaţiei contractuale şi care nu îmbracă forma impreviziunii.

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată se reţin dispoziţiile art. 452 C.proc.civ. potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

La data de 29.10.2024 au fost depuse la dosar factura seria A1608 din 07.01.2024 emisă pentru suma de 6.188 lei reprezentând onorariu avocat şi costuri CF şi caziere prima instanţă, însă extrasul de cont din 08.01.2024 emis de ING Bank, ataşat acestei facturi, nu face dovada că plata a fost efectuată de către reclamanţi.

Întrucât instanţa a apreciat că pot fi acordate exclusiv cheltuielile de judecată efectuate de partea interesată, cererea reclamanţilor de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii V.D. şi V.B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare in judecata, respectiv: 1. în principal, solicită de la data depunerii Notificării ca toate sumele datorate în temeiul contractului de credit să fie calculate prin raportare la cursul istoric (curs iniţial de la data semnării contractului de credit) al monedei CHF în cuantum de 2,2575 lei + 20%, cu consecinţa efectuării pe viitor a plăţilor aferente rambursării creditului prin raportare la aceasta valoarea CHF.

De asemenea, tot ca efect al echilibrării contractului de credit, solicită reducerea pe viitor a şoldului creditului cu 40%; 2. în secundar, solicită de la data depunerii Notificării, ca toate sumele datorate în temeiul contractului de credit să fie calculate prin raportare la un curs CHF de 3,4449 lei (cursul iniţial + 52,6%), cu consecinţa efectuării pe viitor a tuturor plăţilor aferente rambursării creditului prin raportare la valoarea indicata in acest petit.

De asemenea tot ca efect al echilibrării contractului de credit, solicită şi reducerea pe viitor a soldului creditului cu 40%; 3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă.

În motivarea apelului se arată că sentinţa este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele considerente:

In analiza apelului, sentinţei primei instanţe si a cererii de chemare in judecata solicită a se porni de la următoarele premise, parata nu a depus contestaţie impotriva Notificării debitorilor, astfel banca este decăzuta din dreptul de a invoca neindeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea 77/2016 si de a contesta modalităţile de echilibrare propuse de ei, instanţa de judecata fiind cea care este împuternicita de legiuitorul naţional sa pronunţe o hotărâre de echilibrare si sa oprească impactul avut de impreviziune asupra debitorilor-reclamanţii, in echilibru contractual.

Prima instanţa a admis doar parţial petitul in ce priveşte solicitarea de echilibrare a contractului de credit, dar a echilibrat contractul si stabilit un curs valutar nelegal, care depăşeşte cursul de impreviziune si a respins petitul prin care au solicitat reducerea soldului cu 40% si cea de acordare integrala a cheltuielilor de judecata.

Prima instanţa, in deliberare si pronunţare nu a avut in vedere ca impreviziunea a survenit in 2011, când cursul CHF era de 3.4449 lei, cursul iniţial majorat cu 52.6% si s-a menţinut majorat pana in prezent si ca la acea vreme nu exista o lege care sa permită consumatorilor să se adreseze instanţei cu o astfel de cerere de echilibrare si nicio definiţie in dreptul intern a impreviziunii in cazul contractelor de credit in moneda străina, aspect care ar fi condus la respingerea unui astfel de dosar si la obligarea acesteia la plata unor cheltuieli de judecata substanţiale (având in vedere valoarea insemnata a onorariilor avocaţilor băncii) pe care nu si le putea permite, având in vedere ca aceasta realizează venituri modeste.

Solicitarea de stabilire a unui curs viitor de plata a ratelor la valoarea iniţiala sau la valoarea medie alături de reducerea soldului (respectiv asa cum rezulta si din oferta băncii, reducerea de 30%, echilibrare acceptata si propusa si de banca), este perfect valabila si justificata si nu reprezintă o ingerinţa in contract si nicio încălcare a drepturilor bancii sau a altor prevederi legale, cum in mod nelegal susţine prima instanţa, ci reprezintă o echilibrare a contractului, o salvgardare a drepturilor si intereselor consumatorilor debitori, care vor fi eliberaţi doar in acest mod de impreviziune. ceea ce da sens si raţiune intregii Legi 77/2016 si se circumscrie unei adaptări contractuale pentru viitor, neafectând în niciun fel situaţia juridică trecută a părţilor.

Solicită in deliberare sa aiba în vedere instanţa ca in acest fel sunt distribuite asa cum prevăd codul civil, legea si deciziile Curţii Constituţionale, cu efecte pentru viitor, atât pierderile (suferite de clienţi începând cu 2011 de când s-a majorat CHF cu peste 52,6% si care se manifesta pana la data la care instanţa va echilibra) cat si beneficiile (incasate de banca din 2011 pana in prezent) rezultate din impreviziune, deoarece până în 2020 dupa apariţia Legii 52/2020, clienţii nu au avut posibilitatea sa solicite echilibrarea.

Motivul pentru care au depus Notificarea si au formulat cererea de chemare in judecata este tocmai pentru a solicita instanţei de judecata încetarea acestui abuz la care sunt supuşi de ani de zile, mai exact chiar de la semnarea contractului si in mod notoriu din 2011 de cand s-a majorat CHF cu peste 52.6% si pentru a se aplica Legea 77 din 2016 ale cărei condiţii sunt perfect indeplinite asa cum rezulta si din cele dispuse de prima instanţa.

Legea 77/2016 prevede echilibrarea şi continuarea contractelor in cazul îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse de această lege, ca fiind o prioritate.

Banca pârâta prin întâmpinare nu contesta îndeplinirea condiţiilor dar nelegal, invoca aspecte străine de legea 77, invocând neîntemeiat ca nu este incidentă impreviziunea, desi in realitate aceasta ignora prevederile obligatorii ale Legii 77 si ale Deciziilor Curţii Constituţionale invocate de in apărare, care stabilesc ca exista impreviziune daca cursul valutar al monedei creditului s-a majorat cu 52,6% fata de valoarea iniţiala si daca se menţine timp de 6 luni anterioare depunerii Notificării şi cererii de chemare in judecata.

Cu privire la condiţiile pe formă şi pe transmitere a notificării, asa cum in mod corect a reţinut si prima instanţa, precum şi cu privire la condiţiile de admisibilitate prev. de art. 4 din Legea 77/2016, solicită a avea în vedere următoarele argumente: Conform materialului probator, se poate aprecia cu uşurinţă faptul că notificarea formulată si transmisă de către ei este formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea 77/2016, aceasta fiind comunicată prin intermediul cabinetului de avocat, totodată fiind enumerate şi explicate condiţiile de admisibilitate a cererii, precum şi modalitatea legală de convocare a creditoarei.

Pe lângă aceste condiţii, este necesară şi menţinerea pragurilor valorice prevăzute mai sus în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.

Sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile normative ale art. 4 alin. 1/1 lit. a, din Legea 77 din 2016, astfel se poate observa că valoarea CHF la data încheierii Contractului de credit (10.09.2008) era de 2.2575 lei, iar la data emiterii prezentei notificări in 26.01.2024 valoarea CHF este de 5,3058 lei.

Efectuarea unui simplu calcul matematic evidenţiază că valoarea acestei monede s-a majorat cu peste 100%, cu mult peste pragul minimal impus de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa impreviziunii.

Cu privire la condiţia impusă de alin. 1/2 al aceluiaşi articol, mai exact condiţia cu privirea la menţinerea pragurilor valorice arătate la alin. 1/1 în ultimele 6 luni anterioare transmiterii prezentei notificări, se observă că valoarea CHF nu a coborât sub pragul valoric de 4,4521 lei, motiv pentru care consideră ca fiind îndeplinită şi această din urmă condiţie.

În susţinerea celor afirmate, invocă şi prevederile Deciziei nr. 431/2021.

In ceea ce priveşte motivul de apel privind cererea de acordare integrala a cheltuielilor de judecata din prima instanţa - cheltuieli care au fost depuse la dosarul instanţei înainte de finalizarea dosarului si a cheltuielilor din apel, arată următoarele: au depus factura si extrasul de cont din care rezulta achitarea acestora pentru clienţii din prezentul dosar, se menţionează expres numele acestora.

Nu este relevant nici aspectul ca s-a admis doar in parte acţiunea, in acest sens invocă Decizia 911 din 7 aprilie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că onorariul avocatului poate fi redus în funcţie de valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.

În speţă, instanţa supremă a constatat că afirmaţia recurentei, potrivit căreia onorariul de avocat ar fi trebuit redus, în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii, nu poate fi primită, întrucât indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, această cheltuială poate fi redusă exclusiv pe temeiul art. 451 alin. 2 C. proc. civ., care enumera criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, iar nu, în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar. (Decizia nr. 911 din 7 aprilie 2021, pronunnţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Banca putea sa evite toate costurile acestui proces daca accepta o soluţionare a litigiului in mod amiabil, cand la primul termen de judecata putea sa fie de acord cu cererea lor si sa evite orice cheltuieli.

Apreciază că acordarea cheltuielilor de judecată trebuie sa se realizeze de instanţa de control, întrucât efortul şi implicarea avocaţilor de la cabinetul individual de avocat ............... în desfăşurarea procesului este evidenta, orele investite in soluţionarea dosarului fiind peste 130 la număr, in toata aceasta perioada.

Pârâta avea posibilitatea recunoaşterii pretenţiilor reclamanţilor şi exonerarea acesteia de la plata cheltuielilor de judecată.

Cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat sunt realizate de partea câştigătoare.

Redactarea tuturor înscrisurilor din dosar, prezentarea la termenul de judecată, precum şi identificarea de soluţii la problematica ivită pe parcursul soluţionării procesului sunt activităţii care reclamă a fi plătite.

Avocatul nu prestează o activitate normată la 8 ore, el este 12 ore pe zi implicat în dinamica dosarului, ca atare reducerea onorariului avocaţial după sute de ore de muncă apreciem că nu se încadrează în limitele de rezon abilitate a acestei instituţii.

Acest onorariu nu este disproporţionat prin raportare la activităţile întreprinse şi la specificul cauzei.

Pe lângă munca avocatului pe care instanţa de judecata o constata derulându-se in fata sa in sala de judecata, activitatea juridica a avocatului presupune sa fii la dispoziţia clientului cand acesta te contactează direct la birou, telefonic sau pe mail, sa îi aloci tot timpul necesar si tot suportul juridic, pentru ca el sa accepte durata îndelungata a unui proces, cauzata de cele mai multe ori de gradul de aglomerare al instanţei, sa-i explici la cerere fiecare etapa si sa-i răspunzi lămuritor si rapid la toate întrebările ce au legătura cu obiectul cauzei.

Din examinarea sentinţei atacate, prin prisma motivelor de apel invocate în cele două apeluri şi ţinând seama de prevederile art. 476 – 478 Cod procedură civilă, tribunalul reţine următoarele:

În drept, se constată că potrivit art. 4 din Legea nr. 77/2016: „(1) Pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislația specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. e) este îndeplinită condiția privind impreviziunea. (11) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit.

În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. (12) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menținerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (11) lit. a) și b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. (13) Prezumțiile prevăzute la alin. (11) au caracter absolut.

Creditorul care formulează contestație, conform art. 7, are obligația de a dovedi omisiunea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). (2) În situația în care executarea obligațiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului. (3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5). (4) Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare.

Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale.”

De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 77/2016, „(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind și condițiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă și stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convențional al instituției de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalități, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi. (3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere și nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum și orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.

Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunțarea la notificarea de dare în plată și părțile vor fi repuse de drept în situația anterioară. (…).”

În continuare, se reţine că potrivit art. 11 din lege „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, (…), prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată”.

În ceea ce priveşte impreviziunea, condiţiile şi trăsăturile acestui remediu, precum şi modalităţile de adaptare a unui contract de credit, extrem de importante sunt Deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2016, nr. 731/2019 şi nr. 432/2021.

Astfel, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 se arată următoarele:

„96.

Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

97.

98.

De asemenea, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731/2019 se menţionează următoarele:

„52.

Prin urmare, cazurile/criteriile de impreviziune stabilite de legiuitor trebuie să se circumscrie unui risc materializat ulterior şi neavut în vedere de părţi la încheierea contractului prin amplitudinea sa, risc calificat de Curte, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, ca fiind unul supraadăugat.

53.

Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

61.

Relevante sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 432/2021, în care se precizează următoarele:

„29. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci formulate, Curtea reţine că acestea vizează în mod principal problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune.

30. Art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică diferenţa de curs valutar.

33.

În cazul de faţă, Curtea reţine că o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare.

Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi de timp o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi să fie percepută ca fiind un risc inerent contractului.

Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci mai degrabă are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină.

39.

Raportat la criticile de neconstituţionalitate ce privesc faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea observă că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune.

Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiţii legale, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă.

41.

A doua prezumţie reglementată valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

Întrucât obligaţia lunară de plată (rată lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual.

49.

Astfel cum s-a arătat, învestirea instanţei nu se poate realiza decât prin contestaţie, care are ca obiect verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau printr-o cerere, care are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

Chiar dacă instanţa nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluţie pe care instanţa ar putea să o pronunţe nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului.

Din contră, odată stabilită existenţa impreviziunii conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească trebuie să fie preocupată de menţinerea utilităţii sociale a contractului chiar prin aplicarea în temeiul textului criticat a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 sau ale art. 1.271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit.

52.

În ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia.

În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situaţie.

Stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din lege stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului.

53. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia.

Din dispoziţiile legale citate interpretate prin prisma celor statuate în cele 3 Decizii ale Curţii Constituţionale, se reţine în primul rând că orice contract presupune un risc inerent, normal, asumat în mod voluntar de cele două părţi la încheierea actului şi un risc supraadăugat, care nu poate fi previzionat la încheierea actului, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor, iar impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016).

Apoi, se reţine că impreviziunea implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea contractului ce afectează utilitatea socială a contractului şi are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat, prin urmare impreviziunea în contracte nu are niciun element de contingenţă cu situaţia economică financiară a debitorului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 731/2013).

De asemenea, se constată că legiuitorul, cu respectarea prevederilor Constituţiei, a stabilit două prezumţii absolute de impreviziune:

1. Prezumţia absolută de impreviziune prevăzută de art. 4 alin. 1^1 lit. a din Legea nr. 77/2016 care valorifică diferenţa de curs valutar;

2. Prezumţia absolută de impreviziune prevăzută de art. 4 alin. 1^1 lit. a din Legea nr. 77/2016 care valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

În ceea ce priveşte prezumţia absolută stabilită de art. 4 alin. art. 4 alin. 1^1 lit. a din Legea nr. 77/2016, se constată că, potrivit cadrului normativ în vigoare, „fluctuaţiile viitoare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune.” Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiţii legale, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 432/2021- pct. 39).

În fine, se reţine că, în cazul în care se constată impreviziunea, de regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului („echilibrarea şi continuarea” acestuia), de vreme ce art. 4 alin. 4 teza a II-a din lege stabileşte, fără echivoc, faptul că încetarea contractului reprezintă ultima soluţie aplicabilă în situaţia impreviziunii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 432/2021).

În situaţia de faţă se reţine că la data încheierii contractului (10.09.2008), valoarea unui franc elvețian (CHF) era de 2,2575 lei, în timp ce, la data notificării de dare în plată, (29.01.2024), era de 5,3058 lei, existând astfel o creștere mai mare de 100%.

Astfel, având în vedere că de la data încheierii contractului şi până la data notificării cursul de schimb valutar CHF – LEU a avut o creştere de peste 52,6%, tribunalul constată că suntem în prezenţa cazului de impreviziune prevăzut de art. 4 alin. 1^1 lit. a din Legea nr. 77/2016.

În continuare, în raport cu cele arătate mai sus şi cu situaţia concretă a speţei, tribunalul apreciază că se impune adaptarea contractului de credit.

În acest context, tribunalul reţine că soluţia de adaptare/echilibrare nu poate privi şi prestaţiile din trecut, ci doar prestaţiile scadente ulterior datei la care debitorul a invocat, în mod efectiv, impreviziunea, respectiv la data transmiterii notificării potrivit art. 5 din lege.

Faţă de cele expuse, tribunalul reţine că, în mod judicios, prima instanţă a dispus adaptarea contractului de credit de la data notificării – 29.01.2024 – toate motivele invocate în acest sens în apelul reclamanţilor V.D. şi V.B. fiind nefondate.

De asemenea, în legătură cu modalitatea de adaptare a contractului se reţine că această adaptare trebuie să privească doar riscul supraadăugat, respectiv sumele ce depăşesc pragul de 52,6% căci tot ce se află sub acest prag reprezintă, potrivit concepţiei legiuitorului, un risc inerent, ce trebuie suportat exclusiv de către debitorul – consumator.

Având în vedere toate circumstanţele existente, precum şi toate considerentele expuse mai sus, tribunalul apreciază, în acord cu prima instanţă, că cea mai echitabilă modalitate de adaptare a contractului de credit o reprezintă suportarea, în egală măsură, de către ambele părţi a riscului supraadăugat, adică a tuturor prestaţiilor ce depăşesc pragul de 52,6% ; căci ar fi excesiv ca întreg riscul supraadăugat să fie suportat exclusiv de către creditor, de vreme ce riscul contractual, în general, priveşte ambele părţi.

Faţă de cele expuse, tribunalul reţine că toate motivele invocate în apelul reclamanţilor V.D. şi V.B. sunt vădit nefondate.

Aşa fiind, în raport cu cele ce preced, tribunalul constată sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică, motiv pentru care va respinge apelul, potrivit art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge apelul declarat de apelanţii V.D. şi V.B., ambii cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat .......... cu sediul în ........................, în contradictoriu cu intimata ......

Bank S.A., cu sediul în ............................ , împotriva sentinţei civile nr. 11/10.01.2025, pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc, pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Preşedinte, Judecător, Grefier,