Decizie nr. 226 din 26.03.2024

Prin sentinţa civilă nr.

X/14.06.2022 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.

X/311/2020, s-a admis în parte cererea precizată/modificată având ca obiect „revendicare imobiliară-obligație de a face” formulată pe reclamantul B I în contradictoriu cu pârâtul M A - decedat și pârâtul M M F.

S-a admis cererea precizată/modificată având ca obiect „revendicare imobiliară-obligație de a face” formulată pe reclamantul B I în contradictoriu cu pârâtul M M F.

S-a respins cererea precizată/modificată având ca obiect „revendicare imobiliară-obligație de a face” formulată pe reclamantul B I în contradictoriu cu pârâtul M A - decedat, ca neîntemeiată – ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A fost obligat pârâtul M M F să lase în deplină proprietate şi liniștită posesie reclamantului B I suprafața de teren de 9.917 m.p. din acte (9.922 m.p. din măsurătorile efectuate de expert), situată în intravilanul comunei C, județul O, în T.7, P. 68, hașurată cu puncte și delimitată pe schița Anexa nr. 1 din raportul de expertiză, de punctele: 5-6-7-8-9-10-11-12-13-14-15-16-17-18-20-21-5, cu următoarele vecinătăți: Nord – M S; la Est – Ds 7; la Sud – M A și Dc 9 (str.

C); la Vest – M A și V I (F A D– nr. cad. 50429), astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de expert M I şi depus în copie la dosar la data de 17.03.2022.

A fost obligat pârâtul M M F să-și ridice gardul cu care a împrejmuit terenul identificat mai sus, pe cheltuiala acestuia.

S-a luat act că reclamantul solicită cheltuieli pe cale separată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 02.03.2004, Comisia Judeţeană O pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor a eliberat în numele cetătenilor B M, B MR, B I, B IL (mostenitorii defunctului B I), T.P. nr. 15298/79 din data de 2.03.2004, pentru suprafaţa de teren de 7 ha şi 3100 mp situată pe teritoriul satului C, comuna C, județul O – prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Prin sentinţa civila nr.

X, pronunţată de Judecătoria Slatina la data de 14.01.2014 in dosarul nr.

X/311/2013, s-a dispus admiterea acţiunii civile având ca obiect partaj succesoral formulata de B IL împotriva pârâţilor B I, B M D si C D, conform tranzacției:

„TRANZACTIE

încheiată între reclamantul B IL şi pârâţii

B I, B M - D, prin procurist

B N, şi C D, prin procurist B N-

În vederea stingerii litigiului dintre noi, ce face obiectul dosarului de partaj succesoral nr. X/311/2013, cu termen de judecată la data de 14.01.2014, am înţeles să partajăm bunurile din acţiune pe cale amiabilă, după cum urmează:

Mie, B IL, în calitate de reclamant, îmi revin în lotul meu următoarele bunuri, situate în com. C, sat C, jud. O:

- o casă din cărămidă cu trei camere, bucătărie, cămară, baie şi două holuri, acoperită cu tablă;

- o anexă din cărămidă, cu o cameră, acoperită cu plăci de azbociment;

- suprafaţa de teren de 1.000 m.p., intravilan curţi-construcţii, situată în T.11, P.29/1, din titlul de proprietate nr.X/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi: la N - Vh 29; la E - Teren fotbal; la S - Dc 11; la V - O I;

- suprafaţa de teren de 2.863 m.p., intravilan - livezi, situată în T.11, P.28, din titlul de proprietate nr.15298/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi:la N -M I; la E -Teren fotbal; la S - Vh 29; la V – P I;

- suprafaţa de teren de 700 m.p., intravilan - vii, situată în T.11, P.29, din titlul de proprietate nr. /79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi: la N - Lv28; la E - Teren fotbal, A 38; la S - Cc 29/1; la V C I;

- suprafaţa de teren de 8.700 m.p.,extravilan –arabil situată în T.87/1, P. 9, din titlul de proprietate 15298/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi: la N - DD; la E - De 778; la S - G L; la V-Hb 754.

Mie, pârât B I, îmi revin în lotul meu următoarele suprafeţe de teren, situate în com. C, sat C, jud O:

- suprafaţa de teren de 9.917 m.p.,intravilan –păşuni situată în T.7, P.68, din titlul de proprietate nr. X/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi:la N-M St.; la E - Ds 7; la S - Dc 9; la V - M A;

- suprafaţa de teren de 10.000 m.p.,extravilan - arabil situată în T.67, P.9, din titlul de proprietate nr.15298/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi:la N - T D.; la E - S I; la S – DCL 389.

Mie, pârât B M-D, prin procurist B N, cu procura nr. 933/03.09.2013 îmi revin în lotul meu următoarele suprafeţe de teren, situate în com. C, sat C, jud O:

- suprafaţa de teren de 2 ha şi 6.750 m.p., extravilan - arabil, situata în T.86, P. 11, din titlul de proprietate nr. X/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi la N D Fl, la E - De 746; la S - S I;la V – Dc 745;

- suprafata de teren de 1 ha şi 3170 mp extravilan-arabil, situată în T 67 P 6 din titlul de proprietate nr.15298/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi la N-T D, la E-A373, la S-DCL 389, la V-T D.

Eu, pârât C D prin procurist B N, cu procura nr.

X/24.09.2013 declar că renunţ la dreptul meu de succesiune de pe urma autorilor B I şi B P şi sunt de acord ca bunurile din acţiune să fie partajate între reclamant şi ceilalţi doi pârâţi, aşa cum au fost descrise mai sus.

Noi, părţile, declarăm că nu mai avem nici un alt fel de pretenţii prezente sau viitoare la succesiunea celor doi autori.”

Astfel, s-a constatat ca exista corespondenta între obiectul prezentei cauze (terenul intravilan cu destinaţie pasuni in suprafaţa de 9917 mp situat in T 7, P 68, cu vecinătăţile: N-M ST, E-Ds 7,S-DC 9, V-M A) si unul dintre terenurile vizate de tranzacția de mai sus - proprietatea reclamantului B I (suprafaţa de teren de 9.917 m.p.,intravilan – păşuni situată în T.7, P.68, din titlul de proprietate nr. 15298/79/02.03.2004, cu următoarele vecinătăţi:la N-M St.; la E - Ds 7; la S - Dc 9; la V - M A).

Aceeași corespondenta a rezultat si din raportul de expertiza întocmit de expertul M I:

Reclamantul B I, conform S. civ. nr. 280, din 14.01.2014, pronunţată de Judecătoria Slatina, in dosarul X/311/2013, deţine terenul păşuni, în suprafaţă de 9917 mp, situat în intravilanul comunei C, județul O, în T. 7, P. 68, cu vecinătăţile: N - M Şt.; Est – Ds 7: la Sud - Dc 9; la Vest - M A.

Terenul este înscris în titlul de proprietate nr. 15298/79 din 02.03.2004 emis pe numele mostenitorilor defunctului B I.

Pârâtul M M F, conform Cvc, nr.902 din 19.04.1985, deţine terenul aferent locuinţei de 250 mp, situat în perimetrul neconstruibil al comunei C, județul O, (teren care trece în proprietatea de stat) cu vecinătăţile: N - V M; E - V Ma; S - Teren CAP; V - Drum comunal.

Conform Ordinului Prefectului nr. 70 din 23-03.2006, pârâtul M A deţine suprafata de 3248 mp, teren arabil situat în comuna C județul O, cu vecinătăţile: la Nord - M S; la Est - B I; la Sud - Drum comunal ; V - V I.

Ulterior pârâtului i s-a întocmit T.P. nr. 962 din 19.02.2008 pentru suprafaţa de 3248 mp situata în extravilanul comunei C, județul O, în T.7, P. 68/1, cu vecinătăţile: la Nord - M S; la Est - şi B I; la Sud - Dc 9; la Vest - V I.

Pârâtul M M F a împrejmuit atât suprafaţa deţinută de el conform actelor, de 3248 mp (Cc - 2699 şi Hb -549 mp) cât şi suprafaţa de 9922 mp deţinută de reclamantul B I, suprafaţă haşurată cu puncte pe schiţa Anexă nr. 1.

Pârâtul M M F, conform actelor, deţine terenul situat în intravilanul comunei C, județul O, în T.7, P. 68/1, ce are suprafaţa măsurată de 3248 mp (Cc - 2699 mp, Hb – 549mp), suprafaţă haşurată cu puncte şi delimitată pe schiţa Anexă nr. 1.

În drept, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Instanța a reţinut că dispoziţiile art. 563 alin.1 Cod civil, prevăd că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.

Cel mai eficient mijloc de apărare a dreptului de proprietate îl reprezintă acţiunea în revendicare, prin care proprietarul neposesor solicită recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea posesorului neproprietar la restituirea posesiei bunului şi la abţinerea de la orice faptă prin care ar aduce atingere exerciţiului normal şi deplin al dreptului de proprietate.

Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie pentru că pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate al reclamantului, iar pentru a fi admisă trebuie să se facă dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, pentru că numai în acest fel posesorul va fi obligat să îi restituie bunul.

În interpretarea articolului menţionat, pentru admiterea acţiunii în revendicare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: dovada deposedării titularului dreptului de proprietate şi dovada că bunul de care reclamantul a fost deposedat este deţinut fără drept de pârât.

În cauza pendinte, din raportul de expertiza rezultă ca reclamantul a fost deposedat de terenul proprietatea reclamantului.

Astfel că, instanţa a reţinut că la faţa locului, cu ocazia deplasării în teren, prin măsurători precise cu aparatură de specialitate, s-a determinat că pârâtul ocupă în întregime suprafaţa de teren ce poarta obiectul prezentei cauze, aparţinând reclamantului.

Prin urmare, instanţa a reţinut că în cauză prima condiţie a acţiunii în revendicare este îndeplinită atât timp cât pârâtul M M F are în posesie suprafaţa de teren revendicată de 9917 mp (aspect recunoscut de pârât).

Pârâtul nu a făcut dovada ca este proprietarul aceste suprafeţei de teren.

Astfel, instanţa a concluzionat că pârâtul deţine fără drept această suprafaţă de teren, apărarea pârâtului în sensul că stăpâneşte suprafaţa de teren de la tatăl său, neputând fi primită, atât timp cât nu a fost probată în cauză o eventuala uzucapiune.

Or, pentru ca instanţa să respingă acţiunea în revendicare, pârâtul trebuia să facă dovada că a stăpânit neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar suprafaţa de teren revendicată de mai mult de 30 ani, ori are un alt titlu de proprietate.

Aşadar, în cauză s-a făcut dovada că pârâtul deţine suprafaţa de teren de 9917 mp situată în T.7, P 68 fără drept.

În ceea ce priveşte dovada că reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren revendicate, instanţa a reţinut că în conformitate cu art. 557 Cod civil, reclamantul a făcut dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren revendicată conform sentinţei civile nr. 280/14.01.2014 pronunţate de Judecătoria Slatina in dosarul nr.

X/311/2013.

Aşadar, reclamantul ce pretinde o posesie fără drept a bunului său, prezintă un titlu de proprietate, iar posesorul (pârâtul) nu prezintă niciun titlu, prin urmare, în cauză instanţa constată că reclamantul face dovada dreptului de proprietate.

Faţă de acte considerente de fapt şi drept, instanța a admis în parte cererea, a respins cererea formulată pe reclamantul B I în contradictoriu cu pârâtul M A - decedat, ca neîntemeiată – ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, a obligat pârâtul M M F să lase în deplină proprietate şi liniștită posesie reclamantului B I suprafața de teren de 9.917 m.p. din acte (9.922 m.p. din măsurătorile efectuate de expert), astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de expert M I şi depus în copie la dosar la data de 17.03.2022.

Ca o consecinţă a admiterii acţiunii in contradictoriu cu paratul M M F, a obligat pârâtul M M F să-și ridice gardul cu care a împrejmuit terenul identificat mai sus, pe cheltuiala acestuia.

A luat act că reclamantul solicită cheltuieli pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul M M F, pe care o consideră nelegală şi netemeinică deoarece au fost încălcate reguli de desfăşurare ale procesului civil.

Apreciază apelantul că în mod nelegal i s-a respins administrarea probei cu martori solicitată, martori care au cunoştinţă de faptul că tatăl apelantului, la momentul cumpărării imobilului casă de locuit de la autoarea intimatului, B T, prin intimatul B I, în calitate de mandatar al mamei sale, a dobândit şi terenul în suprafaţă de 9917 mp situat în T7, P68 cu vecinătăţile din hotărâre, terenul nefiind în circuitul civil în anul 1985, deci neputând fi trecut în actul de vânzare-cumpărare.

Arată că tatăl său, M A, la acel moment nefiind membru CAP, a putut să stăpânească acea suprafaţă, vânzătorul neavând această posibilitate, suprafaţa de teren revendicată de B I a fost şi este stăpânită netulburat până acum de tatăl apelantului şi ulterior de apelant, în calitate de moştenitor, acesta fiind şi motivul pentru care a împrejmuit cu ulucă tot terenul

Consideră că instanţa de fond putea şi trebuia să lămurească cauza sub toate aspectele având la dispoziţie suficiente înscrisuri care demonstrează posesia netulburată a terenului de către pârâţi.

Terenul în dispută are practic în componenţă numai heleșteie, brazde, denivelări, fiind impropriu oricărei folosinţe normale. Menţionează apelantul că zona respectivă este permanent supusă inundaţiilor.

Apreciază apelantul că evaluarea suprafeţei de teren revendicate de reclamant la suma de 40000 lei este exagerat de mare pentru zona şi localitatea C, cu o astfel de sumă putându-se achiziţiona o casă cu teren cu tot, gospodărie completă, apelantul împreună cu tatăl său stăpânesc netulburat această suprafaţă de teren de 35 de ani, motiv pentru care invocă la acest moment uzucapiunea, ca motiv de constatare în patrimoniul său a calităţii de proprietar cu privire la acest teren.

Susţine că este inadmisibil ca după o perioadă atât de lungă în care s-a manifestat şi comportat ca un adevărat proprietar, a investit în teren, să fie dat deoparte printr-o acţiune abuzivă.

Instanţa de fond a greşit profund în momentul în care nu a constatat, deşi putea şi trebuia să constate că reclamantul, de la momentul înstrăinării terenului de 9971 mp, 1985, şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu a achitat nicio taxă către bugetul local cu privire la acest teren, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens.

Apreciază apelantul că în mod greşit instanţa de fond nu a cenzurat expresiile şi caracterizările făcute de reclamant către pârât în sensul că acesta este recunoscut în localitate ca un cetăţean agresiv, etc.

În realitate litigiile şi dosarele penale disputate în contradictoriu cu autorităţile locale au fost legal declanşate în respectarea dreptului de proprietate al bunicului apelantului, M P, cu privire la ocuparea fără drept şi transformare acestuia în teren de fotbal, nedeclarat că există o astfel de utilitate pe acel teren proprietatea bunicului apelantului.

Pe acest teren, după câştigarea procesului, a edificat o locuinţă cu trei camere.

Menţionează că nu se poate accepta ca în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti să fie inserate afirmaţii jignitoare, nereale şi subiective.

In speţă nu este făcută dovada deposedării titularului dreptului de proprietate, aşa cum se pretinde şi dovada că bunul de care reclamantul ar fi fost deposedat este acum deţinut fără drept de pârât.

Terenul a fost în posesia apelantului de la cumpărare şi până în prezent, fapt cunoscut de tot satul.

Niciodată reclamantul nu a avut în posesie acest teren.

Precizează că este neîndoielnic faptul că a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui teren prin uzucapiune.

Apreciază apelantul că acţiunea reclamantului este introdusă cu rea-credinţă, el de fapt urmărind să obţină foloase care nu i se cuvin.

Faţă de cele expuse, solicită admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi rejudecând să se respingă cererea reclamantului.

Solicită administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu martorii V S, vecin cu proprietatea apelantului, domiciliat în oraşul S, B D domiciliat în comuna C, sat C, județul O.

Nu s-a depus întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 6 de la 16 Ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Olt, în dosar nr.

X/311/2020 s-a respins apelul formulat de apelantul pârât M M F, împotriva sentinței civile nr.

X/14.06.2022, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.

X/311/2020, în contradictoriu cu intimatul reclamant B I, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M M F.

Prin decizia civilă nr. 385/24.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr.

X/311/2020 a fost admis recursul declarat de pârâtul M M F împotriva deciziei civile nr. 6 de la 16 Ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Olt, în dosar nr.

X/311/2020, în contradictoriu cu intimatul reclamant B I.

A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza la Tribunalul Olt spre rejudecarea apelului.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că este fondată critica circumscrisă prevederilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ., potrivit căreia instanța de apel nelegal a apreciat că apărarea pârâtului privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate fi examinată direct în apel.

Curtea a această apărare de fond trebuia verificată de instanța de apel chiar în condițiile în care nu a fost dedusă spre analiza primei instanțe, în acest sens fiind prevederile art. 1842 Cod civil de la 1864, cu mențiunea că dată fiind configurația actuală a recursului care nu permite invocarea şi verificarea aspectelor de fapt specifice uzucapiunii, o astfel de apărare poate fi făcută până în apel, nu şi direct în recurs.

Reţinând, în acest context, că fondul cauzei nu a fost suficient cercetat, dispoziţiile art. 478 alin 2 Cod procedura civilă fiind greşit interpretate şi aplicate în cauză, acestea neputând dispensa instanţa de apel de obligaţia de a se pronunţa asupra uzucapiunii de lungă durată invocată în apel, Curtea, în baza art. 496 C.proc.civ, art. 498 al. 2 C.proc.civ., a admis recursul pârâtului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului acestuia la aceeaşi instanţă, pentru ca, în rejudecare, instanţa de apel să se pronunţe motivat asupra tuturor criticilor şi cererilor de probatoriu formulate de apelant şi avea în vedere dezlegările date privind examinarea condiţiilor uzucapiunii.

În consecinţă, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Olt – Secţia I Civilă la data de 31.08.2023 sub nr. X/311/2020*.

În rejudecare, Tribunalul a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu martor.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la înscrisurile de la dosar, ţinând seama de dispoziţiile art. 501 alin. 3 C.proc.civ., Tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 501 C.proc.civ., (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul.(…) (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (…)”

Textul legal citat reia regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituţionalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de raţiune, şi actualului cadru legislativ, Curtea Constituţională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activităţii cu caracter jurisdicţional desfăşurate de instanţa de control judiciar, iar pe de altă parte, că instituirea acestei obligaţii a apărut din necesitatea nereiterării erorilor săvârşite prin pronunţarea hotărârii desfiinţate, soluţia contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Raportând aceste consideraţii la prezentul apel, Tribunalul constată că prin decizia civilă nr. 385/2023 instanţa de recurs a reţinut obligaţia instanţei de apel de a se pronunţa asupra uzucapiunii de lungă durată, invocată în apel.

Conformându-se acestei obligaţii, Tribunalul reţine că în sistemul Codului nostru civil, uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.

Justificarea uzucapiunii derivă din nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, care determină recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate, fiind totodată şi o sancţiune împotriva vechiului proprietar care a dat dovadă de lipsă de diligenţă.

În stabilirea normelor de drept material aplicabile în cauză, Tribunalul arată că în prezenta sunt aplicabile prevederile din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Astfel, potrivit art. 82 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 930-934 din Noul Cod Civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai in cazul in care posesia a început la data intrării in vigoare a acestuia, adică 01.10.2011.

Pentru cazurile in care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune in vigoare la data începerii posesiei.

În consecinţă, reţinându-se că faptul posesiei a început sub imperiul vechiului cod civil, Tribunalul constată că norme respective trebuie avute în vedere la soluţionarea prezentului apel.

Aşadar, este de menţionat că pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată de art. 1890 C.civ. de la 1865, este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, astfel cum impune art. 1847 C.civ., şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.

Contrar susţinerilor apelantului-pârât, din probele administrate în cauză nu a rezultat neîndoielnic faptul că terenul în litigiu a fost în posesia continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar a sa.

Astfel, apelantul a susţinut că terenul a fost stăpânit de tatăl său, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 902/19.04.1985, iar ulterior decesului autorului, de apelant.

Observând contractul invocat, Tribunalul reţine că la data de 19.04.1985 M A, tatăl apelantului, a cumpărat de la vânzătoarea B I P locuinţa construită din cărămidă, acoperită cu tablă, şi anexe gospodăreşti, situate pe terenul aferent în suprafaţă de 250 mp din perimetrul neconstruibil al com.

C, jud.

O, cu vecini la N-V Ma, la A-drum comunal, MZ-teren CAP, MN-V M, teren aferent care trece în proprietate de stat, urmând a i se atribui cumpărătorului terenul necesar.

Din depoziţia martorilor audiaţi în rejudecarea apelului, coroborată cu raportul de expertiză de specialitate topografie, cadastru, rezultă că autorul şi mai apoi apelantul-pârât au îngrădit şi stăpânit întreaga suprafaţă, totalizând 13.170 mp, situată în intravilanul com.

C, jud.

O.

Referitor la caracterul public al posesiei, Tribunalul reţine că acesta este justificat de natura bunului în litigiu, imobil teren, care exclude exercitarea pe ascuns a posesiei, astfel că sunt lipsite de relevanță juridică aspectele invocate, cu referire la momentul declarării suprafeței de teren la Compartimentul Impozite şi Taxe al Primăriei.

În ceea ce priveşte precaritatea posesiei, Tribunalul arată că art. 1853 C.civ. de la 1865 dispune în mod expres că doar actele ce se exercită sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar, precum şi că tot asemenea este posesia ce se exercită asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.

Exercitarea posesiei sub nume de proprietar înseamnă că posesorul trebuie să posede animo domini, adică pentru sine şi cu intenţia de a se comporta ca proprietar; în caz contrar, când exercitarea actelor de fapt asupra bunului imobil se face în numele altuia, posesia are caracter precar, iar beneficiile exercitării ei aparţin celui a cărui pretenţiune de drept se manifestă prin intermediul detentorului de fapt.

Art. 1855 C.civ. prevede, în acest sens, că atunci când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie.

Deşi nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, şi anume ca o lipsă a însăşi posesiei, deoarece este lipsită de „animus domini”, adică de elementul intenţional al posesiei.

În concepţia Codului civil ea apare, totuşi, ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei pentru că persoanele enumerate în art. 1853 din cod posedă pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.

În speţă, Tribunalul reţine că art. 30 din Legea nr. 58/1974, abrogată prin art. 1 pct. 3 din Decretul-lege nr. 1/1989, prevedea că „Dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973.

Dobînditorul construcţiei va primi din partea statului în folosinţă terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 şi 17 din prezenta lege.

Atribuirea se face pe durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 4/1973”.

Prin decizia în interesul legii nr. 4/16.01.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legii nr. 58/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestei legi, astfel că după abrogarea acesteia prin decretul–lege nr. 1/1989, posesorii acestor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

În considerentele deciziei menţionate, Înalta Curte a reţinut că terenurile la care se referea Legea nr. 58/1974 şi-au păstrat apartenenţa la domeniul proprietăţii private atâta timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate.

Or, nu aceasta este situaţia speţei în care la data de 19.04.1985, când autorul apelantului-pârât a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor situate în com.

C şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent în suprafaţă de 250 de mp situat la aceeaşi adresă, terenul era trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Totodată, sub imperiul Constituţiei din 1965, în ceea ce priveşte proprietatea socialistă de stat, nu se făcea distincţie între domeniul public şi cel privat, până la data de 27.12.1989, când a fost abrogată Legea nr. 58/1974, făcându-se distincţia numai între proprietate socialistă de stat, proprietate cooperatistă şi proprietate personală, aceasta din urmă putând avea ca obiect, veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal, astfel cum prevedea art. 36 din Constituţia menţionată.

Faţă de aceste dispoziţii legale, având în vedere regimul juridic al terenurilor civile, autorul apelantului şi, mai apoi, acesta din urmă, au cunoscut că terenul nu poate fi deţinut cu titlu de proprietate, în putere proprie, în condiţiile în care deţinerea în proprietate, altfel decât era prevăzută în mod restrictiv de legea în vigoare, contravenea ordinii sociale instituie de regimul comunist.

Reţinând aceste argumente, Tribunalul apreciază că, în perioada de dinainte de anul 1990, deşi tatăl său şi apelantul ar fi avut contact direct cu terenul (elementul corpus) nu au deţinut şi elementul intenţional.

Rezultă că aceştia nu au exercitat o posesie asupra terenului, ci terenul a fost deţinut cu titlu de detenţie precară, întrucât cunoşteau sau cel puţin ar fi trebuit să cunoască faptul că, în condiţiile legislaţiei în vigoare de la acel moment, nu puteau fi proprietari asupra unui teren, ci proprietatea asupra terenurilor aparţinea statului.

Specificul detenţiei precare nu este izvorul din care rezultă, ci constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, esenţial fiind faptul că, stăpânirea materială a lucrului se exercită pentru altul şi nu pentru sine.

Mai apoi, este de precizat că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la care se referă art. 30 alin. (3) din Legea nr. 58/1974 este reglementată de o procedură specială prevăzută de Legea nr. 18/1991 prin art. art. 36 alin. (3) şi (6).

Astfel, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea anterior menţionată, „Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor”, iar potrivit alineatului (6) „Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2) - (5) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.”

Această dispoziţie legală prevede un caz de constituire a dreptului de proprietate privată, prin ordinul prefectului, la cererea persoanei interesate.

Se constată că o asemenea procedură a fost parcursă, prin Ordinul nr. 70/23.03.2006 fiindu-i atribuită în proprietate autorului M A suprafaţa de 3.248 mp, teren arabil situat în com.

C, jud.

O, pentru care ulterior a fost emis titlul de proprietate nr.

X/19.02.2008.

Prin urmare, susţinerea apelatului-pârât, referitoare la îndreptăţirea sa în a stăpâni terenul în suprafaţă de 9.917 mp, pentru care doar intimatul-reclamant deţine un titlu de proprietate valabil, nu poate fi primită, soluţia primei instanţe fiind pe deplin justificată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul urmează să respingă prezentul apel, ca fiind nefondat.

În temeiul art. 453 coroborat cu art. 451 C.proc.civ., având în vedere soluţia ce se va pronunţa asupra apelului, apelantul-pârât fiind partea care pierde procesul în sensul art. 453 C.proc.civ., Tribunalul îl va obliga la plata sumei de 3.000 de lei către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel constând în onorarii avocaţiale reduse.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul reţine dispoziţiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ., care permit reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În acest sens, scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile stipulate în cuprinsul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., este acela de a preveni eventualele abuzuri de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, respectiv aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

Totodată, recuperarea cheltuielilor de judecată trebuie să facă în limita unui cuantum rezonabil, iar angajarea unui avocat de către partea a căror pretenţii au fost admise nu trebuie să conducă la împovărarea excesivă a părţii adverse care a pierdut procesul.

Din acest motiv, legiuitorul a permis instanţei să procedeze la onorariului avocaţial ori de câte ori constată că este disproporţionat de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.

În prezenta cauză, se apreciază că onorariile avocatului intimatului-reclamant, în cuantum de 6.500 lei apare ca fiind necorelat cu munca depusă de avocat, excesiv sau vădit disproporţionat în raport de criteriile enunţate, întrucât judecata în recurs a avut loc la 1 termen de judecată, iar în rejudecarea apelului la 3 termene, reprezentanţii convenţionali al intimatului nu au formulat întâmpinări şi s-au prezentat la termenele de judecată în vederea reprezentării şi susţinerii intereselor şi apărărilor clientului lor.

Data publicarii pe portal: 17.06.2024