Sentință civilă nr. 367/2022 din 20.05.2022

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței să dispună anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor de baze de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice din 2020, numai în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe profit; anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală din 2020 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele inspecție fiscală din 2020 emise de organele fiscale numai în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe profit; anularea parțială a Deciziei din 2020 privind soluționarea contestației numai în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe profit; restituirea tuturor sumelor reținute de către intimată în baza deciziilor atacate.

Cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:

In ce privește impozitul pe profit, stabilit suplimentar de organele de inspecție fiscală prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice s-au avut în vedere dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, potrivit cărora facilitățile prevăzute de legea menționată nu se acordă în cazul sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o persoană juridică ce conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată, prevederi care impun o analiză din punct de vedere juridic al sponsorizărilor efectuate, fundamentat pe premisele juridice care explicitează noțiunile de conducere/control direct în cadrul unui grup de persoane juridice.

Conform documentelor prezentate cu ocazia inspecției fiscale și a informațiilor din baza de date A.N.A.F., pentru perioada verificată, s-a constatat că NM, în cadrul celor două entități vizate ca părți ale contractelor de sponsorizare ce fac obiectul prezentei spețe, a deținut următoarele funcții: asociat unic și administrator al reclamantei (sponsor), al cărei organism de conducere este Adunarea generală, care este formată din asociatul unic NM; fondator unic al Fundației (beneficiar sponsorizare), director și președinte al acesteia, funcții din care nu poate fi schimbat conform statutului fundației, patrimoniul fundației fiind constituit inițial prin aportul în numerar al fondatorului.

Conform legii fundațiilor, entitățile juridice își desfășoară activitatea în baza legii, a statutului și a hotărârilor luate de organismele de conducere ale acestora.

Organismul de conducere al Fundației este Comitetul director format din fondatorul unic care este d-l NM și alți doi membri desemnați de fondatorul unic.

Fondatorul unic, conform statului fundației nu poate fi înlocuit din funcție, mandatul său este nelimitat, el numește și revocă ceilalți doi membri ai Comitetului director fără a da explicații nimănui și fără a trebui să motiveze cuiva acțiunile sale.

Verificând informațiile furnizate cu privire la funcțiile și cotele de participare a d-nului NM, deținute la societatea sponsor și la persoana juridică sponsorizată, pentru perioada 2014-2016, organele de inspecție fiscală au subliniat că, urmare a analizei relațiilor de conducere între cele două entități, s-a constatat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, potrivit cărora facilitățile prevăzute de lege nu se acordă sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o persoană juridică care conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată.

Reclamanta a formulat în termen contestație contestând Raportul de Inspecție Fiscală, Decizia de impunere și Dispoziția de măsuri, apreciind că acestea sunt nelegale și netemeinice.

Prin Decizia din 2020 privind soluționarea contestației depuse, s-a menținut în sarcina reclamantei obligații fiscale reprezentând impozit pe profit stabilit pentru perioada 2014-2016 impuse prin Decizia de Impunere emisă în baza Raportului de Inspecție fiscală, respingând contestația pentru acest capăt de cerere; a admis în parte contestația depusă împotriva Deciziei de impunere, cu consecința anulării în parte a deciziei de impunere.

Referitor la Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală a constat necompetența materială privind soluționarea contestației împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală urmând ca organele de inspecție fiscală competente să soluționeze acest capăt de cerere.

Organul de soluționare a contestației a constatat că, în cauza supusă soluționării, reprezentantul asociat unic al societății reclamante, N.M este membru cu cota de participare de 100% în această societate, fiind și fondatorul și președintele fundației sponsorizate.

Acesta are puteri depline în societatea comercială verificată, fiind administrator și asociat unic, având de asemenea putere deplină în numirea și revocarea membrilor Comitetului director al fundației beneficiare a sponsorizării.

De asemenea, conform statutului fundației, acesta are atribuții în controlarea activității și gestiunii Consiliului director.

Instanța a reținut că problema juridică dedusă judecății este aceea de a se stabili dacă, împrejurarea potrivit căreia numitul NM - asociat-unic al reclamantei și unul din cei trei membri fondatori ai fundației a sponsorizat-o pe acesta din urmă, dă dreptul societății reclamante de a se afla în situația de a conduce sau a controla direct fundația, astfel cum afirmă organul fiscal.

În urma analizei susținerilor ambelor părți litigante și a materialului probator aflat la dosar, tribunalul a reținut inaplicabilitatea, în cauza dedusă judecății, a dispozițiilor art. 6 lit. c și art. 10 alin. 1 din Legea nr. 32/1994, de care s-a prevalat organul fiscal pentru a nu recunoaște reclamantei facilitățile fiscale aferente sponsorizării.

Potrivit art. 6 lit. c din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, " Facilitățile prevăzute în prezenta lege nu se acordă în cazul:c) sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică care conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată. "

Din lecturarea acestui text de lege rezultă că neacordarea facilităților fiscale aferente sponsorizării este supusă condiției ca persoană juridică care efectuează sponsorizarea să conducă sau să controleze persoană juridică sponsorizată, iar controlul să fie exercitat în mod direct.

Or, nu se poate deduce prin analogie ca legiuitorul, prin aceasta sintagmă a vrut sa facă referire și la reprezentanții persoane fizice ai persoanei juridice care să conducă sau să coordoneze direct persoana juridică sponsorizată, extinzând astfel sfera persoanelor care sunt expres prevăzute în art 6 din Legea 32/1994.

Astfel, prin sintagma ”persoana juridică care conduce sau controlează altă persoană juridică” se înțelege că persoana juridică este direct implicată în activitatea celei din urmă, fiind unul din membrii fondatori ai acesteia sau membru în Consiliul Director.

Această condiție nu este întrunită în prezenta cauză, întrucât societatea reclamantă nu conduce și nu controlează entitatea non-profit cărreia i-a acordat sponsorizări.

Faptul că sponsorizarea a fost efectuată către o persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, în care administratorul reclamantei este membru fondator, nu are semnificația îndeplinirii condiției legale enunțate mai sus.

Conform Actului Constitutiv al Fundației, controlul FUNDAȚIEI este deținut de către Consiliul Director, format din 3 (trei) membri, persoane fizice.

Astfel, concluzia consultantului fiscal, desemnată să efectueze lucrarea de expertiză fiscală în cauză, este în sensul că din punct de vedere al art.6 lit.

C din legea nr. 32/1994, Fundația nu este controlată de nici o societate comercială.

Prin urmare, este exclusă teza conducerii fundației, de către societatea reclamantă.

S-a constatat a fi nejustificată susținerea pârâtei din cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, în sensul că societatea reclamantă, administrată de NM a exercitat controlul direct asupra fundației sponsorizată prin intermediul aceleiași persoane.

Referitor la această aserțiune se constată că, deși folosește sintagma "control direct", pârâta susține, de fapt, existența unui control indirect al reclamantei asupra fundației, exercitat prin intermediul administratorului său - controlul exercitat de o persoană juridică printr-o persoană fizică neputând fi decât unul indirect, după cum rezultă din definițiile date acestor noțiuni în legislația procesual fiscală.

Astfel, noțiunile de control direct și indirect au fost definite de legiuitor în cuprinsul art. 27 alin. 4 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia: " (4) în înțelesul alin. (3), termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:„control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaților unei societăți ori a unei asociații sau fundații, fie în consiliul de administrație al unei societăți ori consiliul director al unei asociații sau fundații;control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane.”,

Această reglementare a fost preluată, cu conținut identic, de art. 25 alin. 4 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Referitor la presupusul control al reclamantei, prin administratorul său, asupra fundației sponsorizate, instanța a reținut în primul rând că textul art.6 lit. c din Legea nr. 32/1994, face referire clară exclusiv la controlul direct exercitat de sponsorul persoană juridică asupra persoanei juridice fără scop lucrativ sponsorizate.

Dispozițiile art. 6 lit. c din Legea nr. 32/1994 sunt de strictă interpretare, dat fiind că instituie o excepție de la acordarea facilităților fiscale privind sponsorizările.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reține ipoteza controlării fundației de către reclamantă prin intermediul administratorului său, o atare situație nu ar putea constitui temei de respingere a cererii reclamantei de acordare a facilităților fiscale aferente sponsorizărilor.

În al doilea rând, instanța a constatat că nu se poate reține existența unui astfel de control, întrucât, după cum rezultă din actul constitutiv al fundației , NM nu este singura persoană care asigură conducerea acestei entități și nici nu deține majoritatea drepturilor de vot în cadrul organelor de conducere ale asociațiilor, fiind doar unul din cei trei membri ai comitetului director al fundației și beneficiază de un singur vot atât în Adunarea generală, cât și în Consiliul de conducere.

După cum a subliniat reclamanta și a concluzionat și consultantul fiscal, acest singur vot nu este suficient pentru a controla sau a conduce entitatea non-profit, deciziile organelor de conducere ale fundației fiind adoptate în regim de majoritate calificată.

Astfel, organele de conducere ale celor trei asociații își exercită dreptul de vot în condiții ce exclud conducerea sau controlul direct din partea unui singur membru asupra persoanei juridice fără scop lucrativ.

Este irelevant aspectul de care s-a prevalat organul fiscal în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, constând în aceea că persoana juridică ce a efectuat sponsorizarea este afiliată, în accepțiunea Codului fiscal, cu fundația sponsorizată, prin conducerea și controlul aceleiași persoane fizice.

Existența unei relații de afiliere între societatea reclamantă și respectiva fundație excede problematicii din prezentul litigiu, singurul aspect ce necesită a fi stabilit, din perspectiva textului de lege invocat de organul fiscal, fiind cel al existenței unui control direct al reclamantei asupra fundației.

Or, după cum s-a arătat în considerentele precedente, un atare control este exclus a fi deținut de către societatea reclamantă, aceasta neavând posibilitatea legală de a dirija activitatea entității sponsorizate.

Mai mult, referitor la impozitul suplimentar aferent anului 2014, instanța a reținut că , potrivit art. 23 a Cod. pr fiscală (L.571/2003) , ”(l) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.(2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Conform art. 91 alin 1 și 2 Cod pr.fiscală,

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Prin Decizia nr. 21 din 14.09.2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție (completul RIL) a statuat că: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 91 alin, (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

În concluzie, instanța reține că dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale aferente anului 2014 s-a prescris la data de 1 ianuarie 2020.

Având în vedere argumentele expuse, instanța a concluzionat că impozitul pe profit, calculat în sarcina reclamantei prin nerecunoașterea facilității fiscale aferente sponsorizărilor acordate în anii 2014 -2016, a fost stabilit în mod nelegal prin Decizia de impunere, atât această decizie, cât și raportul de inspecție fiscală care a precedat-o, precum și dispoziția de măsuri, urmând a fi anulate parțial, în privința obligațiilor fiscale suplimentare , ca urmare a anulării în parte a Deciziei privind soluţionarea contestaţiei.

Urmare a admiterii cererii de chemare în judecată și anulării deciziei de impunere, pe cale de consecință instanța a obligat pârâtele la restituirea de către reclamantă a sumelor reținute de la aceasta, în contul acestor obligații.