Tribunalul OLT · 773/117/2019

Sentință civilă nr. 1072 din 17.11.2024

Instanță: Tribunalul OLT
Dosar: 773/117/2019
Obiect: Daune materiale. Daune morale
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Asupra cererii de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul aceste instanţe sub nr. X/104/2023 reclamantul L L I a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor:

1. obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul material constând în contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat în perioada de 6 luni în care a fost lipsit de libertate, pe nedrept şi pentru perioada de control judiciar, dar şi în perioada în care nu a fost încadrat pe funcţia deţinută anterior,

2. obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare şi reputaţie, precum şi a dreptului la imagine prin acuzaţiile formulate la adresa sa; reparaţia prejudiciului cauzat de măsura arestării preventive pentru perioada de 6 luni în care a fost lipsit de libertate, pe nedrept şi pentru măsura preventivă a controlului judiciar, pentru un proces penal pornit pe nedrept împotriva sa,

3. plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată a arătat următoarele:

În fapt, reclamantul a fost perchiziționat la domiciliul din S, judeţul O, la care locuia împreună cu soţia şi cei doi copii minori în vârsta de 7 ani şi jumătate şi respectiv de 1 an şi 1 lună, precum şi la sediul societăţii administrate de soţia sa şi apoi arestat preventiv o perioadă de 6 luni, urmată de măsura controlului judiciar, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire la un grup infracţional organizat prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. (1) din Legea numărul 39/2003;

- şantaj în formă continuată prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.;

- complicitate la infracţiunea de delapidare prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 2151 alin. 1 şi 2 C.pen.;

- complicitate la organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc, faptă prevăzută de art. 26 C.pen. rap la art. 23 din OUG nr. 77/1999;

- abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 246 C.pen.;

- conflict de interese în formă continuată prevăzută şi pedepsită de art. 2531 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., toate în final cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen.; După arestarea preventivă a fost pus sub control judiciar, pe o perioadă mai mare de 2 ani, neavând niciun venit, pe toată perioada controlului judiciar, iar ulterior fiind la dispoziţie pe toată perioada procesului penal, a avut un venit cu mult diminuat, decât cel pentru funcţia deţinută şi anume de ofiţer politie judiciară specialist 2.

La data de 14.03.2013 a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. X/P/2011 al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie - DIICOT, Serviciul Teritorial C în stare de arest preventiv.

La data de 24.03.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat sentinţa penală nr. X prin care a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire sau aderare la un grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003.

- complicitate la săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 2151 alin. (2) C.pen. de la 1968;

- abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C.pen. de la 1968;

- conflict de interese în formă continuată prevăzută de art. 2531 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. de la 1968:

- organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prevăzută de art. 26 C.pen. rap. la art.23 din OUG nr. 77/2009;

- s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

Prin decizia penală nr. 53 a Î.C.C.J. pronunţată la data de 19.06.2023 a fost menţinută hotărârea primei instanţe, respingând recursul formulat de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice C.

La data de 13.12.2023 la care a fost luată măsura reţinerii şi ulterior măsura arestării preventive, reclamantul era angajat în cadrul MAI - IPJ O - Serviciul de Investigaţii şi Fraude Economice în funcţia de ofiţer politie judiciară specialist 2.

După reîntoarcerea din arest, fiind sub control judiciar o perioadă de mai mare de 2 ani, nu a fost angajat, apoi a fost pus la dispoziţie şi angajat în funcţia de ofiţer politie la dispoziţie, veniturile din salarii fiind mult diminuate.

Astfel, deşi pentru funcţia deţinută iniţial ar fi avut un salariu de aproximativ 7.500 lei ca ofiţer pus la dispoziţie, a avut un salariu de 5.500 lei, urmare a suspendării din funcţia deţinută, salariul a fost mult diminuat.

Este evident că, urmare a acestei arestări şi a procesului penal care s-a desfăşurat o perioadă nerezonabilă de timp de 11 ani, presa publicând numeroase articole privind soluţionarea dosarului penal, s-au produs consecinţe nefaste atât asupra sa, cât şi a familiei sale.

Totodată, deţinerea unei anumite calităţi în dosarul penal, acea de inculpat şi lider al unei grupări infracţionale de crima organizată a produs consecinţe psihice negative semnificative din punct de vedere al imaginii sale în mediul social.

Pierderea suferită a fost foarte mare deoarece la data arestării avea în întreţinere doi copii minori, fetiţa în vârsta de 7 ani şi băiatul abia născut având vârsta de 1 an, iar soţia era şi ea inculpată în acelaşi dosar, pierzându-şi locul de muncă, fiindu-i suspendat contractul de muncă.

Situaţia materială a familiei a fost foarte afectată fiindu-i confiscate micile economii pe care le avea, fiind ulterior întreţinuţi numai de părinţii reclamantului care erau pensionari având vârsta de 70 de ani şi grav bolnavi.

Din cauza acestei situaţii, părinţii şi copii reclamantului au fost lipsiţi de ajutorul acestuia după arestare.

Familia reclamantului fiind una respectabilă în comunitate, tatăl fiind o persoană cunoscută, a fost foarte marcat de ceea ce s-a întâmplat, de mediatizarea excesivă pe toate posturile TV naţionale şi în presa locală şi naţională, ceea ce i-a creat o mare suferinţă, s-a îmbolnăvit foarte grav iar la scurt timp a decedat, în februarie 2015.

La data arestării pe toate posturile naţionale ale televiziunilor rula pe bandă, în mod continuu, numele reclamantului şi o poreclă „Tătucu", de care nu ştia nimic, fiind o poreclă inventată pentru acea arestare şi pentru a da greutate dosarului.

În toată presa locală şi naţională au apărut articole în care s-a scris ca a constituit un grup infracţional organizat la care era lider, în care împreună cu soţia şi alte persoane ar fi comis faptele infracţionale pentru care a fost trimis în judecată şi care în fapt, s-a constatat ca nu au existat.

În raport de suferinţele şi traumele cauzate în lunga perioadă a arestului abuziv, precum şi în cei 11 ani cât a durat procesul, a considerat că se impune acordarea daunelor solicitate, deoarece atât privarea de libertate cât şi perioada lungă de judecată în care a fost izolat de colegii de serviciu şi de toate persoanele apropiate, pe o perioada atât de lungă de timp, este de natură să creeze atât un prejudiciu material, cât şi unul moral.

Aşa cum s-a reţinui în jurisprudenţa instanţelor de judecată, acordarea de daune morale şi materiale trebuie evaluată dintr-o mai largă perspectivă care presupune pe lângă privarea efectivă de libertate/restrângerea libertăţii de circulaţie, care în sine sunt traumatizante, şi adăugarea suferinţelor suprapuse generate de pierderea concomitentă a uni părinte măcinat de o boală grava şi care a fost separat de fiul său în momente de cumpănă; de cursul modificat al vieţii de familie deteriorat de imposibilitatea de a fi lângă copii minori, şi de turnura neaşteptată a vieţii sociale şi profesionale pentru o persoană cu studii superioare şi cu un orizont financiar peste medie.

Corespunde adevărului că anumite suferinţe nu pot cuantificate, după cum nu pot fi nici probate în totalitatea detaliilor componente (cum ar fi jena din mediul penitenciar, şocul arestării, gândurile nocive ori dificultatea de a găsi resursele necesare de ordin fizic şi psihic pentru a surmonta întreaga situaţie), astfel că aprecierea întregului context revine instanţei de judecată prin luare în considerare, în mod global a tuturor circumstanţelor relevante.

Astfel cum a arătat, prin deţinerea nelegală în arest preventiv timp de 6 luni apoi în control judiciar şi, apoi pe toată perioada celor 11 ani cât a durat procesul penal, a fost lezat atât în drepturi patrimoniale, cât şi drepturile mele fundamentale, existând o atingere adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, dreptul la recuperarea morală a prejudiciului produs, fiind incontestabil atât din perspectiva art. 538 C.proc.pen. cât şi a art. 5 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Aşa cum s-a reţinut în practica instanţelor de judecată, problema stabilirii daunelor morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci dimpotrivă, ea presupune o evaluare şi o apreciere complexa a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, putând fi supuse puterii de apreciere a instanţei de judecată.

Ori, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, pagubele materiale şi morale vătămările cauzate sunt evidente şi mult prea mari, iar urmările şi traumele produse nu vor putea fi niciodată recuperate.

Deşi nu există criterii precise pentru determinarea daunelor morale, acordarea lor nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondente exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Este unanim recunoscut în jurisprudenţă cât şi în practica judiciară în materie, că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.

Această situaţie în ceea ce îl priveşte este probată prin numeroasele articole calomnioase apărute presa locală şi naţională inclusiv în emisiunile de ştiri naţionale şi locale care a publicat ştiri de senzaţie.

Întinderea acestei compensaţii nu se stabileşte însa în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii obiective ce rezultă în principal din interpretarea prevederilor art. 538-540 C.proc.pen.

Aceste criterii ce vizează încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale ocrotite de lege sunt îndeplinite, insistând în special asupra traumelor psihice ce i-au fost produse ca urmare a arestării pe nedrept şi a trimiterii în judecată, totodată, un criteriu important constituindu-l perioada pentru care a fost reţinut şi arestat pe nedrept precum şi durata procesului penal.

Faptul că pentru o perioada de 6 luni de zile a fost lipsit ilegal de libertate, fiind nevoit să trăiască în penitenciar şi să suporte regimul de detenție impus prin lege, a atras după sine consecinţe negative suferite pe plan fizic şi psihic, dispreţul public şi privarea de exerciţiul celorlalte drepturi constituţionale, ceea ce justifică acordarea de daune morale într-un cuantum care să compenseze toate suferinţele şi privaţiunile îndurate pe nedrept.

A solicitat instanţei să aibă în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi faptul că pe parcursul soluţionării dosarului penal un timp îndelungat de 11 ani i-au fost aduse grave prejudicii onoarei şi demnităţii personale, a fost calomniat prin presa locală care a publicat ştiri de senzaţie şi comentarii neadevărate, a fost înlăturat din serviciu, fiindu-i distrusă reputaţia, a sa şi a întregii familii.

De asemenea, s-a îmbolnăvit în timpul arestului din cauza condiţiilor inumane ce i s-au creat, a fost zdruncinată viaţa întregii familii şi i-a fost influenţată negativ cariera profesională, vechimea în muncă şi cuantumul pensiei.

Tot acest proces penal a avut repercusiuni atât asupra situaţiei sociale, a sănătăţii cât şi în plan familial şi profesional, prin atingerile aduse onoarei şi demnităţii sale şi a soţiei, astfel că a fost zdruncinată viaţa întregii familii şi i-a fost influenţată negativ sănătatea, viaţa familială, cât şi cariera profesională.

Timp de 11 ani a stat prin instanţele de judecată, cheltuind toate veniturile pe care le obţinuse şi ajutorul de la părinţi, fiind umilit de presă şi de diverse persoane cu care interacţiona, multe cunoştinţe îl evitau, aspecte ce constituie argumente determinante în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului.

În sensul prevederilor art. 538 şi următoarele C.proc.pen. sunt şi dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la libertate şi siguranţă, Curtea fiind constantă în a acorda despăgubiri băneşti pentru daunele morale cauzate de o arestare abuzivă sau de durata nerezonabilă a unui proces penal.

Faţă de toate aceste considerente, în raport şi de dispoziţiile legale citate, a solicitat instanţei să constate că sunt justificate cererile de acordare a daunelor materiale şi morale în cuantumul solicitat.

A considerat că această suma vine să compenseze toate suferinţele fizice şi psihice dar în special, privarea de libertate şi restrângerea drepturilor constituţionale şi încălcarea demnităţii pentru o perioadă îndelungată, lipsirea de venituri de pe durata privării de libertate, pierderea locului de muncă pentru fapte penale pe care nu le-a săvârşit, pentru care a fost arestat şi ţinut în judecata timp de 11 ani.

Aşa cum s-a arătat, îndreptăţirea sa la aceste daune derivă din lege (art. 538 C.proc.pen.), aceste daune fiind dovedite cu probele de la dosar, cuantumul lor fiind stabilit pe baza criteriilor ce rezultă expres din dispoziţiile legale.

În consecinţă, a solicitat admiterea cererii şi acordarea de daune materiale şi morale în cuantumul solicitat.

În drept: art. 538 şi următoarele C.proc.pen., art. 268 Legea nr. 303/20022 şi art. 1349 C.civ.

În probatoriu: proba cu martori: G D, cu domiciliul în, judeţul O; înscrisuri şi orice probă legală şi utilă soluţionării cauzei şi admisă de instanţă.

La data de 30.01.2024, pârâtul a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată prin care a solicitat respingerea acţiunii promovate ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele motive:

A) Ca o chestiune prealabila, a solicitat instanţei să pună în vedere reclamantului să timbreze cererea de chemare în judecată, raportat la valoarea acesteia aşa cum prevede art. 3 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.

Întrucât prin prezenta cerere reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri materiale şi morale, stabilind cuantumul acestora la 700.000 euro (500.000 euro reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul material + 200.000 euro reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul moral), a apreciat că aceasta trebuie să-şi timbreze acţiunea la valoarea pretenţiilor solicitate, în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 80/2013.

La art. 1 din acest act normativ a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, taxe datorate atât de persoane fizice cât şi juridice.

Astfel, întrucât prezenta acţiune este evaluabilă în bani, apreciem că aceasta este supusă timbrajului potrivit dispoziţiilor legale invocate, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii intervenind sancţiunea anulării acţiunii sau cererii.

Pe cale de consecinţă, în situaţia în care reclamantul nu înţelege să-şi timbreze acţiunea la valoarea pretenţiilor, a solicitat instanţei să anuleze acţiunea ca netimbrată.

B) Pe cale de excepţie, a invocat necompetența materială a Tribunalului Olt în soluţionarea cererii de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor la plata sumei totale de 700.000 de euro (500.000 euro + 200.000 euro), reprezentând daune morale şi materiale, raportat la dispoziţiile art. 96 alin. 4 C.proc.civ.

Conform art. 96 C.proc.civ.:

„Curtea de apel Curţile de apel judecă:

1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”.

La data de 21.12.2018, pct. 3 la art. 96, Secţiunea 1, Capitolul I, Titlul III, Cartea I a fost modificat de Punctul 11, Articolul I din Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018

Potrivit articolului IV din Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018, recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, de tribunale în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesioniști, se judecă de curţile de apel, iar recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, de curţile de apel în cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesioniști, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aceste dispoziţii şi, având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este o sumă evaluabilă în bani în valoare de peste 200.000 lei, a apreciat că se impune admiterea excepţiei invocate şi trimiterea prezentei cereri la Curtea de Apel Craiova pentru competentă soluţionare.

C) Faţă de cererea de chemare în judecată, a înţeles să invoce următoarele excepţii:

I. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1.349 C.civ.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor răspunde în cazuri prevăzute expres şi limitativ de lege nu şi în baza prevederilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

Având în vedere că reclamantul a investit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată şi pe dispoziţiile din Codul Civil care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs, a învederat următoarele:

Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, învederăm instanţei faptul că aceasta este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. 3 din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 C.proc.pen.

Astfel, raportat la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, în doctrina şi legislaţia românească, există următoarele cazuri de răspundere a statului în caz de erori judiciare:

Răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 C.proc.pen., fiind o ipoteză specială de răspundere.

Răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială.

Răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare şi sancţionează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraţilor, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanţi la procesul penal sau chiar al altor autorităţi cu care colaborează instanţele.

Se apreciază că în cazul în care eroarea judiciară se datorează faptelor unor asemenea persoane sau autorităţi, răspunderea statului va deriva direct din textul constituţional.

Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, oglindită în decizii de speţă, a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C.civ. (art. 1349 şi următoarele din Noul C.civ.), privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare (Decizia nr. 422 din 17.01.2006; Decizia nr. 2059/14.10.2020).

În sensul celor de mai sus, o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune în evidenţa că, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură speciala, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept „speciatia derogant generalibus".

Art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeaşi prevedere fiind preluată şi de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicata, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).

Din interpretarea a contraria a textului art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicata, precum şi din cea sistematică a tezelor definite de art. 52 din Constitute, în integralitatea sa, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în titlul III capitolul VI din Constitute, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

Totodată, în susţinerea aspectelor mai sus prezentate, a invocat şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2059 din data de 14 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. 773/117/2019, care în considerentele sale a reţinut următoarele: „A considera altfel, îngăduind ca, pornind de la evocarea unor dispoziţii cu valoare principială, cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentate, să se pretindă obligarea statului ta repararea prejudiciului printr-o afirmaţia de eroare judiciară uzând de dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, fără a se avea în vedere, ca obligatoriu fundament at cererii în justiţie, regimul juridic al acţiunii stabilit prin prevederile legilor speciale în materie, înseamnă a permite apelantului-reclamant să nesocotească tocmai dispoziţiile legate special editate, sub temei constituţional, pentru acest tip particular de situaţie juridică."

Dintr-o asemenea perspectivă şi în considerarea unor asemenea argumente când într-un proces determinat, reclamantul cheamă în judecată Statul pentru a pretinde sa îi fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o presupusă privare nelegală de libertate, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condiţiile legale pentru cercetarea şi admiterea pe fondul ei a acţiunii trebuie sa se facă prin raportare la condiţiile stabilite în acest scop prin legea sau legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv la art. 1349 şi urm.

C.civ.

Când reclamantul, invocând fundamental principiu al disponibilităţii, alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm.

C.civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, Instanţa de judecată poate proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare într-un asemenea caz, acţiunea reclamantului trebuie considerată fiind inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul ca ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una general (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare (doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

II. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor raportat la dispoziţiile art. 1.349 C.civ., în raport de prevederile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 36 C.proc.civ. „calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constitute o chestiune de fond".

Ca definiţie doctrinară, calitatea procesuala presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuala pasivă).

Conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe.

A arătat faptul că instanţa sesizată are obligaţia să efectueze o analiză riguroasă a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii şi, ca atare, a naturii obligaţiei în discuţie, pentru ca, raportat la particularităţile speţei, să poată stabili calitatea procesuala a fiecăreia dintre părţi, raţiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C.proc.civ., în sensul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Voinţa reclamantului de a chema în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu este de natură să confere şi legitimare procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauza respectivă.

Fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, trebuie să se analizeze dacă există identitate intre persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Reclamantul a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, apreciind că angajarea răspunderii Statului trebuie să se realizeze pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea procesului penal, soluţionat prin achitarea acestuia.

În cauza de faţă, însă nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, întrucât acesta nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasiva când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 221 C.civ., potrivit cărora „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele tor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat".

Conform art. 224 alin. 1 C.civ. „Dacă prin lege nu se dispune altfel, statut nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Totodată, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, 44, 52, 53 şi 123 alin. 5) şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, apreciem că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de Codul Civil şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind statutul judecătorilor şi procurorilor: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Judecătorii trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţi şi a drepturilor procesuale ale părţilor.

Judecătorii trebuie sa ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare.

Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii, scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamentat de a fi examinat căzut său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii."

Art. alin. (1) din acelaşi act normativ „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţie.

Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Aşadar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu este ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către judecători în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiei şi, pe cale de consecinţă, să se respingă acţiunea.

III. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C.proc.pen. privind dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

A. Aspecte teoretice referitoare la dreptul privind repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

Art. 539 C.proc.pen. instituie dreptul ta repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, astfel „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegată de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecata învestită cu judecarea cauzei."

Este lesne de observat faptul că art. 539 C.proc.pen. acordă dreptul persoanei care a fost privată de libertate în mod nelegal de a acţiona în justiţie Statul român în vederea reparării prejudiciului produs.

În acest sens, a menţionat şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 76/12.11.2018, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că „pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti este o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desfiinţată în căite de atac, fie ele şi extraordinare" Un raţionament similar trebuie avut în vedere şi pentru întregul proces penat, care nu devine o activitate ilicită dacă a fost finalizat printr-o decizie de achitare.

Particularitatea acestei răspunderi constă în faptul că acest drept la repararea pagubei este întotdeauna condiţionat de preexistenta stabilirii exprese şi explicite a caracterului nelegal al detenției preventive de către organele prevăzute de alin. (2) al art. 539 C.proc.pen., mai exact: instanţa penală prin însăşi hotărârea penală de achitare ori prin alte hotărâri din care rezultă neechivoc nelegalitatea măsurii privative de libertate; Procurorul, prin ordonanţa care infirmă măsura privativă de libertate; Instanţa civilă învestită cu soluţionarea pricinii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C.proc.pen., însă numai în ipoteza în care se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar efectuat de instanţa penală.

Condiţia pentru ca această acţiune să fie exercitată împotriva Statului este ca nelegalitatea măsurii privative de libertate sa fie stabilită în prealabil, în mod expres după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecata învestită cu judecarea cauzei.

Doctrina de specialitate a explicat, în perfectă concordanţă atât cu legislaţia, cât şi cu jurisprudenţa constanta a Curţii Europene faptul că întotdeauna constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, însăşi naşterea dreptului la despăgubiri fiind indisolubil legată de această constatare.

Cu alte cuvinte, încheierea pronunţată de judecător trebuie să fie definitivă şi sa statueze în mod concret şi neechivoc faptul că măsura a fost luată, prelungită sau menţinută cu încălcarea legii (şi, bineînţeles, cu arătarea concretă a prevederilor legale încălcate).

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Murray contra Regatului Unit, cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei sau Cauza Bogdan şi alţii contra Regatului Unit, Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 587 din data de 03.05.2022, pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3595/30/2020, instanţa a reţinut faptul că „Tribunalul reţine că eroarea judiciară nu este definită în Codul de procedură penală, însă apreciază că eroarea judiciară există atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară sau când s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei vătămate, care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinara.

Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţa normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual".

A apreciat că un raţionament similar este folosit şi în cazul unei privări nelegale de libertate.

Doctrina de specialitate a oferit şi câteva exemple concrete de situaţii de privare nelegală de libertate, dintre care a menţionat:

- Simpla înlocuire a unei masuri preventive cu alta mai blândă nu înseamnă automat constatarea nelegalităţii primei măsuri, precum nici revocarea ori încetarea ei de drept nu vor avea acest rezultat;

- Lipsa oricăror probe din care sa rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune configurează un caz categoric de măsură nelegală;

- Depăşirea duratei unei arestări, arestare chiar luată iniţial cu respectarea legii, este un alt caz de detenție nelegală;

- Luarea măsurii preventive pentru faptele pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale ori a executării pedepsei, cât şi amnistia ori dezincriminarea faptei reprezintă situaţii neechivoce de detenție nelegală;

- Lunga detenție preventivă raportată ta o gravitate scăzută a faptei poate fi un caz de detenție nelegată;

- Judecata cu încălcarea termenului rezonabil într-o cauză în care asupra inculpatului a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate poate reprezenta un caz de detenție nelegală, cu posibilitatea de a obţine despăgubiri pe temeiul art. 539 C.proc.pen.

- Desfăşurarea procesului penal, chiar dacă s-ar finaliza cu constatarea nevinovăţiei reclamantului, nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio normă de drept intern sau internaţional nu conţine o prevedere în acest sens.

Câtă vreme nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, adică în deplină cunoştinţă de cauză asupra nevinovăţiei acestuia, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză, nu se poate reţine că acesta a fost reţinut nelegal.

Măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit).

Suspiciunea rezonabilă de a fi săvârşit o infracţiune, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv ca este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.

Aşadar, faptul că reclamantul a suportat rigorile unui dosar penal nu poate conduce, în mod automat, la acordarea unor despăgubiri materiale sau morale, chiar dacă în cauză a fost dispusă achitarea acestuia.

Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că masurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt masuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.

Conform dispoziţiilor art. 202 C.proc.pen. care instituie scopul şi condiţiile în dispunerea, confirmarea şi prelungirea sau menţinerea măsurilor preventive şi care ar contrazice implicit o eventuală prezumţie de nelegalitate a măsurilor preventive luate în procesul penal finalizat prin soluţia de clasare, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de ta urmărirea penală sau de ta judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Nicio măsura preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauza care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penate.

Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia."

Astfel, spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dobândirii calităţilor procesuale de suspect sau inculpat şi dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni".

Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă".

Cum noţiunea de „rezonabil" nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, prin raportare la sensul comun al sintagmei „suspiciune rezonabilă", acesta semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune.

Reclamantul avea posibilitatea formulării contestaţiei împotriva încheierilor prin care au fost dispuse şi ulterior, menţinute sau înlocuite masurile preventive, având cu aceasta ocazie posibilitatea să dovedească nelegalitatea şi netemeinicia măsurilor.

B. Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 din 3 martie 2021 instituie obligaţia instanţei de judecată, care se pronunţă prin hotărârea definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al masurilor preventive privative de libertate.

În acest sens, a dorit să atragă atenţia asupra faptului că Decizia nr. 136/2021 din 3 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.(1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare a fost pronunţată şi a intrat în vigoare anterior pronunţării Deciziei penate nr. 53 din data de 19.06.2023, pronunţată în dosarul nr.

X/1/2022, de către Curtea de Apei Craiova, prin care a fost dispusă achitarea definitivă a reclamantului, iar instanţa de judecată avea obligaţia să se pronunţe cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse în urmărirea penală, aşa cum prevede paragraful 54 din Decizie.

Astfel, conform paragrafului 54 din Decizie „Referitor la autoritatea competentă sa constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul ta repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (I) C.proc.pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecata învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat cu privire ta caracterul nelegat al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare cetei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C.proc.pen.

De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al masurilor preventive privative de libertate [Decizia nr.48 din 16 februarie 2016, paragraful 12].

Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute (art. 539 alin. (2) C.proc.pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care te pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art.5 din Convenţie [paragraful 17].

Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art.539 alin. (2) C.proc.pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii [Decizia nr.48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 20, Decizia nr.271 din 10 mai 2016, paragraful 21, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 19].

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare, valorificarea dreptului ta repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare."

În acest sens, contrar susţinerilor reclamantului, prin Decizia penală nr.X din data de 19.06.2023, pronunţată în dosarul nr.

X/1/2022, de către înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care cauza reclamatului a fost soluţionată definitiv, instanţa a reţinut, la pagina 66, ca aspect principal şi cu relevanţă în cauză, faptul că s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei.

De altfel, a învederat faptul că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este înregistrat dosarul nr.

X/105/2019 ce are ca obiect reparare erori judiciare, stadiul procesual recurs în cadrul acestui dosar instanţa a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

„În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C.proc.pen., faţă de efectele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţia definitivă de achitare fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate s6 fi fost stabilită în conformitate cu RIL nr. 15/2017, soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate .

În acest context, „caracterul injust/nedrept al masurilor privative de libertate", respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constitute criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C.proc.pen.

În temeiul art. 519 C.proc.civ., sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dispune suspendarea judecăţii, conform prevederilor art. 520 alin. (2) C.proc.civ.

Fără cale de atac."

Prin încheierea din data de 20.09.2022 pronunţată în dosarul nr.

X/105/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut „prin decizia nr. 136/2021 Curtea Constituţională nu a infirmat semnificaţia sintagmei „privare nelegală de libertate" din Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi implicit, nici domeniul de aplicare al art.539 C.proc.pen., care vizează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Dimpotrivă, s-a constatat că reglementarea din art. 539 C.proc.pen. corespunde exigenţelor art. 5 paragraf 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 31 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021).

Mai mult decât atât, în considerentele acestei decizii s-a făcut în mod neechivoc distincţia dintre „privarea nelegată de libertate" şi „privarea injustă/nedreaptă de libertate", intervenite în cursul unui proces.

Această delimitare nu-şi avea rostul dacă s-ar fi intenţionat invalidarea deciziei obligatorii a Înaltei Curţi, caz în care ar fi fost suficient a se expune o interpretare contrară celei date de către Înalta Curte, pentru a se restabili compatibilitatea textului cu Constituţia, în sensul ca privarea nelegală de libertate acoperă şi ipoteza privării de libertate urmate de achitare fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilita de către instanţa penală.

Elementul decisiv în raţionamentul juridic ce sprijină soluţia adoptată nu rezidă în redefinirea noţiunii de „privare nelegala de libertate", care păstrează semnificaţia data prin decizia obligatorie a Înaltei Curţi, ci acesta constă în definirea conceptului de „privare injustă de libertate", inexistent în reglementarea penală.

Pornind de la interpretarea data art. 539 C.proc.pen. de către Înalta Curte şi Curtea Constituţională au sancţionat absenţa unei reglementări în sensul recunoaşterii dreptului la reparaţie şi în ipoteza privării injuste, constatarea neconstituționalității „soluţiei legislative care exclude" semnificând necesitatea unei asemenea reglementari.

În acest context, nu se poate reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost sancţionată interpretarea care a dat valenţe de neconstituționalitate acestuia şi a fost stabilită o anumită interpretare care face textul compatibil cu dispoziţiile Legii fundamentale şi care s-ar impune cu forţă juridică obligatorie instanţelor de judecata chiar în absenţa unei intervenţii legislative ulterioare,

Până la momentul adăugării noii ipoteze normative, validarea de către Curtea Constituţională a domeniului actual de aplicare al art. 539 C.proc.pen., în interpretarea din decizia Înaltei Curţi conduce la concluzia că această normă îşi produce în continuare efectele, pentru ipotezele avute în vedere de către legiuitor şi cu deplina aplicare a deciziilor de unificare jurisprudenţială,

O interpretare extensiva a art. 539 C.proc.pen. de către instanţa civilă învestită cu soluţionarea de acordare de despăgubirilor în ipoteza ce corespunde privării injuste/nedrepte de libertate din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ar echivala cu o adăugare la lege, care nu este permisă judecătorului."

Drept urmare, în considerarea aspectelor expuse anterior, a solicitat instanţei respingerea ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamantului derivate din executarea măsurilor preventive privative de libertate.

III. Pe fond

În ipoteza în care se vor respinge excepţiile anterior menţionate, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, având în vedere următoarele considerente:

a) Reclamantul a solicitat daune morale în valoare de 200.000 euro ca urmare a măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal.

Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.

Conform dispoziţiilor care art. 202 C.proc.pen. care instituie scopul şi condiţiile în dispunerea, confirmarea şi prelungirea sau menţinerea măsurilor preventive „Masurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă ca o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de ta urmărirea penală sau de la judecată ori ai prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedica punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penate.

Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă".

Reclamantul a avut posibilitatea să dovedească nelegalitatea şi netemeinicia măsurilor prin formularea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierilor prin care s-a dispus asupra masurilor preventive, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în procedura camerei preliminare sau în cursul judecăţii.

De altfel, reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 249 C.proc.civ. de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea pretinsului prejudiciu moral efectiv suportat de către acesta.

Doctrina şi jurisprudenţa au arătat, în mod unitar, că sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de drept actori incumbit onus probandi - sarcina probei incumbă reclamantului, astfel încât reclamantul trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat.

Potrivit art. 540 alin. (1) C.proc.pen.: „La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538"

Din coroborarea celor două texte de lege mai sus menţionate, rezultă faptul că una din cerinţele prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de către instanţa de judecată pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei în caz de eroare judiciară.

În speţă nu s-a făcut dovada lezării persoanei reclamantului care să îl îndreptăţească pe acesta la plata unor eventuale daune morale.

În stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ţine cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiţii cumulative: afirmarea dreptului încălcat şi circumstanțierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

b) Reclamantul a solicitat acordarea de daune morale în valoare de 200.000 euro pentru nerespectarea termenului rezonabil în judecarea cauzei.

În ceea ce priveşte criticile reclamantului cu privire la încălcarea termenului rezonabil, a solicitata respingerea acestora ca nefondate şi odată cu aceasta a, dorit să pună în vedere faptul că în soluţionarea definitivă a cauzei, Curtea de Apel Craiova a hotărât, cu putere de lucru judecat, asupra aspectelor ce ţin de respectarea dreptului la un proces echitabil al inculpaţilor, astfel:

Prin Decizia penală nr.

X din data de 7 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr.

X/54/2019 de către Curtea de Apel Craiova, instanţa, soluţionând în mod definitiv cauza, a reţinut, la pagina 66, faptul că „Menţionăm că părţilor, respectiv inculpaţilor şi părţii civile, li s-a respectat dreptul ta apărare şi dreptul ta un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme promovat de C.E.D.O.

Cu privire la acest principiu, C.E.D.O, precizează că «exigenţa egalităţii armelor, m sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său.

Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale»” - (Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

De asemenea, Curtea Europeană a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictoriu (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoum versus Franţa), precum şi „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (Hotărârea din 16 decembrie 1992 Edwards versus Marea Britanie).

A menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat care sunt exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil, în ipoteza particulară a pronunţării condamnării succesiv achitării faţa de acelaşi inculpat, direct în calea de atac, exigenţele respectate în cauza de faţă, în acest sens, instanţa de apel, pentru o apreciere completă a probei vinovăţiei sau nevinovăţiei, administrând direct şi nemijlocit probe.

În cauza de faţă, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate atât din perspectiva dreptului intern, cât şi al dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Convenţia Europeans a Drepturilor Omului."

Codul de procedură penală prevede la art. 8, având denumirea marginală caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, faptul că „Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil."

Judecarea cauzei într-un termen rezonabil reprezintă garanţia unui proces echitabil, iar dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

În ceea ce priveşte termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce.

Însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza CR şi alţii contra Franței, hotărâre din 1 august 2000).

Cu privire la durata procedurii, aşa cum se arată şi în cauza Reiner şi alţii împotriva României, natura rezonabilă se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente.

Aşadar, analiza caracterului rezonabil al termenului trebuie să se realizeze în concrete, prin raportare la circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reţinute de către Curtea Europeană, respectiv: natura cauzei, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzaţi şi al martorilor, de volumul dosarului, de dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, de investigaţiile ce trebuie desfăşurate şi de o eventuală dimensiune internaţională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor.

Totodată, complexitatea procedurii poate justifica depăşirea duratei rezonabile a procedurii.

De obicei, această problemă se pune în cauzele cu o pluralitate de părţi, în procesele temporizate de o multitudine de incidente procedural, atunci când este necesară audierea unui număr mare de inculpaţi şi martori, precum şi comportamentul autorităţilor.

Totodată, a învederat faptul că reclamantul, în dovedirea nerezonabilităţii termenelor de desfăşurare a procedurilor judiciare, a avut posibilitatea să formuleze contestaţie împotriva duratei procesului penal.

Conform art. 488 alin.1 „Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii."

Deşi reclamantul nu invocă existenţa unei perioade de inactivitate imputabilă autorităţilor, cu toate acestea a apreciat că instrumentarea cauzei penale nu poate fi considerată ca fiind efectuată cu diligentă, pentru a se putea reţine ca respecta termenul rezonabil de soluţionare.

Exigenţa de celeritate presupune soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, însă această noţiune trebuie abordată dintr-o perspectivă duală, atât timp cât luarea unor măsuri pentru sporirea celerităţii poate avea de asemenea un efect negativ asupra echitabilităţii procedurii, o procedură prea rapidă putând fi contrară art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Faţă de toate aspectele menţionate, a solicitat instanţei să respingă cererea reclamantului ca nefondată.

c) În situaţia în care instanţa va trece peste criticile de mai sus şi va aprecia întemeiată cererea privind acordarea daunelor morale, a solicitat instanţei să observe caracterul nerezonabil al acestora.

A învederat faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie de speţă a hotărât că, „pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material în just, fără justificare cauzală în prejudiciat suferit şi consecinţele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie sa le îndure terţele persoane păgubite". (Decizia nr.320 din 1 februarie 2018).

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite. (Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018).

Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie sa manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporţionalităţii cât şi principiul echităţii.

d) În ceea ce priveşte articolele de presă apărute pe parcursul desfăşurării procesului şi faptul că acestea i-au adus reclamantului prejudicii de imagine şi i-au afectat reputaţia în comunitate, chiar dacă pe parcursul procedurii judiciare o persoană poate fi afectată pe multiple planuri (reputaţie, relaţii de serviciu, relaţii personale), aceasta nu e de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat că autorităţile judiciare au încălcat obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

Or, în cauză nu s-a dovedit în vreun fel că autorităţile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului şi nici că ar fi existat o scurgere de informaţii din dosarul penal cu scopul denigrării şi afectării imaginii publice a reclamantului şi cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de care se bucura acesta.

Posibil ca demararea procedurilor judiciare împotriva reclamantului să fi avut un impact mediatic determinat de natura infracţiunii, însă nu rezultă că autorităţile judiciare au acţionat în sensul încălcării drepturilor fundamental ale reclamantului.

Nu în ultimul rând, Statul Român nu poate fi ţinut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, republicată.

Dacă reclamantul se consideră prejudiciat de informaţiile publicate în presă, are liberul acces la justiţie în vederea angajării răspunderii celor care, prin publicarea unor informaţii neconforme cu adevărul au depăşit limitele libertăţii de informare.

e) În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată generate de prezentul litigiu, circumstanțiat de criticile pe care le-a adus în speţă acţiunii formulate de reclamant, a apreciat că nu se poate reţine o culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor în declanşarea prezentului litigiu, astfel că menţinerea în debit pentru orice valori pecuniare aferente instrumentării prezentului litigiu se impune a fi cenzurată pentru identitate de raţiune.

Totodată, a solicitat instanţei să aibă în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”, precum şi art. 452 C.proc.civ. care stipulează că „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

f) De asemenea, a solicitat respingerea probei cu martori întrucât nu a fost indicată teza care urmează a fi probată, dar daunele solicitate trebuie probate cu documente justificative.

Pe cale de consecinţă, prin prisma tuturor argumentelor expuse în cuprinsul prezentei întâmpinări, a solicitat, în principal, admiterea excepţiilor invocate, iar, în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, şi-a întemeiat prezenta întâmpinare pe dispoziţiile legale la care a făcut referire în cuprinsul acesteia.

Probe: în temeiul art. 265 cp, a solicitat instanţei să admită proba cu înscrisuri.

A anexat la întâmpinare, mandatul nr. 282 din 08.01.2024, emis de MF.

În conformitate cu prevederile art. 411 alin. 1 pct. 2 şi art. 223 alin. 3 C.proc.civ. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 11.01.2024, reclamantul a formulat cerere completatoare/precizatoare prin care a arătat că temeiul juridic al acţiunii formulate în raport de motivele invocate în acţiune, în sensul că a înţeles să-şi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile:

a) art. 539, 540, 541 C.proc.pen;

Procedura reglementată de art. 539 C.proc.pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant

b) art. 58 si art. 72 din C.civ.;

c) art. 13 din Convenţia CEDO;

d) Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 (paragraf 25);

e) Decizia Curţii Constituţionale nr. 1/2023.

Completări privind descrierea situaţiei de fapt:

1. A arătat reclamantul că este poliţist în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean O de peste 20 ani, la acest moment având gradul de comisar de poliţie.

În data de 12.12.2012 s-a prezentat în mod normal la serviciu pentru a-şi desfăşura activităţile specifice funcţiei pe care o ocupam la acel moment.

Aflându-se la serviciu, în jurului orelor 09:00 a fost ridicat de la birou de către agenţi din cadrul serviciului de acţiuni speciale („SAS") împreună cu ofiţeri din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupție (D.N.A) fiind informat că trebuie să asiste la percheziţia domiciliară ce avea loc la domiciliul său.

Drept urmare, fără să ştie ce se întâmplă, a fost condus la domiciliu pentru a asista la percheziţie, aceasta încheindu-se la ora 10:45.

Ajuns la domiciliu pentru efectuarea percheziţiei, a aflat că ar fi suspect de săvârşirea infracţiunilor de constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, şantaj, organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc, tentativă la infracţiunea de înşelăciune şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Aşa cum rezultă din procesul-verbal de percheziţie domiciliară din 12.12.2012 nu au fost găsite niciun fel de documente sau obiecte care să intereseze organele de cercetare penală şi care să fie constituite probe sau indicii în dosarul penal

După finalizarea percheziţiei, pe la ora 10:45, a fost condus la sediul Jandarmeriei din Craiova unde a fost ţinut până la ora 12:00 a doua zi, în 13.12.2012.

Ulterior, de la ora 12:00 a fost dus la sediul DIICOT Craiova, fiind reţinut în mare parte în garajul acestei instituţii până la ora 15:30, când a fost condus la audieri.

După audierile care s-au încheiat la orele 17:00, în data de 13.12.2012 a fost emisă ordonanţa de reţinere nr.

X a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT - Serviciul Teritorial C prin care s-a dispus în mod netemeinic reţinerea sa pentru o perioadă de 24 ore, respectiv între 13.12.2012, orele 17:00 - 1412.2012, orele 17:00.

După emiterea ordonanţei de reţinere, organele de cercetare penală au formulat şi propunere de arestare preventivă invocând în referatul de arestare aspecte nereale şi netemeinice.

Prin încheierea nr. 12 din 19/20 decembrie 2012 pronunţată în dosarul nr.

X/54/2012 Curtea de Apel a admis propunerea de arestarea preventivă fiind arestat pe o perioada de 6 luni până în luna iunie 2013, dată de la care a fost sub control judiciar pe o perioadă de 5 ani cu măsura interzicerii exercitării activităţii de poliţist în condiţiile în care efectuarea oricărei activităţi în calitate de poliţist reprezintă un abuz fiind încălcat dreptul la muncă prevăzut ca drept fundamental.

Deşi pe tot parcursul urmăririi penale a susţinut că nu are nicio legătură cu faptele de care era acuzat fiind audiat o singură dată în data de 12.12.2012 şi că probele existente nu ÎL implicau în niciun fel, prin rechizitoriul nr.

X/P/2011 din data de 14 iunie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT - Serviciul Teritorial C a fost trimis în judecată.

A solicitat instanţei să constate că prin privările de libertate respectiv reţinerea de 24 de ore şi măsura arestării pe o perioadă de 6 luni precum şi măsura controlului judiciar prin care i s-a încălcat dreptul la muncă la care a fost supus i s-au încălcat în mod grav drepturi printre care dreptul la muncă, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil fiindu-i aduse grave prejudicii.

2. Reţinerea nelegală de 24 de ore

Prin ordonanţa de reţinere nr. X din 13.12.2012 s-a dispus reţinerea sa pentru o perioadă de 24 de ore, începând cu data de 13.12.2012, orele 17:00 până la data de 14.12.2012, orele 17:00.

Ulterior, a fost arestat pe o perioadă de 6 luni în respectiva cauza până în data de 15.06.2013 şi fiind în control judiciar cu interdicţia de exercita activitatea de poliţist în contradicţie cu dreptul la muncă şi interdicţia de a părăsi ţara.

Potrivit art. 539 alin. (1) C.proc.pen. are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

În acelaşi timp, prin decizia nr. 1/2023 Curtea Constituţională a stabilit că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C.proc.pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi ulterior, achitate.

În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C.proc.pen.

În lumina deciziei Curţii Constituţionale, rezultă că pronunţarea unei soluţii de achitare este suficientă pentru a se constata automat caracterul nelegal al măsurii privative de libertate.

Aşadar, s-a dovedit fără dubiu că nu a fost implicat în niciun fel în săvârşirea vreunei dintre infracţiunile care i se imputau şi, drept urmare, toate măsurile privative de libertate luate au avut un caracter nelegal.

Instanţele de judecată au apreciat în mod corect că prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) este dovedit, prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică.

Trebuie avut în vedere că la finalul procesului penal s-a dispus achitarea reclamantului, ceea ce echivalează cu stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, fiind în acest sens incidente dispoziţiile art. 539 C.pron.pen. (Sentinţa civilă nr. 537 din data de 12.05.2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu).

În aceste condiţii, se impune obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a reţinerii, arestării nelegale şi a controlului judiciar

3. Reţinerea nelegală de 32 de ore

Aşa cum a arătat, în data de 12.12.2012 la ora 09:00 a fost ridicat de către agenţi SAS şi ofiţeri DNA de la biroul din cadrul IPJ O fiind informat că trebuie să asiste la percheziţia domiciliară care avea loc la domiciliul său.

Practic, din acel moment a fost reţinut, evident fără vreo bază legală sau vreun înscris care să ateste reţinerea sa abuzivă.

La ora 10:45, când s-a terminat percheziţia a fost dus cu duba la sediul Jandarmeriei din C unde a fost ţinut până la ora 12:00 a doua zi, în 13.12.2012.

Ulterior, de la ora 12:00 a fost dus la sediul DIICOT C, fiind ţinut în mare parte în garajul acestei instituţii până la ora 15:30, când a fost condus la audieri care s-au încheiat la ora 17.00 în data de 13.12.2012.

Aşadar, între data de 12.12.2012, orele 09:00 şi până la data de 13.12.2012, orele 17:00 a fost reţinut nelegal timp de 32 de ore.

4. Existenţa prejudiciului moral

Potrivit art. 540 alin. (1) C.proc.pen. „La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538”.

Totodată art. 58 alin. (1) C.civ. prevede că: „Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine".

Nu în ultimul rând, potrivit art. 72 C.civ: „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."

Prin acţiunea penală desfăşurată complet netemeinic de organele de cercetare penală mi¬au fost afectate grav sănătatea, onoarea, demnitatea şi reputaţia.

De asemenea, efectele negative ale privării nelegale de libertate s-a răsfrânt şi asupra familiei mele.

Primul şoc emoţional produs familiei a avut loc în data de 12.12.2012 când poliţişti şi mascaţi s-au prezentat la domiciliul reclamantului la ora 09.00 pentru efectuarea unei percheziţii domiciliare în prezenta soţiei şi copilului de aproximativ 1 an.

În fapt acesta au reprezentat momente de şoc care au afectat sănătatea soţiei declasând o boală autoimună pentru care efectuează un tratament ce a necesitat ulterior deplasare la spital în Austria pentru care a ataşat acte doveditoare.

Pe lângă şocul produs soţiei, şi reclamantul a fost suspus unui şoc identic în momentul în care a fost ridicat chiar din biroul de la sediul IPJ O în care lucra.

Acest puternic şoc emoţional a fost dublat de afectarea demnităţii personale în condiţiile în care colegii au putut vedea cum este săltat de mascaţi şi dus la percheziţie.

Este evidentă şi intenţia organelor de cercetare penală de a-l denigra în faţa tuturor în condiţiile în care puteau efectua percheziţia domiciliară la ora 07:00 sau la ora 08:00, înainte să părăsească imobilul pentru a se prezenta la serviciu.

Ori, începerea acelei percheziţii la ora 09:00 când se ştia că este sunt la serviciu nu a avut decât un singur scop, să fie denigrat în faţa colegilor ca şi cum ar fi fost cel mai mare infractor.

După finalizarea percheziţiei, în jurul orei 10:45, a fost dus la sediul Jandarmeriei din C unde a fost ţinut până a doua zi, în 13.12.2012 la ora 12:00.

În toată această perioadă nu i s-au comunicat motivele pentru care este reţinut şi nu a putut studia dosarul penal.

De altfel, punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de reclamant s-a realizat la data de 13.12.2012 deci după ce fusese deja reţinut nelegal de 32 de ore.

Ulterior, de la ora 12:00, a fost dus la sediul DIICOT C, fiind reţinut în mare parte în garajul acestei instituţii până la ora 15:30, când a fost condus la audierile care s-au încheiat la orele 17:00 când a fost emisă ordonanţa de reţinere.

În toată perioada petrecută la sediul Jandarmeriei C şi la sediul D.I.I.C.O.T C a fost nevoit să stea pe un scaun şi nu a primit mâncare şi apă, fiind încălcate în mod flagrant atât drepturile fundamentale ale omului prevăzute în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi cele prevăzute de art. 113 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate.

De asemenea, nu a putut dormi întrucât ar fi fost imposibil somnul în acele condiţii, nu a avut acces la minime obiecte de igienă corporală sau haine de schimb.

Mai mult, la sediul D.I.I.C.O.T C a fost ţinut în garaj de la ora 12:00 până la ora 15:30 când am fost dus la audieri.

Practic s-a aflat într-o stare vecină cu tortură, neputând dormi timp de 32 de ore, neavând mâncare şi apă în tot acest timp şi neavând acces la o minimă igienă corporală.

Iar toate acestea s-au prelungit odată cu emiterea ordonanţei de reţinere care a venit în continuarea celor 32 de ore de arest nelegal.

Aceste trăiri sumbre au fost amplificate şi de faptul că nimeni din familia sa nu ştia unde a fost dus şi nici nu îi putea informa în vreun fel despre starea în care se afla.

Calvarul a continuat şi după ce a ieşit din arestul IPJ D când a expirat reţinerea nelegală de 24 de ore.

Ulterior, a fost arestat pe o perioadă de 6 luni, unde în arestul IPJ D în calitate de poliţist a fost tratat în mod negativ diferenţiat fiind supus mai multor tratamente incorecte şi inumane.

Deşi a solicitat atât personal cât şi prin avocaţi în conformitate cu art. 62 şi 67 C.proc.pen. audierea în vederea aflării adevărului pe perioada arestului, i a fost refuzată cererea de a da declaraţii, aşa cum se poate constata din dosar.

Surprinzător, a aflat cu stupoare că atât în presa locală şi cea cu acoperire naţională, cât şi la televiziune au apărut informaţii referitoare la arestarea sa chiar din ziua reţinerii, deşi faza de urmărire penală are caracter confidenţial.

A solicitat instanţei să observe o parte dintre articolele de presă şi televiziune care făceau trimitere la numele său şi la reţinerea sa:

http:\\..................................................

Din cauza acestor informaţii scurse intenţionat în presă, a fost stigmatizat atât de către colegii de serviciu, cât şi de către prieteni şi cunoscuţi care au început să se îndepărteze.

Mai mult, inclusiv membrii familie au avut de suferit fiind izolaţi în relaţiile sociale doar pentru că erau asociaţi cu reclamantul.

Practic, peste noapte, devenise un infractor de care toată lumea se ferea şi nimeni, cu excepţia familiei, nu mai dorea să aibă ceva de-a face cu el.

După 11 ani de procese în care a fost nevoit să-şi dovedească nevinovăţia, soluţia finală fiind pronunţată în 19.06.2023, chiar faptul că procesul s-a terminat cu 11 ani de chin îl afectat puternic emoţional fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care statuează că orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale [...] într-un termen rezonabil.

Ori este evident că un termen de 11 ani pentru pronunţarea unei soluţii definitive într-un proces penal nu poate fi considerat echitabil în sensul prevăzut de art. 6 din CEDO.

Şi toate acestea pentru a se confirma definitiv de către instanţele de judecată că nu a săvârşit niciuna dintre faptele penale care mi se imputau.

Raportat la cele descrise, a solicitat instanţei ca la stabilirea cuantumului daunelor morale să aibă în vedere, în esenţă, următoarele aspecte:

1. a fost reţinut nelegal 32 de ore, respectiv între data de 12.12.2012, orele 09:00 şi până la data de 13.12.2012, orele 17:00;

2. a fost arestat din data de 16.12.2012 până în data de 15.06.2013 pe o perioada de 6 luni,

3. a fost sub control judiciar pe o perioada de 5 ani, perioadă în care principale interdicţii reprezintă interzicerea exercitării activităţii de poliţist în contradicţie cu legislaţia naţională în sensul că trebuia să fie pus la dispoziţie,

4. i-a fost afectată integritatea fizică şi psihică pe perioada reţinerii şi arestului în sensul privării de condiţii normale de detenție pentru care statul român a fost sancţionat coroborat cu atitudinea persoanelor arestate care se exprimau permanent împotriva poliţiştilor şi care proliferau ameninţări,

5. i-a fost afectată demnitatea prin faptul că pe perioada reţinerii nu a avut acces la minime obiecte de igienă corporală sau haine de schimb;

6. în perioada de reţinere nelegală de 32 de ore nu i s-au comunicat motivele pentru care este reţinut şi nu a putut studia dosarul penal;

7. ca urmare a percheziţiei domiciliare, reţinerii, arestului şi perioadei mare de judecată şi a stresului apărut din cauza dosarului penal soţia sa a dobândit pe stres o boală autoimună;

8. ulterior perioadei de reţinere nelegală a fost reţinut în baza unei ordonanţe netemeinice alte 24 de ore;

9. i-a fost afectată imaginea prin publicarea în ziare locale şi naţionale dar şi în televiziune a numelui şi a faptului ca ar fi un infractor, fiindu-i încălcată prezumţia de nevinovăţie;

10. a fost stigmatizat atât de către colegii de serviciu, cât şi de către prieteni şi cunoscuţi care au început să se îndepărteze şi acest lucru în contextul în care anterior acestui dosar penal se bucura de o bună reputaţie;

11. membrii familiei au suferit traume mai ales că pe perioada reţinerii nimeni din familia sa nu ştia unde a fost dus şi nici nu-i putea informa în vreun fel despre starea în care se afla,

12. i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care dosarul a durat peste 11 ani;

13. a fost complet decredibilizat din punct de vedere al integrităţii şi ca profesionist în domeniu;

14. a fost şi este catalogat drept infractor,

15. a fost retrogradat din funcţie, i s-a diminuat salariul şi nu a mai avut posibilitatea avansării profesionale.

Şi practica judiciară a stabilit că este indiscutabil ca privarea de libertate, imposibilitatea de a vedea membrii familiei, deţinerea într-un loc de detenție ce presupune acceptarea unor condiţii şi restricţii, neputinţa de a decide asupra unor aspecte familiale, precum şi indurarea neîncrederii cunoscuţilor, faptul că suferinţa psihică a fost amplificată de conștientizarea faptului că imaginea sa publică şi reputaţia profesională sunt afectate, a produs reclamantului frustrări şi suferinţe de natură morală (Sentinţa civilă nr. 1021 din data de 12.07.2021 pronunţată de Tribunalul București).

Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost ele lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

Instanţa a avut în vedere perioada reţinerii preventive 12.12.2012, perioadă care a fost susceptibilă să-i producă suferinţe morale de natură să lezeze demnitatea şi onorarea acestuia, i-a vătămat creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care analizate şi evaluate obiectiv constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant, inculparea acestuia dar şi supunerea sa la procedurile judiciare timp de 5 am, perioadă în care a fost judecat pentru infracţiuni pe care s-a dovedit că nu le-a săvârşit. (Decizia nr. 700 din 9 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel C).

Instanţa a considerat că cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale, etc.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-ar fi avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate. (Sentinţa civilă nr. 537 din data de 12.05 2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu).

5. Considerente de drept

Şi-a întemeiat cererea pe prevederile:

a) art. 539, art. 540, art. 541 C.proc.pen;

Procedura reglementata de art. 539 C.proc.pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

b) art. 58 şi art. 72 C.civ;

c) art. 13 CEDO; ,

d) Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 (paragraf 25);

e) Decizia Curţii Constituţionale nr.1/2023.

6. Probe

În susţinerea prezentei cereri a solicitat:

a) Proba cu înscrisuri, anexând în acest sens în copie certificată conform cu originalul înscrisurile doveditoare;

b) Ataşarea dosarului penal nr. X/1/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dosarului penal nr. X/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT - Serviciul Teritorial C;

c) Proba cu martorii E I, domiciliat în, jud. Olt, teza probatorie constând în dovedirea reţinerii nelegale de 32 de ore şi a încălcărilor repetate ale drepturilor mele pe această perioadă;

e) Articolele din presa scrisă şi din televiziune.

7. Concluzie

Pentru toate considerentele prezentate mai sus, a solicitat instanţei de judecată:

a) admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii reprezentând daune morale ca urmare a reţinerii nelegale de 24 de ore dispusă prin ordonanţa de reţinere nr. X din 13.12.2012;

b) admiterea acţiunii şi echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii reprezentând daune morale ca urmare a reţinerii nelegale de 32 de ore;

c) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pe care le vom efectua cu soluţionarea prezentului litigiu.

La data de 18.04.2024, pârâtul a formulat întâmpinare la cererea completatoare formulată de reclamant, prin care a solicitat respingerea acţiunii promovate ca fiind neîntemeiată.

I) Faţă de cererea de completare/precizare, a înţeles să invoce următoarele excepţii:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C.proc.pen.

A. Aspecte teoretice referitoare la dreptul privind repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Art. 539 C.proc.pen. instituie dreptul ta repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, astfel: „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegat de libertate.

(2) Privarea neegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei".

Este lesne de observat faptul că art. 539 C.proc.pen. acordă dreptul persoanei care a fost privată de libertate în mod nelegal de a acţiona în justiţie Statul Român în vederea reparării prejudiciului produs.

În acest sens, a menţionat şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 76/12.11.2018, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a statuat că „pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti este o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desfiinţată în căile de atac, fie ele şi extraordinare", sens în care a apreciat că un raţionament similar trebuie avut în vedere şi pentru întregul proces penal, care nu devine o activitate ilicită dacă a fost finalizat printr-o decizie de achitare.

Particularitatea acestei răspunderi constă în faptul ca acest drept la repararea pagubei este întotdeauna condiţionat de preexistenta stabilirii exprese şi explicite a caracterului nelegal al detenției preventive de către organele prevăzute de art. 539 alin. (2) C.proc.pen., mai exact: instanţa penală prin însăşi hotărârea penală de achitare ori prin alte hotărâri din care rezultă neechivoc nelegalitatea măsurii privative de libertate; Procurorul, prin ordonanţa care infirma măsura privativă de libertate; Instanţa civilă învestită cu soluţionarea pricinii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C.proc.pen., însă numai în ipoteza în care se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar efectuat de instanţa penală.

Condiţia pentru ca această acţiune să fie exercitata împotriva statului este ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie stabilită în prealabil, în mod expres după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecata învestită cu judecarea cauzei.

Doctrina de specialitate a explicat, în perfectă concordanţă atât cu legislaţia, cât şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene faptul că întotdeauna constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, însăşi naşterea dreptului la despăgubiri fund indisolubil legată de această constatare.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Murray contra Regatului Unit, cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei sau Cauza Bogdan şi alţii contra Regatului Unit, Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenție provizorie legală, chiar în ipoteza închiderii urmării penale angajate împotriva persoanei.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 587 din data de 3 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3595/30/2020, instanţa a reţinut faptul că „Tribunalul reţine că eroarea judiciară nu este definită în Codul de procedură penală, însă apreciază ca eroarea judiciară există atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţi i le şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară sau când s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă dm probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei vătămate, care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinara.

Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţa normele de drept material on procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual".

A apreciat că un raţionament similar este folosit şi în cazul unei privării nelegale de libertate.

Doctrina de specialitate a oferit şi câteva exemple concrete de situaţii de privare nelegală de libertate, dintre care a menţionat:

- Simpla înlocuire a unei masuri preventive cu alta mai blândă nu înseamnă automat constatarea nelegalităţii primei măsuri, precum nici revocarea on încetarea ei de drept nu vor avea acest rezultat,

- Lipsa oricăror probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune configurează un caz categoric de măsură nelegală;

- Depăşirea duratei unei arestări, arestare chiar luată iniţial cu respectarea legii, este un alt caz de detenţie nelegală;

Luarea măsurii preventive pentru faptele pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale on a executăm pedepsei, cât şi amnistia on dezincriminarea faptei reprezintă situaţii neechivoce de detenție nelegală;

- Lunga detenție preventivă raportată ta o gravitate scăzută a faptei poate fi un caz de detenție nelegată;

Măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit).

Suspiciunea rezonabilă de a fi săvârşit o infracţiune, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.

Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că masurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsurii de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.

Conform dispoziţiilor art. 202 C.proc.pen. care instituie scopul şi condiţiile în dispunerea, confirmarea şi prelungirea sau menţinerea măsurilor preventive şi care ar contrazice implicit o eventuală prezumţie de nelegalitate a masurilor preventive luate în procesul penal finalizat prin soluţia de clasare, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului on a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată on al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Nicio măsura preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauza care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă".

B. Decizia Curţii Constituţionale nr. X/2021 din 3 martie 2021 instituie obligaţia instanţei de judecată, care se pronunţă prin hotărârea definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al masurilor preventive privative de libertate.

În acest sens, a atras atenţia asupra faptului că Decizia nr.

X/2021 din 3 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 C.proc.pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare, a fost pronunţată şi a intrat în vigoare anterior pronunţării Deciziei penale nr. 53 din data de 19.06.2023, pronunţată în dosarul nr.

X/1/2022, de către Curtea de Apel C, prin care a fost dispusă achitarea definitivă a reclamantului, iar instanţa de judecată avea obligaţia sa se pronunţe cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse în urmărirea penală, aşa cum prevede paragraful 54 dm Decizie.

Astfel, conform paragrafului 54 din Decizie „Referitor la autoritatea competentă sa constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (I) C.proc.pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare instituie, m sarcina organelor judiciare anterior menţionate, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală.

Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute (a art539 alin. (2) C.proc.pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art.5 dm Convenţie [paragraful 17].

Modalitatea m care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art.539 alin.(2) dm Codul de procedura penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii [Decizia nr.48 din 16 februarie 2016, paragraf ut 18; în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 20, Decizia nr271 din 10 mai 2016, paragraful 21 şi Decizia nr. 133 dm 9 martie 2017, paragraful 19].

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.(1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare."

În acest sens, contrar susţinerilor reclamantului, prin Decizia penală nr.

X din data de 19.06.2023, pronunţată în dosarul nr.

De altfel, a învederat faptul că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este înregistrat dosarul nr.

X/105/2019 ce are ca obiect reparare erori judiciare, stadiul procesual recurs în cadrul acestui dosar instanţa a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţăm unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

„În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C.proc.pen., faţă de efectele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţia definitivă de achitare fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu RIL nr. 15/2017, soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În temeiul art. 519 C.proc.civ., sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dispune suspendarea judecăţii, conform prevederilor art. 520 alin. (2) C.proc.civ.

Fără cale de atac".

Prin încheierea din data de 20.09 2022 pronunţată în dosarul nr.

X/105/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine „prin decizia nr. 136/2021 Curtea Constituţională nu a infirmat semnificaţia sintagmei „privare nelegală de libertate" din Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi implicit, nici domeniul de aplicare al art. 539 C.proc.pen., care vizează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Dimpotrivă s-a constatat ca reglementarea din art. 539 C.proc.pen. corespunde exigenţelor art. 5 parag. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct. 31 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021).

Mai mult decât atât, în considerentele acestei decizii s-a făcut în mod neechivoc distincţia între „privarea nelegată de libertate" şi „privarea injustă/nedreaptă de libertate", intervenite în cursul unui proces.

Aceasta delimitare nu-şi avea rostul dacă s-ar fi intenţionat invalidarea deciziei obligatorii a Înaltei Curţi, caz în care ar fi fost suficient a se expune o interpretare contrară celei date de către Înalta Curte, pentru a se restabili compatibilitatea textului cu Constituţia, în sensul ca privarea nelegală de libertate acoperă şi ipoteza privăm de libertate urmate de achitare fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilita de către instanţa penală.

Elementul decisiv în raţionamentul juridic ce sprijină soluţia adoptată nu rezida în redefinirea noţiunii de „privare nelegală de libertate", care păstrează semnificaţia data prin decizia obligatorie a Înaltei Curţi, ci acesta constă în definirea conceptului de „privare injustă de libertate", inexistent în reglementarea penală.

În acest context, nu se poate reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost sancţionată interpretarea care a dat valenţe de neconstituționalitate acestuia şi a fost stabilită o anumită interpretare care face textul compatibil cu dispoziţiile legii fundamentale şi care s-ar impune cu forţă juridică obligatorie instanţelor de judecată chiar în absenţa unei intervenţii legislative ulterioare.

Până la momentul adăugării noii ipoteze normative, validarea de către Curtea Constituţională a domeniului actual de aplicare al art. 539 C.proc.pen., în interpretarea din decizia Înaltei Curţi, conduce la concluzia că această normă îşi produce în continuare efectele, pentru ipotezele avute în vedere de către legiuitor şi cu deplina aplicare a deciziilor de unificare jurisprudenţială.

O interpretare extensivă a art. 539 C.proc.pen. de către instanţa civilă învestită cu soluţionarea de acordare de despăgubirilor în ipoteza ce corespunde privării injuste/nedrepte de libertate din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ar echivala cu o adăugare la lege, care nu este permisă judecătorului.

Drept urmare, în considerarea aspectelor expuse anterior, a solicitat respingerea ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamantului derivate din executarea măsurilor preventive privative de libertate.

D) Aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, răspunderea statului este reglementata strict de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi cele ale art. 538-¬539 C.proc.pen.

Se identifică în acest sens următoarele cazuri de răspundere a statului în caz de erori judiciare:

a) răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 C.proc.pen., fiind o ipoteză specială de răspundere;

b) răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care este de asemenea o răspundere civilă specială;

c) răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2022 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare şi sancţionează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraţilor, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanţi la procesul penal sau chiar al altor autorităţi cu care colaborează instanţele.

Art. 52 alin. (3) din Constituţia României stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeaşi prevedere fiind preluată şi de art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Din interpretarea per a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituţia României, precum şi din cea sistematică a tezelor definite de art. 52 din Constitute, în integralitatea sa, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în titlul III capitolul VI din Constituţie, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementăm speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare.

Dintr-o asemenea perspectivă şi în considerarea unor asemenea argumente, când într-un proces determinat reclamantul cheamă în judecată Statul pentru a pretinde să îi fie reparat un prejudiciu cauzat în dosarul penal în care acesta a fost achitat definitiv, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condiţiile legate pentru cercetarea şi admiterea pe fondul ei a acţiunii trebuie sa se facă prin raportare la condiţiile stabilite în acest scop prin legea sau legile speciale în materie.

E) Pe fond

În ipoteza în care se va respinge excepţia anterior menţionate, pe fond, a solicitat respingeţi acţiunii ca nefondată, având în vedere următoarele considerente:

I. Reclamantul solicită daune morale în valoare de 200.000 euro ca urmare a măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal.

Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat sa întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurăm procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.

Conform dispoziţiilor care art. 202 C.proc.pen. care instituie scopul şi condiţiile în dispunerea, confirmarea şi prelungirea sau menţinerea măsurilor preventive „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă ca o persoana a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de ta judecată on al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmat^ prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedica punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei fata de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia".

Astfel, spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dobândirii calităţilor procesuale de suspect sau inculpat şi dispunem măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni".

Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă".

Faptul că reclamantul a avut posibilitatea să dovedească nelegalitatea şi netemeinicia măsurilor prin formularea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierilor prin care s-a dispus asupra masurilor preventive, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în procedura camerei preliminare sau în cursul judecăţii.

De altfel, faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 249 C.proc.civ. de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea pretinsului prejudiciu moral efectiv suportat de către acesta.

În speţă nu s-a făcut dovada lezării persoanei reclamantului care să îl îndreptăţească pe acesta la plata unor eventuale daune morale.

II. Reclamantul solicită acordarea de daune morale în valoare de 200.000 euro pentru nerespectarea termenului rezonabil în judecarea cauzei.

În ceea ce priveşte criticile reclamantului cu privire la încălcarea termenului rezonabil, a solicitat respingerea acestora ca nefondate şi odată cu aceasta, a dorit să pună în vedere faptul că, în soluţionarea definitivă a cauzei, Curtea de Apel C a hotărât, cu putere de lucru judecat, asupra aspectelor ce ţin de respectarea dreptului la un proces echitabil al inculpaţilor, astfel:

Prin Decizia penală nr.

X din data de 07.04.2022, pronunţată în dosarul nr X/54/2019 de către Curtea de Apel C, instanţa, soluţionând în mod definitiv cauza, a reţinut, la pagina 66, faptul că „Menţionăm că părţilor, respectiv inculpaţilor şi părţii civile, li s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme promovat de C.E.D.O.

Cu privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că «exigenta egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într¬-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său.

Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale» (Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

De asemenea, Curtea Europeană a statuat obligativitatea comunicam pieselor dosarului «în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictoriu» (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoum versus Franţa), precum şi „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (Hotărârea din 16 decembrie 1992 Edwards versus Marea Britanie).

Menţionăm că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat care sunt exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil, în ipoteza particulară a pronunţării condamnării succesiv achitării faţa de acelaşi inculpat, direct în calea de atac, exigenţele respectate în cauza de fata, în acest sens, instanţa de apel, pentru o apreciere completă a probei vinovăţiei sau nevinovăţiei, administrând direct şi nemijlocit probe.

Codul de procedură penală prevede la art. 8 că având denumirea marginală caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, faptul că „Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil".

Însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egala măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza CR şi alţii contra Franței, hotărâre din 1 august 2000).

Totodată, complexitatea procedurii poate justifica depăşirea duratei rezonabile a procedurii.

De obicei, aceasta problemă se pune în cauzele cu o pluralitate de părţi, în procesele temporizate de o multitudine de incidente procedural, atunci când este necesară audierea unui număr mare de inculpaţi şi martori, precum şi comportamentul autorităţilor.

Conform art. 4881 alin.1 „Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecata nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii."

Deşi reclamantul nu invocă existenţa unei perioade de inactivitate imputabilă autorităţilor, cu toate acestea a apreciat că instrumentarea cauzei penale nu poate fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă, pentru a se putea reţine că respectă termenul rezonabil de soluţionare.

III. Faţă de toate aspectele menţionate a solicitat respingerea cererii reclamantului ca nefondată.

În situaţia în care se va trece peste criticile de mai sus şi instanţa va aprecia întemeiată cererea privind acordarea daunelor morale, a solicitat să se observe de către instanţă, caracterul nerezonabil al acestora.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asiguram unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie sa le îndure terţele persoane păgubite" (Decizia nr.320 dm 1 februarie 2018)

Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperim acestuia, instanţa trebuie sa manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

IV. În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, a solicitat instanţei să observe că nu au fost dovedite nici în privinţa cuantumului şi nici în privinţa legăturii lor cu dosarul penal invocat.

În temeiul art. 539 C.proc.pen., Statul Român nu poate fi obligat decât la acoperirea cheltuielilor judiciare aflate în legătura directă de cauzalitate cu privarea de libertate a reclamantului, iar nu şi restul onorariilor de avocat şi a cheltuielilor judiciare pretinse de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Art. 539 C.proc.pen. instituie dreptul la repararea pagubei în cazul privăm nelegale de libertate, astfel „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, În cursul procesului penat, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegată de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de camera preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecata învestită cu judecarea cauzei."

În ceea ce priveşte articolele de presă apărute pe parcursul desfăşurării procesului şi faptul că acestea i-au adus reclamantului prejudicii de imagine şi i-au afectat reputaţia în comunitate, chiar dacă pe parcursul procedurii judiciare o persoană poate fi afectată pe multiple planuri (reputaţie, relaţii de serviciu, relaţii personale), aceasta nu e de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat că autorităţile judiciare au încălcat obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

Or, în cauză nu s-a dovedit în vreun fel că autorităţile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului şi nici că ar fi existat o scurgere de informaţii din dosarul penal cu scopul denigrăm şi afectăm imaginii publice a reclamantului şi cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de care se bucura acesta.

Dacă reclamantul se consideră prejudiciat de informaţiile publicate în presă, are liberul acces la justiţie în vederea angajăm răspunderii celor care, prin publicarea unor informaţii neconforme cu adevărul au depăşit limitele libertăţii de informare.

VI) În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată generate de prezentul litigiu, circumstanțiat de criticile pe care le-a adus în speţă acţiunii formulate de reclamant, a apreciat că nu se poate reţine o culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor în declanşarea prezentului litigiu, astfel că menţinerea în debit pentru orice valorii pecuniare aferente instrumentării prezentului litigiu se impune a fi cenzurată pentru identitate de raţiune.

Totodată, a solicitat instanţei să aibă în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", precum şi art. 452 C.proc.civ. care stipulează că „partea care pretinde cheltuieli de judecata trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

VII) De asemenea, a solicitat respingerea probei cu martori întrucât nu a fost indicată teza care urmează a fi probata, dar daunele solicitate trebuie probate cu documente justificative.

Pe cale de consecinţă, prin prisma tuturor argumentelor expuse în cuprinsul prezentei întâmpinări, a solicitat, în principal, admiterea excepţiei invocate, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, şi-a întemeiat prezenta întâmpinare pe dispoziţiile legale la care a făcut referire în cuprinsul acesteia.

Probe: în temeiul art. 265 C.proc.civ. a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În conformitate cu prevederile art. 411 alin. 1 pct. 2 şi art. 223 alin. 3 C.proc.civ. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 18.10.2024, reclamantul a formulat cerere precizatoare la capetele de cerere prin care a solicitat despăgubiri civile pentru prejudiciul material şi moral suferit pentru:

- perioada de 6 luni în care a fost arestat şi

- perioada îndelungată de timp de 11 ani în care s-a desfăşurat procesul de urmărire penală, cameră preliminară, fond, Curtea de Apel C şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apel la ÎCCJ.

1) În ceea ce priveşte suma de 500.000 euro solicitată prin cererea de chemare în judecată privind plata prejudiciului material pentru perioada de 6 luni în care reclamantul a fost arestat şi pentru perioada de 11 ani în care s-a desfăşurat procesul la urmărire penală, cameră preliminară, fond, la Curtea de Apel C şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apel la ÎCCJ, se compune din:

- cheltuielile cu plata avocaţilor;

- cheltuieli de transport cu combustibilul;

- cheltuieli cu hrana.

Totodată, în suma solicitată a inclus şi contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat în perioada de 6 luni când nu a realizat venituri fiind arestat, pentru perioada în care nu a fost încadrat în funcţia deţinută anterior de poliţist judiciar, cu toate drepturile pe care le-ar fi avut, suma pe care a estimat-o la 20.000 euro.

2) În ceea ce priveşte suma de 200.000 euro solicitată prin cererea de chemare în judecată privind plata prejudiciului moral pentru perioada de 6 luni în care a fost arestat preventiv, perioada de 2 ani în care a avut măsura preventivă de control judiciar cu numeroase interdicţii, fiindu-i limitate drepturile constituţionale pe o perioadă nerezonabila de timp şi pentru întreaga perioada de 11 ani cât a durat procesul, aceasta se compune din:

- prejudiciul reprezentând vătămarea dreptului la onoare, reputaţie -100.000 euro;

- prejudiciul de imagine -100.000 euro.

3) A precizat că prezenta acţiune are temei de drept, dispoziţiile art. 538 şi următoarele C.proc.pen. şi art. 268 Legea nr. 303/2022.

Analizând cererea formulată prin prisma materialului probator existent la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor normative incidente în speţă, Tribunalul o găseşte întemeiată în parte pentru următoarele considerente:

01.

Instanța reține prin cererea de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost precizată la solicitarea instanței, la mai multe termene în cursul procesului, că reclamantul a solicitat ca prejudiciu moral suma de 200.000 euro în temeiul dispozițiilor:

- art. 539 – 541 Cod procedură penală, coroborate cu art. 58 si 72 C civil, art. 113 al. 1 din Regulamentul de aplicare a legii numărul 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, și art. 5, art. 6, art. 13 din C.E.D.O, precum și Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, obligarea pârâtului Statul român la plata de daune pentru prejudiciile morale în cuantum de 200.000 euro.

În ceea ce priveşte aceste daunele morale Tribunalul reține că acestea au fost cauzate de măsurile de privare de libertate, cuprinzând daunele solicitate pentru reţinerea pe un termen de 24 de ore (apreciate la un cuantum de 20.000 euro), pentru perioada arestului preventiv (apreciate la un cuantum de 140.000 euro).

- în temeiul art. 1349 Cod civil, cu raportare la art. 6 din CEDO și art. 21 alin. 3 din Constituție, obligarea aceluiaşi pârât la plata de daune morale pentru durata nejustificat de îndelungată a procesului penal - daune cauzate prin declanșarea procesului penal, faza de urmărire penală, camera preliminară, fond, rejudecare, apeluri, recursuri timp de 11 ani. (apreciate la un cuantum de 40.000 euro)

Mai reține tribunalul conform înscrisurilor atașate la dosarul cauzei că prejudiciile morale au fost cauzate de:

 reţinerea sa prin ordonanţa Parchetului DIICOT nr. X/13.12.2012

 de privarea sa de libertate în cadrul dosarului penal nr. X/542012 al Curții de Apel C, în care a fost admisă propunerea de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile,

 ulterior prelungită privarea de libertate în:

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 19.01.2013 până la 17.02.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 17.02.2013 până la 18.03.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 19.03.2013 până la 17.04.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 18.04.2013 până la 17.05.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 18.05.2013 până la 16.06.2013

Tribunalul mai reţine că prin dec. pe. 2108 pronunţată în 16 iunie 2013 de Înalta Curte de Justiție și Casație, în cadrul dosarului numărul 946/54/2013/a1, măsura arestării preventive pentru reclamatul L L a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Tribunalul mai reţine că reclamantul a fost trimis în judecată pentru următoarele infracţiuni: grup infracţional organizat, șantaj, abuz în serviciu contra intereselor personale, conflict de interese, complicitate la delapidare, complicitate la organizarea și desfăşurarea de activităţi ilicite de joc de noroc, adică pentru 6 infracțiuni.

Prin decizia penală X din 24.03.2022 a Înaltei Curți de Casaţie și Justiţie s-a dispus achitarea pentru 5 dintre infracţiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, astfel:

- achitarea reclamantului conform art. 16, al 1, lit. a NCPP pentru infracţiunea - grup infracţional organizat;

- achitarea reclamantului conform art. 16, al 1, lit. b NCPP pentru infracţiunile - abuz în serviciu contra intereselor personale, conflict de interese, complicitate la delapidare

- achitarea reclamantului conform art. 16, al 1, lit. c NCPP pentru infracţiunea de organizare și desfăşurare de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc.

Tribunalul mai reţine faptul că pentru infracţiunea de șantaj și anume pentru 2 acte materiale din cele 3, pentru acesta s-a dispus încetarea procesului penal, conform art. 16, al 1, lit. f NCPP.

02. În ceea ce priveşte daunele materiale, reclamantul a arătat conform cererii de chemare în judecată și ultimei precizări că acestea se împart în:

- cheltuieli de judecată (onorarii, cheltuieli de transport şi diurnă pentru avocaţii angajaţi care au reprezentat interese reclamantului în cauzele penale) – apreciate la un cuantum de 500.000 euro și

- contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat în perioada de 6 luni, când nu a realizat niciun venit, fiind arestat și contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat pentru perioada în care nu a mai fost încadrat în funcția deținută anterior de polițist judiciar – apreciate la un cuantum de 20.000 euro

03. În fapt, Tribunalul reţine că în perioada de 12.12.2012-13.12.2012, după procedurile preliminare şi efectuarea unei perchiziții domiciliare, reclamantul a fost reţinut de DIICOT – Serviciul Teritorial C.

04. Ulterior, în data de 20.12.2013 s-a luat asupra acestuia măsura arestării preventive care a durat până pe data 16.06.2013, când a fost dispusă măsura obligării de a nu părăsi țara.

05.

Toate aceste măsuri cu caracter preventiv, au fost luate ca urmare a faptului că reclamantul a fost pus sub urmărire penală şi mai apoi trimis în judecată sub acuzaţia de a fi săvârşit infracţiunile de grup infracţional organizat, șantaj, abuz în serviciu contra intereselor personale, conflict de interese, complicitate la delapidare, complicitate la organizarea și desfăşurarea de activităţi ilicite de joc de noroc.

06. Prin sentința penală, X din 06.12.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul numărul X/63/2014 a fost achitat reclamantul pentru 5 infracțiuni și condamnat pentru o infracțiune.

07. Prin decizia penală, numărul X din 17.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel C în dosarul numărul X/63/2014, s-a desființat în totalitate, sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță Tribunalului Dolj.

08. Tribunalul Dolj a declinat cauza în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere faptul că unul dintre inculpați a dobândi calitatea de senator.

09. În prima instanță, Înalta Curte de Justiție și Casație prin sentința penală numărul X din 24 martie 2022, în dosarul X/63/2014* s-a dispus

- achitarea reclamantului conform art. 16, al 1, lit. a NCPP pentru infracţiunea - grup infracţional organizat;

- achitarea reclamantului conform art. 16, al 1, lit. b NCPP pentru infracţiunile - abuz în serviciu contra intereselor personale, conflict de interese, complicitate la delapidare

- achitarea reclamantului conform art. 16, al 1, lit. c NCPP pentru infracţiunea de organizare și desfăşurare de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc.

Tribunalul mai reţine faptul că pentru infracţiunea de șantaj și anume pentru 2 acte materiale din cele 3 pentru care a fost trimis în judecata, pentru acesta s-a dispus încetarea procesului penal, conform art. 16, al 1, lit. f NCPP.

10. În apel, conform deciziei penale numărul 53 din 19 iunie 2023, în dos. X/1/2022, Înalta Curte de Justiție și Casație a menținut hotărârea respingându-se apelul reclamantului.

11.

DAUNELE MORALE solicitate de reclamant se împart în 3 categorii și anume despăgubiri cauzate de măsurile privative de libertate, despăgubiri cauzate de durata excesivă a procesului și despăgubiri cauzate de vătămarea dreptului la onoare și reputație, precum și a dreptului la imagine, Tribunalul urmând a le analiza pe fiecare în parte:

12. Referitor la despăgubirile cauzate de măsurile privative de libertate

13.

Tribunalul reţine că potrivit art. 539 C. proc. pen., în forma în vigoare în perioada în care reclamantul a fost reţinut şi respectiv, arestat preventiv, „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei”.

14.

Prin Decizia nr. 136 din 03.03.2021 pronunţată de Curţii Constituţionale a României s-a stabilit că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

15.

Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

16.

Ulterior, prin Decizia nr. 1/2023 privind examinarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală.

17.

În lumina acestei interpretări, care este obligatorie pentru instanţe, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul constată că în cauza de faţă reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru măsurile privative de libertate, având în vedere că pentru 5 din cele 6 infracţiuni pentru care a fost pus sub acuzare a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1), lit. a, b si c) C. proc. pen.

18. Apărările pârâtului din întâmpinare potrivit cărora în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu pot fi reţinute.

19.

În acest sens, Tribunalul constată că, în Decizia nr. 136 din 03.03.2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României, anterior menţionată, s-a arătat în par. 32, faptul că art. 539 din Codul de procedură penală, a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală.

Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul Cod civil.

20.

Curtea a arătat în continuare faptul că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (s-a făcut trimitere la Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20).

21.

Prin urmare, art. 539 C. proc. civ. reglementează o răspundere obiectivă a statului, care este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri, ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate.

22.

Orice diferenţiere sub acest aspect este lipsită de relevanţă, pentru că temeiul răspunderii obiective a statului este obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei, în sensul de a veghea ca nicio persoană să nu fie reţinută ori arestată pentru o infracţiune pentru care nu a săvârşit-o, în caz contrar fiind pasibil să plătească persoanei respective daune interese pentru prejudiciul adus prin luarea acestor măsuri.

23.

Faţă de aceste considerente, nici susţinerile potrivit cărora pentru reclamant s-a dispus și încetarea procesului penal pentru 2 acte materiale din cele 3, pentru infracțiunea de șantaj, nu pot înlătura dreptul de despăgubire al reclamantului din prezenta cauză, ceea ce se analizează în cauza prezentă nu este răspunderea unei anumite instituţii a statului (în cauză cea care a luat măsura preventivă), ci răspunderea statului în ansamblul său, statul fiind răspunzător de daunele provocate prin luarea măsurilor preventive.

24.

Referitor la dreptul persoanei arestate în cursul unui proces care s-a finalizat printr-o soluţie de achitare, în considerentele Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale a României s-a reţinut că măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei.

Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată.

Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză.

Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.

Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate.

Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia (par. 37).

25.

În fine, în par. 3 al aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională a României arată că dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat ori neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal.

Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.

Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei).

Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită.

26.

Faţă de toate aceste considerente, Tribunalul conchide că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru măsurile privative de libertate suferite pe parcursul procesului penal şi urmează să stabilească în cele ce urmează întinderea acestora.

27. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ÎNTINDEREA DAUNELOR MORALE, acestea cuprind daunele solicitate pentru reţinerea pe un termen de 24 de ore (apreciate la un cuantum de 20.000 euro) și pentru perioada arestului preventiv (apreciate la un cuantum de 140.000 euro).

28.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi a raportul de cauzalitate, în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), şi Tribunalul consideră că la stabilirea existenței prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

29.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

30.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

31. Prejudiciul suportat de reclamant este astfel unul moral și constă în atingerea adusă dreptului la libertate, astfel cum s-a reţinut anterior.

32. În ceea ce privește întinderea despăgubirii, Tribunalul reține că nu există de lege lata în un mod concret de evaluare a daunelor morale, stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind exclusiv lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

33.

În cauză trebuie reţinut faptul că răspunderea statului nu este angajată pentru un caz de încălcare a legii penale în momentul luării măsurilor privative de libertate, ci pentru a se da o reparaţie pentru prejudiciul adus libertăţii individuale prin luarea măsurilor privative de libertate, care se constată la finalul procesului că nu erau necesare,

34. Mai mult decât atât, indiferent care este temeiul răspunderii civile delictuale, aceasta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei pentru cel prejudiciat.

35. Tribunalul reține conform înscrisurilor atașate la dosarul cauzei că prejudiciile morale au fost cauzate de:

 reţinerea reclamantului prin ordonanţa Parchetului DIICOT nr. X/13.12.2012

 de privarea sa de libertate în cadrul dosarului penal nr. X/542012 al Curții de Apel C, în care a fost admisă propunerea de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile,

 ulterior prelungită privarea de libertate în:

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 19.01.2013 până la 17.02.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 17.02.2013 până la 18.03.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 19.03.2013 până la 17.04.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 18.04.2013 până la 17.05.2013

- dosarul X/54/2013 al Curții de Apel C prin care s-a prelungit măsura arestării preventive față de reclamant pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 18.05.2013 până la 16.06.2013

toate aceste privări de libertate finalizându-se cu achitarea reclamantului, pentru 5 infracțiuni pentru care fusese trimis în judecată prin rechizitoriu, fiind considerat in rechizitoriu ca liderul grupării infracționale, presiunea asupra acestuia fiind cu atât mai mare.

Tribunalul mai reţine că prin dec. pe. 2108 pronunţată în 16 iunie 2013 de Înalta Curte de Justiție și Casație, în cadrul dosarului numărul X/54/2013/a1, măsura arestării preventive pentru reclamatul L L a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

36.

Este lipsit de îndoială faptul că reclamantul a suferit o traumă emoţională pronunţată, prin luarea asupra sa a acestor măsuri privative de liberate, în condiţiile în care, aşa cum s-a dovedit, nu se făcea vinovat de faptele pentru care a fost acuzat, însă Tribunalul apreciază că suma totală de 160.000 euro, apreciată de acesta ca fiind echivalent al prejudiciului moral astfel încercat este excesivă prin raportare la prejudiciul moral suferit şi la nevoia de reparaţie, inclusiv patrimonială, a acestui prejudiciu moral.

37.

În această ordine de idei, Tribunalul va avea în vedere la stabilirea întinderii despăgubirii cuvenite caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale cărora le-a fost cauzat prejudiciul şi, fiind vorba despre lezarea unor valori fără conținut economic, repararea prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

38.

Luând în considerare toate aceste aspecte, Tribunalul apreciază că suma de 20.000 euro reprezintă o reparaţie pecuniară proporţională cu prejudiciul suferit acesta fiind ținut cel mai mult în arest preventiv, dintre toate persoanele care au fost acuzate.

39. Pe cale de consecinţă, Tribunalul va acorda cu titlu de despăgubiri morale pentru măsurile privative de liberate dispuse în cursul procesului penal suma de 20.000 euro.

40. Referitor la despăgubirile morale cauzate de durata excesivă a procesului

41. Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul român la daune morale în cuantum de 40.000 euro, cererea sa fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 Cod civil, cu raportare la art. 6 din CEDO și art. 21 alin. 3 din Constituție.

42.

Aşa cum s-a arătat şi în încheierea prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției.

43.

În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea) a stabilit că întrucât art. 6 § 1 oferă oricărei persoane dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale, el are ca obiect, în materie penală, să asigure că persoanele acuzate nu fac obiectul unui capăt de acuzare o perioadă prea mare de timp şi să se ia o decizie asupra temeiniciei acestuia [Wemhoff împotriva Germaniei, par. 18; Kart împotriva Turciei, par. 68].

44.

Totodată, art. 13 din Convenţie statuează că: Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

45.

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curte, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil

46.

Astfel Curtea a arătat că art. 13 garantează o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale prin care să se poată formula plângere pentru încălcarea obligaţiei prevăzute la art. 6 § 1, de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil [Kudla împotriva Poloniei, par. 156, citată în Soare împotriva României, par. 34], fără însă a garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit [Ciocodeică contra României, par. 88].

47.

Prin urmare, în condiţiile în care durata perioadei în care o persoană este pusă sub acuzare depăşeşte limitele unui termen rezonabil, se încalcă garanţiile art. 6 par. 1 din Convenţie, astfel că persoanei acuzate trebuie să i se recunoască în cadrul procedurilor judiciare interne o cale de acces la instanţă pentru a putea solicita şi dovedi prejudiciul pe care l-a încercat şi a solicita despăgubiri pentru acest prejudiciu.

48.

Pe cale de consecinţă, chiar dacă nu există în dreptul intern o dispoziţie specială care să asigure accesul la instanţă pentru prejudicii izvorâte din încălcarea dreptului la judecarea într-un termen rezonabil, o astfel de cerere trebuie declarată admisibilă în lumina dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii arătate anterior.

49.

În lumina acestor considerente, Tribunalul constată că în cauza de faţă durata procedurilor judiciare finalizate prin achitarea reclamantului din prezenta cauză s-a întins pe o perioadă de 11 ani, respectiv din data de 12.12.2012, când au fost declanşată procedura şi până în data de 19.06.2023, când s-a pronunţat decizia penală definitivă de către Înalta Curte de Justiție și Casație.

50.

În privinţa daunelor cuvenite reclamantului pentru durata excesivă, nerezonabilă a procesului penal în care a fost cercetat, Tribunalul reţine cu titlu de principiu că acestea trebuie stabilite astfel încât să se asigurare un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu, impunându-se a fi avute în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic.

51.

Referitor la consecinţele pe care prelungirea procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-a avut asupra reclamantului, Curtea apreciază că este incontestabil că viaţa acestuia a suferit schimbări radicale raportat la durata de aproape 11 ani a procesului penal, acesta fiind nevoit să se supună rigorilor procedurale pe toată durata procesului penal, să se prezinte în instanţă sau la alte autorităţi ori de câte ori era necesar, ceea ce a creat în mod cert efecte negative asupra vieţii cotidiene a acestuia şi de asemenea asupra stării sale psihice, incertitudinea în ceea ce priveşte deznodământul procesului penal fiind de asemenea de natură a produce un disconfort emoţional puternic.

52.

Procesul penal în privința reclamantului a durat mai mult decât în privința celorlalte persoane care ar fi fost considerate ca făcând parte din grupul infracțional organizat, la starea sa psihică și la stresul emoțional contribuind și faptul că reclamantul era considerat liderul grupului infracțional organizat.

53.

Prin urmare, Tribunalul apreciază că durata procesului penal, care s-a întins pe aproape 11 ani, a fost de natură a conduce la încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, drept prevăzut de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea căruia statul este obligat să creeze un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

54.

În ceea ce priveşte daunele morale constând în vătămarea dreptului la onoare și reputație, precum și a dreptului la imagine prin acuzațiile formulate la adresa sa, reparaţia prejudiciului cauzat prin printr-un proces penal pornit pe nedrept împotriva sa si umilinţa la care a fost supus Tribunalul reține că au fost invocate ca efecte ale duratei procesului penal faptul că i-a fost afectată imaginea prin publicarea în ziare locale și naționale, dar și în televiziune a numelui său și a faptului ca ar fi un infractor, fiindu-i încălcată prezumția de nevinovăție; cursul modificat al vieţii de familie deteriorat de imposibilitatea de a fi permanent lângă copiii săi minori; pierderea concomitentă a unui părinte măcinat de o boală grava ca urmare a suferinţei a ceea ce i se întâmplat; decredibilizarea din punct de vedere al integrității și ca profesionist în domeniu; activitatea firmei pe care o administra, care a intrat in declin după data trimiterii sale in judecata; imposibilitatea avansării profesionale.

55. Tribunalul nu poate reţine ca efecte ale duratei excesive a procesului penal aspectele legate de activitatea organismelor de presă deoarece statul român nu poate fi tras la răspundere pentru activitatea pe care acestea au înţeles să o desfăşoare.

56.

Este necesar să se facă o distincție între pe de o parte răspunderea presei, pentru modul în care reflectă în media, în mod obiectiv sau din contră în mod părtinitor, cu încălcarea prezumpției de nevinovăție, informații de interes public cu privire la mersul unor anchete penale în curs și pe de altă parte, răspunderea statului pentru durata excesivă a procesului penal.

57.

În cazul în care presa înţelege să prezinte şi să comenteze dosarele penale aflate în curs, în mod subiectiv, iar prin aceasta aduce atingere drepturilor persoanelor anchetate, aceasta este cea care se face vinovată pentru faptele sale, astfel că nu există un raport de cauzalitate între desfăşurarea procesului penal şi modul în care presa, prin fapte proprii, a adus atingere imaginii publice a persoanei anchetate.

58.

În consecință, instanța va respinge cererea formulată de reclamant cu privire la faptul că i s-a încălcat dreptul la onoare și reputație, precum și a dreptului la imagine, statul nefiind persoana care ar trebui să repare acest prejudiciu, ci persoanele care au adus o vătămare drepturilor reclamantului.

59.

Toate celelalte aspecte invocate de reclamant referitoare la durata de 11 ani a procesului penal, sunt de natură a crea o suferinţă care s-a manifestat pe întreaga perioadă a procesului penal şi care sunt astfel consecinţa duratei excesive a acestuia, astfel că urmează să acorde acesteia daune morale în acest sens.

60.

În privinţa cuantumului daunelor cuvenite reclamantului pentru durata excesivă a procesului penal în care a fost cercetată, Tribunalul reţine cu titlu de principiu că acestea trebuie stabilite astfel încât să se asigurare un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu, impunându-se a fi avute în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic.

61.

Luând în considerare toate aceste aspecte, Tribunalul apreciază că suma de 20.000 euro reprezintă o reparaţie pecuniară ce corespunde criteriilor evocate anterior şi este de natură a repara prejudiciul cauzat în concret reclamantului, ca urmare a duratei excesive a procedurilor penale derulate împotriva sa, fără însă a reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.

62. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE DAUNELE MATERIALE SOLICITATE, acestea se împart în:

63.

Cu privire la prejudiciul material instanța reține că la dosarul cauzei au fost depuse de la filele 111 – 169, vol I, bonuri din perioada mai 2017 – februarie 2021 fără ca reclamantul, prin avocat, să dovedească destinația pentru fiecare bon în parte - localitatea si instanța unde s-a prezentat și termenul de judecata la care a participat.

64.

Instanța reține ca fiind dovedită suma de 7.254 euro prin contract de asistență juridică încheiat de reclamant cu societatea de avocați Z R P pentru dosarul de urmărire penală X/D/P/2011 și cererile de liberare (f. 173-174 vol I).

La fila 175 sunt detaliate serviciile avocațiale din perioada 09.02.2013 – 07.03.2013 ca fiind reprezentare juridică, termen de judecată Înalta Curte de Justiție și Casație, recurs prelungire, măsură arestare preventivă, redactare memoriu cerere de trimitere a dosarului de urmărire penală la alt parchet, adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație, cereri liberare provizorie sub control judiciar, asistență inculpat la propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive fond redactare, memoriu adresat Procurorului general, redactare cerere de liberare provizorie, studiu jurisprudența, admisibilitate în principiu, asistență inculpat la Curtea de Apel C.

65.

În volumul III, la fila 221, este descrisă situația cheltuielilor cu deplasări și asistență judiciară începând cu decembrie 2012 pana în iunie 2023 descriind reclamantul faptul că a acordat onorariul avocatului R I, în cuantum de 10.000 lei fără a se depune contractul de asistență juridică cu acesta și chitanța prin care să dovedească efectuarea acestor cheltuieli.

De asemenea, a mai arătat că pentru avocat și pentru el, acesta a efectuat cheltuieli privind masa, de asemenea, fără a se face vreo dovadă în acest sens.

66. Se mai arată că pe parcursul dosarului penal a acordat un onorarii a în cuantum de 40.000 euro pentru avocați T, R, P, R, D, G, D, G P, V, de asemenea, fără a se face vreo dovadă în acest sens.

67. Nici cheltuielile în cuantum de 10.000 euro, pe care acesta pretinde că le-a realizat reprezentând întocmirea documentelor - copii legalizate, cheltuieli de taxe de timbru nu au fost dovedite de către acesta.

68.

De asemenea, acesta mai solicită și drepturile salariale, însă instanța reține că prin adresa de la IPJ de la fila 176 vol III s-a făcut dovada că acesta a fost repus în funcția deținută anterior, respectiv ofițer specialist II în cadrul serviciului de investigații a criminalității economice, Biroul investigații complexe în toate drepturile avute la data suspendării raportului de raporturilor de serviciu/punerii la dispoziție, inclusiv de compensarea celor de care a fost privat pe perioada suspendării raporturilor de serviciu/punerii la dispoziție.

Tribunalul reține că orice altă solicitare cu privire la drepturile salariale sunt de competența instanței civile - litigii de muncă, reclamantul chiar arătând pe parcursul procesului că se va adresa instanței respective.

69.

La termenul din data de 19 decembrie 2012 s-a discutat propunerea de arestare preventivă a reclamantului L L I.

Prin încheierea de la fila 66 volum 3, acesta făcând dovada că a fost prezent în sală la acest termen, asistat de avocații D C, M M și T A.

Însă reclamantul nu a făcut dovada vreunei cheltuieli cu acești avocați, nefiind depus niciun contract de asistență sau vreo chitanță privind acordarea onorarilor de avocat.

Instanța mai reține că toate cheltuielile judiciare efectuate în acest dosar au rămas în sarcina statului.

70.

La termenul din data de 15 ianuarie 2013 s-a discutat propunerea de prelungire arestare preventivă a reclamantului L L I.

Prin încheierea de la fila 9, volum 3, acesta făcând dovada că a fost prezent în sală la acest termen, asistat de avocații D C, M M și T A.

Însă reclamantul nu a făcut dovada vreunei cheltuieli cu acești avocați, nefiind depus niciun contract de asistență sau vreo chitanță privind acordarea onorarilor de avocat.

71.

La termenul din data de 12 februarie 2013(fila 50 vol III), reclamantul a fost prezent la Curtea de Apel C pentru judecarea cererii având ca obiect prelungire durată arestare preventivă, acesta fiind asistat de avocat D V însă reclamantul nu a făcut dovada vreunei cheltuieli cu acest avocat, nefiind depus niciun contract de asistență sau vreo chitanță privind acordarea onorariului de avocat pentru D V.

72.

La termenul din data de 14 martie 2013 (fila 98 vol III) s-a luat în discuție din nou propunerea de prelungire arestare preventivă a reclamantului, acesta fiind asistat de avocat D V.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunui contract de asistență juridică sau vreo chitanță privind acordarea onorariului avocatului D V.

73.

La termenul din data de 10.

Mai 2013. (fila 21 vol III) s-a luat în discuție din nou propunerea de prelungire arestare preventivă a reclamantului, acesta fiind asistat de avocat D V și M M.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunui contract de asistență juridică sau vreo chitanță privind acordarea onorarilor pentru acesti avocați.

74.

Instanța reține că primul dosar la instanță a fost X/63/2014 la Tribunalul Dolj care a soluționat cauza, dar Curtea de Apel C, rejudecând a trimis cauza la rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului Dolj.

Prin sentința nr.

X/10.02.2021, Tribunalul Dolj a declinat cauza la Înalta Curte de Justiție și Casație având în vedere calitatea de senator a unuia dintre inculpați, aceasta fiind instanța care a judecat în fond cauza, iar ulterior apelul a fost judecat de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Justiție și Casație.

75.

Tribunalul mai reține că, prin sentința penală nr. 694 din 06.12.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul numărul X/63/2014, reclamantul a fost obligat la suma de 4.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat(f. 42 vol.

III).

Astfel, astfel, instanța reține că fiind dovedită această sumă urmând a fi obligat pârâtul la această sumă.

76.

Instanța mai reține că prin sentința penală.

X/25.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, a fost obligat reclamantul la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, însă aceste cheltuieli au fost acordate în virtutea menținerii faptelor de șantaj, prin această sentință doar încetând procesul penal cu privire la această faptă.

Aceeași soluție se va menține și cu privire la cheltuielile dispuse în apel de Înalta Curte de Justiție și Casație atunci când a fost obligat reclamantul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, fiind menținută soluția instanței de fond, respingându-se apelul ca nefondat al reclamantului.

77.

Astfel, deși reclamantul a solicitat 500.000 daune materiale, fără a fi detaliate și dovedite, instanța reține că sumele care au fost dovedite de reclamant sunt cheltuielile privind onorariul de 7.254 euro conform contractului de asistență juridică încheiat de reclamant cu societatea de avocați Z R P pentru dosarul de urmărire penală X/D/P/2011 și cererile de liberare și suma de 4.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat la care a fost obligat acesta prin sentința penală nr. 694 din 06.12.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul numărul X/63/2014.

Pe cale de consecinţă, Tribunalul va acorda cu titlu de despăgubiri materiale pentru măsurile privative de liberate dispuse în cursul procesului penal suma de 7.254 euro, în echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, și suma de 4.000 lei cu titlul de daune materiale.

78.

În ceea ce privește contravaloarea veniturilor pe care reclamantul le-ar fi realizat în perioada de 6 luni, când nu a realizat niciun venit, fiind arestat și contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat pentru perioada în care nu a mai fost încadrat în funcția deținută anterior de polițist judiciar Tribunalul reține că în conformitate cu răspunsul IPJ O de la fila 176, vol III, reclamantul a fost repus pe funcția deținută anterior, respectiv ofițer specialist II în cadrul Serviciului de investigare a criminalității economice în toate drepturile avute la data suspendării raporturilor de serviciu/punerii la dispoziție, inclusiv de compensarea celor de care a fost privat pe perioada suspendării raporturilor de serviciu/punerii la dispoziție.

79. Tribunalul mai reține că orice chestiune litigioasă care derivă din aceste raporturi sunt raporturi de muncă, astfel că reclamantul se poate adresa în termenele prevăzute de lege la instanțele de litigii de muncă.

80. Cheltuielile de judecată

81.

Având în vedere că pârâtul este partea care a pierdut procesul, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., acesta urmează să fie obligat să plătească reclamantului cheltuielile de judecată necesitate de prezenta procedura judiciară, cheltuieli care constau în onorariul de avocat în cuantum de 3.500 lei (conform dovezii depuse la dosar, respectiv chitanţa nr. 86/12.04.2024 (fila 204 – vol.

II), precum și onorariul de avocat în cuantum de 3.500 lei (conform dovezii depuse la dosar, respectiv chitanţa nr. 102/09.08.2024 (fila 231 – vol.

III).

Data publicarii pe portal: 04.02.2025