Decizie nr. 529 din 15.10.2025

Asupra apelului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.

X/27.08.2025 pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr.

X/207/2025, s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta W M E în contradictoriu cu pârâta V A M, în nume personal cât şi în calitate de reprezentant legal a minorei M A F născuta la data de 21.11.2019, ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta la plata sumei de 2500 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, prima instanţă a reţinut că reclamanta W M E este verişoara primară a pârâtei V A M, respectiv mătuşa minorei M A F, născuta în localitatea V, S la data de XXXXX, din relaţia de concubinaj a pârâtei cu numitul M T, conform certificatului de naştere nr. 1 din 04.04.2025 eliberat de Primăria Comunei V, jud.

O.

Instanţa a constatat că pe rolul Judecătoriei Caracal a fost înregistrat sub nr. X/207/2025 dosarul ce are ca obiect stabilire program legături personale cu minora.

Instanţa a reţinut că reclamanta locuieşte în fapt, cu caracter permanent, în afara ţării, pe teritoriul E, unde profesează ca medic, iar în România revine ocazional pentru a-şi vizita părinţii care domiciliază în sat V, Com.

V, Str.

XXXXXXXXXX, jud.

O, aceştia locuind şi gospodărindu-se împreună cu pârâta V A M şi fiica acesteia, minora M A F.

Potrivit ansamblului probator administrat în cauză, între părţi s-au derulat la început relaţii bune, sprijinindu-se reciproc, în sensul în care reclamanta o împrumuta pe pârâtă cu diverse sume de bani, iar aceasta din urmă avea grijă de părinţii reclamantei, locuind împreună cu aceştia.

Prima instanţă a mai reţinut că între părţi au apărut tensiuni determinate de interpretarea diferită a modului de exercitare a autorităţii părinteşti de către pârâta V A M cu privire la minora M A F.

Astfel, în accepţiunea reclamantei, pârâta şi-ar îndeplini în mod defectuos atribuţiile părinteşti, în contextul în care V A M a întrerupt activităţile educative ale minorei (cursuri de balet şi cursuri de limba engleza) achitate exclusiv de reclamantă.

Totodată, reclamanta a arătat că interesul superior al minorei este încălcat prin acţiunea mamei pârâte de a interzice deplasarea minorei în E, la locuinţa reclamantei, colateral ordinar al acesteia.

De altfel, instanţa a reţinut că reclamanta a exercitat presiuni asupra pârâtei pentru a se muta în locuinţa acesteia din E, promiţându-i angajarea la cabinetul său medical.

Din declaraţia martorei B I, coroborată cu răspunsurile la interogatorii şi cu înscrisurile depuse, respectiv capturile de ecran a conversaţiilor whatsapp, prima instanţă a reţinut că reclamanta realizează o imixtiune în atribuţiile părinteşti recunoscute legal în favoarea pârâtei, în calitate de mamă a minorei M A F, prin care încearcă să impună minorei obligaţia de a presta anumite activităţi educative sau să efectueze deplasări în afara teritoriului României, contrar voinţei reprezentantului legal al minorei.

Prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 17 alin. 1 şi 2, art. 4, art. 5 din Legea 272/2004.

Prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 17 vizează în principal legăturile minorului cu părinţii săi, iar în subsidiar legăturile cu alte rude sau persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie.

Aşadar, ca o condiţie esenţială de admisibilitate pentru stabilirea judiciară a unor legături personale dintre o rudă, alta decât părintele, şi minor o constituie ca acestea să se fi bucurat împreună de viaţa de familie.

Cu alte cuvinte, minorul şi ruda respectivă să constituie o familie, în sens juridic.

În măsura în care există asemenea definiţii, prima instanţă a reţinut că ele se vor aplica cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin noţiunea viaţa de familie a cuplului, se menţionează că dacă iniţial prin familie erau avute în vedere relaţiile dintre soţi, precum şi relaţiile dintre aceştia şi copiii lor minori, treptat noţiunea de „viaţă de familie" s-a extins şi asupra relaţiilor de familie de facto, care nu se întemeiază pe căsătorie.

Aceasta a permis aşe¬zarea pe poziţii de egalitate a familiei tradiţionale („legitime"), bazată pe căsătorie, şi a familiei „naturale”, alcătuită din părinţi necăsătoriţi şi copii.

Pentru a determina dacă între două persoane există o viaţă de familie de facto, Curtea a arătat că se poate ţine seama de o serie de elemente, cum ar fi împrejurarea de a se şti dacă membrii grupului trăiesc împreună şi de cât timp, şi s-a decis că, deşi, ca regulă generală, coabitarea constituie o condiţie a vieţii de familie, în mod excepţional şi alţi factori pot, de asemenea, demonstra că o relaţie are suficientă constanţă pentru a crea legături de familie de facto.

Ceea ce interesează este existenţa în fapt a unei vieţi de familie, deoarece simpla legătură biologică, fără alte elemente care să indice existenţa unor rapor¬turi personale strânse între un părinte şi copilul său, în cazul de faţă, între o mătuşă şi nepoata sa, nu este suficientă pentru a intra sub protecţia art. 8 CEDO.

Prima instanţă a mai avut în vedere că relaţiile dintre rude apropiate, precum cele între bunici şi nepoţi, pot avea un rol considerabil, după cum - în anumite circumstanţe, dată fiind apropierea realizată în timp - cele dintre unchi şi nepot constituie o viaţă de familie în sensul art. 8 CEDO (Avizul în cauza Boyle contra Regatului Unit, ataşat Hotărârii Curţii din 28 februarie 1994, Serie A, nr. 282-B; în cauză s-a realizat reglementarea amiabilă a litigiului sau C.E.D.O., cauza Negrepontis - Gianissis contra Greciei, Hotărârea din 3 mai2011).

În cauza de faţă, instanţa a constatat, din ansamblul probatoriu, că reclamanta W M E şi minora M A F nu au constituit niciodată o familie, în sensul art. 4 din Legea 272/2004, nu au coabitat, nu s-au gospodărit împreună, astfel încât nu au luat naştere relaţii de afecţiune şi ataşament reciproc, reclamanta fiind rudă de gradul 4 cu pârâta V A M, iar nu cu minora faţă de care doreşte stabilirea judiciara a unor legături personale.

Instanţa a constatat că reclamanta poate susţine ipotetic, conform art. 17 din Legea 272/2004, că deţine calitatea de „altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament”, având în vedere că din coroborarea dispoziţiilor anterior arătate (art. 4 si 17 din Legea 272/2004), relaţia de rudenie protejată este doar până la mătuşa, rudă de grad 3, respectiv mătuşa/unchiul de frate/soră, iar nu mătuşa/unchiul de verişor primar (rudă de gradul 5- dacă s-ar accepta juridic).

În acest context, instanţa a constatat că acţiunea este admisibilă, în perspectiva interpretării şi aplicării prevederilor art. 17 alin. 1 ultima teză din Legea 272/2004, reclamanta solicitând stabilirea unor legături personale cu minora, invocând calitatea de „altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament”, motiv pentru care prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare.

Raportat la procedura judiciară aleasă de reclamantă pentru valorificarea drepturilor sale, instanţa a avut în vedere că ordonanţa preşedinţială este o procedură specială prin intermediul căreia reclamanta, care afirmă o aparenţă de drept, solicită instanţei să ordone măsuri provizorii, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept, pentru prevenire unei pagube iminente ori pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte condiţiile cerute de lege pentru admiterea ordonanţei preşedinţiale, acestea sunt reglementate de art.997 Cod pr.civ., şi constau în urgenţă, vremelnicia şi neprejudecarea fondului.

Din analiza acestor dispoziţii normative, instanţa a reţinut că procedura specială a ordonanţei preşedinţiale este instituită pentru soluţionarea rapidă a unor categorii de cauze care, dacă ar urma calea dreptului comun, ar avea urmări grave sau chiar iremediabile, pentru admiterea unei astfel de cereri fiind necesar a fi întrunite cumulativ patru condiţii, respectiv: aparenţa dreptului în favoarea reclamantului, urgenţa măsurii, caracterul provizoriu al acesteia precum și neprejudecarea fondului cauzei.

În plus, raportat la obiectul prezentei cauze, instanţa a analizat condiţiile de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale şi prin raportare la principiul interesului superior al minorului, astfel cum acesta este reglementat în cuprinsul Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Prima instanţă a apreciat că este de necontestat că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copilul, acest interes fiind ridicat la rang de principiu prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi ale art. 263 Cod civil.

În ceea ce priveşte condiţia urgenţei măsurii solicitate în speţă, constând în stabilirea locuinţei minorilor, prima instanţa a reţinut că este îndeplinită, aceasta fiind strâns legate de protejarea interesului superior al minorului, statuat expres de lege.

Astfel, aplicând în cauză prevederile art. 263 Cod civil, instanţa a apreciat că urgenţa este prezumată de legiuitor în toate situaţiile în care este vorba despre reglementarea situaţiei juridice a minorului, cum ar fi stabilirea locuinţei acestuia, chestiune curentă care afectează în mod direct condiţiile de creştere şi educare a minorului, cu efecte ireversibile, fiind prevăzută în mod corelativ obligaţia legală a părintelui de a asigura toate condiţiile necesare creşterii şi educării minorului.

Luând în considerare că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 272/2004, respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform principiului celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil, instanța a apreciat că este întrunită condiția urgenței în ceea ce priveşte cererea principală.

În ceea ce priveşte condiţia neprejudecării fondului şi condiţia vremelniciei, instanţa a constatat că şi această condiție este îndeplinită în speţă, în prezenta cauză urmând a se dispune măsuri provizorii, până la soluţionarea dosarului nr.

X/207/2025 aflat pe rolul Judecătoriei Caracal, cu obiect stabilire legături personale cu minora.

Prima instanța a mai reținut în acest context faptul că aceste măsuri solicitate a fi luate prin prezentul demers judiciar nu prejudecă în niciun fel fondul procesului ce face obiectul dosarului nr.

X/207/2025 sau X/207/2025, în această din urmă cauză urmând a fi administrate probe mai ample în vederea soluționării capetelor de cerere privind stabilirea domiciliului minorei, exercitarea autorității părintești.

Pe fondul cauzei, prima instanţa a constatat că minora M A F are locuinţa stabilită la domiciliul mamei, pârâta V A M, nefiind decăzută din drepturile părinteşti, care pot fi exercitate în mod absolut de mamă, în acord cu respectarea principiului interesului superior al minorei.

Prima instanţă a avut în vedere că autoritatea părinteasca nu reprezintă in niciun caz un avantaj pentru părinte, decât din punct de vedere moral si emoţional, din punct de vedere juridic, autoritatea părintească reprezintă un ansamblu complex de obligaţii axat pe îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului, aceasta fiind exercitată în principiu de ambii părinţi împreună şi în mod egal sau doar de unul dintre părinţi, în mod excepţional.

Astfel, întinderea autorității părintești se referă la drepturile și îndatoririle părinților față de copilul minor, care includ îngrijirea fizică, psihică și intelectuală, educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, precum și administrarea bunurilor sale.

În exercitarea autorităţii părinteşti, părintele poate impune interdicţii şi restricţii minorului ori îl poate proteja de interacţiunea cu anumite persoane care ar putea exercita o influenţă negativă asupra acestuia.

Conform art. 14 alin.1 Cod civil, orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

Prima instanţa a reţinut că reclamanta acţionează abuziv, implicându-se, în mod neautorizat, în procesul de creştere şi educare al minorei, impunând pârâtei anumite direcţii în exercitarea atribuţiilor părinteşti.

Or, modalitatea de exercitare a atribuţiilor părinteşti este apanajul exclusiv al părintelui minorului, în calitate de reprezentant legal, câtă vreme acesta nu a fost decăzut din exerciţiul acestora.

Pe de altă parte, din probele administrate în cauză, prima instanţă nu a reţinut existenţa unei relaţii de ataşament reciproc dezvoltată între reclamantă şi minoră şi nici derularea unei vieţi de familie în sensul argumentelor juridice de mai sus.

Astfel, reclamanta locuieşte cu caracter permanent pe teritoriul statului En, iar minora locuieşte alături de mama şi bunica maternă în România, întâlnirile dintre reclamantă şi minoră fiind sporadice, ocazionale, nedobândind caracter de continuitate sau stabilitate.

Faptul că reclamanta a încercat să o determine pe pârâtă, verişoara primară, să accepte prestarea de către minoră a unor activităţi educative (cursuri de balet şi cursuri de limbă engleză), asumându-şi totodată suportarea cheltuielilor aferente, nu poate schimba şi nici influenţa natura juridică a raporturilor dintre reclamantă şi minoră şi nici nu poate lipsi de conţinut autoritatea părintească de care se bucură mama pârâtă, care are obligaţia de a veghea permanent asupra minorei, precum şi dreptul de a se opune exercitării oricărui abuz îndreptat împotriva acesteia.

În accepţiunea instanţei, reclamanta a depăşit limitele bunei-credinţe manifestată iniţial prin oferirea ajutorului financiar în folosul minorei pentru plata serviciilor educative, dezvoltând, de-a lungul timpului, o obsesie patologică faţă de minoră, în situaţia în care o ameninţă frecvent pe mama acesteia că, în urma demersurilor sale judiciare şi administrative, va pierde custodia asupra copilului.

De altfel, reclamanta (mătuşă de văr primar- rudă de gradul 5) a solicitat instanţei (dos. 1780/207/2025) stabilirea locuinţei minorei la domiciliul său, deşi pârâta, în calitate de mamă, nu a fost decăzută din drepturile părinteşti, existând şi dovezi referitoare la existenţa unor alte rude de grad mai apropiat faţă de minor (bunici materni, tată), care ar avea prioritate în acest caz pentru obţinerea tutelei asupra minorului.

Prima instanţă a avut în vedere că o obsesie pentru o persoană apare atunci când are gânduri, sentimente sau preocupări excesive, persistente și necontrolabile legate de acea persoană.

Aceste gânduri pot fi intense și pot interfera cu viața de zi cu zi, ducând la anxietate, suferință și dificultăți în relaționarea cu ceilalți.

Obsesiile pot varia de la dorința de a petrece mult timp cu acea persoană, până la gânduri și comportamente compulsive legate de verificarea activității sale sau a locației.

Din actele şi lucrările dosarului (capturi ecran whatsapp, declaraţie martora, interogatorii), a rezultat că reclamanta a dezvoltat un comportament compulsiv prin care doreşte preluarea controlului integral asupra vieţii şi activităţilor minorei M A F, contrar voinţei reprezentantului legal.

Dată fiind vârsta fragedă a minorei, instanţa a constatat că deciziile privind relaţionarea minorei cu alte persoane, inclusiv cu rude îndepărtate, se circumscrie modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti, putând fi cenzurată cu succes de părinte, dacă sesizează că, în urma acestei interacţiuni, va fi afectată dezvoltarea psihică şi fizică a acesteia.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unor interacţiuni constante cu minora, în urma cărora să se dezvolte relaţii de ataşament reciproc şi nici nu a relevat fapte sau împrejurări privind conturarea unei vieţi de familie cu minora.

În schimb, reclamanta a probat existenţa unui conflict pe care îl are cu pârâta, mama minorei, legat de modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, reclamanta considerând că ar putea să exercite mult mai bine atribuţiile de părinte decât mama naturală a minorei.

Instanţa a reţinut că şi dacă s-ar fi probat existenţa unor relaţii de ataşament între minoră şi reclamantă în sensul art. 17 alin. 1 ultima teză din Legea 272/2004, totuşi, pentru a se dispune judiciar, cu caracter obligatoriu, încuviinţarea unor legături personale, mai este nevoie de îndeplinirea unei condiţii esenţiale, ce decurge din interpretarea disp. art. 2 din Legea 272/2004, respectiv să se circumscrie interesului superior al minorului.

Astfel, instanţa nu a putut valida simpla existenţă a relaţiilor de ataşament, dacă legăturile personale contravin interesului superior al minorului.

Din raportul de anchetă socială înregistrat de Primăria Com.

V, jud.

O sub nr.

X/16.07.2025, a reieşit că minora locuieşte împreună cu mama, V A M şi bunica maternă, B I, într-o casă a mătuşii sale S A (sora reclamantei), aceasta fiind plecată în E.

Totodată, în acelaşi imobil mai locuiesc şi părinţii reclamantei, B E şi B M.

Instanţa a reţinut că imobilul prezintă condiţii adecvate pentru creşterea şi îngrijirea minorei, care urmează şi cursurile Grădiniţei cu program normal din Com.

V, precum şi faptul că toţi membrii familiei extinse, care se gospodăresc împreună în acest imobil, o sprijină pe pârâtă în procesul de creştere şi educare a minorei M A F, între aceştia fiind dezvoltate legături de ataşament reciproc.

Din adresa DGASPC O (f. 60-61) a rezultat că minora nu se află în situaţie de risc în familie, nefiind neglijată sau abuzata emoţional de mama sa sau de alţi membri ai familiei.

A avut în vedere prima instanţă că un atribut important al autorităţii părinteşti decurge din interpretarea disp. art. 488 coroborate cu cele ale art. 488 alin. 2 lit. d), 493 si 494 Cod civil şi constă în obligaţia părintelui de a supraveghea copilul minor, incluzând-o şi pe aceea de a împiedica legături personale ale minorului cu alte persoane.

Astfel, conform art. 493 Cod civil, părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor, iar conform art. 494 Cod civil, părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani.

Conţinutul autorităţii părinteşti reglementat prin art. 487 Cod civil, menţionează că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Aşadar, instanţa a reţinut că, în ceea ce îl priveşte pe minorul lipsit de capacitate de exerciţiu/cu vârsta de până la 14 ani, părintele are posibilitatea de a cenzura legăturile copilului cu alte persoane, dacă, potrivit propriilor convingeri, prin menţinerea acestor legături este afectată dezvoltarea psihică şi fizică a copilului.

Legiuitorul a stabilit în sarcina instanţei doar un rol subsidiar/secundar, aceasta putând interveni doar în condiţiile art. 494 Cod civil, respectiv doar în situaţia în care nu este îndeplinită condiţia existenţei motivelor temeinice pentru împiedicarea realizării acestor legături personale între minor şi persoana îndreptăţită de lege.

Or, din materialul probatoriu, instanţa a reţinut că reclamanta încearcă să se substituie în atribuţiile părintelui natural al minorei, impunând acesteia urmarea unor linii directoare în procesul de creştere şi educare al minorei (cursuri de balet sau de limba engleză, călătorii în străinătate), motiv pentru care mama pârâtă a decis întreruperea legăturilor personale dintre minoră şi reclamantă.

În accepţiunea instanţei, acţiunile de imixtiune în atribuţiile părinteşti pot fi considerate drept motive temeinice în sensul art. 494 Cod civil, astfel încât să poată determina din partea părintelui o intervenţie protectivă, inclusiv pe aceea de a interzice legăturile personale dintre reclamantă şi minoră.

În temeiul art. 451-453 C.proc.civ, instanţa a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 2500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei depuse la dosar in original (f. 44).

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta W M E, prin care solicită admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de ordonanţă preşedinţială privind stabilirea unui program de legături personale cu nepoata sa, A F, până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect program de vizită, înregistrat sub nr: X/207/2025.

Apelanta consideră ca hotărârea instanţei de fond este neîntemeiata, instanţa interpretând eronat probele aflate la dosar şi trecând sub tăcere/ ignorând alte probe esenţiale care dovedeau buna-credinţa in acţiunile întreprinse si influenta pozitiva pe care a avut-o asupra educaţiei minorei.

Mărturia depusa de mama pârâtei a fost subiectiva, încercând sa excludă legătura de ataşament formata intre apelantă si copil, influenta pozitiva asupra acesteia, cât si abuzurile pe care pârâta le exercita asupra copilului.

Apelanta susţine că este medic psihiatru, având si pregătire de specialitate in evaluarea si înţelegerea sănătăţii emoţionale a adulţilor si copiilor.

Din aceasta perspectiva susţine că a putut constata personal semnele de abuz emoţional si psihologic la care este expus copilul de părinţii săi, de-a lungul unei perioade mai lungi de timp.

Consideră apelanta că instanţa trebuia sa valorifice aceasta calitate nu ca pe obsesie patologică, ci ca pe un argument suplimentar de credibilitate si capacitate de a sprijini dezvoltarea copilului.

Din răspunsul pârâtei la interogatoriu, a reieşit faptul că apelanta a sprijinit-o financiar în creşterea şi educarea copilului (bani daţi dezinteresat, nu cu împrumut), ca s-a considerat ca o mama pentru ea si copil (existând deci legătura afectiva intre apelantă şi ele), că i-a adus minorei numeroase cadouri educative, ca mama pârâtă îi permitea sa o vadă si să vorbească cu minora, ca a influenţat pozitiv copilul îndemnându-1 sa vorbească la telefon cu tatăl sau când suna iar minora avea reticenţă faţă de el, că o consulta si îi cerea sfaturi ori de cate ori copilul era bolnav si ca de doua luni de zile, din motive pe care nu a dorit sa le precizeze, i-a interzis contactul cu aceasta.

Apelanta consideră ca in mod greşit a interpretat instanţa de fond ca acţiunile sale asupra pârâtei si copilului au fost exercitate cu rea-credinţă si nu sunt in interesul acestuia ori ca este obsedată si o hărţuieşte/pune presiune pe aceasta sa vina in E sa o angajeze, ignorând anumite mesaje whatsapp depuse la dosar cât si înregistrare audio din care rezulta pericolul in care se afla mama si copilul din cauza unui tată consumator de alcool si droguri, care a fost violent fizic cu ele si care, aşa cum rezulta din înregistrarea audio, le ameninţa turbat ca le omoară.

Învederează apelanta că instanţa de fond a ignorat mesajul whatsapp depus de apelantă, primit de la sora sa in data de 30 ianuarie 2025, prin care pârâta i-a spus acesteia ca tatăl copilului are probleme cu drogurile si cu alcool, ca a fost violent fizic cu ea încă din timpul sarcinii, fiind violent si cu copilul, ca o ameninţa ca le omoară, ca îi este frica de el si merge la politie sa depună plângere: „A mi-a zis ca atunci când era gravida in şapte luni a vrut sa se despartă de el, din cauza drogurilor.

El mergea la lucru sa aibă bani de droguri.

Când A era încă sugar au venit acasă de la o petrecere si el s-a enervat ca nu îşi găsea ierburile si a trântit mobila prin casa.

In furia lui, a aruncat cu un tub de pasta de dinţi si a rănit-o pe A pe obraz.

El e băiat bun până ii trebuie doza.

Atunci face urat, sau când bea prea mult.

Altfel, nu ameninţa cu moartea.

Dar cate omoruri si infracţiuni nu au loc pe fondul consumului de alcool.

A este foarte stresata, mâine merge la politie.”

De asemenea, subliniază că instanţa de fond a ignorat înregistrarea audio-video VID-20250718-JWA0012 in care tatăl minorei o ameninţa pe pârâtă ca îi smulge beregata, se jura ca are curajul sa-i smulgă beregata, o ameninţa ca i-o ia pe A aşa cum N (fostul soţ al pârâtei) i-a luat-o pe N (prima fiica in vârsta de 16 ani a pârâtei), ca pârâta are relaţii intime cu alţi bărbaţi si îşi neglijează copilul, ameninţa ca este in stare sa-i omoare pe toţi daca se pun cu el.

Inclusiv pe înregistrare se observa ca tatăl minorei este băut şi drogat când vorbeşte.

Apelanta susţine că pârâta este îngrozita de tatăl minorei, îi este frica de el si din cauza ameninţărilor cu omorul si ca îi ia copilul o obliga pe fetiţă sa meargă la el in vizita, in vara aceasta lăsând-o chiar o luna de zile, deşi anterior vizitei copilului, tatăl fusese internat într-un spital de psihiatrie din cauza violentelor fizice dintre el si părinţi, pe fondul consumului de alcool si droguri.

Apelanta consideră că prezenţa ei în viaţa pârâtei si a fetiţei, ajutorul financiar, acţiunile sale de a-i propune să vina in E cu minora şi să o angajeze la cabinetul său de medicina, propunerea activităţilor educative pentru fetiţă (pian, balet, engleza, chitara) au fost făcute, în primul rând, ca un factor protector pentru mama si copil, iar in al doilea rând pentru ca acestea sa nu depindă financiar de tatăl fetiţei, sa nu mai fie expuse pericolului cu moartea iar minorei sa-i fie distrasa atenţia de la cearta părinţilor săi şi sa aibă acces si la activităţi educative care sa-i aducă bucurie (ceea ce a si funcţionat o buna perioada de timp).

Susţine că în mod greşit a înţeles instanţa de fond că a acţionat abuziv, obsesiv, hărţuitor si ca a realizat o imixtiune in atribuţiile părinteşti ale pârâtei.

Chiar din mesajele depuse de pârâta se poate observa că de la început a chemat-o împreună cu copilul la apelantă si nu a vrut să-i ia copilul.

Invitaţiile le-a transmis constant, inclusiv si prin părinţii săi, tocmai pentru a le proteja de ameninţările tatălui minorei si a avea un viitor mai bun.

A ignora acest aspect reprezintă o eroare de apreciere a probelor.

În unele momente de frustrare generate de atitudinea rigidă a mamei si sindromul Stckholm pe care 1-a dezvoltat fata de tatăl minorei, apelanta arată că a folosit expresia „îţi voi lua copilul” si a iniţiat un proces privind stabilirea domiciliului minorei la ea, însă aceste afirmaţii au fost rare şi izolate, nu au exprimat o intenţie reală, ci o reacţie emoţională, de fiecare dată a revenit imediat cu oferta fermă: „vino cu copilul la mine”, transmisă şi prin părinţii săi (până astăzi continuă să facă această ofertă) iar in luna aprilie 2025 a depus si o cerere de renunţare la acel proces.

Renunţarea la proces este dovada clară că nu urmăreşte excluderea părinţilor, ci doar menţinerea unei relaţii normale şi benefice pentru copil.

Orice interpretare contrară denaturează realitatea şi îi atribuie intenţii pe care nu le are.

De asemenea, mai arată că din mesajele whatssapp depuse la dosar, mesajul din 19 ianuarie 2025, rezulta ca activităţile recreative si educative au fost dorinţa minorei si nu dorinţa apelantei.

Din mesaj, se poate observa ca îi spune pârâtei „A, A a zis ca vrea la balet.

Daca vrea si la pian, finanţez si aceste costuri.”

Apelanta susţine că nu a încercat sa-i impune pârâtei linii directoare în procesul de creştere si educare a minorei, aşa cum in mod greşit interpretează instanţa de fond.

A ascultat dorinţa unui copil care provine dintr-o familie dezorganizata (părinţi separaţi care se cearta si ameninţa cu moartea la fiecare conversaţie) care trăieşte doar din salariul mamei de 2400 lei/lunar, încercând sa i le îndeplinească si sa aducă o bucurie pe chipul ei, consultându-se si cu pârâta pentru ca era nevoie de un adult care sa aprindă calculatorul si sa facă toate conexiunile online pentru începerea lecţiei.

Consultarea apelantei cu pârâta sau cu bunica materna, in programarea meditaţiilor la limba engleza, este dovedita si prin mesajul whatsapp din data de 4 iulie 2025, prin care o întreabă pe bunică daca amână lecţia din ziua respectiva deoarece fetiţa era răcita si fără energie, însa bunica îi spune să lase lecţia că se va conecta online, ceea ce a si făcut.

Consideră că A este un copil cu o inteligenta nativa care trebuie însa susţinută si stimulata cu activităţi educative specifice vârstei ei iar din înregistrările audio-video pe care le depune cu ocazia apelului, se poate observa bucuria pe care o are când cânta la chitara adusa de apelantă si când apasă clapele pianului.

Aceasta reacţie a minorei, care fredonează un cântecel greu in timp ce cânta la chitara si bucuria din privirea ei când sta aşezată la pian, contrazic mărturia subiectiva a martorului care spunea ca A nici nu a băgat in seama pianul sau chitara.

De asemenea, învederează că instanţa nu a luat in considerare nici scrisoarea de recomandare de la dna meditatoare de limba engleza a minorei, in care aceasta spunea ca este mulţumită de evoluţia fetiţei si ca a făcut progrese remarcabile într-un an de zile.

Aceasta recomandare contrazice mărturia martorului care spunea ca fetiţa a avut doar câteva şedinţe de engleza dar apoi nu i-a mai plăcut astfel încât mama a fost îndreptăţită să o retragă de la studiu si sa nu forţeze copilul cu învăţătura.

Acest raţionament al bunicii materne, cât si acţiunea mamei, o duce pe apelantă cu gândul ca peste puţin timp o vor retrage si de la scoală daca fetiţa se plictiseşte si nu vrea sa înveţe, ca doar nu forţează copilul contrar voinţei sale.

Apelanta susţine că instanţa de fond a etichetat-o pe nedrept ca fiind „obsedată de copil”, preluând susţinerile intimatei şi chiar oferind o definiţie a „obsesiei”.

Consideră această concluzie lipsită de temei probator, subiectivă şi peiorativă, contrară obligaţiei instanţei de a folosi un limbaj neutru şi obiectiv.

Apelanta solicită să se reţină că nu a urmărit sa înlocuiască autoritatea părintească, ci a vrut doar sa fie prezentă în viaţa copilului in mod rezonabil, in limitele stabilite de instanţa si de părinţi.

Finanţarea anumitor activităţi educative ale copilului nu reprezintă, în opinia apelantei, un comportament intruziv, ci un interes legitim si pozitiv pentru dezvoltarea copilului.

In egala măsura, apelanta susţine că a respectat limitele impuse de mama minorei, a anunţat vizitele din timp (una sau doua vizite lunare), a acceptat chiar şi perioade lungi (până la două luni) fără contact cu A şi doar o singură dată l-a rugat pe tatăl copilului să îi indice o oră la care ar putea vorbi cu ea la telefon, aşa cum rezulta din mesajele whatsapp depuse la fond.

De asemenea, în cadrul acestui proces, a solicitat doar un program minimal de contact - un weekend pe lună şi apeluri audio video 3 zile pe săptămână, ceea ce nu poate fi considerat excesiv.

În perioada celor 6 săptămâni în care minora a stat la tatăl ei, a solicitat o singură dată contactul direct, printr-o programare de convorbire intermediată de părinte.

După ce a fost refuzată, s-a retras imediat şi nu a mai insistat.

A manifestat prudenţă, respect şi răbdare, fără a exercita presiuni asupra copilului, aşteptând soluţia instanţei de judecata.

Apelanta a învederat că declaraţiile intimatei şi ale martorului au fost contradictorii: pe de o parte au calificat-o drept „obsedată” iar pe de altă parte martorul a afirmat ca nu a sunat niciodată copilul, că nu a cerut-o la telefon, că se ocupa doar de gospodărie când era acasă si nu petrecea timp cu fetiţa.

Aceste afirmaţii se exclud reciproc şi demonstrează lipsa de credibilitate a martorului.

Nu poţi fi în acelaşi timp „obsedat” şi, concomitent, absent, pasiv sau dezinteresat.

Apelanta susţine că etichetarea sa ca „obsedată” este nefondată, contrazisă de fapte şi întărită de contradicţiile martorului.

Solicită instanţei de apel să înlăture această apreciere, constatând că implicarea sa a fost una echilibrată, responsabilă şi benefică pentru dezvoltarea copilului.

În mod greşit a constatat instanţa de fond ca a venit în tară de două ori pe an astfel încât nu s-a format o legătura de ataşament între apelantă şi copil, ignorând biletele de avion depuse la dosar şi preluând expresia strict de la martor.

Apelanta mai arată că a sprijinit timpuriu educaţia copilului, iar vizitele (deşi ocazionale) au fost predictibile, la fel si apelurile telefonice cu minora, oferindu-i stabilitate si un model sănătos, in contrast cu mediul conflictual dintre părinţi.

Inclusiv eforturile sale de a întreţine relaţia cu minora, in ciuda distanţei geografice, a programului încărcat de lucru din cauza celor doua joburi pe care le are, confirma caracterul stabil şi afectiv al legăturii.

Totodată, mai arată că daca minora nu era ataşată de apelantă, nu ar fi existat atâta mobilizare din partea pârâtei si a bunicii materne sa îi interzică orice contact cu fetiţa, lăsând-o chiar o perioada de aproximativ 6 săptămâni la tatăl său in ciuda problemelor cu drogurile si alcoolul.

Acestea au procedat astfel tocmai pentru ca ştiau ca fetiţa este ataşată de apelantă, că abia aşteaptă sa petreacă timp împreuna, oferindu-i dragoste, linişte si încredere in sine.

Consideră ca limitarea contactelor A cu apelanta de către părinţi, validată de instanţă ca simplu exerciţiu al autorităţii părinteşti, este profund vătămătoare pentru copil.

În loc să protejeze minora, această restrângere îi afectează dezvoltarea emoţională, o privează de o relaţie de ataşament reala şi o expune sentimentului de abandon din partea sa si dezamăgire a relaţiei lor de prietenie.

Mai învederează apelanta că în ultima perioadă a observat la copil o anumită reţinere faţă de ea, explicabilă prin influenţele negative exercitate asupra ei.

Totuşi, de fiecare dată când petreceau timp împreună, A revenea rapid la starea sa firească de apropiere şi afecţiune.

Acest contrast arată clar că atitudinea copilului este modelată de manipulările familiei şi că legătura lor este intactă atunci când este lăsată să se manifeste liber.

Tocmai pentru a proteja relaţia sa cu A şi pentru a împiedica deteriorarea ei prin influenţe externe, a solicitat această măsură de urgenţă de stabilire a unui program de vizită.

Consideră ca interesul superior al copilului nu poate fi redus la voinţa exclusivă a părinţilor, mai ales atunci când există dovezi clare că aceştia obstrucţionează în mod nejustificat relaţiile personale ale copilului cu alte persoane care au un efect benefic asupra lui, iar familia este una dezorganizata in care tatăl consuma alcool si droguri, reprezentând un pericol real pentru dezvoltarea copilului, iar prezenta sa in viaţa minorei este doar benefica si protectiva.

Apelanta doreşte să arate că pe toată durata relaţiei sale cu A a acţionat cu corectitudine şi bună-credinţă.

Nu a căutat niciodată să o manipuleze pe minoră sau să o îndepărteze de părinţii săi, dimpotrivă, a respectat rolul acestora, sprijinind în paralel dezvoltarea copilului prin activităţi educative şi recreative.

În contrast, conduita părinţilor s-a caracterizat prin restricţionarea şi chiar interzicerea activităţilor benefice pentru copil (lecţii de pian, balet, engleză), precum şi prin încercări repetate de a limita contactul său cu A.

Această diferenţă de atitudine demonstrează că apelanta a urmărit exclusiv interesul superior al copilului, în timp ce părinţii au pus propriile resentimente mai presus de binele fiicei lor.

În concluzie, având in vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 480 C.proc.civ., solicită admiterea apelului si schimbarea in tot a sentinţei civile, in sensul acordării unui program de legături personale cu minora, fiind in interesul superior al copilului de a păstra legătura si cu alte persoane faţă de care a manifestat legături de ataşament, având o atitudine protectiva si pozitiva asupra acesteia.

În drept, îşi întemeiază cererea in baza dispoziţiilor art. 470 alin.(5) Cod Procedura Civila coroborate cu prevederile art. 999 alin.(l) Cod Procedura Civila precum si a celorlalte texte de lege indicate in motivele de apel.

În probatoriu, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu un martor şi a înregistrărilor audio-video.

Intimata pârâtă V A M a formulat întâmpinare prin care solicită, în temeiul art. 480 alin. l C.proc.civ., respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile pronunţată de instanţa de fond.

De asemenea, solicită să se dispună obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, aferente soluţionării cauzei, conform dispoz. art. 451 - 453 C.proc.civ.

Intimata pârâtă consideră că instanţa de fond a coroborat răspunsurile la interogatoriu cu depoziţia martorului audiat, precum şi înscrisurile depuse, reţinând, în mod corect, că nu există o relaţie de ataşament reciproc dezvoltată între apelanta-reclamantă şi minoră şi nici nu există viaţă de familie între apelantă şi minoră.

Precizează că apelanta-reclamantă este verişoara sa, respectiv mătuşa minorei, care locuieşte cu caracter permanent în E, în ţară revenind ocazional, de una-două ori pe an, pentru a-şi vizita părinţii care locuiesc în comuna V, jud.

O, unde de altfel locuieşte şi intimata pârâtă împreună cu minora şi mama sa, însă fără a avea relaţii de ataşament reciproc dezvoltate între reclamantă şi minoră, întâlnirile dintre apelanta-reclamantă şi minoră fiind sporadice, ocazionale, reprezentate de vizitele efectuate de una-două ori pe an a părinţilor, fără a dobândi caracter de continuitate sau stabilitate.

Intimata pârâtă a arătat că ea şi minora locuiesc cu părinţii reclamantei şi mama intimatei în locuinţa surorii reclamantei, având acordul acesteia, având grijă şi de părinţii reclamantei, aceştia fiind în vârstă.

Raportat la implicarea reclamantei în viaţa minorei A F, intimata arată că aceasta a fost doar ca o mătuşă, care o vedea de una-două ori pe an, nu mai mult, însă cea care s-a ocupat efectiv de minoră a fost intimata pârâtă, împreună cu mama sa.

Precizează faptul că minora are certificat de naştere, este înscrisă la grădiniţa din comună din anul şcolar 2024-2025 şi este puternic ataşată de intimata pârâtă şi de mama acesteia, ataşamentul fiind reciproc.

În ceea ce priveşte vizitarea minorei de către reclamantă, arată că aceasta a venit în ţară de una-două ori pe an, pentru a-şi vizita părinţii, iar ei locuind împreună, îi aducea cadouri şi fiicei sale A F.

Doar în ultimele două luni, în urma unor discuţii contradictorii cu reclamanta, aceasta a venit de două ori pe lună, încercând să o determine să meargă cu fiica sa în E.

Intimata consideră că reclamanta a făcut o obsesie faţă de fiica sa, considerând apelanta că intimata nu este demnă de fiica sa.

Mai mult decât atât, apelanta o ameninţă că îi va lua copilul.

De asemenea, reclamanta aduce ameninţări întregii familii, întrucât nu este de acord cu acţiunile reclamantei.

Precizează faptul că mediul de viaţă în care minora trăieşte este unul obişnuit, familiar, armonios, fără neglijenţă şi abuz emoţional sau de altă natură din partea lor.

Minora A F este o fetiţă normală, afectuoasă cu ei şi cu celelalte persoane din preajma acesteia, integrată în colectivitatea şcolară, fiind educată şi apreciată de toată familia, nefiind neglijată, abuzată în vreun mod sau expusă unui pericol, astfel cum sugerează reclamanta în cerere.

De asemenea, intimata pârâtă precizează faptul că reprezentanţii DGASPC O au constatat faptul că minora este bine îngrijită, este puternic ataşată de intimată şi bunicii materni, dispune de condiţii bune de creştere şi educare, contrar celor sesizate de către reclamantă.

Raportat la motivele invocate de apelanta-reclamantă cu privire la stabilirea unui program de vizitare a minorei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, solicită să se aprecieze că acestea nu se încadrează în cele foarte specifice şi limitate conform Legii 272/2004.

Consideră că instanţa de fond a apreciat în mod corect întregul material probatoriu administrat, constatând că apelanta-reclamantă realizează o imixtiune în atribuţiile părinteşti ale mamei pârâte, prin care încearcă să impună minorei să presteze anumite activităţi educative sau să efectueze deplasări în afara ţării, contrar voinţei reprezentantului legal al minorei.

De asemenea, instanţa a reţinut şi faptul că apelanta-reclamantă a exercitat presiuni asupra mamei pârâte, pentru a se muta cu minora în E, promiţându-i acesteia şi angajarea la cabinetul medical pe care apelanta reclamantă susţine că îl deţine în E.

Intimata pârâtă învederează că dispoziţiile art.17 din Legea nr.272/2004 vizează în principal legăturile minorului cu părinţii săi, iar în subsidiar, legăturile cu alte rude sau persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie.

Aşadar, ca o condiţie de admisibilitate pentru stabilirea judiciară a unor legături personale dintre o rudă, alta decât părintele şi minor o constituie ca aceasta să se fi bucurat împreună de viaţa de familie, cu alte cuvinte, minorul şi ruda respectivă să constituie o familie, în sens juridic, fapt ce nu se regăseşte în cauza de faţă.

Astfel, consideră că ceea ce interesează instanţa în cauză este existenţa în fapt a unei vieţi de familie, deoarece simpla legătură biologică, fără alte elemente care să indice existenţa unor raporturi personale strânse între o mătuşă şi nepoata sa, nu este suficientă pentru a intra sub protecţia art.8 CEDO.

În cauza dedusă judecăţi, intimata pârâtă consideră că a demonstrat că apelanta-reclamantă şi minora sau aceasta împreună cu intimata-pârâtă nu au constituit niciodată o familie în sensul art.4 din Legea nr.272/2004, nu au coabitat, nu s-au gospodărit împreună, astfel încât nu au luat naştere relaţii de afecţiune şi ataşament reciproc, apelanta-reclamantă fiind rudă de gradul 4 cu intimata-pârâtă şi nu cu minora, faţă de care doreşte stabilirea judiciară a unui program de vizitare minor, pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.272/2004( art. 4 şi 17) relaţia de rudenie protejată este doar până la mătuşă, rudă de gradul 3, respectiv mătuşă/unchi de frate/soră, iar nu mătuşă/unchi de verişor primar( rudă de gradul al 5-lea).

Astfel, consideră că nu se poate reţine existenţa unei relaţii de ataşament reciproc dezvoltată între reclamantă şi minoră şi nici existenţa unei vieţi de familie.

Apelanta-reclamantă locuieşte cu caracter permanent pe teritoriul E, iar minora locuieşte alături de mama şi bunica maternă în România, întâlnirile dintre reclamantă şi minoră fiind rare, ocazionale, neavând un caracter de continuitate sau stabilitate.

Faptul că apelanta-reclamantă a încercat să o determine pe intimata-pârâtă să accepte prestarea de către minoră a unor activităţi educative (cursuri de limba engleză, cursuri de balet), asumându-şi suportarea cheltuielilor aferente, nu poate schimba şi nici influenţa, în opinia intimatei pârâte, natura juridică a raporturilor dintre reclamantă şi minoră şi nici nu poate lipsi de conţinut autoritatea părintească de care se bucură mama pârâtă, care are obligaţia de a veghea permanent asupra minorei, precum şi dreptul de a se opune exercitării oricărui abuz îndreptat împotriva minorei.

În accepţiunea intimatei, apelanta-reclamantă a depăşit limitele bunei-credinţe, manifestată iniţial prin oferirea de ajutor financiar în folosul minorei prin plata unor servicii educative, dezvoltând, de-a lungul timpului o obsesie patologică faţă de minoră, în situaţia în care o ameninţă frecvent că va pierde custodia minorei.

De altfel, apelanta-reclamantă a mai solicitat instanţei de fond - legături personale cu minora (dosar X/207/2025) şi stabilire program vizitare minor (dosar X/207/2025).

În dovedire, înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri, cele aflate la dosar, precum şi orice alte probe ar rezulta din dezbateri.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, Tribunalul reţine următoarele:

Tribunalul are în vedere că apelanta reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că aceasta ar fi interpretat eronat probele aflate la dosar şi ar fi ignorat probe esenţiale care dovedeau buna sa credinţă, influenţa pozitivă pe care o are asupra vieţii minorei, precum şi probe care dovedeau abuzul emoţional la care este supusă minora.

În primul rând, în ceea ce priveşte o eventuală situaţie de abuz emoţional, de risc în care s-ar afla minora, Tribunalul reţine că susţinerile apelantei reclamante sunt înfrânte de constatările autorităţile.

Astfel, din ancheta socială depusă în faţa primei instanţe (filele 53-54 din dosarul primei instanţe), reiese că nu există pericolul ca minora să fie neîngrijită sau needucată sau traumatizată de către mama sa sau persoanele împreună cu care locuieşte.

În acelaşi sens, din adresa D.G.A.S.P.C.

O (filele 60-61 din dosarul primei instanţe) reiese că minora nu se află în situaţie de risc în familie, evoluţia fetiţei în familie este bună.

Verificările D.G.A.S.P.C.

O au foste efectuate în urma sesizării formulate de către apelanta reclamantă din prezenta cauză.

Aşadar, Tribunalul reţine că nu sunt confirmate susţinerile apelantei-reclamante sub acest aspect.

Mai mult decât atât, Tribunalul are în vedere că inclusiv în ipoteza în care familia minorei nu ar fi aptă să ofere acesteia un mediu liniştit, propice unei dezvoltări armonioase a copilului, chiar dacă minora ar fi fost expusă unor pericole din pricina comportamentului şi obiceiurilor tatălui, toate aceste ipoteze nu ar putea fi înlăturate prin stabilirea unui program de legături personale cu apelanta reclamantă.

Apelanta reclamantă formulează toate aceste alegaţii, ignorând faptul că ele nu îşi găsesc locul în procedura pe care a declanşat-o pentru că dacă lucrurile ar sta aşa cum apelanta reclamantă pretinde, ele nu ar înceta să mai stea astfel pentru că apelanta reclamantă are un program de legături personale cu minora.

În consecinţă, Tribunalul reţine că sunt lipsite de relevanţă criticile apelantei reclamante referitoare la comportamentul părinţilor minorei pe de o parte pentru că nu au fost dovedite şi pe de altă parte pentru că măsurile solicitate în cauza de faţă nu duc la înlăturarea pretinsei stări de abuz în care s-ar afla minora.

În al doilea rând, Tribunalul reţine că este lăudabil sprijinul pe care de-a lungul timpului apelanta reclamantă i l-a acordat mamei intimate pârâte în creşterea şi educarea minorei atâta timp cât între cele două a existat o relaţie de cooperare cu privire la minoră.

Tribunalul nu îşi însuşeşte constatările primei instanţe referitoare la conturarea unui comportament obsesiv al apelantei reclamante faţă de minoră, de vreme ce astfel de constatări nu pot face obiectul statuărilor pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, instanţa trebuind să se rezume a constata dacă solicitările apelantei reclamante sunt sau nu în interesul urgent al minorei.

Or, Tribunalul reţine că deşi de principiu este de dorit ca un copil să desfăşoare activităţi educative care să îi permită să dobândească mai multe cunoştinţe, să aibă activităţi care să îi permită să îşi descopere şi dezvolte anumite talente, toate aceste activităţi trebuie să fie hotărâte de către părinţii copilului.

Aşadar este în general benefic pentru un copil să aibă activităţi de genul celor pe care apelanta reclamantă i le-a facilitat minorei, dar nu este în interesul copilului să aibă aceste activităţi împotriva voinţei mamei sale.

Nu este în interesul minorei ca aceasta să simtă că apelanta reclamantă îi poate oferi lucruri pe care părinţii ei nu i le pot oferi.

Cadourile, indiferent de natura lor, bucură orice copil.

Cu toate acestea, minora de nici şase ani trebuie să aibă reprezentarea că părinţii ei sunt cei care îi organizează viaţa.

Organizarea, chiar şi numai a segmentului educativ în viaţa copilului de către alte persoane decât părinţii ei, duce la alterarea autorităţii părinţilor în faţa copilului.

Însăşi apelanta reclamantă a învederat că la început, intimata pârâtă îi permitea să o vadă pe minoră, să vorbească cu ea, să îi aducă cadouri, îi cerea sfaturi când minora era bolnavă.

Aşadar, intimata pârâtă nu a dovedit opoziţie faţă de alte rude care ar încerca să se apropie de minoră.

De altfel, minora locuieşte alături de mama sa şi membri ai familiei extinse.

Faptul că mama a hotărât la un moment dat să stopeze intervenţia apelantei reclamante în viaţa copilului este rezultatul conflictului în care cele două au intrat.

Nu s-a dovedit în cauză că părţile ar avea o stare de conflict din alte motive decât legate de minoră.

Cum corect a reţinut prima instanţă, părinţii (în cazul acesta mama) pot împiedica legături ale copilului cu alte persoane atunci când aceste legături se dovedesc a nu mai fi în interesul copilului.

Reacţia intimatei pârâte nu este deloc neobişnuită în condiţiile în care însăşi apelanta reclamantă a recunoscut la întrebarea nr. 5 din interogatoriu că i-a propus fostului soţ al intimatei pârâte să cumpere custodia minorei (fila 22 verso din dosarul primei instanţe), în condiţiile în care a recunoscut la întrebarea nr. 9 din acelaşi interogatoriu că a discutat telefonic cu alte persoane şi i-a ameninţat (cu referire la familia minorei) că le ia copilul (în sens juridic).

Apelanta reclamantă a învederat că a renunţat la judecata cererii în care a cerut stabilirea locuinţei minorei la ea.

Cu toate acestea, Tribunalul reţine că declanşarea unui proces nu este o reacţie de frustrare, a declanşa un proces nu este acelaşi lucru cu a da o replică inadecvată într-un moment de frustrare.

Aşadar, comportamentul apelantei reclamante, deşi având la bază pornirea de a o ajuta pe minoră, a devenit intruziv, apt să justifice pentru moment decizia mamei de a se opune unui program de legături al apelantei reclamante cu minora.

În ceea ce priveşte legătura de ataşament pe care apelanta reclamantă pretinde că o are cu minora, Tribunalul are în vedere că în mod corect aceasta a fost analizată de către prima instanţă în lumina dispoziţiilor art. 17 din Legea 272/2004, reţinând că trebuie avute în vedere acele legături de ataşament care se circumscriu noţiunii de viaţă de familie.

Sub acest aspect, este corectă concluzia primei instanţe în sensul că minora nu s-a bucurat de viaţă de familie alături de apelanta reclamantă.

În primul rând, apelanta reclamantă locuieşte în altă ţară, aceasta nedovedind că ar fi venit cu o frecvenţă suficient de mare în locuinţa părinţilor săi din România, unde locuieşte şi minora, astfel încât minora să o perceapă deja ca pe o prezenţă efectivă în viaţa sa.

Apelanta reclamantă s-a plâns de neluarea în seamă a biletelor de avion depuse la dosar (filele 81-102 din dosarul primei instanţe), care dovedeau frecvenţa cu care a venit în ţară.

Tribunalul reţine însă că în mod corect prima instanţă nu a ţinut seama de acestea, câtă vreme ele nu au fost depuse în acord cu dispoziţiile art. 150 alin. 4 C.proc.civ., însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat.

Aşadar, apelanta reclamantă nu a probat că venea în ţară cu o frecvenţă aptă să ducă la consolidarea unei relaţii solide cu minora, relaţie care să se circumscrie noţiunii de viaţă de familie.

Nu a probat că a venit în locuinţa în care se află şi minora mai mult de 3 ori în anul 2024, cum declara martora B I.

Desigur, viaţa de familie poate exista şi în lipsa coabitării efective dintre persoane, dar trebuie să existe o anumită continuitate şi stabilitate a legăturilor dintre cei care derulează legături specifice vieţii de familie.

Chiar dacă preocuparea apelantei reclamante pentru minoră poate fi constantă, în concret, relaţiile dintre cele două nu s-au dovedit a fi altfel decât sporadice.

Cu siguranţă întâlnirile dintre apelanta reclamantă şi minoră au fost marcate de bucurie, pentru că minora primea cadouri, dar acestea nu sunt aspecte care să confere caracter de stabilitate relaţiei.

Afecţiunea care se putea cristaliza prin interacţiunile dovedite în cauză nu se circumscrie noţiunii de viaţă de familie şi nu este aptă a fi protejată pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Astfel, spre deosebire de părinţi, care au ei înşişi dreptul de a avea legături personale cu copilul, apelanta reclamantă nu are un astfel de drept.

Ea poate promova cel mult dreptul copilului de a avea legături personale cu ea.

Nu s-a probat însă că minora are nevoie urgent să păstreze legături personale cu apelanta reclamantă.

Nu s-a dovedit că interesele minorei, văzute strict în cadrul ordonanţei preşedinţiale, ar fi lezate dacă nu s-ar lua măsura stabiliri unui program de legături personale cu apelanta reclamantă.

Nu a reieşit că apelanta reclamantă reprezintă un factor atât de important în viaţa minorei încât lipsa ei ar aduce o destabilizare minorei, astfel încât să se impună luarea măsurii pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Dimpotrivă, Tribunalul reţine că este necesară lămurirea caracterului pe care l-au avut intervenţiile apelantei reclamante în viaţa minorei în urma administrării unui probatoriu complex, pe fondul cauzei, unde se va putea aprecia, pe termen lung, asupra oportunităţii prezenţei acesteia în viaţa copilului.

În procedura ordonanţei preşedinţiale nu s-a dovedit însă că vorbim despre stabilirea unei asemenea relaţii de ataşament care să reclame protecţie pe această cale, din moment nu orice relaţie de afecţiune pe care o leagă copilul cu membrii familiei extinse se impune a fi protejată de urgenţă, împotriva voinţei părinţilor.

Nu s-a putut reţine de către prima instanţă că mama intimată pârâtă ar acţiona cu rea-credinţă, restricţionând relaţia minorei cu apelanta reclamantă, având în vedere conflictul în care se află cele două, având în vedere că apelanta reclamantă a formulat deja două sesizări la D.G.A.S.P.C. pentru a sesiza neglijarea minorei, a formulat chiar şi o cerere de stabilire a locuinţei copilului la ea, la care ulterior a renunţat.

Apelanta reclamantă insistă în a invoca bunele sale intenţii şi contribuţia avută la dezvoltarea minorei, consultându-le şi pe mamă şi bunica maternă pentru luarea anumitor decizii, dar ignoră faptul că până la urmă, decizia aparţine în mod exclusiv părinţilor minorei care pot să decidă ca minora să nu urmeze activităţile oferite de apelanta reclamantă.

Apelanta reclamantă concluzionează în mod neîntemeiat că dacă mama a retras-o pe fetiţă de la şedinţele de engleză pentru că fetiţei nu i-a mai plăcut, pe viitor ar putea să o retragă şi de la şcoală dacă fetiţa s-ar plictisi şi nu ar mai vrea să înveţe.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că minora este înscrisă la grădiniţă, unde are o evoluţie optimă, specifică vârstei sale, aşa cum reiese din fişa de caracterizare psiho-pedagogică (fila 45 din dosarul primei instanţe).

Tribunalul apreciază că nu sunt comparabile urmarea cursurilor învăţământului obligatoriu şi efectuarea unor activităţi educative opţionale.

Minora nu a împlinit încă vârsta de 6 ani, este încă într-o perioadă în care îi este permis să dorească să experimenteze multe activităţi pentru ca apoi să se plictisească de ele.

Dacă un părinte nu insistă ca un copil să desfăşoare activităţi educative extra şcolare, nu înseamnă că ar fi dispus să permită abandonarea învăţământului obligatoriu.

Cât priveşte criticile apelantei reclamante legate de credibilitatea martorului care o caracterizează deopotrivă obsedată de fetiţă şi dezinteresată de ea, Tribunalul are în vedere că nu este rolul martorului acela de a o cataloga într-o formă sau alta pe apelanta reclamantă, ci de a expune situaţii de fapt astfel cum le-a perceput.

Aşadar, Tribunalul nu va reţine cele declarate de martoră în sensul că apelanta reclamantă ar avea o obsesie faţă de minoră.

Cu toate acestea, Tribunalul reţine că este pertinentă declaraţia martorei în senul că minora nu a evitat niciodată să vorbească la telefon cu apelanta reclamantă, dar nici nu îşi manifestă dorinţa de a menţine legătura cu aceasta.

Declaraţia se coroborează cu faptul că însăşi apelanta reclamantă nu a dovedit că a fost o prezenţă constantă în viaţa fetiţei.

Deci, reacţia este una firească faţă de o persoană cu care un copil are legături sporadice.

Nu se poate reţine că martora ar fi încercat să denatureze realitatea, din moment ce a confirmat că apelanta reclamantă interacţiona cu minora atunci când venea în locuinţa din V, îi mai citea câte o poveste, odată a asistat-o la lecţia de engleză, a învăţat-o să numere, i-a transmis obiceiuri sănătoase, cum ar fi spălarea dinţilor.

Tribunalul trage concluzia că martora intimatei pârâte a învederat aspecte care susţin conturarea unei relaţii între apelanta reclamantă şi minoră, fără însă că această relaţie să fi fost dovedită de către apelanta reclamantă a fi una care să justifice şi nevoia copilului de conserva o legătură în mod urgent cu apelanta reclamantă.

Apelanta reclamantă era cea care trebuia să justifice o asemenea legătură de ataşament între ea şi minoră încât ruperea ei până la soluţionarea dosarului nr.

X/207/2025 să lezeze grav interesele minorei.

Este adevărat că, aşa cum susţine apelanta reclamantă, interesul copilului nu poate fi redus la voinţa exclusivă a părinţilor.

Chiar din acest motiv, apelanta reclamantă are acces la o procedură care să îi permită punerea în valoare a intereselor copilului.

Dacă este benefic ca minora să aibă legături personale cu membrii familiei extinse nu înseamnă că toţi aceştia pot beneficia de un program de legături personale cu minora, ci numai aceea care pot dovedi că au desfăşurat viaţă de familie cu minora.

Mai mult decât atât, pe calea ordonanţei preşedinţiale, pot pretinde un astfel de program numai cei care probează că interesele minorei ar fi puse în pericol prin neluarea urgentă a unei astfel de măsuri.

Apelanta reclamantă nu a probat însă că este în interesul copilului să aibă legături personale cu apelanta reclamantă, împotriva voinţei mamei, chiar şi până la soluţionarea dosarului de fond.

În consecinţă, reţinând că sunt neîntemeiate motivele de apel invocate în cauză, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul va respinge apelul declarat de apelanta reclamantă W M E împotriva sentinţei civile nr.

X/27.08.2025 pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr.

X/207/2025, în contradictoriu cu intimata pârâtă V A M, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., cum apelanta reclamantă este cea care a pierdut procesul, Tribunalul va dispune obligarea acesteia la plata către intimată a sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial).

Data publicarii pe portal: 12.11.2025