Decizie nr. 672 din 11.12.2025

Asupra apelului de faţă:

Prin Sentinţa civilă nr.

X din 14.11.2025, pronunţată de Judecătoria Caracal, în Dosarul civil nr.

X/207/2025, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii având ca obiect ,,ordonanță președințială”, invocată de către pârât, prin întâmpinare.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale, formulată de reclamanta P AM I în contradictoriu cu pârâtul M C.

A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant M C în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă P AM I.

A fost stabilită, în mod provizoriu, până la soluționarea definitivă a dosarului nr.

X/207/2025, aflat pe rolul Judecătoriei Caracal, locuința minorului M E A, născut la data de 28.01.2024, la domiciliul tatălui, pârâtul-reclamant M C, situat în com.

G, jud.

O, cu reședința în Italia, .

A fost stabilită, în mod provizoriu, în sarcina reclamantei-pârâte, de la data pronunțării prezentei ordonanțe și până la soluționarea definitivă a dosarului nr.

X/207/2025, aflat pe rolul Judecătoriei Caracal, obligația de plată a unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat sau, în măsura în care nu înregistrează venituri, din venitul net minim pe economie, în favoarea minorului M E A.

S-a luat act că părțile au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta P AM I şi pârâtul M C au pe rolul Judecătoriei Caracal dosarul având ca obiect „stabilire domiciliu minor”, înregistrat sub nr.X/207/2025.

În fapt, reclamanta-pârâtă P AM I și pârâtul-reclamant M C s-au cunoscut în Italia, în perioada în care părinții reclamantei-pârâte erau angajați la o societate deținută de numitul M R, tatăl pârâtului-reclamant, iar fiica acestora, reclamanta din prezenta cauză, urma cursurile școlare în Italia.

În urma unei relații de scurtă durată dintre reclamanta-pârâtă P AM I și pârâtul-reclamant M C, a rezultat minorul M E A, născut la data de 28.01.2024, în municipiul C, jud. O.

Până în luna a 5-a de sarcină, reclamanta nu i-a adus la cunoștință pârâtului despre existența sarcinii, aspect confirmat de către aceasta cu ocazia administrării probei cu interogatoriul.

Având dubii cu privire la paternitatea minorului, pârâtul reclamant a efectuat o expertiză ADN, din care a rezultat că este tatăl biologic al minorului.

Ulterior acestui moment, pârâtul-reclamant s-a întors în România, locuind o perioadă cu reclamanta și minorul, în locuința din com.

G, implicându-se în creșterea și educarea acestuia.

Instanța de fond a reținut că, în luna iulie a anului 2024, părțile, împreună cu minorul M E A, s-au mutat în Italia, localitatea P, în apartamentul pe care îl deține în proprietate pârâtul-reclamant, într-un imobil aparținând tatălui acestuia, martorul M R și soției acestuia.

Din declarațiile martorilor M R și S P audiați în cauză, precum și din răspunsurile la interogatoriile administrate, ce se coroborează cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtul-reclamant, a rezultat că familia M deține în localitatea P, Italia, două imobile aflate în aceeași curte, unul cu apartamente în care locuiesc membrii familiei și unul cu apartamente date spre închiriere.

Părțile au locuit în Italia până în luna februarie a anului 2025, când, pe fondul unor neînțelegeri, pârâtul M C a însoțit-o pe reclamantă în România, împreună cu minorul, aceștia din urmă rămânând să locuiască în com.

F, în locuința părinților reclamantei.

Cu privire la relațiile dintre părți în perioada în care acestea a locuit împreună cu minorul în Italia, instanța a reținut că reclamanta era bine integrată în familie, aceștia sărbătoreau împreună evenimentele importante, precum zile de naștere și sărbători, aspecte dovedite prin planșele foto depuse la dosarul cauzei (f. 106-118), din capturile de ecran conținând un schimb de mesaje între reclamantă şi mama vitregă a pârâtului (f. 105).

În luna martie, pârâtul s-a întors în România, la solicitarea reclamantei, care i-a învederat că intenționează să plece la muncă în Spania, așa cum rezultă din planșele foto de la filele 85, 88 și 92, surprinzând conversația dintre părți din data de 26 februarie și din depoziția martorului M R (f. 197) și, la data de , a plecat în Italia, însoțit de minorul, unde acesta a fost înscris la grădinița ,,L D” (f. 43-44)

Pârâtul a readus minorul în România, în locuința reclamantei, la data de 10.07.2025, aspect recunoscut de către pârâtul-reclamant cu ocazia interogatorului, dată de la care minorul a continuat să locuiască împreună cu aceasta și părinții săi, așa cum rezultă din raportul de anchetă psihosocială depus la dosarul cauzei.

Potrivit declarațiilor martorei P M (f. 195), în același imobil mai locuiesc fiul martorei, fratele reclamantei, soția acestuia, cele două fiice minore ale celor doi și socrii martorei.

Analizând conversațiile purtate de către părți prin intermediul aplicației WhatsApp, care se coroborează cu restul probelor administrate în cauză, respectiv planșe foto, declarații martori și interogatoriul pârâtului-reclamant, instanța reține că între părți există o stare conflictuală, generată în proporție covârșitoare de atitudinea reclamantei care, condusă de orgoliu, pe fondul geloziei provocate de o presupusă relație a pârâtului, a refuzat acestuia dreptul de a avea legături personale cu minorul, relevantă în acest sens fiind discuția din data de 17 septembrie (fila 210-211), în care aceasta afirmă ,,nu pot să te las să îl vezi pe E”, ,,Când o să meritați să îmi vedeți copilul atunci poate”, ,,nu suntem disponibili.

O să-l vezi pe E când o să ne judecăm”, ,,o să vezi băiatul când va fi cazul”.

Instanţa a reţinut că şi tatăl minorului a avut o atitudine nepotrivită faţă de reclamantă, comunicându-i acesteia, în perioada în care minorul s-a aflat la locuinţa acestuia din Italia, fără reclamantă, ,,Bai femeie, să îți intre bine în cap, tu pe E nu o să-l mai vezi, este băiatul meu și este mai bine la decât la voi; dacă ştiu că îl dau la protecția copilului și la tine nu-l mai las; eu asta am vrut să crească copilul și cam atâta nu mai avem nevoie de tine”.

De asemenea, analizând conversațiile dintre părți, instanța a reținut că minorul prezintă un atașament puternic față de tată, aspect afirmat de către reclamantă la data de 07 februarie, când declara ,,Când îl aud mereu când strigă tata pe aici prin casă, aseară vorbea cu mami și el a crezut că vorbeşte cu tine și el tati, tati”, ,,daaa și când îi arăt videoclipuri cu voi doi, cum face, bate din palme”.

De asemenea, instanța a reținut că minorul este deopotrivă atașat de mamă, astfel cum reiese din planșele foto atașate. (f. 158-167)

La data de 22.07.2025 pârâtul-reclamant a promovat pe rolul Tribunalului pentru minori din C, Italia din o acțiunea având ca obiect decăderea reclamantei din prezenta cauză din drepturile părintești (f. 45), având în vedere comportamentul neadecvat acesteia față de minor, ca urmare a unui episod de automutilare, înregistrat video, depus și la dosarul cauzei, cauza având termen în continuare la data de 07.11.2025.

La data de 20.08.2025, Tribunalul pentru minori din C a pronunțat sentința provizorie prin care a dispus în mod provizoriu interzicerea predării minorului către reclamanta din prezenta cauză, față de comportamentul de automutilare prezentat pe înregistrare video. (f.127).

Totodată, s-a pus în vedere avocatului reclamantului să notifice pârâta P AM I cererea ce face obiectul ordonanței.

La data de 14.10.2025, reclamanta a promovat pe rolul Judecătoriei Caracal prezenta cerere, având ca obiect pronunțarea unei ordonanțe președințiale, prin care să se stabilească locuința minorului M E A la mamă, până la soluționarea litigiului pe fond, înregistrat cu nr.

Aflat pe rolul Judecătoriei Caracal.

Prin cererea reconvențională formulată în cauză, pârâtul-reclamant a solicitat stabilirea locuinței minorului la reședința sa din Italia.

Instanța a reținut că ambii părinți dispun de condiții materiale corespunzătoare, conform anchetelor psihosociale efectuate.

Reclamanta nu înregistrează venituri, fiind întreținută de către părinții săi, care lucrează periodic în străinătate, iar pârâtul-reclamant deține o societate de construcții în Italia, înregistrând un venit declarativ de 40.000 euro anual.

De asemenea, tatăl pârâtului, M R, deține și el societăți având ca obiect de activitate agricultura și construcțiile în Italia, precum și o asociație de promovare a folclorului şi valorilor românești în Italia, iar numita M M, mama vitregă a pârâtului reclamant, lucrează la Consulatul din P, unde încasează un venit de 2400 euro lunar, aspecte ce rezultă din cuprinsul anchetei sociale efectuate în Italia, în vederea soluționării dosarului nr aflat pe rolul Tribunalului din C, dar și din depozițiile martorilor audiați în cauză.

În continuare, în ceea ce privește inadmisibilitatea cererii având ca obiect ordonanță președințială, față de lipsa dosarului de fond, invocată prin întâmpinare, instanța a respins-o, având în vedere faptul că, pe rolul Judecătoriei Caracal a fost înregistrat dosarul cu nr.

X/207/2025, având ca obiect ,,măsuri privind minorul”.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii promovate pe calea ordonanței președințiale, justificată de existența dosarului pe rolul Tribunalului din Italia, soluționat provizoriu prin Sentința nr instanța o va respinge, având în vedere prevederile art. 30-31 din Regulamentul (UE) nr. 2019/1111 al Consiliului, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, raportat la prevederile art. 1096 C.proc.civ., care prevăd că, pentru a beneficia de autoritate de lucru judecat, hotărârile străine trebuie recunoscute în România, ori instanța reține că pârâtul-reclamant nu a solicitat recunoașterea sentinței nr. pronunțată în Italia, nici pe cale principală, nici pe cale incidentală.

În plus, se reține că reclamanta a invocat, potrivit art. 1096 alin (3) C.pr.civ., caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la process în statul strain.

Având în vedere faptul că, din conținutul hotărârii judecătorești pronunțate în Italia, rezultă că, la pronunțarea soluției provizorii de stabilire a locuinței minorului la tata, reclamanta din prezenta cauză nu a fost citată, instanța va respinge excepția inadmisibilității prezentei acțiuni

În ceea ce privește fondul cauzei, în drept, instanța a amintit, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, prevederile art. 997 alin. (1) și (5) C. pr. civ.: „(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (…)

(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.”

În aplicarea prevederilor art. 997 C.proc.civ. legiuitorul instituie patru condiţii de admisibilitate a cererii, necesar a fi îndeplinite cumulativ, după cum urmează: aparenţa dreptului, existenţa unor cazuri grabnice, caracterul provizoriu al măsurii ce se solicită a fi luată pe această cale, neprejudecarea fondului.

Relevante în contextul măsurilor privind copiii minori sunt şi prevederile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești”.

Instanța a reținut că există un consens larg – inclusiv în dreptul internațional – care susține ideea potrivit căreia, în toate deciziile referitoare la copiii, trebuie să primeze interesul superior al acestora (Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției, pct.135; X împotriva Letoniei, pct.96).

Interesul superior al copilului, în funcție de natura și gravitatea sa, poate să prevaleze în raport cu interesele părinților.

Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În practica sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat întotdeauna - atunci când a constatat existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente - că articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul sau, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri.

Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua masuri în acest scop nu este absolută - chiar atunci când este vorba despre relaţii de familie având la baza filiaţia naturală.

Natura şi întinderea acestora depind, însă, de circumstanțele fiecărei cauze, dar înțelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important.

Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască sa faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la forţă nu poate fi decât limitată: acestea trebuie sa ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acestor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie.

Astfel, interesul superior al copilului este în prezenta cauză singurul criteriu după care instanţa trebuie să se călăuzească pentru a decide cu privire la stabilirea locuinţei minorei, pentru determinarea sa trebuind să se ţină seama de întregul complex de împrejurări menite să asigure copilului o dezvoltare fizică, morală şi intelectuală armonioasă, interesând nu numai posibilităţile materiale ale părinţilor, ci şi vârsta copiilor, comportarea părinţilor înainte de separare, gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au manifestat faţă de copii, legăturile afective ce s-au stabilit între părinţi şi copii, precum şi între copil şi alţi membrii ai familiei extinse.

În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

În prezenta cauză, neînțelegerile dintre părinți vizează, în principal, aspectul referitor la locuința minorului.

Potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, „În cazul în care părinţii nu se înţeleg cu privire la locuinţa copilului, instanţa de tutelă va stabili locuinţa acestuia la unul dintre ei, potrivit art. 496 alin. (3) din Codul civil.

La evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere, în afara elementelor prevăzute la art. 2 alin. (6), şi aspecte precum:

a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;

b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale;

c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;

d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane.

Acest istoric poate fi probat prin certificate medico-legale, rapoarte de evaluare realizate de către asistentul social sau rapoarte de expertiză psihologică a minorului, ascultarea minorului în camera de consiliu, coroborate cu orice alte mijloace de probă prevăzute de lege;

e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.

Sub aspectul caracterului provizoriu sunt relevante dispozițiile art. 997 alin. (2) C.proc.civ., în acord cu care ordonanța este provizorie și executorie.

Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului, precum și dispozițiile art. 1002 alin. (2) C.proc.civ. conform cărora ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului.

Analizând cererile părților prin prisma condițiilor de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, instanța a reținut următoarele:

Ambii părinți sunt titulari ai drepturilor și obligațiilor părintești, iar dreptul de a solicita stabilirea locuinței minorului, pensie de întreținere pentru copil, autoritate părintească exclusivă sau comună ori măsuri privind alocația de stat pentru minor își are izvorul în această calitate.

Prin urmare, aparența dreptului există în favoarea ambelor părți, în raport cu solicitarea proprie formulată.

În ceea ce privește cerința existenței unui caz grabnic, instanța a apreciat că această condiție este îndeplinită având în vedere că minorul are o vârstă fragedă, iar părinții săi sunt separați în fapt și nu se înțeleg cu privire la anumite aspecte care îl privesc.

Caracterul grabnic este justificat prin necesitatea protejării interesului superior al copilului și orice întârziere în stabilirea măsurilor solicitate ar putea prejudicia grav interesul copilului, menținându-l într-o stare de incertitudine juridică și afectivă.

Caracterul vremelnic al măsurilor ce se solicită a fi dispuse este îndeplinit, deoarece fiecare solicitare este provizorie, până la soluționarea dosarului de fond vizând situația juridică concretă a minorului, dosar în care urmează a se analiza în manieră mai aprofundată și pe baza unei probațiuni mai complexe aspectele deduse judecății.

Solicitarea părților poate fi analizată fără a se tranșa definitiv fondul dreptului, limitat strict la interesul imediat al copilului. Prin urmare, condiția privind neprejudecarea fondului este îndeplinită.

Sub aspectul temeiniciei pretențiilor deduse judecății, instanța a reținut următoarele:

În speță reclamanta a solicitat instanţei stabilirea locuinţei minorului la mamă invocând comportamentul pârâtului, care nu s-a interesat de minor de la momentul în care reclamanta l-a anunțat că este însărcinată, în luna a 5-a, până la primirea rezultatului testului ADN.

De asemenea, reclamanta a afirmat că există riscul ca pârâtul, sub pretextul luării minorului în locuința sa din com.

G, jud.O, să îl ducă pe minor în locuința sa din Italia, fără acordul său.

La rândul său, pârâtul-reclamant a solicitat ca locuința minorului să fie stabilită la tata, având în vedere condițiile materiale superioare pe care acesta le poate asigura copilului.

De asemenea, a invocat faptul că reclamanta reprezintă un pericol pentru minor, având în vedere episodul de automutilare prin care a trecut în timp ce părțile locuiau împreună în Italia, faptul că îi dă minorului să fumeze din țigara electronica, aspect ce este, de asemenea, înregistrat video și atitudinea neglijentă a reclamantei față de obligativitatea respectării schemei de vaccinare a copilului.

Potrivit art. 496 C.civ.: „(1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi. (2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. (3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.

Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile. (4) locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege. (5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia.

Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În acest context, instanța a reținut că minorul are vârsta de 1 an şi 8 luni.

La această vârstă copilul este într-o etapă de dezvoltare în care nevoile sale fundamentale includ îngrijire constantă, hrană adecvată, igienă corespunzătoare și un mediu stabil și sigur.

În aceste momente ale vieții, atașamentul este esențial pentru dezvoltarea emoțională și psihologică a copilului.

Din probatoriul administrat, reiese că ambii părinți își iubesc copilul și se implică în creșterea și dezvoltarea acestuia, fiecare în funcție de resursele și posibilitățile de care dispune.

Rapoartele de anchetă socială coroborate cu depozițiile martorilor audiați în cauză evidențiază existența unor diferențe în capacitatea financiară a părților, unul dintre părinți dispunând de resurse mai reduse în comparație cu celălalt.

Mama reprezintă figura primară de atașament pentru minor, fiind implicată direct în îngrijirea zilnică a acestuia.

Totuși, analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține că reclamanta, care are ea însăși o vârstă fragedă, dovedește o atitudine neglijentă față de sănătatea minorului, ce rezultă din omisiunea de a respecta schema de vaccinare (f. 41 verso), fiind depuse la dosarul cauzei înregistrări nedatate în care este surprins momentul vaccinării minorului în două împrejurări distincte.

Este de observat faptul că, în niciuna dintre cele două ocazii, minorul nu a fost ținut în brațe de către reclamantă, ci de alte rude.

De asemenea, omisiunea reclamantei de a vaccina minorul rezultă și din discuția dintre părți din data de 04 martie (f. 229).

Instanța a reținut că, la data de 12 martie, reclamanta î-a comunicat pârâtului-reclamant faptul că minorul ,,s-a făcut dă-l rău, dacă nu îi dai ce vrea el se aruncă pe burtă, se dă cu capul de ce apucă”, fapt ce denotă capacitatea limitată a reclamantei de a supraveghea și îngriji copilul.

Această concluzie este confirmată și de înregistrarea video depusă la dosarul cauzei de către pârât, care o înfățișează pe reclamantă în timp ce se lovește cu palmele peste faţă, cu pumnii peste brațe și picioare, după care își taie o șuviță de păr, în prezența minorului.

De asemenea, atitudinea reclamantei față de problemele de sănătate ale minorului este dovedită și de discuția purtată cu pârâtul-reclamant la data de 26 februarie (f. 221), dar și de discuțiile purtate între termenele de judecată acordate în prezenta cauză, când reclamanta i-a refuzat pârâtului dreptul de a vedea minorul, pe motiv că acesta era răcit (f. 237), ,,Bună!

E este cam bolnăvior, așa că weekendul ăsta o să stea cu mine!” iar la întrebarea pârâtului ,,Ce boală are copilul: eşti obligată să mă anunți.

Ai nevoie de pastile?”, aceasta a răspuns ,,Ce boală?

Și ce pastile?

Copilul meu să consume pastile; este doar răcit; am zis bolnăvior; nu că are boli băiatul meu, nesimțitule; Ce boală să aibă E, așa vorbești tu de copilul nostru?

Că are boli?

Nerușinatule”

Prin urmare, instanța, acordând prioritate interesului superior al minorului, având în vedere că acesta trebuie să crească într-un mediu stabil și echilibrat, lipsit de conflicte, în care să fie îngrijit atât sub aspectul sănătății fizice, cât și sub aspectul educației potrivite vârstei sale, a apreciat că, la acest moment, în mod provizoriu, până la soluționarea dosarului de fond, acest deziderat este împlinit dacă locuința sa va fi stabilită la tată.

Pentru aceste motive, instanța a respins ca neîntemeiată cererea principală și a admis cererea reconvențională.

În ceea ce privește programul de legături personale ale celuilalt părinte cu minorul, instanța a reținut că pârâtul-reclamant și-a manifestat disponibilitatea de a facilita legătura mamă-copil oricând aceasta dorește.

În ceea ce privește contribuția părintelui nerezident la creșterea și îngrijirea minorului, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, care prevede în mod expres că răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine, în primul rând, părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama, cu prioritate, de interesul superior al acestuia iar potrivit art. 31 din aceeaşi lege ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor săi.

Potrivit dispoziţiilor art. 402 C.civ., instanţa judecătorească a stabilit contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

În ceea ce priveşte cuantumul obligaţiei de întreţinere instanţa are în vedere că potrivit art. 529 C.civ., întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti iar când întreţinerea este datorată de părinte ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil.

Obligaţia de a contribui la întreţinerea copilului minor reprezintă aspectul patrimonial al îndatoririlor părinteşti legate de creşterea, îngrijirea şi educarea acestuia.

Având în vedere faptul că reclamanta nu înregistrează venituri, așa cum rezultă din relațiile comunicate de ANAF (fila 18), dar și din răspunsul acesteia la interogatoriu, ocazie cu care a declarat că nu muncește, pentru că nu este nevoie, fiind întreținută de către părinți, instanța a obligat-o pe aceasta la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat, sau în măsura în care nu înregistrează venituri, din venitul net minim pe economie, în favoarea minorului M E A, de la data pronunțării prezentei ordonanțe și până la soluționarea definitivă a dosarului nr.

X/207/2025, aflat pe rolul Judecătoriei Caracal.

Calea de atac exercitată:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta P AM I, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

A solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul stabilirii locuinţei minorului la mamă.

Raportat la situaţia de fapt şi la prevederile art. 450 C.proc.civ., a solicitat instanţei de apel să dispună suspendarea executării sentinţei apelate, având în vedere că în măsura în care minorul ar fi ridicat de către pârât din locuinţa sa, efectele ar putea fi unele nu ar mai avea un caracter provizoriu.

Mai exact, din chiar susţinerile pârâtului rezultă că intenţia acestuia este de a deplasa minorul în Italia, ceea ce presupune că pentru apelanta-reclamantă (persoană ce are reşedinţa stabilă în România) şansele de a mai păstra legătura cu acesta dispar; totodată, există riscul ca pentru apelantă să devină dificil spre imposibil să readucă copilul în ţară.

În realitate, intenţia reală a pârâtului este aceea de a deplasa minorul pe teritoriul Italiei, pentru a continua o procedură deja iniţiată, în mod abuziv, în acea ţară şi pentru a extrage copilul de sub incidenţa legii române, deşi acesta este în mod cert cetăţean român ce nu avea reşedinţa stabilă în altă ţară.

Pentru a evita efecte ce ar putea afecta grav viitorul minorului dar şi pentru a nu se executa o sentinţă prin care, în realitate, să se obţină măsuri definitive, ce tranşează fondul litigiului, a solicitat suspendarea executării hotărârii apelate.

Revenind la motivarea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, a considerat că se impun câteva observaţii premergătoare.

Astfel, a solicitat instanţei să constate că, în ciuda unor demersuri pretins legale derulate în Italia, intimatul-pârât nu a considerat necesar să se prezinte în România şi să demareze o procedură judiciară; probele cauzei atestă că doar apelanta-reclamantă a depus un dosar de drept comun pentru a încerca să clarifice situaţia locuinţei şi modul în care se exercită autoritatea părintească privitor la copil.

Fără a susţine neapărat că cererea reconvenţională era una inadmisibilă din acest motiv (deşi deocamdată în dosarul de fond nu există o reconvenţională, ceea ce presupune că locuinţa minorului nu s-ar putea stabili decât la apelantă) a susţinut că este important de reţinut absenţa unui demers întreprins de către intimatul-pârât până la momentul la care s-a recepţionat cererea sa de ordonanţă.

În condiţiile în care pârâtul avea reprezentarea unui pericol iminent şi permanent în care s-ar afla minorul, generat de şederea în locuinţa apelantei, lipsa unor demersuri este inexplicabilă.

Ştie că nu ne aflăm într-o instanţă în faţa căreia să poată critica măsurile dispuse de către un tribunal italian dar speră să se constate câtă relevanţă ar trebui să aibă demersul judiciar realizat de către pârât cu privire la un minor ce nu avea reşedinţa legală în Italia, nu se mai afla în acea ţară, desfăşurat fără citarea intimatei-pârâte şi întemeiat doar susţinerile (nu neapărat reale) ale unei singure părţi.

Deşi aparent, instanţa de fond nu a dat prea multă relevanţă pretinsei anchete sociale dispuse de autorităţile italiene, a arătat că speră să se constate că aceasta reprezintă o probă vădit extrajudiciară pentru cauză, efectuată într-o procedură a cărei legalitate este cel puţin discutabilă; este imperios necesar să se constate însă un alt aspect mult mai important, respectiv faptul că s-a soluţionat cauza fără a se realiza în cadrul acestui litigiu anchete sociale la ambele domicilii declarate de către părţi.

Din lectura sentinţei rezultă că s-a analizat competenţa instanţelor din România şi că s-a apreciat că aceasta aparţine Judecătoriei Caracal; nu a înţeles totuşi, cum s-a considerat competentă o instanţă din Italia privitor la un minor ce nu este născut în Italia, nu are domiciliul stabil în acea ţară şi nu se afla în respectivul teritoriu naţional, nici la data demarării procedurii.

Revenind la motivarea sentinţei atacate, aceasta este oarecum contradictorie şi se întemeiază în esenţă pe o inegalitate a resurselor materiale ale părinţilor şi pe o pretinsă neglijare a minorei de către mamă.

În ceea ce priveşte capacităţile financiare ale celor două familii, acest reper era unul relevant în condiţiile în care intimata se afla în condiţii de gravă pauperitate, de imposibilitate de a oferi copilului un minim necesar unei dezvoltări normale.

Nu s-a dovedit o asemenea stare de fapt, ci dimpotrivă, s-a stabilit că dispune de condiţii decente de locuit, că beneficiază de suportul părinţilor săi ce obţin, de asemenea, câştiguri substanţiale din munca în afara ţării.

Faptul că pârâtul sau familia sa au disponibilităţi financiare superioare nu ar trebui să fie avut în vedere ca un temei pentru care minorul trebuie luat de lângă mamă (şi eventual deplasat la circa 2500 km depărtare).

Cu privire la faptul că nu ar fi dovedit că minorul a fost vaccinat corespunzător, trecând peste faptul că situaţia reală este mult diferită de cea invocată de către pârât, neefectuarea la termen a unuia dintre vaccinuri poate fi generată şi explicată din mai multe perspective.

Cea mai simplă explicaţie constă în faptul că vaccinurile se realizează în anumite perioade şi întotdeauna asupra unui copil în stare perfectă de sănătate (nu se vaccinează un copil răcit).

Fără a intra în argumentaţii legat de aceste posibile explicaţii, s-a limitat la a rugat instanţa de apel să constate că relevantă era o atitudine de refuz manifestată de mine faţă de vaccinuri în general (deşi există persoane publice, personalităţi ce susţin campaniile anti vaccin), dar nu s-a dovedit şi nici nu există o asemenea poziţie exprimată de către intimată.

Nu s-a dovedit nici că minorul ar prezenta din culpa ei probleme de sănătate sau de bună şi normală dezvoltare, dimpotrivă, după o perioadă în care s-a aflat doar în grija sa, acesta se prezintă foarte bine.

Modul în care se analizează de către instanţă comunicări dintre părinţi, este unul vădit eronat în condiţiile în care simpla transmitere către pârât a unor constatări legate de maniera în care se comporta minorul nu dovedeşte în niciun caz că nu este capabilă să supravegheze sau să îngrijească copilul.

Erau relevante eventuale depoziţii de martori care să ateste incapacitatea mea vădită de a-mi îngriji copilul, dar nu există asemenea declaraţii , chiar dimpotrivă cele din dosar atestă contrariul.

A subliniat că inclusiv atitudinea pârâtului care şi-a permis să lase copilul doar în grija mamei o mare parte a vieţii minorului, denotă că în realitate nici acesta nu a apreciat că ar reprezenta un pericol pentru fiul lor sau că nu ar fi capabilă să-l îngrijească.

A constatat că o pretinsă interdicţie pe care ar fi impus-o pârâtului de a mai vedea minorul a fost considerată ca relevantă de către instanţa de fond, dar faptul că acesta a deplasat copilul în Italia fără voia intimatei-pârâte şi a privat-o de posibilitatea de a-l mai vedea pe acesta timp de circa 60 -70 de zile ( de remarcat că el face vorbire de o perioadă de 5 luni) nu pare să facă obiectul analizei regăsită în considerente.

Rog Tribunalul să observe că de altfel nu regăsim în considerente o analiză a comportamentului pârâtului sau o prezentare a raţiunilor pentru care tatăl ar fi părintele la care s-a apreciat că poate avea locuinţa stabilită în mod provizoriu.

Probabil că instanţa de fond a realizat că pentru a dispune o asemenea măsură ce presupune să îndepărtezi minorul de nici 2 ani de lângă mamă este necesar să prezinţi raţiunile pentru care aceasta nu se califică de a fi aptă ca părinte; este însă deopotrivă necesar să se analizeze şi persoana tatălui şi să se motiveze raţiunile pentru care acesta se dovedeşte mai capabil să îngrijească minorul, ceea ce nu regăsim în sentinţă.

Referitor la persoana pârâtului, cred că era deosebit de relevantă atitudinea de a nu interesat în niciun mod de sarcina mea , de absenţa de la momentul naşterii şi de faptul că a impus parcurgerea unei analize ADN.

La fel de relevant ar fi şi timpul cât acesta s-a ocupat de minor în comparaţie cu mine, perioada în care nu a considerat anormal să lase copilul doar în grija mea ori modul în care a dispus de fiul nostru în mod total unilateral şi l-a deplasat în Italia ,unde l-a ţinut circa 2,5 luni fără să-mi mai permită să am contact cu acesta.

Crede că mijlocul material de probă exhibat de către pârât, prin care s-a încercat să se ateste anumite aspecte, este cel ce a cântărit mai mult decât era cazul şi despre care susţin că nu a fost analizat în mod obiectiv de către instanţa de fond.

Fără a mă strădui să explic aspecte pe care nu le voi putea dovedi ( de exemplu, modul în care am fost adusă în starea respectivă), rog Tribunalul să analizeze două aspecte legate de această înregistrare: faptul că cineva a fost mai preocupat de a o realiza şi nu a considerat necesar să încerce să intervină pentru a împiedica minorul să fie în orice mod afectat/influenţat dar şi faptul că ulterior acelui moment pârâtul şi familia sa au considerat că poate în continuare să aibă grijă de copil pentru o perioadă substanţială de timp.

A afirmat că, în realitate, probele administrate nu au dovedit că a expus vreodată copilul la vreun pericol, că acesta prezintă o stare alterată de sănătate ori traume şi nici că acesta s-ar afla în orice fel de pericol dacă ar locui în continuare cu mine.

Aşa cum a afirmat şi mai sus, în condiţiile în care nu s-a probat că mama nu este incapabilă de acest rol, în ipoteza unui minor de nici 2 ani, locuinţa acestuia nu poate fi stabilită decât alături de aceasta, mai ales reţinându-se că are disponibilitatea de a se afla permanent în proximitatea sa.

În completarea probatoriului deja administrat la fond şi pentru a dovedi inexistenţa oricărui pericol pentru minor în contextul în care va continua să locuiască cu apelanta, a solicitat instanţei audierea martorelor C L, domiciliată în com.

F, şi P F, jud.

O.

În consecinţă, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul stabilirii locuinţei minorului la apelanta-reclamantă.

La data de 05.12.2025, intimatul-pârât M C a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării sentinţei nr.

X din 14.11.2025, ca neîntemeiată şi nefondată, respingerea apelului ca neîntemeiat şi nefondat, şi menţinerea soluţiei pronunţate de Judecătoria Caracal, ca fiind temeinică şi legală, din următoarele motivele:

În fapt, Judecătoria Caracal, în mod legal şi întemeiat a respins cererea de ordonanţă formulată de apelanta P A M şi a admis cererea reconvenţională, stabilind în mod provizoriu, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.

X/207/2025, locuinţa minorului M E A, la domiciliul tatălui.

1. Cererea de suspendare formulată de apelantă este vădit neîntemeiată şi nefondată, argumentul adus în faţa instanţei de către apelantă fiind cel puţin penibil, în sensul ca aceasta „se teme ca minorul va pleca în Italia cu subsemnatul".

Ca nu poate fi primit acest argument, rezultă din atitudinea apelantei (probată cu mesaje şi martori), în sensul că ea este cea care l-a rugat să ia minorul în Italia pentru ca a plecat în Spania la părinţii ei; aceasta a fost mereu de acord ca băieţelul să locuiască în Italia şi în niciun caz nu i-a interzis vreodată să-l viziteze; aşa cum se observă şi din materialul probator, chiar dacă părinţii nu au avut o relaţie fireascp la început, apelanta şi minorul au locuit cu el în Italia, acesta a pus la dispoziţia apelantei locuinţa sa şi toate condiţiile necesare unui trai mai mult decât decent.

De menţionat este faptul că apelanta refuză, în mod abuziv şi nejustificat, să lase minorul la locuinţa tatălui, nesocotind astfel dispoziţiile sentinţei nr. X, pronunţată la data de 14.11.2025.

Intimatul a arătat că a fost nevoit să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc, care a emis o somaţie pentru apelanta şi o invitaţie la biroul executorului pentru data de 03.12.2025.

Nici de aceasta data, apelanta NU S-A PREZENTAT cu minorul în faţa executorului judecătoresc, rezultând contrariul a ceea ce susţine în motivele de apel, şi anume o înstrăinare a minorului faţa de el, (a ataşat alăturat proces verbal încheiat de BEJ D V).

În ceea ce priveşte motivele apelului, a considerat şi acestea sunt neîntemeiate, sunt doar scenarii fantasmagorice lipsite de veridicitate.

Instanţa de judecata a efectuat o cercetare judecătoreasca amplă, a administrat şi a analizat toate probele cu atenţie şi evident în interesul superior al minorului, care practic reprezintă esenţa acestor cauze.

Sintetizând, a arătat că pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, următoarele:

- interesul superior al minorului, ca un criteriu determinant şi primordial în adoptarea hotărârii, ţinând seama de întregul complex de împrejurări menite sa asigure copilului o dezvoltare fizica, morala şi intelectuala armonioasa; -în determinarea interesului superior al copilului, a avut în vedere instanţa: nevoile de dezvoltare fizica, psihologica, de educaţie şi sănătate, de Securitate, stabilitate şi apartenenţa la o familie;

- reclamanta apelanta P AM I generează în proporţie covârşitoare starea conflict dintre părţi pe fondul geloziei;

- apelanta dovedeşte o atitudine neglijentă faţă de sănătatea minorului (lipsa efectuării schemei de vaccinare);

- totodată a reţine instanţa, capacitatea redusă a apelantei reclamante de a supraveghea şi îngriji minorul; (probe video şi mesaje);

- minorul prezintă un puternic ataşament faţă de intimat (aspect afirmat chiar de apelantă).

Întreg materialul probator administrat, a dovedit fără putinţă de tăgadă că minorul este în siguranţă la tată, apelanta fiind neglijentă şi în imposibilitate reală de a oferi condiţii de creştere şi educare minorului M E A.

Apelanta a susţinut în motivele de apel, în mod greşit, că nu a formulat cerere reconvenţională şi în dosarul de fond, prin care să solicite stabilirea domiciliului minorului la tată.

A ataşat alăturat dovada formulării şi depunerii întâmpinării şi cererii reconvenţionale în cauza nr. X/207/2025.

Din nou în eroare, apelanta a criticat sentinţa, precizând ca judecătorul fondului a avut în vedere condiţiile financiare ale părţilor şi ar fi înclinat balanţa în favoarea sa câtă vreme ea (apelanta) a făcut dovada că munceşte în afara ţării.

Probabil apelanta a uitat că a declarat în faţa instanţei că nu realizează venituri şi nici că părinţii ei ar avea venituri constante, aceştia fiind în realitate sezonieri.

Din alt punct de vedere, dacă ar da crezare susţinerilor ei, atunci este limpede ca minorul trebuie sa locuiască cu intimatul, câtă vreme şi mama (apelanta) şi bunicii (materni) sunt plecaţi la munca în străinătate!?

În ceea ce priveşte lipsa schemei de vaccin a minorului, a apreciat că a făcut pe deplin dovada că nu a fost realizată, decât după multe insistente din partea sa; apelanta a comasat minorului într-o perioadă foarte scurtă, toate vaccinurile care trebuiau făcute de la naştere şi până în prezent, aspect ce denotă o gravă neglijenţă; pur teoretic şi demonstrativ, dacă minorul contacta un virus pentru care nu fusese vaccinat, i se punea realmente viaţa în pericol, aşa că susţinerea din apel ca ar fi fost răcit ca şi motiv de nevaccinare, este din nou penibilă.

Copilul nu a fost răcit nonstop de la naştere şi până în prezent.

A precizat reclamanta că ar fi trebuit analizată persoana intimatului, în raport de faptul că nu l-a interesat sarcina apelantei, că a lipsit de la naştere şi că ar făcut un test de paternitate.

Păi, tocmai apelanta a recunoscut că a ascuns sarcina, astfel că nu a avut ce interes să manifeste pentru o relaţie de câteva zile, după care nu s-au mai văzut. A fost anunţat telefonic după o jumătate de an că va fi tată.

Nu era firesc absolut să i se certifice prin analiza ADN că minorul este copilul său? Nu era firesc să fie sceptic câtă vreme apelanta avea „apucături" aventuroase atât înainte cât şi după ce nu s-au mai văzut?

A considerat intimatul-pârât că atitudinea sa a fost una matură şi responsabilă, nicidecum nu poate fi interpretată ca o lipsă de interes.

Chiar şi aşa, sceptic (deci înainte de testarea ADN), intimatul a fost cel care a scos apelanta din spital cu minorul (atunci când s-a născut).

Nu în ultimul rând, aşa cum a arătat şi la fond, a precizat că Tribunalul pentru Minori C a pronunţat o hotărâre prin care a stabilit ca locuinţa minorului M E A să fie stabilită provizoriu şi cu urgenţă, la tata.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul desemnat al cazului, a analizat materialul probator depus la dosar şi a apreciat fără niciun dubiu că numita P AM I, reprezintă un real pericol pentru minor.

A dispus astfel Tribunalul C ca, în mod provizoriu (până la soluţionarea cauzei pe fond) şi urgent, mamei reclamante P AM I, i se interzice dreptul de a lua copilul, aceasta putând să-l vadă doar prin apel video sau doar în prezenta tatălui, într-un spaţiu neutru, întâlnire care se va organiza prin grija serviciului social unde se vor viziona întâlnirile de către psiholog, care va verifica calitatea relaţiei dintre mamă şi copil.

Cauza din Italia are ca obiect de fond: decăderea din drepturile părinteşti a reclamantei P AM I şi stabilire domiciliu minor la tată.

În mod special, a vrut să aducă în atenţie mesajul primit de la reclamantă, prin care exprima în mod conştient: „dacă ştiam că o să fie aşa, mai bine îl omoram (pe minor n.n.), nu îl mai ţineam ascuns".

A precizat intimatul că nu a fost citat nici el şi nici reclamanta, în momentul în care instanţa din Italia a pronunţat încheierea sus rubricată, fiind asimilată unei hotărâri de urgenţă (camera consiliu), astfel că ceea ce susţine apelanta cu privire la lipsa posibilităţii de apărare, nu poate fi primit.

Apelanta a formulat o cerere către Tribunalul Olt, formând obiectul dosarului nr. X/104/2025 - exequator- , iar prin Hotărârea nr. X/02.12.2025, cererea a fost anulată.

Indiferent de aşa zisele motive (imaginare) ale apelantei, automutilarea nu este un comportament normal şi firesc al unei mame (cu bebeluşul lângă ea).

A înregistrat acel video pentru că nu a fost un episod trecător, acest lucru întâmplându-se cu regularitate, iar o eventuală relatare a sa despre atitudinea apelantei, nu putea fi credibilă în faţa familiei, instituţiilor, etc.

Nu a pus în pericol nicio clipă minorul, era lângă el şi orice posibilă acţiune a apelantei îndreptata impotriva copilului, o puteam evita.

De altfel, comportamentul agresiv, atitudinea fluctuantă şi schimbările de dispoziţie rezultă fără dubiu din toate probele administrate (mesaje, martori).

Concluzionând, a solicitat respingerea apelului şi să se constate din toate probele administrate că sentinţa apelată este temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de a fi încuviinţată proba testimonială cu alţi doi martori, a solicitat respingerea acesteia.

La fond au fost audiaţi martorii propuși de către parţi, iar o eventuală mărturie din partea altor persoane.

În apel, nu face altceva decât să arate un scenariu prefabricat, (probabil în funcţie de declaraţiile şi concluziile fondului.

Pentru dovedirea celor susţinute mai sus, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, atât cele administrate în fond, dar şi orice alte înscrisuri ale căror utilitate va reieşi din dezbateri.

Dacă se va încuviinţa totuşi apelantei proba testimonială, a solicitat încuviinţarea aceleiaşi probe cu următorii martori: S I, domiciliat în Com.

G, jud.

O şi R I, domiciliat în Com.

G, sat G, jud.

O.

A fost achitată taxa judiciară de timbru.

Analizând apelul declarat prin prisma excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoresti invocate, a dispoziţiilor legale incidente şi a actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul reţine următoarele:

Formularea acestei dispoziții , de către legiuitor, este identică cu cea regăsită în art. 1591 alin. 1 C. proc. civ. 1865, însă obiectul demersului interpretativ obligă o atenție sporită sintagmei „în orice stare a pricinii”, aceasta definind însuși momentul procesual până la care este permisă ridicarea excepției.

Astfel fiind, formularea sus-citată conferă judecătorului dreptul de a ridica excepția necompetenței generale oricând și în orice etapă procesuală, în orice moment al desfășurării procesului, indiferent dacă acesta se află la primul termen în fața instanței de fond sau la indiferent ce termen în etapa apelului.

Altfel spus, Tribunalul Olt consideră că nu există sinonimie procesuală între „orice stare a pricinii” și „orice etapă a pricinii”, cea din urmă expresie desemnând exclusiv treptele procesuale ale cauzei, în timp ce starea pricinii se referă la cea mai mică unitate de măsură a procesului civil (termenul de judecată și dezbaterile sale specifice), multiplicată în orice etapă procesuală s-ar afla acesta, așadar consideră legal momentul invocării.

Tribunalul Olt retine că, in esență, apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul stabilirii locuinţei minorului la mamă, solicitând:

1.

Raportat la situaţia de fapt şi la prevederile art. 450 C.proc. civ., a solicitat să dispună suspendarea executării sentinţei apelate, având în vedere că în măsura în care minorul ar fi ridicat de către pârât din locuinţa sa, efectele ar putea fi unele nu ar mai avea un caracter provizoriu.

Mai exact, din chiar susţinerile pârâtului ar rezulta că intenţia acestuia este de a deplasa minorul în Italia, ceea ce presupune că pentru apelanta-reclamantă (persoană ce are reşedinţa stabilă în România) şansele de a mai păstra legătura cu acesta dispar; totodată, există riscul ca pentru apelantă să devină dificil spre imposibil să readucă copilul în ţară.

2.

Celălalt motiv de apel face referire la intenţia pârâtului de a deplasa minorul pe teritoriul Italiei, pentru a continua o procedură deja iniţiată, în mod abuziv, în acea ţară şi pentru a extrage copilul de sub incidenţa legii române, deşi acesta este în mod cert cetăţean român ce nu avea reşedinţa stabilă în altă ţară.

Pentru a evita efecte ce ar putea afecta grav viitorul minorului, dar şi pentru a nu se executa o sentinţă prin care, în realitate, să se obţină măsuri definitive, ce tranşează fondul litigiului, a solicitat suspendarea executării hotărârii apelate.

Însă, Tribunalul Olt, conform art. 130 NCPC, se va pronunța prioritar asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoresti invocate, deopotrivă, in soluționarea ordonanţei preşedinţiale si in soluționarea suspendării executării silite a acesteia, pană la soluţionarea fondului

Tribunalul consideră că, în mod nelegal, prima instanţa a apreciat în raport cu reședința actuala a minorului că ar fi competentă inclusiv din punct de vedere internaţional să judece prezenta pricină.

Ori, din actele dosarului de fond rezultă că pârâtul a readus minorul din Italia, în România, în locuința reclamantei, la data de 10.07.2025, aspect recunoscut de către pârâtul-reclamant cu ocazia interogatorului, dată de la care minorul a continuat să locuiască împreună cu aceasta și părinții săi, așa cum rezultă din raportul de anchetă psihosocială depus la dosarulde fond al cauzei, desi locuise si urmase cursuri scolare in Italia, unde situatia locativă a tatălui este absolut una rezonabilă.

În realitate, faţă de motivele de fapt şi de drept, Judecătoria Slatina nu este competentă internaţional să judece pricina, pentru următtoarele argumente:

În Italia - pe rolul TRIBUNALULUI PENTRU MINORI C s-a aflat deja un litigiu civil, stabilindu-se:

-stabilirea locuinței minorului, cu caracter provizoriu si cu urgenţă la paratul intimat, fiindu-i interzis mamei sa ia copilul minor, ci să îl vadă doar prin apel video, in prezenţa tatălui, in spaţiu neutru, în ‚ întâlnire care se va desfășura prin grija serviciului social şi se vor viziona întâlnirile de către psiholog,

-respectiv decăderea mamei din drepturile părintesti .

-file 45-48/ dosar apel.

Mai mult, in data de 07 noiembrie 2025, pe rolul aceluiași tribunal din C-ITALIA se va fi judecat proximul termen pentru fondul cauzei având aceleași obiecte; stabilirea locuinței minorului la tatăl intimat si decăderea mamei din drepturile părinteşti.

Faţă de faptul ca excepţia invocată a fost adusă si in fata Judecatoriei Caracal si a fost respinsă ca neîntemeiată, văzând măsura provizorie adoptată de TRIBUNALUL PENTRU MINORI C prin care i-a fost acordată locuința /custodia temporară intimatului-pârât, văzând ca mai există pendinte dosar cu obiect: fond, similar pe rolul TRIBUNALUL PENTRU MINORI C, Tribunalul Olt / România reține că aparența de drept este în favoarea intimatului-pârât .

Aceasta, în condiţiile obţinerii custodiei temporare acordate de o autoritate a unui stat membru al Uniunii Europene.

Faptul că aceasta este o decizie temporară nu înseamnă că poate fi nesocotită instanța din Italia atât timp cât aceasta nu a fost revocată în mod definitiv, A FORTIORI fiind pendinte, pe rolul aceleași instanțe din Italia, dosar cu fond similar.

Se mai retine şi că tatăl are reședința in Italia.

Pentru capetele de cerere corelative vizând stabilirea locuinţei minorului şi pensiei de întreținere, este aplicabil Regulamentul nr. 1111/2019, având în vedere existenţa unui element de extraneitate în prezenta cauză, reprezentat de reşedinta stabilită la resdinta tatălui, in Italia , de către autorităţile judiciare din Italia.

Regulamentul nr. 1111/2019 este aplicabil în baza art. 1065 C, proc. civ., care prevede aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în materia procesului civil internaţional în cazul proceselor cu elemente de extraneitate doar în situaţiile în care nu se prevede altfel prin dreptul Uniunii Europene.

Astfel, prin Regulamentul nr. 1111/2019 s-au stabilit, printre altele, norme de conflict de competenţă care derogă de la regulile stabilite prin codul de procedură civilă în materia procesului civil internaţional, ceea ce presupune aplicarea cu prioritate a normelor regulamentului.

Obiectul acestor capete de cerere intră în domeniul material de aplicare al Regulamentului nr. 1111/2019, astfel cum acesta este stabilit la art. 1 alin. (1) lit. b) din Regulament, încadrându-se la noţiunea de răspundere părintească, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Regulamentul nr. 1111/2019.

Verificarea competenței poate interveni ca urmare a ridicării problemei competenței pe cale de excepție.

Avân, așadar, caracter absolut, excepția necompetenței instanțelor române poate fi invocată de părți sau de instanțelor în orice stadiu al procesului.

În acest sens sunt prevederile exprese ale art.1071 alin.(2) C.proc.civ.

Regulamentul (UE) nr. 1111/2019 al Consiliului din 25.06.2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii statuează la art. 7 regula conform căreia, în materia răspunderii părintești sunt competente instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită la momentul sesizării instanței.

Răspunderea părintească este definită de art. 2 pct. 7 din același regulament, ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, inclusiv încredințarea și dreptul de vizită.

Prevederile art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1111/2019 sunt aplicabile sub rezerva prevederilor art. 8 (care reglementează menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate înainte de mutarea copilului), art. 9 (care reglementează competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului) și art. 10 (care reglementează alegerea forului).

În speță s-a constat că niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 8, art. 9 și art. 10 din Regulamentul (UE) nr. 1111/2019 nu este incidentă în prezenta cauză.

Privitor la art. 10 din Regulament, care stabilesc că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia autorității părintești atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că: (i) cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în respectivul stat membru; (ii) în acest stat membru se află fosta reședință obișnuită a copilului; sau (iii) copilul este resortisant al acestui stat membru; (b) părțile, precum și orice alt titular al răspunderii părintești: (i) au convenit în mod liber asupra competenței, cel târziu la data sesizării instanței; sau (ii) au acceptat competența în mod expres în cursul procedurii, iar instanța s-a asigurat că toate părțile sunt informate cu privire la dreptul lor de a nu accepta competența și (c) exercitarea competenței este în interesul superior al copilului, instanța a constat că nu sunt aplicabile în cauză, nefiind îndeplinite cumulativ cele condițiile antemenționate.

Se retine că nu este îndeplinită condiția de la lit. (b) deoarece părțile, la momentul sesizării instanței nu au depus acordul de alegere a forului în forma prevăzută de art. 10 alin. (2) din Regulament, tatăl chiar invocând necompetenta generala a instanțelor din Romania, pe care Judecătoria Caracal i-a respins-o ca neîntemeiată.

Nu este îndeplinită nici condiția de la lit.(c), instanța a constat ca fiind în interesul copilului să se pronunțe instanța de la reședința acestuia din Romania/ Comuna G, Judeţul O.

Nu sunt incidente nici prevederile art.12 din Regulamentul (UE) nr. 1111/2019 deoarece textul reglementează, cu titlu de excepție, posibilitatea instanțelor competente pentru a soluționa cauza pe fond, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului, de a suspenda procedura sau respectiva parte a acesteia și de a stabili un termen pentru ca una sau mai multe dintre părți să informeze instanța din celălalt stat membru cu privire la procedura pendinte și la posibilitatea de a transfera competența și de a formula o cerere în fața respectivei instanțe sau de a solicita unei instanțe din alt stat membru să își declare competența în conformitate cu alineatul (2).

Așadar, astfel cum rezultă din textul art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 1111/2019, dreptul de a sesiza o instanță dintr-un alt stat membru aparține instanței competente să soluționeze fondul, potrivit art. 7 din același regulament.

Or, instanța competentă este instanța din statul membru unde copilul își are stabilită, chiar si provizoriu, reședința, în cazul de față Italia, prin hotararea judecătoreasca sus antamată.

Nici art. 15 din Regulament nu este incident deoarece textul are în vedere situația în care minorul se află în statul din care face parte instanța sesizată.

Din aceasta perspectivă, sunt irelevante apărările reprezentantului convențional al reclamantei apelante în sensul în care minorul se afla în România la data introducerii cererii, chestiune care ar atrage de jure competența instanțelor române.

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 7 din Regulamentul (UE) nr. 1111/2019, competența de a soluționa cererea de chemare în judecată având ca obiect exercitarea autorității părintești revine instanțelor străine.

Concluzionând, competența de soluționare a prezentei cauze revine instanțelor străine astfel că Tribunalul Olt va admite excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată din oficiu si va respinge cererile de chemare în judecată, având ca obiect ordonanță președințială şi suspendare executare, formulate de reclamanta P AM I, în contradictoriu cu intimatul pârât M C, CNP, ca nefiind de competența instanțelor române.

Prezenta se va pronunta cu drept de recurs în termen de 10 zile de la data comunicării, conform art 132 alin. 4 CPC .

Cererea de recurs se va depune la Tribunalul Olt, sub sancțiunea nulității

Data publicarii pe portal: 28.01.2026