Decizie nr. 688 din 29.10.2024

Deliberând asupra apelului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X din 09.11.2023, Judecătoria Slatina a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ANM în contradictoriu cu pârâtul O M, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că între reclamanta ANM, în calitate de beneficiar, si pârâtul O M, în calitate de prestator, s-au încheiat mai multe contracte de prestări servicii: contractul nr.

ANM X/04.05.2015, contractul nr.

ANM X/02.06.2015, contractul nr.

ANM X/01.07.2015, contractul nr.

ANM X/03.08.2015, contractul nr.

ANM X/01.10.2015, contractul nr.

ANM X/01.09.2015 (f. 44-67).

Prin decizia nr.

X/V/14.04.2017 Curtea de Conturi a României a constatat la pct.12 nerespectarea prevederilor legale în ceea ce priveşte angajarea unor servicii externe în sumă estimată de 2.554.937 lei reprezentând convenţii civile încheiate pentru perioada 2014-2016 (f. 27-31).

În drept, potrivit art. 1237 C.civ. "Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative".

Conform art. 1238 alin. 2 C.civ., "Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască."

Potrivit art. 1179 alin. 1 pct. 4 C.civ. "Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:4. o cauză licită şi morală".

Potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, entitățile auditate poartă întreaga răspundere pentru acțiunile lor și nu pot fi absolvite de această răspundere prin invocarea rapoartelor Curții de Conturi.

Art. 33 alin. (3) din același act normativ prevede că în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt; stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.

Nulitatea contractului este definită la art. 1246 alin. (1) din noul C. civ., astfel: "(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Cauza licită şi morală a contractului reprezintă una dintre condiţiile esenţiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul determinat şi licit, cerinţe reglementate de art. 1179 alin. (1) din C. civ.

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 din C. civ., însă, din perspectiva sancţiunii nulităţii contractului, interesează scopul mediat - causa remota - care este concret şi variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice.

Motivul de nulitate valorificat în cauză priveşte frauda la lege, formă specială a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din C. civ. care prevede astfel: "Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative."

Astfel cum s-a arătat în doctrină, art. 1237 C. civ. (cu denumirea marginală "fraudă la lege") reglementează o formă particulară a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă, de incidenţa unei norme legale imperative.

Art. 1237 din C. civ. stabileşte caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul.

În speţă, reclamanta nu a precizat normele imperative încălcate la momentul încheierii contractelor de prestări servicii, ci s-a limitat la justificarea motivului de nulitate prin prisma cele statuate de Curtea de Conturi în decizia nr.

X/V/14.04.2017 cu privire la nerespectarea prevederilor incidente în materia achiziţiilor publice sau a prevederilor aplicabile în materia angajării personalului în instituţii publice, după caz, generând în acest mod cheltuieli, cu încălcarea principiului bunei gestiuni în utilizarea fondurilor publice, aşadar o fraudare a legislaţiei achiziţiei publice.

Instanţa a constatat că pct. 12 din decizia nr.

X/V/14.04.2017 vizează angajarea de către reclamantă a unor servicii externe în valoare de 2.554.937 lei, reprezentând convenţii civile încheiate în perioada 2014-2016 şi plata nelegală a unor servicii externe în sumă estimativă de 494.016 lei fără documente justificative care să ateste realitatea serviciului prestat.

S-a arătat că reclamanta a procedat la încheierea periodică, de regulă lunară, a unor contracte în baza Codului civil denumite în continuare convenţii civile, fără respectarea prevederilor incidente în materia achiziţiilor publice, după caz, generând în acest mod cheltuieli, cu încălcarea principiului bunei gestiuni a fondurilor publice.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, reclamanta nu a indicat procedura care se impunea a fi urmată din perspectiva legislaţiei achiziţiei publice în relaţia contractuală pe care a avut-o cu pârâtul şi normele imperative defavorabile pârâtului dacă această procedură ar fi fost urmată.

Deşi decizia Curţii de conturi obligă reclamanta să identifice şi să recupereze sumele plătite nelegal în baza convenţiilor civile, prezenta cerere de chemare în judecată nu poate avea drept cauză decizia Curţii de conturi, ci raportul juridic concret dintre părţi.

Ca atare, pentru a se putea stabili că părţile s-au folosit de un mijloc legal (convenţii civile) pentru un scop ilicit, evitarea incidenţei unor dispoziţii legale, este necesar ca aceste dispoziţii legale să fie indicate în concret, obligaţie pe care reclamanta nu a îndeplinit-o.

Potrivit art. 14 alin. 2 din Codul civil, „Buna credinţă se prezumă până la proba contrară”.

A reţinut instanţa de fond că, reclamanta a susţinut că scopul părţilor la încheierea contractelor mai sus enumerate a fost acela al eludării unor norme legale imperative, norme ce însă nu au fost indicate, reclamanta justificându-şi demersul în justiţie exclusiv prin prisma concluziilor cuprinse în raportul de audit al Curţii de Conturi.

Pentru a evidenţia scopul ilicit al părţilor la încheierea contractelor respective se impunea însă ca dispoziţiile legale eludate să fie indicate în concret, aspect ce nu a făcut obiectul argumentaţiei cuprinse în cererea introductivă.

Chiar dacă s-ar aprecia că cererea introductivă conţine o mărturisire cu privire la scopul real pe care l-a urmărit reclamanta la încheierea convenţiilor, deşi incompletă în condiţiile anterior reţinute, pentru a interveni sancţiunea nulităţii absolute a contractelor se impunea ca probatoriul administrat în cauză să scoată în evidenţă şi conivenţa pârâtei la scopul ilicit urmărit de reclamantă, în conformitate cu 1238 alin. 2 din Codul civil, or cel puţin împrejurarea că pârâta cunoştea sau trebuia să cunoască cauza ilicită respectivă, aspecte ce nu a fost probate în egală măsură.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 249 C.proc.civ. conform căruia "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege" şi prev. art.1239 alin.2 C. civ. conform cărora "Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară", instanța a respins primul capăt de cerere, ca neîntemeiată.

Întrucât capătul doi de cerere are caracter accesoriu, a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Având în vedere solicitarea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi constatând culpa procesuală a acesteia, în temeiul art. 453 C.proc.civ., a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva aceste sentințe a declarat apel reclamanta ANM, (ANM), considerând-o netemeinică şi nelegală.

În motivare, a arătat că prin Legea nr. 134/2019 privind reorganizarea ANM, precum şi pentru modificarea unor acte normative, astfel cum se prevede la art. 1 alin. (1), a fost înfiinţată ANM, ca instituţie publică cu personalitate juridică, prin desfiinţarea ANM (ANM).

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 134/3019, la data intrării în vigoare a Legii, ANMR a preluat pe bază de protocol de predare-primire toate drepturile şi obligaţiile ANM.

În conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. c) din HG nr. 734/2010 privind organizarea şi funcţionarea ANM, fostul Consiliul de administraţie avea posibilitatea de a analiza oportunitatea încheierii de contracte de colaborare şi a aprobat această posibilitate.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.

X.01.2011 s-a aprobat "(...) cu titlu de excepţie, determinat de necesitatea şi urgenţa situaţiei, activităţile deficitare se vor acoperi prin încheierea, sub autoritatea şi controlul permanent al ANM de convenţii civile de prestări servicii, în regimul reglementat de Codul civil până când Departamentul de resurse umane va efectua "formalităţile legale prevăzute în legislaţia în vigoare în vederea deblocării şi scoaterii la concurs a posturilor de specialitate vacante, pentru asigurarea funcţionalităţii corespunzătoare a activităţilor desfăşurate de departamentele ANM".

De asemenea, prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 3/08.12.2015 s-a aprobat"(...) posibilitatea încheierii de contracte de colaborare şi de prestări servicii în cadrul ANMR ", având în vedere faptul că exista un deficit major al personalului, motiv pentru care nu se puteau respecta termenele impuse pentru evaluare şi autorizare" (conform pct. 2 lit. c) din procesul verbal al şedinţei din dau de 08.12.2015).

În perioada 10.01.2017-10.03.2017 Curtea de Conturi a României-Departamentul V a efectuat la ANM o acţiune de "Audit financiar asupra conturilor de execuţie a instituţiilor publice subordonate, sub autoritatea şi în coordonarea Ministerului Sănătăţii", pentru perioada 2014-2016, fiind întocmite: Procesul verbal de constatare nr.

X/15.03.2017, Decizia nr.

X/V714.04.2017 şi Raportul de audit financiar nr.

X/15.03.2017, în care au fost constatate abateri de la legalitate şi regularitate cu impact asupra realităţii şi conformităţii situaţiilor financiare şi asupra rezultatului patrimonial.

La pct. 12 din Decizia Curţii de Conturi nr.

X/V704.01.2017, s-a constatat că ANM a efectuat In perioada 2014-2016, plăţi în sumă totală de 2.554.937 lei, aferente unor convenţii civile, încheiate fără respectarea prevederilor incidente în materia achiziţiilor publice sau a prevederilor aplicabile în materia angajării personalului în instituţiile publice, generând cheltuieli cu încălcarea principiului bunei gestiuni în utilizarea fondurilor publice.

La pct. II. 1 din Decizia Curţii de Conturi nr. X/Y704.01.2017 s-au dispus următoarele măsuri:

"- analizarea situaţiei de fapt în privinţa realităţii serviciilor prestate/neprestate în baza convenţiilor civile, identificarea şi recuperarea sumelor plătite nelegal în baza convenţiilor civile inclusiv a celor fără contraprestație şi regularizarea obligaţiilor cu bugetul general consolidat, precum şi înregistrarea în evidenţa financiar-contabilă a operaţiunilor specifice;

- aplicarea legislaţiei privind relaţiile de muncă în ceea ce priveşte salarizarea personalului bugetar plătit din fonduri publice de către personalul cu atribuţii în calcularea, virarea, aprobarea şi înregistrarea în evidenţă financiar - contabilă a sumelor care reprezintă în fapt cheltuieli de personal, acordate fără respectarea prevederilor legale, în vederea evitării prejudicierii bugetului entităţii.”

ANM a formulat contestaţie la Curtea de Conturi împotriva Deciziei Curţii de Conturi nr. X/V/04.01.2017, fiind emisă încheierea nr. X/30.06.2019.

Potrivit dispoziţiilor pct. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum si valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi aprobat prin HG nr. 156/2014: "Contestaţia suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către comisia de soluţionare a contestaţiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia.

Prin "data comunicării încheierii" se înţelege data confirmării de primire a acesteia, menţionată pe documentul de transmitere a încheierii.”

Faţă de acestea, Decizia Curţii de Conturi nr.

X/V704.01.2017 este executorie de la data emiterii acesteia, iar executarea masurilor este obligatorie de la data comunicării încheierii nr.

X/30.06.2017, conform pct. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi.

Termenul stabilit de Curtea de Conturi pentru realizarea măsurii II.1 a fost iniţial stabilit pentru data de 31.12.2017, ulterior acesta fiind prelungit până la data de 31.12.2018, prin Decizia nr. 5/2/2018.

În data de 25.06.2019 a fost emis Raportul privind controlul efectuat.

Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale nr.

X/26.06.2019 de către Corpul de control al Prim-ministrului pentru perioada 01.01.2016-30.10.2018, în care s-au făcut următoarele constatări cu privire la convenţiile civile:

"- documentele invocate nu au respectat criteriile care definesc existenţa unei activităţi independente, aşa cum sunt definite la ort. 7 pct. 3 din Codul fiscal, întrucât activităţile s-au desfăşurat la sediul ANM (în timpul programului de lucru) cu utilizarea echipamentelor puse la dispoziţie de către agenţie;

- în cazul unor convenţii civile, s-a constatat faptul că au fost încheiate cu aceleaşi persoane pentru perioade până la 14 luni, rezultând caracterul de continuitate a activităţilor prestate, nefiind respectate prevederile ari.

I alin. (I) şi alin. (2) din Hotărârea CA al ANM nr.

X/20.01.2011, care stabilesc că încheierea acestor convenţii se efectuează cu titlu de excepţie şi au un caracter temporar, soluţionarea deficitului de personal fiind aceea a angajării de personal de specialitate;

- încheierea convenţiilor civile nu este în concordanţă cu aspectele menţionate în Procesul verbal al şedinţei CA al ANM din data de 08.12.2015 (pct. 2 lit. c). în care s-a precizat faptul că, încheierea de convenţii civile este necesară pentru activităţile de evaluare şi autorizare, unde există un deficit major de personal, şi nu pentru activităţi administrative sau de altă natura (coordonare, planificare, supervizare, consiliere, management proiecte, consultanţă, sprijin, asistenţă tehnică etc) care au fost prevăzute în obiectul contractului;

- în majoritatea cazurilor analizare (un număr de 115 situaţii), activităţile prevăzute în convenţiile civile sunt similare cu atribuţiile prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare al ANM. aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr.

X/2016 pentru departamentele şi serviciile din cadrul agenţiei.

Astfel, alocarea de credite bugetare din capitolul "Alte cheltuieli cu bunuri şi servicii" pentru încheierea şi plata acestor convenţii civile nu corespunde cu natura şi obiectul acestora, deoarece, în fapt, activităţile prevăzute în convenţiile civile se regăsesc în atribuţiile stabilite structurilor din cadrul agenţiei şi, în acest caz, era necesară încheierea unor contracte individuale de muncă;

- tarifele acordate prestatorilor în baza convenţiilor civile au fost diferite, deşi convenţiile prevedeau îndeplinirea aceloraşi activităţi, neexistând o fundamentare a tarifului practicat".

Apelanta arată că a contestat actele emise de Curtea de Conturi prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr.

X/2/2017 la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

ANM, în calitate de reclamantă a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Raportului de audit financiar nr.

X/15.03.2019, anularea parţială a Deciziei Curţii de Conturi nr.

X/V/04.01.20I7, a Procesului verbal de constatare nr.

X/15.03.2017 şi a încheierii nr.

X/30.06.2017.

Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr.

X/30.10.2019 în dosarul nr.

X/2/2017 prin care s-au dispus următoarele: "Admite în parte cererile reunite.

Anulează în parte încheierea nr.

X/30.06.2017 si Decizia nr.

X/VI/14.04.2017, doar în ceea ce priveşte măsurile dispuse ta punctele nr.

I.5 şi I.10 din Decizie, precum şi, în limita măsurilor nr.

I.5 şi I.10 menţionate, Raportul de audit financiar şi procesul verbal de constatare nr.

X/15.03.2017 (toate actele fiind emise de pârâta).

Respinge în rest cererile reunite"

Apelanta a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, formându-se dosarul nr. de X/1/2021, soluţionat ta mod definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. X/2023, instanţa supremă respingând recursul.

In motivarea Deciziei nr. X/2023 s-a stipulat faptul că încheierea convenţiilor civile a fost nelegala câtă vreme activităţile prestate putea fi realizate de către personalul propriu angajat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, reclamanta a chemat în judecată pârâta, solicitând anularea convenţiilor încheiate şi restituirea sumelor de bani achitate de ANMR către acesta.

Prin sentinţa civila nr. X/09.11.2023 pronunţată de către Judecătoria Slatina, instanţa a respins cererea de chemare în judecată, considerând-o neîntemeiată.

Pe fondul apelului, reclamanta apelantă invocă dispoziţiile art. 476 alin. 1 Cod procedura civilă, respectiv apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, solicitând instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele.

Apreciază că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală întrucât au fost interpretate greşit normele de drept invocate de reclamantă cu privire la nulitatea absolută.

Astfel, în hotărâre se arată:, "....potrivit art. 1238 alin. 2 Cod civil cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască, iar în conformitate cu disp. art. 14 Cod civil, buna credinţă se prezumă până la proba contrară " "

Or, reclamanta tocmai a motivat pe larg la cererea de chemare în judecată, atât frauda la lege, cât si temeiul juridic al solicitării nulităţii absolute a convenţiilor încheiate.

De asemenea, apelanta precizează că prin probatoriul administrat în cauză, prin rapoartele de activitate depuse la dosar şi semnate de către şeful ierarhic superior, a demonstrat că pârâta a prestat o activitate cu caracter de continuitate, specifică unui contract de muncă şi nu unei convenţii civile.

Buna credinţă despre care face vorbire judecătorul de fond, nu a putut fi prezumată câtă vreme s-¬a dovedit în fapt existenţa raporturilor de muncă şi nu de colaborare.

De altfel, în cazul contractelor, buna credinţă trebuie să existe la momentul încheierii lor.

În acest sens, este total eronată aprecierea judecătorului de fond, că reclamanta nu a dovedit că pârâta trebuia să cunoască aspectele care au condus la reţinerea de către Curtea de Conturi a concluziei că prin încheierea convenţiilor nu au fost respectate prevederile în materia achiziţiilor publice sau a prevederilor aplicabile în materia angajării de personal în instituţiile publice.

In fapt, raporturile dintre reclamantă si pârâtă s-au realizat pe parcursul anului 2014, iar controlul Curţii de Conturi s-a realizat în anul 2017, astfel încât reclamanta nu se puteam raporta în ceea ce priveşte buna credinţă la momentul anului 2017, ci doar la momentul încheierii convenţiilor civile, respectiv 2014.

În drept, au fost invocate dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul cererii de apel.

În probatoriu, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a oricăror alte probe ce se vor dovedi necesare ca urmare a dezbaterilor.

A solicitat judecarea apelului şi în lipsă.

Intimata pârâtă R M (fostă O M) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, şi obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat şi judecarea cauzei în lipsa părţilor.

Cu privire la cererea de repunere în termenul de a formula întâmpinare la apel, în temeiul art. 186 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea acesteia precum şi dreptul de invoca excepţii, având în vedere că apelanta reclamantă, cu rea-credinţă, a indicat domiciliul pârâtei o adresă la care nu mai locuieşte din anul 2018, respectiv adresa din municipiul S, str ........judeţul O, aspect ce reiese din cartea de identitate cu scria XXXXXXXXXX, emisă de S.P.CL.E.P.

S la data de..........., dată de la care pârâta a locuit la adresa din municipiul, Judeţul O.

Consideră că, anterior sesizării instanţei de judecată, apelanta-reclamantă ar fi putut să o contacteze atât telefonic, cât şi pe e-mail, aceasta având datele de contact, şi să îi solicite adresa, pentru a o cita corect.

Prin urmare, până la data de 17.06.2024 pârâta a fost citată la o adresă care nu era domiciliul său, nici în fapt şi nici în drept.

A primit la 17.06.2024 o citaţie prin care i s-a adus la cunoştinţă că este chemată la Tribunalul Olt în data de 17.09.2024, în calitate de intimat-pârât, în proces cu ANM, în calitate de apelant-reclamant, fără a se fi ataşat acestei citaţii şi apelul declarat de apelanta-reclamantă şi înscrisurile depuse de aceasta.

Pe data de 15.07.2024 (luni) s-a prezentat la arhiva instanţei şi a fotocopiat înscrisurile din dosar (cerere de fotocopiere ataşată la dosar).

Dispoziţiile art. 186 alin. (1) Cod procedură civilă prevăd expres că „partea care a pierdui un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate ".

Având în vedere că din motive mai presus de voinţa sa nu a depus întâmpinarea la apel, în termenul legal, şi că întârzierea s-a datorat unor motive temeinic justificate, relatate anterior, intimata a solicitat admiterea cererii de repunere în termenul de a formula întâmpinare la apel şi excepţii şi, pe cale de consecinţă, să se constate că întâmpinarea la apel a fost formulată în termen.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu referire la petitul 2 din cererea de chemare în judecată, intimata citează dispoziţiile art. 2.512 alin. (1) Cod civil și art. 2.513 Cod civil.

Solicită admiterea excepţiei şi, pe cale de consecinţă, respingerea capătului 2 din acţiunea principală, ca prescris pentru următoarele considerente:

Art. 2.517 Cod civil prevede expres că termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Conform art. 6 alin. (5) Cod civil: dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţii/or juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Având în vedere precizarea reclamantului din cererea de chemare în judecată a datelor la care pârâta a încasat sumele de bani ca urmare a prestării respectivelor servicii, solicită să se constate că dreptul material la acţiunea în restituirea sumelor s-a prescris în termen de 3 ani, respectiv în data de: 04.05.2018; 02.06.2018; 01.07.2018; 03.08.2018; 01.09.2018; 01.10.2018.

Având în vedere şi faptul că nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei şi că acţiunea a fost introdusă la data de 31.12.2020, deci după împlinirea termenului de prescripţie şi având în vedere şi textele de lege mai sus-menţionate, solicită instanţei să respingă capătul 2 de cerere, ca prescris.

Precizează intimata că motivul de apel invocat de apelanta reclamantă privind temeiul juridic al contractelor (convenţiilor civile) încheiate între părţi (ANM şi pârâtă) este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, între reclamanta ANM, în calitate de beneficiar, şi pârâta R M (fostă O M), în calitate de prestator, s-au încheiat 6 (şase) contracte de prestări servicii, după cum urmează:

1) Contractul ANM nr. X/04.05.2015:

2) Contractul ANM nr. X/02.06.2015;

3) Contractul ANM nr. X/01.07.2015;

4) Contractul ANM nr. X/03.08.2015;

5) Contractul ANM nr. X/01.10.2015;

6) Contractul ANM nr. X/01.09.2015.

După cum reiese şi din denumirea acestora, contractele au fost încheiate în baza Codului civil.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta ANM afirmă (cu ocazia descrierii situaţiei de fapt) că între aceasta şi pârâtă au fost încheiate convenţiile civile (contracte încheiate în baza Codului civil), respectiv convenţiile nr.

X/04.05.2015; nr.

X/02.06.2015; nr.

X/01.07.2015; nr.

X/03.08.2015; nr.

X/01.10.2015 şi nr.

X/01.09.2015.

De asemenea, la pct.

III al cererii de chemare în judecată denumit „In ceea ce priveşte neîndeplinirea criteriilor prevăzute de legislaţia incidenţă convenţiilor civile", reclamanta precizează că la încheierea convenţiei, ANM a avut în vedere dispoziţiile art. 1851 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora: „Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ. "

Prin cererea de apel, apelanta reclamantă susţine (contrar celor afirmate prin cererea de chemare în judecată) că „ (...) prin probatoriul administrat în cauză, prin rapoartele de activitate depuse la dosar şi semnate de către şeful ierarhic superior am demonstrat că pârâta a prestat o activitate cu caracter de continuitate, specifică unui contract de muncă şi nu unei convenţii civile. "

După cum se poate observa, apelanta-reclamanta se contrazice în susţinerile sale cu privire la natura raportului juridic dintre părţi, prin cererea de chemare în judecată afirmând că între părţi (ANM şi pârâtă) au fost încheiate convenţii civile, contracte în baza Codului civil, iar prin cererea de apel susţine că din probele administrate la fondul cauzei reiese că raporturile juridice dintre părţi au fost unele specifice unui contract de muncă.

În acest context, trebuie atrasă atenţia faptului că pentru a aprecia cu privire la valabilitatea unui act juridic, este necesar să se stabilească dacă, la momentul încheierii acestuia, au fost respectate condiţiile de valabilitate pentru tipul de act încheiat.

Prin urmare, având în vedere că părţile din prezentul litigiu au încheiat, în perioada 04.05.2015-01.10.2015 un număr de 6 (şase) contracte în baza Codului civil, convenţiilor civile anterior menţionate le sunt aplicabile dispoziţiile Cărţii a V - a (Despre obligaţii), Titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Capitolul I (Contractul) din Codul civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.166 din Codul civil cu denumirea marginală ,,Noţiune", contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Totodată, art. 1.167 alin. (I) din Codul civil prevede că toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol, iar alin. (2) că regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale.

În concluzie, nu există niciun dubiu cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în prezenta speţă, din punct de vedere al normelor de drept substanţial, şi anume, incidenţa în speţă a dispoziţiilor generale privind contractul, prevăzute de Codul civil.

Mai mult decât atât, însăşi pârâta invocă dispoziţiile Codului civil atunci când susţine (atât prin cererea dc chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel) nevalabilitatea convenţiilor civile ca urmare a caracterului ilicit al cauzei.

Arată intimata că şi motivul de apel referitor la „normele de drept invocate cu privire la nulitatea absoluta” este nefondat, având în vedere următoarele argumente:

În privinţa aşa-ziselor critici aduse prin motivele de apel, intimata arată că sunt nefondate, iar interpretarea instanţei de fond este legală, aceasta apreciind corect asupra obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin apelul declarat, apelanta-reclamantă ocoleşte problemele, astfel încât prin cererea de apel doar revine asupra unor '"argumente", asupra unor "susţineri" sau asupra unei "idei subliniate" la instanţa de fond, aceasta nefiind făcută într-o modalitate nouă, astfel încât repetarea este evidentă.

În concret, apelanta-reclamantă susţine că a motivat pe larg în cererea de chemare în judecată, atât frauda la lege, cât si temeiul juridic al solicitării nulităţii absolute a convenţiilor încheiate.

Apelanta-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a invocat caracterul ilicit al cauzei convenţiilor civile motivând astfel; „Potrivit dispoziţiilor art. 1.238 alin. (2) din Codul civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nit poate avea niciun efect, iar potrivit art. 1.237 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice", în continuare, apelanta-reclamantă a explică ce se înţelege prin fraudă la lege.

Din cele expuse mai sus, se poate observa cu uşurinţă că apelanta-reclamantă se află într-o gravă eroare, făcând confuzie între cauza ilicită (cauza contrară legii şi ordinii publice) şi cauza imorală (cauza contrară bunelor moravuri), aceasta susţinând că este vorba tot despre o cauză ilicită şi atunci când este contrară bunelor moravuri.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1.237 Cod civil, cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a ciuda aplicarea unei norme legale imperative.

Din lecturarea pe mai departe a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii de apel, se înţelege că apelanta-reclamantă a invocat prevederile art. 1.237- frauda la lege, atunci când solicită anularea contractelor nr.

X/04.05.2015; nr.

X/02.06.2015; nr.

X/01.07.2015; nr.

X/03.08.2015; nr.

X/01.10.2015 şi nr.

X/01.09.2015.

Având în vedere că temeiul de drept substanţial al solicitării apelantei-reclamante adresate instanţei de judecată de a constata nulitatea absolută a convenţiilor civile intitulate contracte şi pe care le-a menţionat supra, îl reprezintă art. 1.237 Cod civil, având denumirea marginală frauda la lege, solicită instanţei de judecată să ţină cont de următoarele aspecte:

- potrivit dispoziţiilor art. 1.179 alin. (1) Cod civil (Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului): (1) condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: (...) 4. O cauză licită şi morală (...).

- potrivit art. 1.235 Cod civil, cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Motivul determinant al încheierii actului juridic se poate referi fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.

El se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.

Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate si generală a actului juridic civil.

Conform art. 1.236 alin. (1) Cod civil, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: 1. să existe; 2. să fie licită şi 3. să fie morală.

Aşa cum s-a arătat mai sus, cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice.

De asemenea, cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege, deci atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1.237 Cod civil)1.

Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască art. 1.238 alin. (2) Cod civil.

Argumentul per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soarta unui contract la încheierea căruia doar una dintre părţi a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască această împrejurare, deoarece s-ar putea concluziona fie în sensul valabilității contractului, fie în sensul nulităţii relative şi virtuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.239 alin. (1) Cod civil, existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

Prin aceste dispoziţii legale sunt instituite două prezumţii, şi anume: prezumţia de valabilitate a cauzei şi prezumţia de existenţă a cauzei, ambele prezumţii fiind relative.

Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, în speţa de faţă, apelanta-reclamantă trebuia să dovedească, pe de o parte, nevalabilitatea cauzei (a motivului care a determinat fiecare parte să încheie contractul) întemeiate pe frauda la lege, şi anume că respectivele contracte au constituit doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Or, după cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond, ANM nu a precizat care sunt normele imperative încălcate la momentul încheierii contractelor de prestări servicii, ci s-a limitat la justificarea motivului de nulitate prin prisma celor statuate de Curtea de Conturi în decizia nr.

X/V/14.04.2017 cu privire la nerespectarea prevederilor incidente în materia achiziţiilor publice sau a prevederilor aplicabile în materia angajării personalului în instituţii publice, după caz, generând în acest mod cheltuieli cu încălcarea principiului bunei gestiuni a fondurilor publice.

Totodată, în mod temeinic şi legal, a reţinut Judecătoria Slatina, în considerentele Sentinţei civile nr.

X/09.11.2023, următoarele: „Cu toate acestea în prezenta cauză reclamanta nu a indicat procedura care se impunea a fi urmată din perspectiva legislaţiei achiziţiei publice în relaţia contractuală pe care a avut-o cu pârâtul şi normele imperative defavorabile pârâtului dacă această procedură ar fi fost urmată.

Deşi decizia Curţii de Conturi obligă reclamanta să identifice şi să recupereze sumele plătite nelegal în baza convenţiilor civile, prezenta cerere de chemare în judecată nu poate avea drept cauză decizia Curţii de Conturi, ci raportul juridic concret dintre părţi.

În acest context, precizează intimata că apelanta nu a făcut altceva decât să preia cele reţinute de Curtea de Conturi în cuprinsul Deciziei nr. X/V/14.04.2017.

Judecătoria Slatina a mai reţinut că pentru a se putea stabili că părţile s-au folosit de un mijloc legal (convenţii civile) pentru un scop ilicit, evitarea incidenţei unor dispoziţii legale, este necesar ca aceste dispoziţii legale să fie indicate în concret, obligaţie pe care reclamanta nu a îndeplinit-o.

Pe de altă parte, „chiar dacă s-ar aprecia că cererea introductivă conţine o mărturisire cu privire la scopul real pe care l-a urmărit reclamanta la încheierea convenţiilor, deşi incompletă în condiţiile anterior reţinute, pentru a interveni sancţiunea nulităţii absolute a contractelor se impunea ca probatoriul administrat in cauză să scoată in evidenţă şi conivenţa paralei la scopul ilicit urmărit de reclamantă, în conformitate cu ari. 1.238 alin. (2) din Codul civil, or cel puţin împrejurarea că pârâta cunoştea sau trebuia să cunoască cauza ilicită respectivă, aspecte ce nu au fost probate în egală măsură."

Potrivit principiului bunei-credinţe care este consacrat de art. 14 Cod civil: (1) Orice persoană fizică sau persoana juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, in acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă pană la proba contrară.

Acest principiu este reglementat nu numai în privinţa exercitării drepturilor subiective civile, ci şi a executării obligaţiilor civile.

Astfel, art. 14 alin. (2) Cod civil instituie o prezumţie legală relativă a bunei-credinţe, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în prezenta cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (2), art. 1179 alin. (1), art. 1.237, art. 1.238 alin. (2), art. 1.239 din Codul civil şi art. 249 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, intimata a solicitat respingerea apelului declarat de ANMR., ca nefondat, şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 - 208 şi art. 4711 alin. (3) Cod procedură civilă

Probe: înscrisurile anexate prezentei şi cele administrate la fondul cauzei, precum şi orice altă probă care reiese din dezbateri

A solicitat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată şi judecarea cauzei în lipsă.

Examinând sentința în limitele prevăzute de art. 476-478 C.proc.civ., în considerarea dispozițiilor legale și prin raportare la probele de la dosar, Tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În acord cu instanţa de fond, Tribunalul constată că demersul judiciar al apelantei-reclamante este neîntemeiat, în cauză neputând fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 1.238 alin. 2 C.civ., invocat drept temei de drept material.

În acest sens, în conformitate cu prevederile art. 1.236 C.civ., „Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.

(2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.

(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.”.

Cauza actului juridic vizează obiectivul urmărit la momentul perfectării actului, vizând scopul imediat, stabilit pe categorii de acte juridice, numit si scopul obligației, precum si scopul mediat, care este motivul determinant al încheierii actului in sine.

Conform art. 1.237 C.civ. cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, iar conform art. 1.238 alin. (2) C. civ. cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Art. 1237 reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă, nu în legătură cu modul intrinsec de formare a actului ci, în legătură cu modul extrinsec de raportare a acestuia faţă de incidenţa unei norme legale imperative.

Prin modul de reglementare a fraudei la lege, ca un caz special al liceităţii cauzei, codul civil surprinde aspectul exterior şi dinamic al noţiunii de cauză, opţiunea legiuitorului fiind aceea de a sancţiona pe tărâmul cauzei situaţiile de folosire a actului valid intrinsec ca un instrument de eludare a aplicării unor norme imperative.

Legea defineşte implicit condiţia referitoare la caracterul licit al cauzei prin indicarea expresă a situaţiilor care sunt considerate ca afectând caracterul licit al cauzei.

Potrivit art. 1.236 alin. 2 şi art. 1.237 C.civ., cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice, precum şi atunci când este rezultatul unei fraude la lege.

O cauză contrară legii şi ordinii publice este o cauză care urmăreşte obţinerea unor beneficii sau satisfacerea unor interese ca urmare a încheierii unui contract pe care persoana respectivă nu avea dreptul să-l încheie, nefiindu-i permis de lege.

Tribunalul reţine însă că potrivit art. 1.239 alin. (2) C.civ. existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, astfel că sarcina răsturnării acestei prezumţii în cauza de faţă revine apelantei-reclamante.

Din analiza cererii de chemare în judecată, Tribunalul reține că apelanta-reclamantă a recunoscut că prin cele 6 convenții civile – nr.

X/04.05.2015, nr.

X/02.06.2015, nr.

X/01.07.2015, nr.

X/03.08.2015, nr.

X/01.10.2015 și nr.

X/01.10.2015 – încheiate cu intimata-pârâtă, nu a respectat dispoziții din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal și a atribuit o parte din atribuțiile sale, de interes național, unor terțe persoane, așa cum a constatat curtea de Conturi prin Decizia nr.

X/V/04.01.2017.

Chiar dacă, așa cum corect a constatat instanța de fond, această mărturisire ar putea fi reținută în privința scopului urmărit de apelanta-reclamantă la încheierea convențiilor civile în cauză, nu este suficient pentru a se putea constata nulitatea absolută dorită în cauza de față.

În primul rând, așa cum s-a precizat anterior, dispozițiile Codului civil prevăd prezumția de valabilitate a cauzei, care funcționează indiferent de faptul că acest element este menționat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite.

Or, Tribunalul constată că apelanta-reclamantă nu a probat că motivul care a determinat intimata-pârâtă să încheie convențiile civile în dispută este acela de a eluda aplicarea unei norme imperative, iar nu acela care rezultă din conținutul contractelor, respectiv obținerea unor venituri în schimbul activității prestate.

Ca urmare, în lipsa oricărui suport probator, Tribunalul constată că, din analiza scopului imediat al contractelor, dar şi a cel mediat, nu rezultă că scopul subiectiv al intimatei-pârâte co-contractante a fost de a eluda vreo normă legală imperativă, care-i interzicea să presteze activitatea de consultanță solicitată de apelanta-reclamantă.

În al doilea rând, participând în deplină cunoștință la încheierea unui contract care ar avea o cauză nevalabilă – eludarea unor dispoziții din Codul fiscal, apelanta-reclamantă, având în vedere principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit căruia unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, culpă, imoralitate, injustețe, să obțină avantaje sau să păstreze avantaje astfel obținute, prin protecție judiciară, nu se poate prevala de faptul că actele juridice încheiate cu intimata-pârâtă ar avea o altă cauză decât cea care derivă din conținutul contractelor.

Raportat la considerentele din precedent, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul va respinge apelul, ca nefondat.

Data publicarii pe portal: 04.02.2025