Tribunalul CARAȘ SEVERIN · 135/115/2023

Sentință civilă nr. 922 din 20.10.2023

Instanță: Tribunalul CARAȘ SEVERIN
Dosar: 135/115/2023
Obiect: Drepturi salariale ale personalului din justiție. Excepția prescripției dreptului material la acțiune. Excepția rămânerii fără obiect a acțiunii
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Instanţa constată că sunt prescrise diferenţele de drepturi băneşti solicitate pentru perioada 1.01.2018-6.12.2018, raportat la data depunerii prezentei acţiuni - 25.01.2023 dar şi la faptul că pentru pretenţiile reclamantei aferente perioadei 7.12.2018-24.01.2020 a intervenit cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de disp. art. 2537 pct. 1 C. civ., dispoziţii potrivit cărora prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Prin Ordinul nr. .../13.04.2023, pârâta D.

T. a recunoscut pretenţiile reclamantei începând cu data de 7 decembrie 2018, respectiv salarizarea acesteia având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, fără plafonarea prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017, recunoaştere care a atras incidenţa cazului de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de disp. art. 2537 pct. 1 C. civ.

În condiţiile în care pârâta nu a efectuat plata diferenţelor drepturilor solicitate de reclamantă şi nici a prejudiciului reprezentat de actualizarea acestor diferenţe cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi de aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată, Tribunalul constată că excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii reclamantei este neîntemeiată, urmând a o respinge.

Tribunalul reţine că drepturile salariale ale reclamantei trebuie stabilite la nivelul celor de care beneficiază alt personal, care a beneficiat de indemnizația de încadrare lunară în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, fără aplicarea plafonării prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea 153 din 2017, după cum însăşi pârâta a procedat prin emiterea Ordinului menţionat mai sus.

Acest cuantum al indemnizaţiei reprezintă nivelul maxim aflat în plată, conform art. 1 alin. 5^1 din OUG. nr. 83/2014 și a art. 3^1 alin. 1 din OUG. nr. 57/2015, fiind fără relevanță elementul salarial care a determinat stabilirea acestuia.

Potrivit disp. art. 159 din Codul muncii republicat, obligaţia principală a angajatorului este aceea de plată a salariului, a contraprestaţiei pentru munca îndeplinită de salariat, iar în caz de nerespectare a obligaţiei salariatul interesat este îndreptăţit să solicite instanţei obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale, disp. art. 253 alin.1 din acelaşi act normativ stabilind că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Neplata salariului stabilit constituie deci o încălcare a dispoziţiilor legale, atrăgând răspunderea civilă contractuală a angajatorului şi, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, pârâta este obligată la plata către reclamantă a diferenţelor salariale neacordate potrivit legii acesteia.

Ca urmare, Tribunalul constată că sunt aplicabile drepturile stipulate în cuprinsul art. 39 din Codul Muncii republicat, respectiv dreptul la salarizare pentru munca depusă, şi obligaţiile angajatorului din cuprinsul art. 40 alin. 2, lit. c, respectiv să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.

Prin sentința civilă nr. 922/20.10.2023, pronunțată în dosarul nr. 135/115/2023, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune în sens material, invocată de pârâta D.

T., şi în consecinţă a constatat prescrise pretenţiile reclamantei aferente perioadei 1.01.2018-6.12.2018; a respins excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, invocată de pârâta D.

T.; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.

M.-A., în contradictoriu cu pârâţii D.

T. şi C.

D. şi în consecinţă a obligat pe pârâta D.

T. să-i plătească reclamantei despăgubiri, reprezentând diferenţe salariale rezultate din aplicarea Ordinului nr. .../13.04.2023, emis de pârâtă, actualizate în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi daune interese sub forma dobânzii legale penalizatoare aferente diferenţelor menţionate mai sus, începând cu data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective; a respins celelalte pretenţii ale reclamantei, nefiind acordate cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 25.01.2023 sub nr. 135/115/2023, reclamanta C.

M.-A. a chemat în judecată pe pârâţii D.

T. şi C.

D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei D.

T. la recalcularea şi plata efectivă a indemnizaţiei de încadrare, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale acesteia urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariului prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei (neplafonat), drept acordat în favoarea altor reclamanţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale conform sentinţei nr. ... din data de 07.11.2022, pronunţată în dosarul nr. ... al C.

P., sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective, obligarea pârâtei la plata efectivă a salariului calculat prin raportare la VRS 605,225, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, conform sentinţei civile nr. .../15.12.2020, pronunţată de T.

V., definitivă prin decizia nr. .../13.09.2022, pronunţată de C.

P., actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor), până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri, din a căror analiză instanţa reţine următoarea stare de fapt:

Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. 1-2 din Codul de procedură civilă, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Referitor la excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune în sens material, invocată de pârâta D. I. I. C. O. T., Tribunalul reţine că aceasta este întemeiată în parte pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1, lit. c) din Codul muncii (r), cererile în vederea soluţionării unui conflict pot fi soluţionate „în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol „în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului”.

Astfel, instanţa constată că sunt prescrise diferenţele de drepturi băneşti solicitate pentru perioada 1.01.2018-6.12.2018, raportat la data depunerii prezentei acţiuni - 25.01.2023 dar şi la faptul că pentru pretenţiile reclamantei aferente perioadei 7.12.2018-24.01.2020 a intervenit cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de disp. art. 2537 pct. 1 C. civ., dispoziţii potrivit cărora prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Prin Ordinul nr. .../13.04.2023, pârâta D.

Drept urmare, instanţa va respinge pretenţiile reclamantei solicitate doar pentru perioada 1.01.2018-6.12.2018 ca fiind prescrise.

În ceea ce priveşte excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, invocată de pârâta D. I. I. C. O. T., Tribunalul reţine următoarele:

Prin Ordinul nr. .../13.04.2023, pârâta D.

T. a dispus că începând cu data de 7 decembrie 2018 procurorii din cadrul D.

T. se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, conform anexei (art. 1).

Potrivit art. 3 din ordinul menţionat mai sus, plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul D. I. I. C. O. T..

Ulterior, prin Ordinul nr. .../2.05.2023, pârâta D.

T. a dispus că începând cu data de 1 aprilie 2023, procurorii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul D.

T. beneficiază de drepturile salariale menţionate în dreptul fiecăruia, conform anexei care face parte din prezentul ordin (art. 1).

În raport de cele două ordine emise, pârâta D. I. I. C. O. T. a invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii.

Tribunalul reţine că prin cererea de chemare în judecată, ce constituie obiectul prezentei cauze, reclamanta C.

M.-A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei D.

T. la recalcularea şi plata efectivă a indemnizaţiei de încadrare, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale acesteia urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective, obligarea pârâtei la plata efectivă a salariului calculat prin raportare la VRS 605,225, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, conform sentinţei civile nr. .../15.12.2020, pronunţată de T.

V., definitivă prin decizia nr. .../13.09.2022, pronunţată de C.

Aşadar, în condiţiile în care pârâta nu a efectuat plata diferenţelor drepturilor solicitate de reclamantă şi nici a prejudiciului reprezentat de actualizarea acestor diferenţe cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi de aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată, Tribunalul constată că excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii reclamantei este neîntemeiată, urmând a o respinge.

Analizând fondul cauzei în raport de susţinerile reclamantei, de apărările pârâtei, dar şi în raport de dispoziţiile legale incidente, Tribunalul reţine următoarea stare de fapt:

Prin prezenta acţiune dedusă judecăţii, reclamanta C.

M.-A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei D.

V., definitivă prin decizia nr. .../13.09.2022, pronunţată de C.

Tribunalul reţine că reclamanta C.

M.-A. are calitatea de procuror în cadrul pârâtei D.

T. – S.

C., după cum rezultă din Adeverinţa nr. .../26.11.2020, eliberată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fila ... dosar).

Reclamanta a invocat drept cauză juridică a acțiunii egalizarea indemnizației în plată în raport de indemnizația altor colegi magistraţi-judecători, cărora, în urma obţinerii de către aceştia a unor titluri executorii (hotărâri judecătoreşti), li s-a recunoscut calcularea indemnizaţiei în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, cu depăşirea limitei prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea 153 din 2017, fapt ce instituie o discriminare vădită.

Prin urmare, se impune a se stabili dacă unor persoane din cadrul aceleiași categorii de personal li s-a recunoscut indemnizația de încadrare lunară în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, cu depăşirea limitei prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea 153 din 2017.

Tribunalul reţine faptul că însăşi pârâta D.

T., la emiterea Ordinului nr. .../13.04.2023, a avut în vedere Sentinţa civilă nr. ... din 28 octombrie 2020 a T.

D., Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. ..., definitivă prin Decizia nr. ... din 15 aprilie 2021 a C.

P., şi considerentele încheierii din data de 28 decembrie 2022, pronunţată de T.

D., Secţia I civilă, în dosarul nr. ..., definitivă prin Decizia nr. ... din 23 martie 2023 a C.

P., pronunţată în dosarul nr. ..., în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (3)-(5), iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare; de asemenea, la emiterea aceluiaşi ordin, a avut în vedere şi alte acte administrative prin care s-a recunoscut, în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, indemnizația de încadrare lunară în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, cu depăşirea limitei prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea 153 din 2017.

Drept urmare, Tribunalul reţine că există persoane, din categoria personalului din care face parte reclamanta, cărora li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de indemnizația de încadrare lunară în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, fără aplicarea plafonării prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea 153 din 2017.

De altfel, prin dispozițiile art. 1 aliniat 5 indice 1 din OUG. nr. 83/2014, în forma modificată prin Legea nr. 71/2015 (în vigoare din 09.04.2015) a fost introdusă soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim în plată.

Potrivit art. 5 alin. 1 indice 1 din OUG. nr. 83/2014, „prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale - de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.”

Aşadar, reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de drepturile solicitate, având în vedere că prin Decizia nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 5 indice 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma „salarizat la același nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.

În anul 2016 salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost reglementată de OUG. nr. 57/2015, iar acest act normativ a fost modificat și completat prin OUG. nr. 20/2016, rațiunea adoptării sale fiind menționată în nota de fundamentare, respectiv eliminarea inechităților în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor și al activității profesionale prestate și a „discrepanțelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010”.

Astfel, prin art. 3^1 alin. (1), introdus în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, s-a prevăzut că „....începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții”.

OUG. nr. 57/2015 a fost modificată ulterior prin OUG. nr. 43/2016. Conţinutul articolului 3^1 alin. 1 din OUG. nr. 57/2015 a fost completat prin introducerea a patru noi alineate, respectiv 1^1 - 1^4 .

Relevanţă în speţă prezintă art. 3 alin. 1^2 care are următorul conținut: “În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.”

Însă, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, a stabilit că textul este neconstituțional, reținând în considerente următoarele: „30.

Prin urmare, Constituţională constată că dispozițiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare.

Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

De altfel, dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente.

Așadar, dispozițiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalități în ceea ce privește calculul indemnizației/salariului de bază al magistraților, respectiv personalului asimilat, cu același grad, gradație, condiții de vechime și de studii, și, prin urmare, contravin art. 16 din Constituție. 31.

Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. 32.

În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.”

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 36/2018 dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 5^1 din OUG nr. 83/2014, a statuat că „soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare.”

Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 în considerentele acestei decizii, reținând următoarele: “74. … Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul rând, reamintește, cu titlu de principiu, faptul că forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituția României se atașează dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic.

În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în verificarea conformității textelor legale analizate cu prevederile Constituției României.

Astfel, Curtea Constituțională reține că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. 75.

Chiar dacă în decizia prezentată mai sus Curtea Constituțională a interpretat un alt text de lege decât cel supus prezentei dezbateri, totuși, se observă că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, astfel că toate considerentele expuse de instanța constituțională se verifică și în privința acestui text de lege. 76.

Prin urmare, a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conținut raționamentul avut în vedere în decizia mai sus citată și să fie negat rolul Curții Constituționale de așezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală. 77.

Din acest motiv, opinia exprimată de instanța de trimitere în sensul că numai existența unor hotărâri judecătorești de acordare a unor majorări salariale unora dintre magistrați sau membri ai personalului auxiliar nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în modalitatea stabilirii pentru întreg personalul din justiție a unei valori de referință sectorială majorate, nu poate fi împărtășită. 78.

Astfel, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale.

Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. 79.

Chiar dacă în cauză hotărârile judecătorești pronunțate pentru obținerea unor drepturi salariale au efecte doar între părțile ce au luat parte la judecată, totuși se observă că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. 80.

Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită. 81.

Dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.”

Prin urmare, cele statuate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 36/2018, pentru identitate de rațiune, sunt pe deplin aplicabile și în cauzele în care se solicită acordarea indemnizațiilor maxime în plată conform indemnizațiilor pe care alt personal le-a obținut în raport de art. 3 alin. 7 din OG. nr. 8/2007, drepturile salariale recunoscute prin hotărârile judecătorești menționate, nefiind acordate în considerarea unor situații de fapt particulare, ci prin aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia RIL nr. 7/2019 s-a pronunțat asupra noțiunii de salariu avut în luna decembrie 2009, când a analizat modul de calcul al salariilor cuvenite personalului din justiție în raport de creșterile salariale acordate potrivit OG. nr. 10/2007, stabilind în sensul că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr.

II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.”

Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele acestei decizii, a reţinut: „70.

Din acest motiv, opinia exprimată de unele instanțe în sensul că majorarea salarială a avut un caracter temporar nu poate fi împărtășită.

A aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 este greșit și golește de conținut reglementările în materie de salarizare și indemnizare. 71.

Chiar dacă hotărârile judecătorești pronunțate pentru obținerea unor drepturi salariale au efecte doar între părțile care au luat parte la judecată, totuși se observă că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. 72.

O altă interpretare ar fi contrară scopului și substanței normei juridice, menținând inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, implicit, discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări. 74.

Hotărârile judecătorești pronunțate, constitutive de drepturi salariale (conform paragrafului 55 din Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), au fost puse în executare în mod diferit de ordonatorii principali de credite, fără majorările stabilite prin hotărâri judecătorești și fără să se efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților. 75.

Practica neuniformă și contradictorie a ordonatorilor principali de credite a determinat intervenția legislativă pentru înlăturarea inechităților de salarizare și lămurirea noțiunii de „indemnizație“, fiind astfel adoptată Legea nr. 71/2015.”

Aşadar, Tribunalul reţine că drepturile salariale ale reclamantei trebuie stabilite la nivelul celor de care beneficiază alt personal, care a beneficiat de indemnizația de încadrare lunară în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605.225 lei, fără aplicarea plafonării prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea 153 din 2017, după cum însăşi pârâta a procedat prin emiterea Ordinului menţionat mai sus.

Deși hotărârile judecătorești pronunțate pentru obținerea unor drepturi salariale au efecte doar între părțile care au luat parte la judecată, se observă că hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei fără aplicarea plafonării prevăzută de disp. art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153 din 2017 nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus menționată.

Aceasta este modalitatea în care devin pe deplin valabile concluziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine.

Procedând astfel, se dă satisfacţie şi respectării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale” şi că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

În practica instanţei europene s-a statuat că noţiunea de „bunuri”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde cel puţin o „speranţă legitimă” în exercitarea efectivă a dreptului lor.

În consecinţă, instanţa va obliga pe pârâta D. I. I. C. O. T. să-i plătească reclamantei despăgubiri, reprezentând diferenţe salariale rezultate din aplicarea Ordinului nr. .../13.04.2023, emis de pârâtă.

În ceea ce priveşte actualizarea acestor drepturi salariale menţionate mai sus în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, instanţa reţine că această solicitare a reclamantei este îndreptăţită în condiţiile în care devalorizarea monedei naţionale este notorie şi în care repararea prejudiciului cauzat acesteia trebuie să fie integrală (conform principiului „ restitutio in integrum”),

Referitor la pretenţiile reclamantei privind acordarea dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor băneşti cuvenite, instanţa le va admite, fiind incidente dispoziţiile Noului Cod civil.

În acest context, constată că, potrivit dispoziţiilor art. 1531 alin. 1 şi alin. 2 din Noul Cod civil, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit urmare a neexecutării, acesta cuprinzând pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta a fost lipsit.

Totodată, dispoziţiile art. 1535 alin. 1 din Noul cod civil dispun că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la data scadenţei şi până la momentul plăţii, în cuantumul prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1531 şi ale art. 1535 din Noul Cod civil rezultă că daunele interese cuvenite reclamantei sunt daune moratorii şi pentru acordarea acestora nu este necesară încheierea unei convenţii între părţi, întrucât se acordă în cuantumul stabilit de lege, nefiind necesară dovedirea prejudiciului de către creditor, existenţa acestuia fiind prezumată.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul, având în vedere dispoziţiile legale mai sus menţionate, va admite excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune în sens material, invocată de pârâta D.

T., şi în consecinţă va constată prescrise pretenţiile reclamantei aferente perioadei 1.01.2018-6.12.2018, va respinge excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, invocată de pârâta D.

T., va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta C.

M.-A. în contradictoriu cu pârâţii D.

T. şi C.

D. şi în consecinţă va obliga pe pârâta D.

T. să-i plătească reclamantei despăgubiri, reprezentând diferenţe salariale rezultate din aplicarea Ordinului nr. .../13.04.2023, emis de pârâtă, actualizate în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi daune interese sub forma dobânzii legale penalizatoare aferente diferenţelor menţionate mai sus, începând cu data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, şi va respinge celelalte pretenţii ale reclamantei.

Având în vedere disp. art. 453 din Codul de procedură civilă, instanţa nu va acorda cheltuieli de judecată, deoarece nu au fost solicitate astfel de cheltuieli.

Împotriva sentinței civile nr. 922/20.10.2023 s-a formulat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 09.01.2024, cauza nefiind încă judecată.