Sentință civilă nr. 122 din 09.02.2023

Instanța, având în vedere temeiul legal al cererii de chemare în judecată, art. 1357 Cod civil, constată că este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului în săvârșirea pretinsei fapte ilicite.

Instanța, având în vedere calitatea de consilier local a pârâtei și faptul că afirmațiile au fost făcute în legătură cu un subiect de interes general al comunității (modul în care reclamantul a instituit un drept de servitute asupra unui drum comunitar) constată că pârâta a avut o justificare pentru punerea în dezbaterea publică a subiectului abordat.

Reținând acest aspect, instanța urmează, pentru a stabili caracterul licit sau ilicit al faptei, să analizeze tipul de limbaj utilizat și dacă pârâta a realizat o judecată de fapt (cu luarea în considerare a unei baze factuale) sau o judecată de valoare.

Instanța, analizând afirmațiile pârâtei, constată că acestea conțin atât judecăți de fapt cât și judecăți de valoare.

Cu privire la judecățile de fapt (la faptele imputate reclamantului) instanța constată că, chiar dacă acestea nu sunt sprijinite de probe absolute (din probele administrate, referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamant și la demersurile de instituire a unei servituți nerezultând un caracter ilicit), ele apar ca ipoteze pe care pârâta le-a formulat în calitate de consilier local și în legătură cu un subiect de interes comunitar, situație în care îi este permis într-un grad mai mare să aducă critici în legătură cu acest interes general.

Pentru aceste considerente, instanța constată lipsa caracterului ilicit al faptei constând în afirmațiile ce constituie judecățile de fapt analizate.

Cu privire la judecățile de valoare instanța constată că folosirea expresiilor „maaa ordinarule”, „samsar nenorocit” și „ești un nemernic” nu reprezintă calificări sau judecăți de valoare, admisibile în cadrul unei dispute publice, ci expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea și negativă.

Folosirea unor asemenea cuvinte pentru a caracteriza o anumită persoană sau activitatea ei depășește, prin natura lor, limitele unei polemici publice, justificate de scopul -eventual legitim- al unei dezbateri legate de un anumit subiect, chiar interesant pentru publicul larg.

Aceste expresii jignitoare sunt de natură să afecteze reputația, onoarea, imaginea publică și demnitatea persoanei vizate, fără a aduce publicului căruia i se comunicau, prin ele însele, vreo informație sau comunicare necesară și utilă cu privire la subiectul discutat, fiind făcute cu scopul de a-l discredita pe reclamant.

Nu se redau, prin acești termeni, opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, ci doar se aduc insulte, injurii, fără niciun aport pentru tema în discuție și fără să reprezinte o argumentare.

Desigur, în dezbaterea unui subiect de interes, pot fi făcute și aprecieri de natură negativă, însă acestea trebuie să aibă totuși consistența unor judecăți de valoare, chiar și subiective, în vreme ce folosirea unui limbaj insultător, inconsistent, prin el însuși, nu reprezintă o asemenea judecată de valoare și nu are nicio justificare în economia discursului, constituindu-se exclusiv într-un comportament denigrator.

De aceea, aceste afirmații depășesc limitele exercițiului firesc al dreptului de liberă exprimare, consacrat ca drept fundamental, reprezentând un exercițiu abuziv, ilicit.

Pentru aceste considerente, constată caracterul ilicit al faptei constând în afirmațiile menționate anterior.

Întrucât în cazul daunelor morale, odată stabilită existența faptei ilicite, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre acesta și faptă se prezumă că există, instanța urmează să analizeze cuantumul prejudiciului moral suferit de către reclamant.

În ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor morale cuvenite unei persoane, în cadrul răspunderii civile delictuale, nu există criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere de către instanțele de judecată, în raport cu consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-au fost afectate situația familială sau profesională, dar și cea socială.

Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

La stabilirea acestuia se urmărește acordarea unei reparații juste și echitabile în raport de natura vătămării și de modul în care valorile sociale protejate au fost lezate.

Prin sentința civilă nr. 122/09.02.2023, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 1601/115/2022, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul P.

I.

M. în contradictoriu cu pârâta S.

A.

E., s-a obligat pârâta să plătească reclamantului 1000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de daune morale și s-a obligat pârâta să plătească reclamantului 100 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data 26.07.2022 sub nr. 1601/115/2022, reclamantul P.

I.

M., în contradictoriu cu pârâta S.

A.

E. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul ilicit, denigrator, defăimător, batjocoritor al afirmațiilor pârâtei S. (fostă S.) A.-E. la adresa reclamantului, făcute prin intermediul comentariilor postate de aceasta pe rețeaua publică de socializare "F." în momentul difuzării de către publicația E.

D.

B., pe data de 2 noiembrie 2021, a unei emisiuni live în care a fost invitat reclamantul, obligarea pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acesteia într-un cotidian de întindere regională, timp de 30 de zile, obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 EURO cu titlu de daune morale - cu mențiunea că se obligă să doneze această sumă către o instituție care se ocupă de protecția persoanelor aflate în nevoi, dintr-o zonă defavorizată - pentru repararea prejudiciului nepatrimonial injust cauzat prin atingerea personalității, atingerile aduse vieții private/intime, atentat la onoarea, demnitatea și cinstea reclamantului, provocate de afirmațiile acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța, analizând probele administrate în cauză, reține următoarea stare de fapt:

Conform înscrisului de la fila ..., pârâta a postat pe site-ul f. al ziarului E.

B. următoarea afirmație referitoare la reclamant: „marca ordinarule!!!

Ai luat un drum care în CF era clar scris drum nu altceva, l-ai luat cu 6000 de lei și ceri taxă de șmecher oamenilor care au acolo parcele!!!”.

Conform înscrisurilor de la filele ..., pârâta a postat pe site-ul f. al ziarului E. B. următoarea afirmație: „samsar nenorocit!!! De ce ai luat acel drum? Ce să faci cu el? Dacă ești corect cu

Le dai, donează-l primăriei!!! Ai depus la Primărie cerere pentru urbanism în care ceri servituți pentru toate vecinătățile!!! Ești cel mai mare samsar!!!” Pun acte doveditoare tuturor celor care au vreo îndoială în ceea ce susțin!!!”

Conform înscrisului de la fila ..., pârâta a postat pe site-ul f. al ziarului E. B. următoarea afirmație: „ești un nemernic!!”.

Conform înscrisului de la fila ..., pârâta a postat pe site-ul f. al ziarului E. B. următoarea afirmație: „Cămătar cu acte în regulă!!!”.

Instanța, având în vedere temeiul legal al cererii de chemare în judecată, art. 1357 Cod civil, constată că este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului în săvârșirea pretinsei fapte ilicite.

Conform art. 72 Cod civil, sub denumirea marginală "Dreptul la demnitate", orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.

Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Art. 75 Cod civil, sub denumirea marginală "Limite" prevede următoarele: "Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune".

Elementul central care trebuie analizat în cauză este conflictul dintre dreptul la imagine și reputație al reclamantului și libertatea de exprimare a intimatului, aceasta din urmă fiind reglementată în art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și reflectată în dreptul intern prin consacrarea ei în art. 30 din Constituția României.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu denumirea marginală „Libertatea de exprimare":

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare pentru protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Încă de la prima sa hotărâre importantă în acest domeniu, în cauza Handyside c.

Regatul Unit (CEDH, 7 decembrie 1976, nr. 24) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudența subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului ei și împlinirii individuale a membrilor săi" și acoperă „nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc; aceasta este exigența pluralismului, a toleranței, a spiritului de deschidere, într-o societate democratică".

Instanța europeană a evidențiat întotdeauna „importanța crucială a libertății de exprimare ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației" (CEDH, 16 mai 2000, Ozgur Gundem c. Turciei; 6 mai 2003, Appleby Unit).

De asemenea, ea a decis că, astfel cum apare consacrată de art. 10, libertatea de expresie este însoțită de excepții care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a stabili restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător (CEDH, 26 noiembrie 1991, Observer Unii noiembrie 1991, Sunday Times c.

Regatului Unit).

Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.

A comunica astfel de opinii presupune a putea să elaborezi în toate domeniile o gândire personală, o opinie aleasă.

În acest sens, libertatea de exprimare este condiția sine qua non a unei veritabile democrații pluraliste.

Uneori, libertatea de exprimare poate fi în conflict cu anumite interese colective, individuale, ceea ce înseamnă că ea nu ar fi concepută dincolo de orice limite.

Problema mai delicată o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de-o parte, și protecția intereselor sociale și a drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, problemă asupra căreia instanța europeană a statuat deseori în jurisprudența sa.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al art. 10 din Convenție, ea trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 par. 2 din Convenție, ca o condiție pentru restrângerea libertății de exprimare.

Imaginea persoanei ține de sfera vieții private, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, ,,o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private" împotriva practicilor presei de senzație (CEDH, cauza Hannover c.

Germaniei, 24 iunie 2004, par. 68).

Prin cauza Lingens c.

Austriei, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare (distincție ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10 din Convenție: „libertatea de a primi sau comunica informații sau idei").

Potrivit Curții, „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit" (această distincție a fost reluată în forma cauzelor ulterioare din domeniu: CEDH, cauza C și M c.

României; De Haes și Gijsels c.

Belgiei, 24 februarie 1997; Krone Verlag Gessellachaft m.b.h. și Gerhard Walter decizia de inadmisibilitate din 13.05.2004).

Pe de altă parte, jurisprudența CEDO evidențiază principiul conform căruia afirmațiile nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor).

Instanța, analizând afirmațiile pârâtei, constată că se referă la un aspect ce ține de viața privată a reclamantului, respectiv la modul în care acesta înțelege să își administreze și să dispună cu privire la bunurile sale.

Instanța, având în vedere aceste considerente, pentru stabilirea caracterului faptei (licit sau ilicit) urmează să analizeze dacă imixtiunea realizată prin aceste afirmații în viața privată a reclamantului au fost făcute în cadrul unor dezbateri publice, dacă afirmațiile au fost făcute cu bună-credință, caracterul veridic al acestor afirmații (dacă există o bază factuală, suport pentru aceste informații), dacă fapta pârâtului îmbracă forma faptei ilicite prin depășirea limitei rezonabile de exercițiu a libertății de exprimare și dacă au fost declarații de fapt sau judecăți de valoare și dacă această faptă a adus atingere uneia dintre valorile sociale sau morale de natura celor menționate la art. 10 din Convenție sau prevăzute de art. 72 Cod civil.

Va mai avea în vedere și faptul că pârâta deține funcția de consilier local în cadrul C. L. D., calitate în care îi este permis într-un grad mai mare să aducă critici în legătură cu interesele generale ale comunei D..

Cu privire la această calitate, instanța va avea în vedere faptul că CEDO a subliniat (cauza Brasilier c.

France) că art. 10 alin. 2 al Convenției lasă foarte puțin loc restricțiilor care vizează discursul politic sau dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general.

De asemenea, a considerat că este fundamental, într-o societate democratică, să fie protejată desfășurarea liberă a dezbaterilor publice.

De asemenea, a mai reținut că sfera dezbaterii politice nu are un conținut echivalent sferei relaționării sociale obișnuite, ea implicând și riscul expunerii participanților la anumite forme de provocare, imixtiune în viața privată ori de catalogări inconfortabile, însă acestea constituie riscuri inerente calității de politician.

Instanța reține că, mai înainte de a privi în conținutul comunicării spre a examina tipul de limbaj utilizat, existența unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăți de valoare, conținutul favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, trebuie ce grad de protecție a vieții private se aplică reclamantului (având în vedere că anterior s-a reținut că afirmațiile se referă la viața privată a reclamantului) și în ce măsură se poate justifica dezbaterea în public a unui subiect ce ține de viața privată a reclamantului (administrarea bunurilor proprii).

Cu privire la aceste aspecte, instanța, având în vedere calitatea de consilier local a pârâtei și faptul că afirmațiile au fost făcute în legătură cu un subiect de interes general al comunității (modul în care reclamantul a instituit un drept de servitute asupra unui drum comunitar) constată că pârâta a avut o justificare pentru punerea în dezbaterea publică a subiectului abordat.

Reținând acest aspect, instanța urmează, pentru a stabili caracterul licit sau ilicit al faptei, să analizeze tipul de limbaj utilizat și dacă pârâta a realizat o judecată de fapt (cu luarea în considerare a unei baze factuale) sau o judecată de valoare.

Instanța, analizând afirmațiile pârâtei, constată că acestea conțin atât judecăți de fapt cât și judecăți de valoare.

Cu privire la judecățile de fapt (la faptele imputate reclamantului) instanța constată că, chiar dacă acestea nu sunt sprijinite de probe absolute (din probele administrate, referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamant și la demersurile de instituire a unei servituți nerezultând un caracter ilicit) ele apar ca ipoteze pe care pârâta le-a formulat în calitate de consilier local și în legătură cu un subiect de interes comunitar, situație în care îi este permis într-un grad mai mare să aducă critici în legătură cu acest interes general.

Pentru aceste considerente, instanța constată lipsa caracterului ilicit al faptei constând în afirmațiile ce constituie judecățile de fapt analizate.

Cu privire la judecățile de valoare instanța constată că folosirea expresiilor „maaa ordinarule”, „samsar nenorocit” și „ești un nemernic” nu reprezintă calificări sau judecăți de valoare, admisibile în cadrul unei dispute publice, ci expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea și negativă.

Folosirea unor asemenea cuvinte pentru a caracteriza o anumită persoană sau activitatea ei depășește, prin natura lor, limitele unei polemici publice, justificate de scopul -eventual legitim- al unei dezbateri legate de un anumit subiect, chiar interesant pentru publicul larg.

Aceste expresii jignitoare sunt de natură să afecteze reputația, onoarea, imaginea publică și demnitatea persoanei vizate, fără a aduce publicului căruia i se comunicau, prin ele însele, vreo informație sau comunicare necesară și utilă cu privire la subiectul discutat, fiind făcute cu scopul de a-l discredita pe reclamant.

Nu se redau, prin acești termeni, opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, ci doar se aduc insulte, injurii, fără niciun aport pentru tema în discuție și fără să reprezinte o argumentare.

Desigur, în dezbaterea unui subiect de interes, pot fi făcute și aprecieri de natură negativă, însă acestea trebuie să aibă totuși consistența unor judecăți de valoare, chiar și subiective, în vreme ce folosirea unui limbaj insultător, inconsistent, prin el însuși, nu reprezintă o asemenea judecată de valoare și nu are nicio justificare în economia discursului, constituindu-se exclusiv într-un comportament denigrator.

De aceea, aceste afirmații depășesc limitele exercițiului firesc al dreptului de liberă exprimare, consacrat ca drept fundamental, reprezentând un exercițiu abuziv, ilicit.

Pentru aceste considerente, constată caracterul ilicit al faptei constând în afirmațiile menționate anterior.

În legătură cu cuantumul prejudiciului moral, instanța constată următoarele:

Întrucât în cazul daunelor morale, odată stabilită existența faptei ilicite, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre acesta și faptă se prezumă că există, instanța urmează să analizeze cuantumul prejudiciului moral suferit de către reclamant.

În ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor morale cuvenite unei persoane, în cadrul răspunderii civile delictuale, nu există criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere de către instanțele de judecată, în raport cu consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-au fost afectate situația familială sau profesională, dar și cea socială.

Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

La stabilirea acestuia se urmărește acordarea unei reparații juste și echitabile în raport de natura vătămării și de modul în care valorile sociale protejate au fost lezate.

Instanța, ținând cont de contextul în care au fost făcute afirmațiile, pe pagina de f. a unui ziar, numărul de vizualizări, conținutul afirmațiilor, de gradul de protecție ridicat al vieții private a reclamantului, intensitatea lezării onoarei și demnității, dedusă din declarațiile martorei C.

G.

O.

M., constată că obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 Euro sau echivalentul în lei la data plății este de natură a constitui o reparație echitabilă a prejudiciului cauzat reclamanților.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului ca pârâta să fie obligată la publicarea dispozitivului prezentei hotărâri într-un cotidian de întindere regională, instanța urmează să o respingă, considerând că prejudiciul moral este reparat prin plata sumei arătate anterior.

Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtei la încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează, a afirmațiilor denigratoare sau calomnioase, instanța constată că este neîntemeiat, întrucât obligația de a nu face ce constituie obiectul acestui petit este instituită în sarcina pârâtei prin dispozițiile art. 1349 Cod civil.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, având în vedere soluția ce se va da cererii de chemare în judecată și dispozițiile art. 453 alin. 2 Cod proc.civ., urmează să o admită pentru suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru aceste considerente, tribunalul urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul P. I. M. în contradictoriu cu pârâta S. A. E..

Va obliga pârâta să plătească reclamantului 1000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de daune morale.

Va obliga pârâta să plătească reclamantului 100 lei cheltuieli de judecată