Sentință civilă nr. 383 din 31.05.2024

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal la nr.

X/104/2022, reclamanta P C BMA SRL a chemat în judecată pârâtul Municipiul S prin Primar, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 388.500 Euro reprezentând despăgubirile cuvenite reclamantei ca urmarea a exproprierii de fapt a imobilului situat în Municipiul S, str. ; admiterea excepţiei de nelegalitate a HCL nr.

X/12.02.2008, a Caietului de Sarcini anexe la HCL X/12.02.2008 şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008, şi pe cale de consecinţă judecarea prezentei cauze fără a se ţine seama de aceste acte administrative nelegale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că prin HCL nr.

X/12.02.2008 Consiliul Local al Municipiului S a aprobat vânzarea prin licitaţie publică a terenului suprafaţa de 4200 mp ce aparţinea domeniului privai al Municipiului S, situat în Municipiul S, str. (în continuare "imobilul").

Reclamanta a participat la această licitaţie depunând o ofertă privind realizarea unui ansamblu de 5 blocuri de locuit având un nr. de 375 apartamente, o piaţă comunitară cu o suprafaţă de 2944, 90 mp, un Fitness Center cu o suprafaţă de 220 mp, trei etaje de garaje, 375 locuri de parcare, sală de maşini, cameră pentru contuare, încăperi pentru rezervoare de apă şi camera pompelor (în continuare "investiţia").

Licitaţia pentru vânzarea acestui imobil a fost organizată în data de 27.06.2008 conform procesului-verbal încheiat cu ocazia desfăşurării licitaţiei deschise cu selecţie de oferte, precum şi a raportului nr.

X/04.07.2008. în urma licitaţiei, oferta reclamantei a fost declarată câştigătoare.

În data de 09.07.2008 între reclamantă în calitate de cumpărător şi Municipiul S în calitate de vânzător a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X (Anexa 1) privind suprafaţa de 4.200 de mp intravilan pentru un preţ de 388.500 Euro.

Conform art. 6.2 lit. c) din Caietul de Sarcini anexă la H.C.L nr.

X/12.02.2008 reclamanta avea obligaţia să obţină autorizaţia de construire în vederea realizării investiţiei şi să o finalizeze, conform proiectului aprobat, în termen de 1 an de zile de la data obţinerii autorizaţiei sub sancţiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând preţul de cumpărare.

La data de 11.03.2009, reclamanta a obţinut autorizaţia de construire nr. 92 cu valabilitate de 12 luni, timp în care trebuiau începute lucrările de execuţie, iar durata execuţiei de lucrări era de 24 luni.

Având în vedere că în perioada 2008-2013 a avut loc criza economică mondială, denumită şi "Marea Recesiune ", criză ce a început să producă efecte în România chiar din luna iulie 2008, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a mai finaliza investiţia în termen de un an de la obţinerea autorizaţiei de construire.

Reclamanta a fost împiedicată să realizeze investiţia propusă şi datorită faptului că parcela de pe str. unde urma să se realizeze investiţia are o singură cale de acces.

Cu alte cuvinte, accesul autovehiculelor urma să se realizeze prin intermediul unui drum fără ieşire.

Or, având în vedere tipul şi mărimea investiţiei este evident că aceasta ar fi generat un trafic auto considerabil.

De altfel, prevăzând acest aspect, reclamanta a inclus în investiţie şi un număr de 375 de locuri de parcare.

În condiţiile în care investiţia ar fi generat un asemenea surplus de trafic, reclamanta s-a adresat Primăriei în vederea găsirii unei soluţii la această probleme.

De altfel, în data de 22.05.2012, un reprezentant al reclamantei a purtat discuţii cu reprezentaţii Primăriei în acest sens, însă fără a primi un răspuns concret din partea pârâtului.

Menţionează că pentru construirea investiţiei era absolut necesar să se implementeze o soluţie pentru gestionarea surplusului de trafic, aspect dovedit chiar de acţiunile Primăriei care la acest moment (după ce a devenit interesată de acest teren) a modificat lăţimea străzii Palatul Copiilor pentru a asigura un acces rutier corespunzător atât la parcela în cauză, cât şi la Palatul Copiilor, care se află chiar în faţa parcelei şi este în funcţiune.

Rezultă, deci, că independent de criza financiară ce a afectat în mod grav activitatea reclamantei, construirea investiţiei a fost afectată în mod grav şi iremediabil de imposibilitatea implementării unei soluţii pentru gestionarea surplusului de trafic ce ar fi fost generat de investiţia propusă.

Precizează că a fost interesată în găsirea unei soluţii pentru această problemă şi a depus demersurile pe care le avea la dispoziţie pe lângă pârât în vederea implementării şi adoptării unei soluţii viabile, însă pârâtul nu a fost interesată de rezolvarea acestui aspect.

Astfel, în data de 29.12.2010 reclamanta a elaborat prin intermediul unei societăţi de arhitectură (respectiv A C) o propunere de reamenajare (Anexa 2) a terenului pentru gestionarea surplusului de trafic ce urma a fi generat de investiţia propusă.

În 25.05.2012, reclamanta a înaintat pârâtului o Adresă (Anexa 3) prin care a reiterat faptul că proiectarea străzii nu este optimă pentru volumul de locuinţe şi că suprafaţa unitară a locuinţelor ar trebuie redusă.

Reclamanta a înaintat odată cu adresa 2 copii ale Proiectului Investiţiei Modificat, modificare prin care a propus:

Simplificarea proiectului Străzii E I, reducând numărul posibil de întoarceri pe celălalt sens de la intersecţia cu Strada C de la 4 la 1; Extinderea secţiunii transversale programată pentru Strada E I până Ia 14 metri, prevăzând dublu sens de circulaţie, spaţiu de parcare şi două trotuare, câte unul pentru fiecare parte a carosabilului, subliniind prelungirea acesteia până la intersecţia cu Strada Pr A M;

Alinierea Străzii E I cu partea din faţă a Palatului Copiilor, construit deja şi situat vis a vis de parcela pentru care este emisă Autorizaţia de Construcţie în discuţie,

Conexiunea clădirii la reţelele de infrastructură publice existente: drumuri rutiere, salubrizare, energie electrică, apă, telefon şi gaze naturale; O nouă geometrie a parcelei în sensul redelimitării parcelei pe care s-a proiectat imobilul.

Luând în considerare că limitele la Est şi Vest sunt drumuri aflate în proprietate municipală, se propune redefinirea acestor limite fără ca acest lucru să determine schimbări în ceea ce priveşte suprafaţa totală a parcelei nici în ceea ce priveşte suprafaţa proprietăţii municipale.

Acelaşi Proiect Modificat (Anexa 4) a fost înaintat Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", având în vedere că o echipă de arhitecţi din cadrul acestei Universităţi se ocupa la acel moment de elaborarea Planului Urbanistic Generala al Municipiului S.

Pentru o mai bună înţelegere a modificărilor propuse de reclamanta Proiectului iniţial ataşăm o prezentare a Proiectului (Anexa 5) unde la pagina 12 se poate observa prin comparaţie geometria Proiectul Iniţial versus geometria Proiectului Modificat.

De asemenea, în data de 05.05.2016 reprezentaţii reclamantei şi ai pârâtului au ajuns la o înţelegere verbală concretizată prin Schema ataşată (Anexa 6) privind încheierea unui schimb pentru anumite parcele pentru a putea pune în practică soluţia propusă de reclamanta.

În acest a fost ataşată o prezentare (Anexa 7) în care se poate observa cu claritate schimbul de parcele propuse de reclamanta.

De altfel, reclamanta negociase deja achiziţionarea a încă două parcele de teren, care sunt marcate cu haşurare albastră în prezentare ataşată. Aceste achiziţii ar fi permis prelungirea străzii Palatul Copiilor până la Strada C.

Din acest motiv, în prezentare, subparcela B este extinsă la strada din jurul clădirii circulare din spatele parcelei.

În acest fel, se puteau proiecta două căi de acces la garaj, unul dinspre strada Palatul Copiilor şi celălalt dinspre celălalt drum.

În plus, în Proiectul Modificat numărul de apartamente a fost redus considerabil, de la 375 la 248.

Din păcate, aceste înţelegeri nu au fost niciodată formalizate, pârâtul refuzând să colaboreze cu reclamanta în acest sens.

În plus, este important să se menționeze, că deşi investiţia nu a fost realizată în termenul de un an, Municipiul S nu a întreprins nicio acţiune împotriva reclamantei până în anul 2017 când a introdus pe rolul Tribunalului Olt o cerere de chemare în judecată înregistrată sub nr.

X/104/2017 prin care a solicitat:

"să se constate intervenită rezilierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 09.07.2008 fără restituirea sumei achitate, reprezentând preţul de cumpărare şi să se dispună evacuarea terenului ocupat de aceasta ".

Reclamanta a formulat întâmpinare împotriva acestei cereri de chemare în judecată prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a Municipiului S, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Prin Sentinţa nr. X din 31.07.2017, Tribunalul Olt a admis excepţia invocată de reclamanta şi a respins ca prescris dreptul la acţiune al reclamantului Municipiul S reprezentat prin primar, în contradictoriu cu reclamanta.

Împotriva acestei Sentinţe a formulat apel Municipiul S prin primar, iar prin Decizia nr. X din 29.11.2017, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de Municipiul S, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei Decizii a formulat recurs prin care a solicitat:"admiterea recursului astfel cum a fost formulat având în vedere faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind clauzele contractuale (clauzele privind pactul comisoriu şi clauza penală); normele de drept privind interpretarea acţiunii în constatare şi normele de drept privind prescripţia unui drept de creanţă".

Prin Decizia nr. 309, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta, iar dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt sub nr. X/104/2019.

Prin Sentinţa nr. X pronunţată în data de 24.02.2021 (Anexa 8), Tribunalul Olt a dispus următoarele:

"Admite acţiunea formulată de reclamantul MUNICIPIUL S reprezentat prin PRIMARUL MUNICIPIULUI, în contradictoriu cu pârâta SC P C BMA SRL şi constată intervenită rezilierea contractului de vânzare-cumpărare X/09.07.2008 autentificat de BNP C V, fără restituirea sumei achitate, reprezentând preţul de cumpărare.

Dispune evacuarea pârâtei de pe terenul ocupat ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Tribunalul Olt".

Reclamanta a formulat apel împotriva Sentinţei nr. X/2021, acesta fiind respins prin Decizia nr. X din data de 17.11.2021 (Anexa 9) pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

S-a menţionat, totodată, că reclamanta a introdus împotriva pârâtului şi o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat:

„În principal, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008, în principal, pentru cauză ilicită/imorală conform art. 1238 alin. (2) Cod civil (art. 948 vechiul cod civil) pentru faptul că este ilicit sau imoral să impui atingerea unui obiectiv imposibil de atins, situaţia care conduce la aplicarea principiului - ad impossibilium, nulla obligatio, iar în subsidiar pentru obiect imposibil de conform art. l227C.civ. -interpretatper a contrario, iar în subsidiar, în condiţiile în care se va considera că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii absolute a Contractului să constate intervenţia situaţiei impreviziunii, fiind îndeplinite condiţiile acestei instituţii reale şi să se dispună reaşezarea obligaţiilor contractuale".

Această cerere de chemare în judecată a făcut obiectul dos. nr. X/104/2019, fiind respinsă de Tribunalul Slatina prin Sentinţa nr. X pronunţată în data de 14.07.2020 (Anexa 10) rămasă definitivă prin neapelare.

Rezultă, deci, în temeiul art. 6.2 lit. c) din Caietul de Sarcini pârâtul a procedat la exproprierea de fapt a reclamantei în ceea ce priveşte imobilul.

În mod evident, procedând în acest mod, pârâtul a încălcat în mod grav dreptul subscrisei la proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României, cât şi de Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (în continuare "Protocolul).

Astfel, prin dispoziţiile art. 6.2. ale Caietului de Sarcini autorităţile publice au încălcat dreptul de proprietate al subscrisei şi făcându-se aplicarea acestor dispoziţii, reclamanta a suferit o expropriere de fapt, fiind în situaţia de a pierde atât posibilitatea de a realiza proiectul de investiţii precum si proprietatea asupra imobilului, legal dobândită şi în schimbul unui preţ considerabil (respectiv, aprox. 400.000 Euro).

În aceste condiţii, în cauză se impune admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, să se dispună justa despăgubire a reclamantei ca urmare a exproprierii de fapt a imobilului.

Arată că exproprierea de fapt nu este expres reglementată în legislaţia naţională, ci reprezintă mai degrabă o creaţie jurisprudenţială.

Astfel, după cum s-a reţinut şi în doctrină, "Nefiind supusă unei reglementări legale, instanţele de judecată din România s-au ghidat după hotărârile pronunţate de CEDO în această materie si au încercat să echilibreze situaţia juridică ce a luat naştere ca urmare a lipsirii proprietarului de plenitudinea prerogativelor dreptului său de proprietate de către stat, judeţ, municipiu, oraş comună, fără a fi fost parcursă în prealabil procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Aşadar, exproprierea de fapt îşi găseşte aplicabilitatea în cazul în care procedura exproprierii nu este exercitată cu toate că proprietarul este lipsit fie de o parte a prerogativelor dreptului său, fie de toate prerogativele.

In acest context, apreciază că noţiunea exproprierii de fapt tinde să sancţioneze persoanele juridice de drept public ce pot avea iniţiativa procedurii exproprierii pentru cauză de utilitate publică dar, din anumite motive, nu o demarează".

Cu toate acestea, la nivel naţional atât doctrina, cât si jurisprudenţa consideră ca instituţia "exproprierii de fapt" poate fi clasificată drept o formă a răspunderii civile delictuale, o acţiune întemeiată pe această instituţie urmând a fi soluţionată prin raportare şi urmând procedura reglementată pentru o acţiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală.

Acest aspect a fost reţinut în mod constant şi în jurisprudenţa naţională. Astfel, citează Decizia nr. 970/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Rezultă, deci, că prezenta acţiune poate fi calificată drept o acţiune în răspundere civilă delictuală în care fapta ilicită este reprezentată de exproprierea de fapt a reclamantei motiv pentru care în soluţionarea acesteia instanţa va trebui să aibă în vedere şi bogata jurisprudenţa a Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare "CEDO") cu privire la această instituţie.

De asemenea, în ceea ce priveşte dreptul aplicabil în prezenta cauză, reclamanta indică dispoz. art. 5 alin. (5)-(6) din C. Civ.

Astfel, ţinând cont că exproprierea de fapt a reclamantei s-a produs în data de 17.11.2021, (dată la care Sentinţa nr.

X/2021 pronunţată Tribunalului Dolj prin care s-a constatat intervenită rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/09.07.2008 autentificat de BNP C V fără restituirea sumei achitate a rămas definitivă) consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 C.civ. noul Cod Civil.

De asemenea, după cum s-a stabilit în doctrină:"[...] angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie şi, mai mult, a întregii răspunderi delictuale face necesară existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile ".

Susţine că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru reţinerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, după cum se va arăta în continuare.

Pârâtul în mod nelegal a procedat la exproprierea de fapt a reclamantei, îndeplinirea condiţiei existenţei faptei ilicite.

În prezenta cauza, fapta ilicită a pârâtului constă în exproprierea de fapt a reclamantei în ceea ce priveşte imobilul fiind încălcat art. 44 din Constituţia României.

Iar, potrivit art. 1 din Protocol:„ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor".

Prin urmare, după cum a reţinut chiar CEDO prin Decizia pronunţată în cauza Marckx împotriva Belgiei:„[…] Recunoscând că orice persoana are dreptul ta respectarea bunurilor sale, art. 2 garantează, în esenţă, dreptul de proprietate.

Aceasta este impresia clară lăsată de cuvintele «bunuri» şi «folosinţa bunurilor» (în limba franceză: «biens», «propriété», «usage des biens»); lucrările pregătitoare («travaux préparatoires»), la rândul lor, confirma acest lucru în mod neechivoc: autorii au folosit constant «dreptul de proprietate» sau «dreptul la proprietate» pentru a descrie obiectul proiectelor succesive care au fost anterioare prezentului art.

I. într-adevăr, dreptul de a dispune de bunurile proprii constituie un aspect tradiţional şi fundamental al dreptului de proprietate [...]"

După cum este de notorietate, art. 1 din Protocol cuprinde trei reguli distincte.

Astfel, prima regulă, care figurează în prima teză a primului paragraf, are un caracter general şi enunţă principiul dreptului la respectarea bunurilor.

Cea de a doua regulă, cuprinsă în a doua teză a primului paragraf, se referă doar Ia privarea de ..proprietate" si face obiectul anumitor condiţii.

Cea de a treia regulă, prevăzută la al doilea paragraf, recunoaşte faptul că statele contractante au dreptul, inter alia, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general [A se vedea în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele: Sporrong şi Lônnroth împotriva Suediei, pct. 61 ; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; J.A.

Pye (Oxford) Ltd şi J.A.

Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), pct. 52; Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), pct. 62; Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herfegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 98; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), pct. 44; Broniowski împotriva Poloniei (MC), pct. 134; şi Vistins şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), pct. 93].

Astfel, după cum s-a arătat şi în cadrul situaţiei de fapt reclamanta în urma unei licitaţii publice a achiziţionat imobilul în schimbul sumei de 388.500 Euro.

Este important să sublinieze că această sumă reprezenta valoarea de circulaţie a imobilului la acel moment, reclamanta neplătind un preţ redus pentru achiziţionarea imobilului.

Cu toate acestea, conform art. 6.2 lit. c) din Caietul de Sarcini reclamanta avea obligaţia să obţină autorizaţia de construire în vederea realizării investiţiei şi să finalizeze investiţia, conform proiectului aprobat, în termen de 1 an de zile de la data obţinerii autorizaţiei sub sancţiunea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând preţul de cumpărare.

Prin urmare, deşi reclamanta nu a achiziţionat imobilul la un preţ redus, dreptul său de proprietate este afectat de un pact comisoriu abuziv.

Mai exact, acest pact comisoriu impune în sarcina subscrisei o obligaţie imposibilă, respectiv de a finaliza investiţia (ansamblu de 5 blocuri de locuit având un nr. de 375 apartamente, o piaţă comunitară cu o suprafaţă de 2944, 90 mp, un Fitness Center cu o suprafaţă de 220 mp, trei etaje de garaje, 375 locuri de garaj, sală de maşini, cameră pentru contuare, încăperi pentru rezervoare de apă şi camera pompelor) în termen de un an de la obţinerea autorizaţiei de construire.

În mod evident, reclamanta nu a reuşit să îndeplinească această condiţie (aspect ce se datorează chiar culpei pârâtului care nu a colaborat cu reclamanta în vederea identificării şi implementării unei soluţii pentru gestionarea surplusului de trafic ce ar fi fost generat de către investiţie), iar pârâtul a procedat la aplicarea pactului comisoriu, reclamanta pierzând astfel atât proprietatea imobilului, cât şi preţul plătit pentru acesta.

Un asemenea mecanism nu poate respecta principiul legalităţii, fiind în mod evident abuziv şi arbitrar având în vedere că creează un tratament profund favorabil pârâtului, dezavantajând în mod clar reclamanta.

Mai mult, din lecturarea Caietului de Sarcini şi a contractului se observă cu uşurinţă că nu există nicio sancţiune pentru situaţia în care pârâtul nu şi-ar îndeplini obligaţiile contractuale, doar în sarcina reclamantei fiind reglementate astfel de sancţiuni.

Rezultă, cu evidenţă, că sancţiunea impusă în sarcina reclamantei este profund disproporţionată faţă de neexecutarea pe care o sancţionează.

Mai exact, având în vedere că în situaţia nerealizării investiţiei în termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construire nu se creează niciun prejudiciu pârâtului sau interesului public (ţinând cont că locuinţele, şi restul investiţiilor ce urmau a fi realizate nu urmau a intra în proprietatea Municipiului S pentru a fi valorificate ulterior), o clauză care impune drept sancţiune a neîndeplinirii acestei obligaţii atât rezoluţiunea contractului, cât şi păstrarea întregului preţ este profund abuzivă şi disproporţionată creând un tratament profund preferinţial pârâtului care obţine atât preţul de piaţă al terenului, cât şi terenul.

O asemenea limitare a dreptului de proprietate a reclamantei, drept fundamental care creează un tratament profund disproporţionat pentru partea privată nu poate fi compatibil cu protecţia dreptului de proprietate privată reglementată atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional.

Mai mult, un asemenea mecanism nu este justificat nici din prisma interesului public.

Astfel, având în vedere că investiţia ce urma a fi realizată pe acel teren urma a deveni proprietatea exclusivă a reclamantei, faptul că această investiţie nu a fost realizată nu afectează în niciun mod interesul public.

Interesul public a fost protejat prin achitarea de către reclamantă a preţului de piaţă pentru achiziţionarea imobilului, bani ce au putut fi investiţi de către pârât pentru realizarea de obiective în interesul cetăţenilor.

Lipsa interesului public în aplicarea acestui pact comisoriu nelegal este dovedită şi de faptul că pârâtul nu a acţionat imediat după trecerea perioadei de 1 an, ci la aproximativ 9 ani.

În toată această perioadă pârâta nu a contactat niciodată reclamanta, nu a fost interesată în niciun fel de stadiul investiţiei şi nu a luat absolut nicio măsură care să indice că realizarea investiţiei ar fi fost în beneficiul interesului public.

Lipsa totală de interes a pârâtului pentru investiţie pentru aproximativ un deceniu demonstrează fără urmă de îndoială că nerealizarea acesteia nu afectează interesul public, şi, prin urmare, nu există nicio justificare din acest punct de vedere pentru aplicarea pactului comisoriu nelegal şi exproprierea reclamantei.

Cu alte cuvinte, măsura de expropriere a reclamantei în baza pactului comisoriu nu respectă nici principiul legalităţii si nici nu se justifică din punct de vedere al interesului public.

În aceste condiţii, se află în faţa unei ingerinţe a dreptului de proprietate ce nu este compatibilă cu art. 1 din Protocol.

In ceea ce priveşte condiţia existenţei unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei dezvoltată în jurisprudenţa CEDO [A se vedea în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele: Beyeîer împotriva Italiei (MC), pct. 107; PdiSic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 108J subliniem că după cum s-a reţinut şi în cauza latridis împotriva Greciei (a se vedea pct. 58), această condiţie devine relevantă numai după ce s-a stabilit că ingerinţa în cauză serveşte interesului public, a îndeplinit cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară.

Or, după cum s-a arătat anterior măsura exproprierii dispuse în prezenta cauză nu serveşte interesului public şi nu respectă principiul legalităţii. Prin urmare, nu se mai impune să se analizeze condiţia existenţei unui just echilibru.

Cu toate acestea, menţionează că scopul acestui criteriu este de a stabili, în primul rând, cum şi în ce măsură a fost limitat reclamantul în exercitarea dreptului afectat de ingerinţa reclamată şi care au fost consecinţele adverse ale restricţiei impuse asupra exercitării dreptului reclamantului în situaţia sa.

Ulterior, acest impact este pus în balanţă cu interesul public pe care îl serveşte ingerinţa.

Or, în condiţiile în care, în prezenta cauză reclamanta a fost privată de întreaga proprietate a imobilului fără a exista vreun interes public care să justifice această măsură este evident că nici această condiţie nu este îndeplinită, neexistând vreun just echilibra între interesul public şi dreptul fundamental de proprietate al reclamantei.

Mai mult, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO [a se vede în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele: Sfintele Mănăstiri împotriva Greciei, pct. 71; Platakou împotriva Greciei, pct. 55], îndeplinirea acestei condiţii implică o justă despăgubire, iar preluarea proprietăţii fără plata vreunei sume legate rezonabil de valoarea sa va constitui, în mod normal, o ingerinţă disproporţionată [A se vedea în acest sens hotărârea pronunţată în cauza Vasilescn împotriva României, pct. 65].

În situaţia de faţă reclamanta nu a primit nicio despăgubire ca urmare a măsurii de expropriere.

Astfel, pârâtul a reţinut atât suma ce a reprezentat preţul vânzării (respectiv aproximativ 400.000 Euro), cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Rezultă, deci, ca ingerinţa adusă dreptului de proprietate a reclamantei nu respectă niciuna dintre condiţiile dezvoltate în jurisprudenţa CEDO pentru a fi clasificată drept o ingerinţă compatibilă cu art. 1 din Protocol.

În aceste condiţii, apare drept evidentă concluzia că reclamanta a suferit o expropriere de fapt prin fapta ilicită a pârâtului.

Reclamanta a suferit un prejudiciu constând în preţul plătit pentru imobil ca urmare a faptei ilicite a pârâtului.

Potrivit art. 1357 C.civ:"(l)Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă ".

Iar, potrivit art. 1385 C.civ.:"(I)Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2)Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

(3)Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(4)Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei".

In prezenta cauză reclamanta a suferit un prejudiciu cert care constă în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului ca urmare a măsurii exproprierii de fapt aplicate de către pârât.

În aceste condiţii, cuantumul prejudiciului (respectiv pierderea efectivă suferită de subscrisa) este reprezentat de valoarea preţului plătit de reclamanta pentru achiziţionarea imobilului, respectiv 388.5000 lei.

În plus, după cum s-a arătat si în secţiunea anterioară, existenţa unei juste despăgubiri ca urmare a unei ingerinţe asupra dreptului de proprietate reprezintă o condiţie fundamentală stabilită prin jurisprudenţa CEDO.

Astfel, echilibrul dintre interesul general al comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor individuale fundamentale se realizează, conform jurisprudenţei CEDO în cazul în care despăgubirea plătită persoanei a cărei proprietate a fost luată este legată în mod rezonabil de valoarea sa „de piaţă", stabilită în momentul exproprierii [A se vedea în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele: Pincovâ şi Pine împotriva Republicii Cehe, pct. 53, Gashi împotriva Croaţiei, pct. 41; VistinS şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), pct. 111; Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) (MC), pct. 103; Moreno Diaz Pena şi alţii împotriva Portugaliei, pct. 76].

Rezultă, deci, că şi condiţia existenţei unui prejudiciu cert este îndeplinită în prezenta cauză.

Potrivit art. 1357 C.civ. alin. (2):"(2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Această condiţie este îndeplinită, în mod evident în prezenta cauză având în vedere comportamentul pârâtului care a decis să pună în aplicare pactul comisoriu deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască că acest lucru va duce Ia exproprierea de fapt al reclamantei.

Cu alte cuvinte, deşi pârâtul era conştient că va rămâne atât cu preţul vânzării, cât şi cu proprietatea terenului (în detrimentul subscrisei) aceasta a ales să procedeze la exproprierea în fapt al reclamantei.

Mai mult, pârâtul era conştient că reclamanta nu a putut realiza investiţia şi din cauza faptului că acesta nu a înţeles să colaboreze cu aceasta în vederea identificării unei soluţii pentru gestionarea surplusului de trafic ce ar fi fost generat de investiţia propusă.

In ceea ce priveşte legătură de cauzalitate între fapta ilicită cauzată şi prejudiciul produs, îndeplinirea acestei condiţii în cauză este evidentă având în vedere că dacă pârâtul nu ar fi procedat la exproprierea reclamantei aceasta nu ar mai fi suferit niciun prejudiciu, deoarece dreptul de proprietate asupra terenului ar fi rămas în patrimoniul reclamantei.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

Cu privire la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate, arată că din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 se desprind o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca o excepţie de nelegalitate să fie admisibilă, respectiv:

- actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate să aibă natura unui act administrativ individual;

- excepţia de nelegalitate să fie invocată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei;

- de actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate trebuie să depindă soluţionarea fondului.

În ceea ce priveşte natura juridică a actelor contestate, respectiv HCL nr.

X/12.02.2008, Caietul de Sarcini anexă la HCL X/12.02.2008 şi a Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008 rezultă cu evidenţă că acestea reprezintă acte administrative individuale având in vedere că acestea se adresează unei categorii limitate de persoane (respectiv, persoanele interesate să depună o ofertă în cadrul licitaţiei în cea ce priveşte HCL nr.

X/12.02.2008 şi Caietul de Sarcini) sau unei singure persoane (respectiv, reclamanta în cea ce priveşte Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008).

Or, după cum s-a reţinut şi în jurisprudenţă:"Distincţia intre actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc.

Astfel, actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte ".

În ceea ce priveşte a doua condiţie, excepţia de nelegalitate este invocată în faţa unei instanţe de judecată, care este învestită şi cu soluţionarea prezentului litigiu.

În ceea ce priveşte a treia condiţie precizează că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de repararea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a faptei ilicite a pârâtului de a proceda la exproprierea de fapt al reclamantei prin aplicarea pactului comisoriu reglementat de actele administrative contestate.

Prin urmare, analizarea legalităţii acestor acte administrative reprezintă un aspect esenţial în soluţionarea prezentului litigiu.

Referitor la temeinicia excepţiei de nelegalitate, cu titlu prealabil, subliniază că excepţia de nelegalitate priveşte: dispoziţiile din H.C.L. nr.

X/12.02.2008 privind aprobarea Caietului de Sarcini, precum şi a desfăşurării procedurii de licitaţie cu obligaţia de a introduce în contractul de vânzare, respectiv introducerea în contractul de vânzare a obligaţiei prevăzută la art. 6.2 lit. c) din Caietul de Sarcini; Dispoziţiile art. 6.2 lit. c) din Caietul de Sarcini, anexă la H.C.L. nr.

X/12.02.2008, potrivit cărora cumpărătorul avea obligaţia să obţină autorizaţia de construire în vederea realizării investiţiei şi să o finalizeze conform proiectului aprobat şi avizelor legale, în termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei, sub sancţiunea rezilierii contractului de vânzare cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând preţul de cumpărare; dispoziţiile Contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr.

X/09.07.2008 de BNP V C, potrivit cărora; "Terenul se vinde cu obligaţia respectării prevederilor caietului de sarcini, anexă la Hotărârea Consiliului Local al Mun.

S, jud.

O, nr. 33 din 12.02.2008, privind vânzarea prin licitaţie publică a terenului în suprafaţă de 4200 mp, situate în Mun.

S, str.

E I, nr. 5A, prevederile ofertei depuse cu ocazia licitaţie însoţită de planşele fotografice şi prevederile certificatului de urbanism nr. 16 din 9 ianuarie 2008 emis de Primăria Mun.

S, jud.

O, privind respectarea destinaţiei zonei, respective zonă de locuinţe şi funcţiuni complementare".

Preţul vânzării a fost în cuantum de 388.500 Euro.

Cu alte cuvinte, conform dispoziţiilor menţionate anterior, în situaţia nefinalizării investiţiei în termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construire, contractul de vânzare-cumpărare urma a fi rezoluţionat, pârâtul redevenind proprietarul terenului, păstrând totodată, suma de 388.500 Euro.

Nelegalitatea acestor clauze rezultă cu evidenţă având în vedere dezechilibrul contractual creat prin acestea, respectiv tratamentul profund inechitabil şi disproporţionat impus în sarcina subscrisei faţă de pârât, dar şi încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat atât la nivel constituţional, cât prin Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Având în vedere că încălcarea art. 44 din Constituţia României, respectiv a art. 1 din Protocol a fost tratată pe larg în capitolul 3A din prezenta, în cele ce urmează nu se vor mai relua toate argumentele dezvoltate anterior cu menţiunea că şi în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate susţin în totalitate argumentele dezvoltate în cadrul acelui capitol.

După cum a arătat anterior, fapta ilicită a pârâtului constă în exproprierea de fapt a reclamantei în baza dispoziţiilor contestate prin prezenta excepţie de nelegalitate.

Or, dacă acţiunea efectuată în temeiul acestor dispoziţii reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate al reclamantei, rezultă că şi dispoziţiile în sine sunt contrare art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocol.

Potrivit jurisprudenţei CEDO pentru ca o ingerinţă în dreptul de proprietate să fie compatibilă cu art. 1 din Protocol, aceasta trebuie să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit.

În prezenta cauză, obiectivul urmărit de către pactul comisoriu reglementat prin dispoziţiile contestate nu este unul legitim nefiind susţinut de existenţa vreunui interes public, iar mijloacele utilizate de către pârât nu pot fi considerate proporţionale.

Mai exact, obiectivul pactului comisoriu este reprezentat de reţinerea de către pârât atât a preţului de vânzare a imobilului, cât şi a dreptului de proprietate a imobilului în situaţia în care investiţia nu este realizată în termen de un an de la obţinerea autorizaţiei de construire.

Or, atât timp cât reclamanta a achitat pentru imobil preţul de piaţă de la acel moment, nu există nicio circumstanţă care să justifice existenţa unui interes public cu privire la investiţia ce urma a se efectua pe teren şi, pe cale de consecinţă, care să justifice reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului în cazul în care investiţia nu era realizată într-un anumit termen.

În plus, chiar dacă ar fi existat un interes public în ceea ce priveşte realizarea investiţiei (ipoteză absurdă având în vedere că aceasta urma să devină proprietatea exclusivă a subscrisei), presupusul interes public putea fi protejat prin instituirea unor alte sancţiuni, de exemplu (aplicarea de penalităţi de întârziere).

În niciun caz, nu se poate considera că păstrarea atât a preţului de vânzare (de aprox. 400.000 Euro), cât şi a proprietăţii bunului poate reprezenta o sancţiune proporţională pentru nerealizarea unei investiţii de interes privat.

Totodată, ingerinţa disproporţionat adusă dreptului de proprietate a reclamantei prin instituirea acestui pact comisoriu în lipsa oricărei scop legitim reprezintă o încălcare vădită a principiului legalităţii, respectiv al protecţiei dreptului la proprietate privată.

Rezultă, deci, că simpla reglementare a acestor dispoziţii în cadrul actelor administrative contestate reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţia României şi a art. 1 din Protocol.

Potrivit art. 970 C.civ. 1864:"Convenţiile trebuie executate cu bună-credință.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-unsele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiei, după natura sa ".

Art. 970 alin. (1) C. civ. poate fi interpretat şi aplicat ca fundament normativ al principiul solidarismului contractual.

In faza contractuală, buna-credinţă presupune îndatorirea fiecăruia dintre părţile contractului de a fi rezonabil, echilibrat şi diligent în ceea ce întreprinde şi îşi asumă prin contract şi chiar obligaţia de a reduce proporţiile propriului prejudiciu, în aşa fel încât partenerul contractual să nu fie în postura de a fi obligat la o despăgubire exagerată faţă de riscurile asumate prin contract (obligaţia de abnegaţie).

Prin urmare, parte intrinsecă din obligaţia de executa convenţiile cu buna-credinţă şi din principiul consensualismului este şi principiul proporţionalităţii care reclamă existenţa şi persistenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi între sarcinile şi avantajele care rezultă din contract, pe seama şi respectiv în favoarea părţilor contractante.

Rezultă, deci, că buna-credinţă şi necesitatea concilierii intereselor părţilor contractante fac posibilă şi necesară restabilirea echilibrului între prestaţiile părţilor, instaurând astfel justiţia contractuală.

Astfel, dacă, la momentul formării sau în cursul executării sale, contractul este sau devine inechitabil ori dezechilibrat, el poate fi revizuit sau adaptat de instanţă, care va restabili echilibrul, impunând acele efecte pe care echitatea le dă contractului după natura sa.

Echitatea face parte din contract, aşa cum face parte, de altfel, şi din lege şi din hotărârea judecătorească, fiind nu doar o simplă metodă de interpretare a contractelor, ci o clauză contractuală implicită, ce ţine chiar de natura contractului.

Aşadar, considerând echitatea o clauză implicită în contracte (mai ales în cele de lungă durată sau cu execuţie succesivă), art. 970 alin. (2) C. civ. poate fi un al doilea fundament normativ al teoriei solidarismului contractual.

Judecătorul român poate găsi astfel, în art. 970 alin. (l)-(2) C. civ., temeiul intervenţiei în raporturile juridice dintre părţi, cu deplina respectare a art. 969 C. civ. în intervenţia sa, care are caracter excepţional, judecătorul nu face nimic altceva decât să respecte şi să facă să se respecte drepturile pe care părţile, ele însele, le-au generat în beneficiul fiecăreia dintre ele.

În aceste condiţii, în mod evident, clauzele contestate pot fi calificate drept clauze abuzive şi, pe cale de consecinţă, nelegale având în vedere că încă de la momentul formării contractului au creat un dezechilibru profund şi evident între drepturile şi obligaţiile reclamantei şi drepturile şi obligaţiile intimatului.

În mod evident, prin impunerea acestui tratament vădit inechitabil, aceste clauze sunt contrare bunei-credinţe creând un puternic dezechilibru contractual ce se impune a fi reechilibrat prin intervenţia instanţei şi constatarea nelegalităţii acestora.

Doar în situaţia în care aceste clauze vor fi constatate nelegale se va putea restabili echilibrul între prestaţiile părţilor, fiind mai mult decât clar că reţinerea validităţii acestor clauze va perpetua existenţa profundului dezechilibru contractual deoarece va permite pârâtului să redevină proprietarul terenului, păstrând în acelaşi timp preţul contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, rezultă cu evidenţă că impunerea în sarcina reclamantei în situaţia neexecutări unei obligaţii a unei sancţiuni de genul acesta (respectiv atât rezoluţiunea contractului, cât şi păstrarea întregului preţ) este profund disproporţionată şi prin raportare la prejudiciul suferit de pârât ca urmare a neexecutării obligaţiei de către reclamanta, prejudiciu inexistent ţinând cont că investiţia ce urma a fi realizată nu urma a fi proprietatea sa.

Mai mult, chiar dacă pârâtul a suferit vreun prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale de către reclamantă (deşi acesta nu a invocat şi nici dovedit existenţa unui asemenea prejudiciu) este evident că acesta nu justifică o reparaţie atât de însemnată ca întreg preţul terenului.

Nelegalitatea actelor administrative contestate prin raportare la principiul proporționalității si al oportunităţii actelor administrative.

Actele criticate prin prezenta excepţie sunt contrare principiului oportunităţii si al proporţionalităţii actelor administrative. în dreptul administrativ român, actele emise cu încălcarea principiului oportunităţii sunt, în realitate, acte emise de către autoritatea administrativă cu încălcarea puterii sale discreţionare.

Sunt limite ale puterii discreţionare: regulile pozitive scrise, principiile generale de drept, principiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proporţionalităţii între interesul legitim public şi cel privat.

Controlul judecătoresc în oportunitate este, prin excelenţă un control al proporţionalităţi, şi astfel cum s-a subliniat şi în doctrină "acest control prezintă o deosebită importantă şi utilitate atunci când actul administrativ, deşi este legal, nu este totuşi „ adecvat", „potrivit" în circumstanţele concrete şi în raport cu interesele urmărite".

De asemenea, în sensul celor de mai sus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "într-un stat de drept, puterea discreţionară conferită autorităţii publice nu poate fi privită ca o putere absolută şi fără limite, întrucât exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şt libertăţilor cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege, constituie exces de putere, conform dispoziţiilor an. 2 din legea contenciosului administrativ".

In general, criteriul după care se efectuează delimitarea între dreptul de apreciere al autorităţilor publice si excesul de putere, în vederea efectuării controlului jurisdicţional al actelor administrative, este reprezentat de principiul proporţionalităţii în sensul că mijloacele de acţiune ale autorităţilor nu pot depăşi scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social şi interesul public.18 Prin urmare, principiul proporţionalităţii este un criteriu esenţial care permite delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea autorităţilor statului.

Apreciază că analiza respectării proporţionalităţii în raport cu puterea discreţionară trebuie să aibă in vedere mai multe elemente, anume: situaţia de fapt ce va determina luarea unei decizii, scopul care este urmărit prin rezolvarea acestei situaţii, decizia la care se ajunge pentru a se soluţiona situaţia de fapt, pe de altă parte neputând fi ignorate, dar într-o mai mică măsură, nici chiar motivele care au determinat aprecierea pozitivă a demersului de soluţionare a situaţiei şi acţionarea în acest sens ".

De asemenea, de marja de apreciere de apreciere recunoscută autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor este legat şi conceptul de legitimitate.

În ceea ce priveşte acest concept, în doctrină se apreciază că legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimităţii actelor juridice ale autorităţilor publice.

Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităţilor publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective si este adecvat situaţiei de fapt care îl determina şi scopului legii.

Legitimitatea face distincţia dintre puterea discreţionară recunoscuta autorităţilor statului, iar pe de alta parte, excesul de putere.

De asemenea, foarte interesată este şi introducerea cu statut de principiu de drept administrativ român, a prevederii art. 9 din Codul Administrativ Roman care stabileşte că: "Formele de activitate ale autorităţilor administraţiei publice trebuie să fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum şi echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor.

Reglementările sau măsurile autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice sunt iniţiate, adoptate, emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de interes public sau a problemelor, după caz, a riscurilor şi a impactului soluţiilor propuse ".

Tehnica normativă a legiuitorului, dar şi conţinutul acestui principiu nu este foarte riguroasă din punct de vedere ştiinţific însă prezenta acestui principiu în activul legislativ este fără îndoiala benefică.

El era incident inclusiv actelor administrative emise anterior intrării in vigoare a Codului Administrativ, făcând parte din tradiţia administrativă si constituţională a statului român.

Rezultă, deci că principiul proporţionalităţii implică:

- adecvarea (potrivirea, compatibilitatea) măsurii-evaluarea acestei cerinţe a principiului proporţionalităţi nu ar trebui să răspundă la cât de optimă este măsura respectivă luată de administraţie, ci, mai curând, trebuie să identifice dacă există probabilitatea ca scopul măsurii să fie atins sau, cel puţin, că atingerea acestuia este încurajată, favorizat;

- necesitatea măsurii - presupune luarea acelei măsuri legale de către administraţie, dintre cele care ar putea genera aceleaşi efecte, care să împovăreze cât mai puţin administraţia.

Această cerinţă a necesităţii măsurii căreia trebuie să i se răspundă clar şi corect de către administraţie în vederea aplicării principiului proporţionalităţi a reprezentat nucleul istoric al acestui principiu şi rămas centrul gravitaţiei sale;

- caracterul adecvat sau proporţionalitatea privită stricto sensu - presupune că, privind într-un echilibru general toţi factorii relevanţi pentru verificarea proporţionalităţi, între atingerile adus drepturilor şi intereselor destinatarilor măsurii luate, pe de o parte, şi avantajele, beneficiile aduse aceloraşi prin aceiaşi măsură, pe de altă parte, se remarcă o proporţionalitate adecvată.

În cazul de faţă, este evident că dispoziţiile contestate pe calea excepţiei de nelegalitate nu sunt nici adecvate nici proporţionale având în vedere că sancţiunea rezoluţiuni contractului de vânzare-cumpărare cu consecinţa pierderii de către subscrisa atât a preţului vânzării, cât şi a dreptului de proprietate a imobilului nu este susţinută de existenţa vreunui interes şi este total disproporţionată având în vedere că nerealizarea investiţiei (care urma să devină proprietatea exclusivă a subscrisei) nu afectează în niciun fel pârâtul sau interesul public.

Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate al reclamantei a fost suprimat în lipsa oricărei justificări de interes public.

Faţă de toate aceste motive de fapt şi de drept reclamanta a solicitat:

- Obligarea pârâtului la plata sumei de 388.500 Euro reprezentând despăgubirile cuvenite ca urmarea a exproprierii de fapt a imobilului situat în Municipiul S, str. ;

- Admiterea excepţiei de nelegalitate a HCL nr.

X/12.02.2008, a Caietului de Sarcini anexă la HCL X/12.02.2008 şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008 şi, pe calc de consecinţă, judecarea prezentei cauze fără a se ţine seama de aceste acte administrative nelegale;

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc.civ precum şi celelalte dispoziţii de drept invocate în prezenta/incidente în cauză.

Probe: înscrisuri.

La data de 12.12.2022, pârâtul MUNICIPIUL S a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului S, in ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a HCL nr.X/2008 si a Caietului de Sarcini anexa la HCL nr.X/2008 invocata de reclamanta, pentru argumentele care succed.

Prin acţiunea promovata in instanţa, reclamanta a solicitat admiterea excepţiei de nelegalitate a HCL nr.X/12.02.2008 precum si a caietului de sarcini anexa la hotărârea de consiliu local mai sus amintita.

Definiţia autorităţii se regăseşte în art.2 alin.1 lit. b din Legea 554/2004 autoritate publică - orice organ de stat al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, in regim de putere publica, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, in sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public, in regim de putere publica.

Determinarea autorităţii publice este strâns legata de noţiunea de capacitate administrativa, definita prin prisma competentelor recunoscute autorităţii respective in emiterea actului.

Capacitatea administrativa este o noţiune autonoma specifica contenciosului administrativ si care indica autoritatea publica ce poate sta in judecata in cadrul litigiului.

Ca noţiune autonoma, aceasta nu se confunda cu definiţia data de Codul Administrativ conform art.5 lit.o - capacitatea administrativa - ansamblul resurselor materiale, financiare, instituționale si umane de care dispune o unitate administrativ-teritoriala, cadrul legal care reglementează domeniul de activitate, precum si modul in care acestea sunt valorificate in activitatea proprie potrivit competentei stabilite prin lege.

Aşadar, in contenciosul administrativ Consiliul Local are capacitate administrativa in ceea ce priveşte exercitarea numeroaselor competente recunoscute de codul administrativ si alte acte normative si va avea calitate procesuala in toate litigiile in care se contesta acte emise/adoptate de in exercitarea acestor competente.

Se poate observa ca in titlul III al Constituţiei României nu sunt enumerate, printre autorităţile publice si statul ori unităţile administrativ teritoriale.

Unităţile administrativ teritoriale, din perspectiva contenciosului administrativ, urmează acelaşi regim ca si Statul.

Conform art.106 alin.1 si 3 din Codul administrativ, Autorităţile administraţiei publice din comune, oraşe si municipii sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative si primarii, ca autorităţi executive.

Consiliile locale si primarii funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale si rezolva treburile publice din comune, oraşe si municipii, in condiţiile legii.

Citează jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiție (Decizia nr. 12/2015).

Reiterând, specificul raportului juridic litigios dedus judecaţii in contenciosul administrativ, poziţia procesuala de parata, ori de reclamanta a emitentului actului administrativ o are doar o autoritate publica.

În speţa dedusa judecăţii se invoca excepţia de nelegalitate a HCL nr.X/2008 si a Caietului de sarcini anexa la aceasta hotărâre, acte administrative adoptate de Consiliul Local al Municipiului S, in calitate de autoritate publica deliberativa emitenta.

In raport de cele expuse, apreciază ca nu poate avea calitatea procesuala, prin raportare la emitentul actului administrativ, o persoana care nu are calitatea de autoritate publica si pe cale de consecinţa solicită admiterea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului S.

In ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de admitere a excepţiei de nelegalitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2009, solicită să se observe faptul ca, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Olt sub nr.X/104/2019, reclamanta P C BMA SRL a mai solicitat instanţei de judecata sa se constate intervenita nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, pentru aceleaşi motive, instanţa pronunțându-se cu putere de lucru judecat, prin Sentinţa civila nr.X/14.07.2020, in sensul respingerii ca neîntemeiata a acţiunii reclamantei.

Aşadar, în esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul ca cererea nu poate fi judecata in mod definitiv decât o singura data, iar hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisa de alta hotărâre.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este, in prezent, descris de art.431 alin.2 NCPC, care arata ca oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, daca are legătura cu soluţionarea acestuia din urma.

In acest caz, nu este necesar a fi întrunita tripla identitate, ci este suficient ca in judecata ulterioara sa fie adusa in discuţie o chestiune litigioasa in legătura cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv si considerente.

Aceasta judecata fiind deja făcuta, ea nu mai poate fi contrazisa.

O hotărâre judecătoreasca intrata in autoritatea lucrului judecat are, intre părţile litigante, valoarea unei prezumţii legale si absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnata sau repusa in discuţie, ceea ce presupune ca nu se poate introduce o noua acţiune in cadrul căreia sa se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu poate fi înlăturat nici prin probe noi, nici printr-o reevaluare a celor deja administrate.

Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridica si ordine sociala, fiind interzisa readucerea in fata instanţelor judecătoreşti a chestiunilor litigioase deja rezolvate, dreptul având la baza in mod imperativ stabilitatea.

In speţa de fata, se constata ca reclamanta readuce in discuţie, prin criticile formulate, aspecte care au fost analizate in cadrul dosarului nr.X/104/2019, situaţie in care nu mai pot fi cenzurate in cadrul acestui dosar.

Mai mult decât atât, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat in conformitate cu prevederile HCL nr.X/2008 si a caietului de sarcini anexa, fiind act subsecvent, existând obligativitatea preluării in contractul de vânzare-cumpărare a obligaţiilor impuse de catre consiliul local, obligaţii însuşite si asumate de catre reclamanta prin declaraţia de participare la licitaţie.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat faptul ca Consiliul Local al Municipiului S a aprobat prin HCL nr.X/2008, scoaterea la vânzare prin licitaţie publica a unui teren in suprafaţa de 4200 mp, situat in S, str.

E I nr.5A, in vederea realizării unor investiţii specifice zonei.

Reclamanta a participat la licitaţie, iar in urma desfăşurării licitaţiei, oferta acesteia a fost declarata câştigătoare, drept pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008.

In contractul de vânzare-cumpărare au fost inserate obligaţiile cumpărătorului, obligaţii stabilite atât prin HCL nr.X/2008, cat si asumate de reclamanta prin oferta depusa cu ocazia participării la licitaţie.

Ca urmare a nerespectării acestei obligaţii, Municipiul S a solicitat desfiinţarea contractului, iar prin Sentinţa civila nr.X/2021 pronunţată de Tribunalul Olt in dosarul nr.X/104/2021, rămasa definitiva prin Decizia Curţii de Apel Craiova nr.X/2021, instanţa a admis acţiunea formulata de Municipiul S in contradictoriu cu parata P C BMA SRL si a constatat intervenita rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/09.07.2008, fără restituirea sumei achitate, reprezentând preţul de cumpărare, dispunând totodată evacuarea paratei de pé terenul ocupat ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit art.6 pct.2 lit.c din caietul de sarcini anexa la HCL nr.

X/2008, cumpărătorul avea obligaţia sa obţină autorizaţia de construcţie in vederea realizării investiţiei si sa o finalizeze conform proiectului aprobat si avizelor legale în termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie, sub sancţiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate reprezentând preţul de cumpărare.

Se constată astfel ca, prin aceasta obligaţie, pârâtul a înțeles sa uzeze de prevederile referitoare la pactul comisoriu de gradul IV inserat in contractul de vânzare-cumpărare, potrivit căruia terenul se vinde cu obligaţia respectării prevederilor caietului de sarcini.

De asemenea, pârâtul a solicitat să se aibă in vedere faptul ca reclamanta a avut cunoştinţa de prevederile caietului de sarcini si a fost de acord, prin semnarea contractului, cu clauzele prevăzute in caietul de sarcini întocmit in vederea vânzării terenului prin licitaţie publica, unde se precizează, la Cap.IV pct.6.2 lit.c) faptul ca rezilierea operează de plin drept fără punere in întârziere prealabila si fără intervenţia instanţei.

Având in vedere faptul ca reclamanta a obţinut autorizaţia de construire nr.X/11.03.2009 dar nu a început realizarea investiţiei, deşi avea obligaţia, conform caietului de sarcini, sa o finalizeze in termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei, instituţia pârâtă a înțeles sa faca aplicarea pactului comisoriu de gradul IV si a solicitat instanţei de judecata sa constate intervenita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare si sa oblige reclamanta sa predea terenul fără ca aceasta sa primească in schimb preţul achitat.

Așa cum s-a arătat anterior, instanţa in temeiul acestei clauze contractuale, prin Sentinţa civila nr.X/2021, a admis acţiunea formulata de instituţia pârâtă si a constatat intervenita rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumei achitate reprezentând preţul de cumpărare.

Astfel ca, raportat la prevederile pactului comisoriu de, gradul IV si ale sentinţei civile prin care s-a constatat intervenita rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, in speţa dedusa judecăţii nu poate fi pusa problema unei exproprieri in fapt, așa cum încearcă reclamanta sa-si justifice, de fapt, solicitarea de restituire a preţului terenului achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, despăgubirile solicitate de reclamanta prin prezenţa acţiune reprezintă preţul terenului si nicidecum o despăgubire justa si prealabila pe care ar trebui sa o plătească expropriatorul expropriatului in situaţia in care ar fi avut loc o expropriere.

In ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a HCL nr.X/2008 invocata reclamanta, pârâtul a solicitat respingerea ca neîntemeiata, pentru argumentele care succed:

Reclamanta a invocat faptul ca, clauza înscrisa in caietul de sarcini si reluata in contractul de vânzare-cumpărare ca pact comisoriu de gradul IV este nelegala întrucât creează un dezechilibru contractual, respectiv un tratament profund inechitabil si disproporţionat impus în sarcina acesteia, dar si încălcarea dreptului de proprietate protejat la nivel constituţional.

Aceasta susţinere nu are temei motivat de faptul ca prin art.1 din HCL nr.X/2008 precum si prin prevederile caietului de sarcini, nu s-a impus cumpărătorului realizarea unei anumite investiţii, ci s-a impus realizarea unei investiţii specifice zonei, lăsând la dispoziţia posibililor ofertanţi sa îşi analizeze propriile resurse in vederea stabilirii si ofertării investiţiei ce urmează a fi realizata pe terenul cumpărat.

Cu ocazia participării la licitaţie, reclamanta a avut obligaţia de a prezenta un memoriu tehnic, un deviz de execuţie si un grafic de realizare, grafic care trebuia sa se încadreze într-un termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construire.

Astfel, prin aceasta clauza nu este îngrădit in niciun fel dreptul de proprietate, rămânând la dispoziţia reclamantei de a-si întocmi oferta in funcţie de propriile posibilităţi.

Faptul ca reclamanta, din dorinţa de a obţine terenul, a ales sa întocmească o oferta care sa-i depăşească resursele financiare, materiale si umane si fără sa-si programeze in timp real perioada de realizare a investiţiei, nu este de natura sa conducă la concluzia ca aceasta clauza este nelegala.

Aşadar, nu poate fi reţinută in apărarea reclamantei susţinerea potrivit căreia s-a aflat in imposibilitatea realizării investiţiei datorita lipsei fondurilor băneşti.

Mai mult decât atât, prin HCL nr.X/2008, caietul de sarcini anexa la HCL nr.X/2008 si contractul de vânzare-cumpărare nr.

X/09.07.2008 nu a fost stabilit un termen de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare in care reclamanta sa solicite obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru realizarea investiţiei propusa cu ocazia participării la licitaţie.

Drept urmare, reclamanta avea posibilitatea efectuării tuturor studiilor necesare in vederea realizării investitei propuse si abia după finalizarea acestor studii sa solicite obţinerea autorizaţiei de construire.

Astfel ca, nici din acest punct de vedere obligaţiile stabilite in sarcina cumpărătorului nu sunt nelegale.

După cum se poate observa din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta, fără sa existe nicio obligaţie stabilita in sarcina sa prin contractul de vânzare-cumpărare sau prin caietul de sarcini, la aproximativ 8 luni de la data achiziţionării terenului, deși nu avea realizate toate studiile necesare realizării investiţiei propuse, solicita eliberarea autorizaţiei de construire nr.X/11.03.2009, activând astfel prevederile pactului comisoriu de gradul IV înscris in actele a căror nelegalitate încearcă astăzi sa o dovedească in fata instanţei.

Reclamanta nu-si poate invoca propria culpa referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin oferta de participare la licitaţie si preluate in contractul de vânzare-cumpărare si in acelaşi timp sa invoce nelegalitatea actelor administrative care nu conţin niciun fel de clauze discreţionare, disproporţionate sau introduse cu rea-credința.

Pârâtul consideră ca a făcut pe deplin dovada faptului ca reclamanta, prin propriile fapte a ajuns in situaţia nerespectării obligaţiilor asumate prin contract si pe cale de consecinţa crearea unui prejudiciu in patrimoniul sau.

Fata de motivele invocate mai sus, pârâtul a solicitat respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiata.

In dovedire, au fost depuse in copie conforma cu originalul, următoarele înscrisuri: HCL nr.X/2008, precum si caietul de sarcini anexa la HCL nr.X/2008, declaraţia de participare la licitaţie însoţită de oferta depusa de către reclamanta in vederea adjudecării terenului scos la licitaţie.

In drept, îşi întemeiază prezenta acţiune pe dispoziţiile art.205 C.p.civ.

La termenul din data de 13.02.2023, reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a arătat că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI S.

Prin încheierea nr.

X/13.02.2023, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Secţiei a II a Civile, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Olt, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I Civile a Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei I Civile la data de 15.03.2023, sub nr. X/104/2022*.

La data de 09.05.2023, pârâtul Consiliul Local al Municipiului S a depus întâmpinare prin care a arătat că, în fapt, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Olt, reclamata P C BMA SRL solicita instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige Municipiul S prin primar si Consiliul Local al Municipiului S, la plata sumei de 388.500 Euro reprezentând despăgubiri cuvenite ca urmare a exproprierii de fapt a imobilului situat in Municipiul S, str.

E I nr.5A, să admită excepţia de nelegalitate a HCL nr.X/12.02.2008, a Caietului de sarcini anexa la HCL nr.X/2008 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/09.07.2008 precum si obligarea instituţiei pârâte la plata cheltuielilor de judecata generate de prezentul litigiu.

Asa cum a arătat si in apărările formulate de instituţia pârâtă, pentru Municipiul S, prin HCL nr X/l2,02,2008 s-a aprobat vânzarea prin licitaţie publica a terenului in suprafaţa de 4200 mp, situat in Municipiul S, str.

E I, nr,5A si Caietul de sarcini, anexa, ulterior adoptării desfăşurându-se procedura de licitaţie, la care reclamanta a participat de buna-voie, si în urma căreia oferta acesteia a fost declarata câştigătoare, procedura ce s-a concretizat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2008.

Cu privire la excepţia de nelegalitate a HCL nr.X/12.02.2008 prin care s-a aprobat vânzarea prin licitaţie publica a terenului în suprafaţa dc 4200 mp, situat in Municipiul S, str.

E I, nr.5A, si a Cablului de Sarcini, anexa 3 a HCL mai sus invocat, a solicitat in principal, sa fie respinsă ca inadmisibila, si in subsidiar ca neîntemeiata, pentru argumentele care succed.

Astfel, apreciază ca nu se poate uza de excepţia de nelegalitate in condiţiile in care legiuitorul a prevăzut o alta procedura de contestare a actelor administrative, cunoscut fiind faptul ca acesta este un mijloc de aparare supus procedurii specifice reglementate de art.4 din Legea nr.554/2004, si nu poate acoperi pasivitatea contestatorului sau necunoaşterea legii in ceea ce priveşte modalitatea de contestare a actelor administrative, neputând fi transformată într-un instrument de prejudecare a fondului acţiunii, in afara cadrului procesual firesc si neputând fi invocata împotriva unui act administrativ ce putea fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare.

Excepţia de nelegalitate este un mijloc de aparare, dar si o cale accesorie distincta de verificare a legalităţii unui act administrativ, cu procedura si condiţii proprii de exercitare.

Excepţia de nelegalitate nu are ca efect anularea actului, ci înlăturarea din cauza a actului a cărui nelegalitate a fost constatata.

Admiterea excepţiei de nelegalitate nu afectează validitatea actului, ci actul declarat nelegal devine inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat.

In caz contrar, ar contraveni prevederilor art.6 din C.E.D.O, dreptul la un proces echitabil, si anume componentelor definitorii ale acestui drept fundamental, respectiv dreptul la justiţie si principiul securităţii raporturilor juridice, urmare a acceptării posibilităţii înlăturării pe calea excepţiei de nelegalitate a efectelor unui act administrativ care a produs efecte.

In ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de admitere a excepţiei de nelegalitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

X/09.07.2009, achiesează la apărările formulate de instituţia pârâtă pentru Municipiul S care a fost arătat faptul că prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Olt sub nr.

X/104/2019, reclamanta P C BMA SRL a solicitat instanţei de judecata sa se constate intervenita nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, pentru aceleaşi motive, instanţa pronunţându-se cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civila nr.X/14.07.2020, in sensul respingerii ca neîntemeiata a acţiunii reclamantei.

Aşadar, in esenţa, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifica faptul ca cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decât o singura data, iar hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisa de alta hotărâre.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este, in prezent, descris de art. 431 alin.2 NCPC, care arata ca oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, daca are legătură cu soluţionarea acestuia din urma.

In acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca in judecata ulterioara sa fie adusa in discuţie o chestiune litigioasa in legătura cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv si considerente.

Aceasta judecata fiind deja făcuta, ca nu mai poate fi contrazisa.

O hotărâre judecătoreasca intrata in autoritatea lucrului judecat are, intre părţile litigante, valoarea unei prezumţii legale si absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată sau repusa in discuţie, ceea ce presupune ca nu se poate introduce o noua acţiune in cadrul căreia sa se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu poate fi înlăturat nici prin probe noi, nici printr-o reevaluare a celor deja administrate.

Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridica si ordine sociala, fiind interzisa readucerea in fata instanţelor judecătoreşti a chestiunilor litigioase deja rezolvate, dreptul având la baza in mod imperativ stabilitatea.

In speţa de fata, se constată ca reclamanta readuce in discuţie, prin criticile formulate, aspecte care au fost analizate in cadrul dosarului nr.X/304/2019, situaţie in care nu mai pot fi cenzurate in cadrul acestui dosar.

Mai mult decât atât, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat in conformitate cu prevederile HCL nr.

X/2008 si a caietului de sarcini anexa, fiind act subsecvent, existând obligativitatea preluării in contractul de vânzare-cumpărare a obligaţiilor impuse de catre consiliul local, obligaţii însuşite si asumate de catre reclamanta prin declaraţia de participare la licitaţie.

Pe fondul cauzei, arătă faptul ca asa cum a arătat si reclamanta prin cererea de chemare in judecata, Consiliul Local al Municipiului S a aprobat prin HCL nr,33/2Ü08, vânzarea prin licitaţie publica a unui teren in suprafaţa de 4200 mp, situat in Municipiul S, str.

E I nr.5A, în vederea realizării unor investiţii specifice zonei.

Reclamanta a participat la licitaţie, iar in urma desfăşurării licitaţiei, oferta acesteia a fost declarata câştigătoare, drept pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.X/09,07.2008.

In contractul de vânzare-cumpărare au fost inserate obligaţiile cumpărătorului, obligaţii stabilite atât prin HCL nr.X/2008, cat si asumate de reclamanta prin oferta depusa cu ocazia participării la licitaţie.

Ca urmare a nerespectării acestei obligaţii, Municipiul S a solicitat desfiinţarea contractului, iar prin Sentinţa civila nr.X/2021 pronunţată de Tribunalul Olt in dosarul nr.X/104/202L rămasa definitiva prin Decizia Curţii de Apel Craiova nr.X instanţa a admis acţiunea formulata de Municipiul S in contradictoriu cu parata P C BMA SRL si a constatat intervenita rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/09.07.2008, fără restituirea sumei achitate, reprezentând preţul de cumpărare, dispunând totodată evacuarea paratei de pe terenul ocupat ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit art. pct.2 lit. c din caietul de sarcini anexa la HCL nr.

X/2008. cumpărătorul avea obligaţia sa obţină autorizaţia de construcţie in vederea realizării investiţiei si sa o finalizeze conform proiectului aprobat si avizelor legale in termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie, sub sancţiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate reprezentând preţul de cumpărare.

Se constata astfel ca, prin aceasta obligaţie, instituţia pârâtă a înţeles sa uzeze de prevederile referitoare la pactul comisoriu de gradul IV inserat in contractul de vânzare-cumpărare, potrivit căruia terenul se vinde cu obligaţia respectării prevederilor caietului de sarcini.

A solicitat să se aibă in vedere faptul ca reclamanta a avut cunoştinţa de prevederile caietului de sarcini si a fost de acord, prin semnarea contractului, cu clauzele prevăzute in caietul de sarcini întocmit in vederea vânzării terenului prin licitaţie publica, unde se precizează, la Cap.

IV pct.6.2 lit. c) faptul ca rezilierea operează de plin drept fără punere in întârziere prealabila si fără intervenţia instanţei.

Având in vedere faptul ca reclamanta a obţinut autorizaţia de construire nr.X/11.03.2009 dar nu a început realizarea învestind, deşi avea obligaţia, conform caietului de sarcini, sa o finalizeze in termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei, instituţia pârâtă a înţeles sa faca aplicarea pactului comisoriu de gradul IV si a solicitat instanţei de judecata sa constate intervenita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare si sa oblige reclamanta sa predea terenul fără ca aceasta sa primească in schimb preţul achitat.

Aşa cum a arătat anterior, instanţa in temeiul acestei clauze contractuale, prin Sentinţa civila nr.X/2021 a admis acţiunea formulata de instituţia pârâtă si a constatat intervenita rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumei achitate, reprezentând preţul de cumpărare.

Astfel că, raportat la prevederile pactului comisoriu de gradul IV si ale sentinţei civile prin care s-a constatat intervenita rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, în cauza dedusa judecăţii nu poate fi pusa problema unei exproprieri in fapt, aşa cum încearcă reclamanta sa-si justifice, de fapt, solicitarea de restituire a preţului terenului achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, despăgubirile solicitate de reclamanta prin prezenta acţiune reprezintă preţul terenului si nicidecum o despăgubire justa si prealabila pe care ar trebui sa o plătească expropriatorul expropriatului in situaţia in care ar fi avut loc o expropriere.

In ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a HCL nr.X/2008 invocată, reclamanta a solicitat să fie respinsă ca neîntemeiata, pentru argumentele care succed.

Reclamanta invocă faptul că, clauza înscrisa in caietul de sarcini si reluata in contractul de vânzare-cumpărare ca pact comisoriu de gradul IV este nelegala întrucât creează un dezechilibru contractual, respectiv un tratament profund inechitabil si disproporţionat impus în sarcina acesteia, dar si încălcarea dreptului de proprietate protejat la nivel constituţional.

Aceasta susţinere nu are temei motivat de faptul ca prin art. l din HCL nr.X/2008 precum si prin prevederile caietului de sarcini, nu s-a impus cumpărătorului realizarea unei anumite investiţii, ci s-a impus realizarea unei investiţii specifice zonei, lăsând la dispoziţia posibililor ofertanţi să îşi analizeze propriile resurse in vederea stabilirii si ofertării investiţiei ce urmează a fi realizata pe terenul cumpărat.

Cu ocazia participării la licitaţie, reclamanta a avui obligaţia de a prezenta un memoriu tehnic, un deviz execuţie si un grafic de realizare, grafic care trebuia sa se încadreze într-un termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construire.

Astfel, prin aceasta clauza nu este îngrădit in niciun fel dreptul de proprietate, rămânând la dispoziţia reclamantei de a-si întocmi oferta in funcţie de propriile posibilităţi.

Faptul ca reclamanta, din dorinţa de a obţine terenul a ales sa întocmească o oferta care sa-i depăşească resursele financiare, materiale si umane si fara sa-si programeze în timp real perioada de realizare a investiţiei, nu este de natură sa conducă la concluzia că aceasta clauza este nelegală.

Aşadar, nu poate fi reţinută in apărarea reclamantei susţinerea potrivit căreia s-a aflat in imposibilitatea realizării investiţiei din cauza lipsei fondurilor băneşti.

Mai mult decât atât, prin HCL nr.X/2008, caietul de sarcini anexa la HCL nrX/2008 si contractul de vânzare-cumpărare nr.X/09.07.2008 nu a fost stabilit un termen de la data încheierii contractului dc vânzare-cumpărare in care reclamanta sa solicite obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru realizarea investiţiei propusa cu ocazia participării la licitaţie.

Drept urmare, reclamanta avea posibilitatea efectuării tuturor studiilor necesare in vederea realizării investitei propuse si abia după finalizarea acestor studii sa solicite obţinerea autorizaţiei de construire.

Astfel ca, nici din acest punct de vedere obligaţiile stabilite in sarcina cumpărătorului nu sunt nelegale.

După cum se poate observa din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta, fără să existe nicio obligaţie stabilita in sarcina sa prin contractul dc vânzare-cumpărare sau prin caietul de sarcini, la aproximativ 8 luni dc la data achiziţionării terenului, deşi nu avea realizate toate studiile necesare realizării investiţiei propuse, solicita eliberarea autorizaţiei de construire nr.X/11.03.2009, activând astfel prevederile pactului comisoriu de gradul IV înscris în actele a căror nelegalitate încearcă astăzi sa o dovedească in fata instanţei.

Reclamanta nu-si poate invoca propria culpa referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin oferta de participare la licitaţie si preluate in contractul de vânzare-cumpărare si in acelaşi timp sa invoce nelegalitatea actelor administrative care nu conţin niciun fel de clauze discreţionare, disproporţionate sau introduse cu rea-credinţă.

Consideră că a făcut pe deplin dovada faptului ca reclamanta, prin propriile fapte a ajuns în situaţia nerespectării obligaţiilor asumate prin contract si pe cale de consecinţa crearea unui prejudiciu in patrimoniul sau.

Fata de motivele invocate mai sus, a solicitat sa se respingă cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art.205 C.p.civ.

Prin sentinţa civilă nr.

X/19.05.2023 pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia I Civilă, s-a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală a Secţiei I Civile, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a II-a Civile, de Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat din oficiu judecata cauzei şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Craiova pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Potrivit sentinţei nr. X/08.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. X/54/2023, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt – Secţia I Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt - Secţia I Civilă la data de 15.01.2024.

La termenul de judecată din data de 17.05.2024, instanţa a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului S cu privire la capătul II de cerere referitor la excepţia de nelegalitate, excepţia puterii de lucru judecat faţă de hotărârea anterioară şi excepţia de nelegalitate a HCL nr.

X/12.02.2008 şi a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei .

Analizând cu precădere/prioritate, în conformitate cu art. 248 C.proc.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului S cu privire la capătul II de cerere referitor la excepţia de nelegalitate, Tribunalul constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a HCL nr. X/12.02.2008 şi a Caietul de Sarcini anexă şi a instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului S.

Calitatea procesuală este una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acţiunii civile, conţinutul acestei noţiuni fiind precizat în cuprinsul art.36 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Din întreaga reglementare a procedurii contenciosului administrativ rezultă că, în litigiile izvorând din raporturi juridice de drept administrativ, calitate procesuală pasivă are emitentul actului a cărui legalitate se contestă.

Cum, în speţă, prin H.C.L. nr.

X/12.02.2008, Consiliul Local al Municipiului S, ca autoritate deliberativa, a aprobat vânzarea, prin licitaţie publica, a terenului în suprafaţa de 4200 mp, ce aparţinea domeniului privat al Municipiului S, situat in Municipiul S, str. iar prin art. 4 din HCL, a fost aprobat caietul de sarcini, ce a constituit anexă la HCL calitate procesuală pasivă are consiliul local, şi nu municipiul.

Aşadar, excepţia lipsei calităţii procesuale a Municipiului S se impune a fi admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de această pârât.

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a HCL nr. X/12.02.2008 şi a Caietul de Sarcini anexă, invocată de pârâtul Consiliul Local Municipiului S, tribunalul apreciază că este neîntemeiată.

Aşa cum s-a reţinut anterior prin H.C.L. nr.

X/12.02.2008, Consiliul Local al Municipiului S, ca autoritate deliberativa, a aprobat vânzarea, prin licitaţie publica, a terenului în suprafaţa de 4200 mp, ce aparţinea domeniului privat al Municipiului S, situat in Municipiul S, str. iar prin art. 4 din HCL, a fost aprobat caietul de sarcini, ce a constituit anexă la HCL.

Caracterizarea unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de conţinutul acestuia şi efectele juridice pe care le produce.

Actele administrative individuale se caracterizează prin aceea că reprezintă manifestări unilaterale de voinţă care generează, modifică sau sting drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate, spre deosebire de actele administrative normative care conţin reglementări cu caracter general, impersonal şi obligatoriu.

Cunoscut este că actele administrative pot fi clasificate în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, în acte administrative normative şi acte administrative individuale.

Actele administrative normative conţin reglementări de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, efectele juridice fiind erga omnes.

Actele administrative individuale produc efecte juridice faţă de un subiect de drept determinat.

Prin urmare, faţă de aceste caracteristici ale actelor administrative, HCL nr.

X/12.02.2008 ce face obiectul excepţiei de nelegalitate în cauza de faţă are natura juridică a unui act administrativ unilateral individual pentru că se adresează unor subiecte determinate şi nu prevede/cuprinde reglementări cu caracter general cu efecte erga omnes.

Fiind un act administrativ individual, legalitatea acestuia poate fi analizată de instanţă pe calea excepţiei de nelegalitate, prevăzută de art.4 alin.1 din Legea contenciosului administrativ nr.X/2004, astfel încât va fi respinsă excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a HCL nr.

X/12.02.2008, invocată de pârâţii UAT C şi Consiliul Local C.

În ceea ce priveşte examinarea pe fond a excepţie nelegalităţii pârâţii au invocat puterea de lucru judecat susţinând că aspectele supuse analizei de reclamantă au fost analizate in cadrul dosarului nr.X/104/2019, situaţie in care nu mai pot fi cenzurate in cadrul acestui dosar.

Instanţa constată că, potrivit art. 431 C.proc.civ. „Efectele lucrului judecat-(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.” De asemenea, conform art.432 C.proc.civ. „Excepţia autorităţii de lucru judecat-Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.” se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime.

Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat.

Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Dincolo de aceste considerente teoretice, instanţa constată că prin sentinţa nr.

X/14.07.2020 pronunţată în dos. nr.

X/104/2019, sentinţă rămasă definitivă prin neapelare s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC P C BMA SRL în contradictoriu cu pârâtul Municipiul S prin Primar prin care s-a solicitat să se constate intervenita nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr.

X/09.07.2008.

Pentru a se adopta această soluţie instanţa a reţinut în cosiderentele sale: “Raportat la situaţia de fapt menţionată mai sus nu se poate reţine sancţiunea nulităţii contractului de vânzare cumpărare pentru cauzele menţionate în acţiunea precizată şi nici întrunirea condiţiilor pentru aplicarea instituţiei impreviziunii, astfel cum cele două instituţii sunt reglementate de codul civil de la 1864 cu modificările ulterioare, act normativ aplicabil contractului de vânzare cumpărare la momentul încheierii acestuia.

Aşa cum s-a arătat mai sus, prin HCL nr.

X/12.02.2008 s-a aprobat vânzarea terenului, hotărârea nefiind contestată , iar reclamanta, societate înfiinţată la data de 02.06. 2008, potrivit certificatului de înregistrare fila 9 , VOL III, cu obiect principal de activitate lucrări de construcţii a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale , în mod liber a participat la licitaţia unde s-au depus două oferte, ce au respectat caietul de sarcini, oferta reclamantei fiind declarată câştigătoare pentru că preţul oferit pe mp a fost mai mare, însă s-a situat în limita apropiată a preţului de pornire stabilit prin raportul evaluatorului confirmat de hotărârea consiliului local.

Nu se poate vorbi despre existenţa unei cauze ilicite si imorale urmărita de catre pârât, la momentul încheierii contractului, pentru că scopul pentru care terenul a fost scos la vânzare este unul licit , a fost adus la cunoştinţa publicului prin caietul de sarcini ce constituie anexă la HCL X/2008 şi a fost cunoscut de reclamantă încă de la momentul depunerii ofertei, potrivit cap 2 din anexă intitulat „Motivaţia vânzării” a fost aceea a necesităţii exploatării în mod eficient a terenului în vederea edificării unor investiţii specifice zonei.

O astfel de motivaţie corespunde legii, bunelor moravuri si ordinii publice, fiind o obligaţie imperativă pentru cel ce administrează bunurile aparţinând unei unităţi administrativ teritoriale.

Alegerea investiţiei ce urma a se realiza pe teren , a reprezentat voinţa exclusivă a reclamantei, care analizându-şi resursele şi interesele a prezentat oferta pe care a considerat că o poate realiza, şi, procedând în acest mod, a descalificat un alt ofertant care oferise un preţ aproape egal pentru un mp şi propusese un proiect de investiţie ce urma a fi realizat în concordanţă cu scopul vânzării cuprins în caietul de sarcini ce constituie a HCL S nr.X/12.02.2008.

Din actele aflate la dosar rezultă că pârâta nu a impus prin documentaţia de licitaţie, decât doua obligaţii, respectiv, realizarea unor investiţii specifice zonei, in speţa, spatii comerciale si locuinţe si finalizarea lucrărilor in termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei de construire, rămânând la latitudinea ofertantului să indice ce investiţie intelege sa realizeze, precum si procedurile si soluţiile tehnice prin care urmează sa realizeze investiţia propusa.

Prin oferta depusa, respectiv prin memoriul tehnic, reclamanta a stabilit faptul ca intelege sa realizeze un ansamblu de 5 blocuri de locuit având un nr. de 375 apartamente, o piaţa comunitara cu o piaţa de 2944, 90 mp, un Fitnes Center cu o suprafaţa de 220 mp, trei etaje de garaje, 375 locuri de garaj, sala de maşini, camera pentru contuare, incaperi pentru rezervoare de apa si camera pompelor, detaliind pe larg in memoriul tehnic lucrările ce urmează a se realiza conform investiţiei propuse.

Ca urmare a acestor informaţii, detaliate in memoriul tehnic, oferta reclamantei a fost declarata câştigătoare.

Prin urmare, prin contractul de vânzare cumpărare s-a impus obligaţia respectării prevederilor Caietului de sarcini, prevederilor ofertei depuse cu ocazia licitaţiei, însoţita de planşele foto si prevederilor certificatului de urbanism nr. 16/2008(f.46, VOL III).

Practic, reclamanta îşi invocă propria culpă cu privire la greşita apreciere a capacităţii sale de a realiza un proiect pe care l-a propus, incapacitate scoasă în evidenţă chiar de faptul că nu a efectuat nici o lucrare din cele propuse, astfel că prin modul în care a acţionat a adus atingere intereselor comunităţii, scopul vânzării nemaifiind realizat.

De asemenea nu se poate discuta despre stabilirea unui obiect al convenţiei imposibil de realizat întrucât vânzătorul a solicitat realizarea unei investiţii, cumpărătorul a stabilit obiectivul pe care îl poate realiza , astfel că imposibilitatea realizării obiectului contractului este una particulară ce se referă numai la reclamantă, societate care aşa cum s-a arătat a fost înfiinţată chiar în anul în care s-a încheiat contractul, procedura de vânzare a terenului fiind iniţiată încă de la începutul anului 2008.

Între momentul aprobării vânzării prin HCL nr.

X/12.02.2008 şi data de 26.06.2008, data depunerii formularului de ofertă de către reclamantă (f. 48, VOL III ) , a trecut o perioadă apreciabilă de timp în care un investitor imobiliar diligent avea posibilitatea să aprecieze corect dacă poate să propună un proiect de natură să corespundă şi intereselor unităţii administrativ teritoriale menţionate în caietul de sarcini.

Ceea ce se dorea a se realiza de către vânzător putea fi realizat şi de alt investitor, o dovadă expresă în acest sens rezultând din faptul că la licitaţie a mai participat şi un alt ofertant, însă acesta a pierdut din cauza unei oferte mai bună, dar că s-a dovedit a fi neserioasă pentru că nu s-a realizat nimic din ce s-a promis.

Se observă că reclamanta a stat in pasivitate o perioadă de aproximativ 10 ani şi 7 luni de la obţinerea autorizaţiei de construire şi nu a întreprins niciun demers in vederea realizării investiţiei propuse , la trei ani dupa promovarea de către pârâtă a acţiunii in constatarea rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare ca urmare a intervenirii pactului comisoriu,( dosar nr.

X/104/2016*, aflat spre soluţionare pe rolul Tribunalului Olt) a înţeles să promoveze prezenta acţiune prin care solicita sa se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare, invocând imposibilitatea realizării investiţiei, propuse chiar de către aceasta.

Aspectele prezentate mai sus fac dovada că obiectul şi cauza contractului de vânzare cumpărare încheiat între părţi îndeplinesc condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 948, art. 1295 şi următoarele din codul civil de la 1864, iar pârâta a dat dovada de bună credinţă cu privire la încheierea contractului, dispoziţiile art. 970 din codul civil fiind respectate.

In ceea ce priveşte solicitarea privind intervenţia situaţiei impreviziunii si reaşezarea obligaţiilor contractuale prin reducerea caracterului oneros al obligaţiei, in sensul diminuării sumelor datorate de către reclamanta, in temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.

X/2008 pana la o valoare rezonabila, instanţa constată că şi această solicitare este nejustificată şi în consecinţă va fi respinsă, având în vedere că după obţinerea autorizaţiei de construire reclamanta nu a efectuat nici un demers pentru realizarea investiţiei.

Pentru a se aplica această instituţie a impreviziunii era necesar să dovedească capacitatea pe care o avea la momentul încheierii contractului cu privire la executarea lucrărilor , respectiv valoarea fondurilor băneşti pe care le deţinea la acel moment , mijloacele fixe deţinute de societate , numărul angajaţilor , eventual resursele pe care le-a alocat anterior pentru realizarea unor investiţii asemănătoare, precum şi elemente din care să reiasă faptul că o situaţie excepţională, de neprevăzut la momentul încheierii contractului, i-a afectat în aşa măsură resursele alocate pentru realizarea investiţiei în perioada 11.03.2009, data eliberării autorizaţiei de construire şi 17.10.2019, data introducerii prezentei acţiunii.

O dovadă în acest sens nu s-a făcut.

Însă, neexecutare vreunei părţi din investiţie creează îndoieli serioase cu privire la buna credinţă manifestată de reclamantă în executarea convenţiei, deşi avea această obligaţie potrivit art. 970 din vechiul cod civil.

Referitor la diminuarea sumelor datorate de către reclamanta, in temeiul contractului de vânzare cumpărare, instanţa nu poate interveni in legătura cu acest aspect pentru că s-ar aduce atingere principiului prevăzut la art. 969 din vechiul cod civil potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Prin contractul de vânzare cumpărare, părţile au convenit, de comun acord, printr-un pact comisoriu de gradul IV faptul ca, cumpărătorul avea obligaţia sa obtina autorizaţia de construire in vederea realizării investiţiei si sa o finalizeze conform proiectului aprobat si avizelor legale, in termen de un an de la data obţinerii autorizaţiei, sub sancţiunea rezilierii contractului de vânzare cumpărare, fara restituirea sumelor achitate, reprezentând preţul de cumpărare.”

Se observă că pentru a se justifica invocarea excepţiei nelegalităţii reclamanta a înţeles să invoce aceleași argumente susţinute in cadrul dosarului nr.X/104/2019 situaţie în care instanţa trebuie să ţină seama de dezlegarea dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat privind dezlegarea dată chestiunii litigioase.

Pe de altă parte pentru a fi în situaţia unei expropireri de fapt trebuia ca reclamanta să nu fi pierdut dreptul său proprietate asupra suprafeţei de 4.200 de mp intravilan iar în fapt acesta să fie golit de orice continut, prin imposibilitatea folosirii terenului conform destinaţiei acestuia si exercitării celor mai importante atribute ale acestui drept, o astfel de atingere echivalând cu o expropriere în fapt, care dă dreptul reclamantei la o justă si echitabilă despăgubire, potrivit art.44, alin.3 din Constitutia României şi a art.562, alin.3 NCC.

Or nu aceasta este situaţia speţei de faţă când reclamanta a pierdut în mod legal dreptul său de proprietate astfel cum rezultă în mod cert din sentinţa nr.

X/24.02.2021 pronunţată în dos. nr.

X/104/2019 de Tribunalul Olt, sentinţă rămasă definitivă prin Decizia nr.

X din data de 17.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul MUNICIPIUL S reprezentat prin PRIMARUL MUNICIPIULUI, cu în contradictoriu cu pârâta SC P C BMA SRL, şi s-a constatat intervenită rezilierea contractului de vânzare-cumpărare X/09.07.2008 autentificat de BNP C V, fără restituirea sumei achitate, reprezentând preţul de cumpărare fiind dispusă evacuarea pârâtei de pe terenul ocupat ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit art.555, alin.1 NCC „ Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

În conformitate cu art.556, alin.1 şi 2 NCC, „ (1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său.

Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.(2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate”.

Totodată, legat de limitările ce pot fi aduse dreptului de proprietate, art.562, alin.3 NCC dispune că: „Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi expropriator”.

Aşa cum constant s-a arătat în jurisprudenţa CEDO în materia protecţiei dreptului de proprietate, „pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, dar şi să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase.

Întrucât Convenţia vizează protejarea drepturilor "concrete şi efective", este important să se analizeze dacă această situaţie echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, § 63)”.

Asadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit frecvent în jurisprudenţa sa la noţiunea de expropriere de fapt, atunci când a constatat încălcări ale art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar cele statuate de Curte în cauza anterior menţionată nu îşi găsesc aplicabilitatea şi în speţa de faţă, dat fiind că nu este vorba despre o deposedare a reclamantei de terenul proprietatea sa.

Drept urmare, nu poate fi primită cererea reclamantei nefiind vorba de o expropriere dispusă şi realizată în temeiul legii sau de o expropriere de facto, efectuată în afara cadrului legal pierderea dreptului de proprietate a avut loc în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Faţă de cele reţinute instanţa va respinge cererea de chemare în judecată reclamanta P C BMA SRL în contradictoriu cu pârâţii MUNICIPIUL S şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI S, ca nefondată.

Data publicarii pe portal: 08.10.2024