Sentință civilă nr. 79 din 15.02.2023

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 07.12.2022, sub nr.

X/104/2022, reclamanţii C S, A A - M şi M E, în contradictoriu cu pârâţii: Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, cu citarea în cauză, potrivit art. 27 alin. (3) din OG nr. 137/2000 în calitate de expert în discriminare, a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la:

- plata unui număr de 7 indemnizaţii brute cuvenite urmare a eliberării din funcţia de procuror prin pensionare, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 alineatul (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii până la plata efectivă a sumelor solicitate, în temeiul dispoziţiilor art. 1535 din Codul civil.

De asemenea a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii, se arată că, reclamanta C S a îndeplinit funcţia de procuror pentru o perioadă de peste 25 de ani, iar în ultimele 8 luni a fost delegată în funcţia de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina.

La data de 14 octombrie 2019, a încetat raporturile de muncă la cerere, îndeplinind condiţiile legale de pensionare, potrivit Decretului Preşedintelui României Nr. 747/14.10.2019.

Indemnizaţia avută în vedere pentru stabilirea pensiei de serviciu a fost 23.494 lei, potrivit Deciziei Casei Judeţene de Pensii Dolj, nr. 350388/23.12.2019.

Reclamantul A A - M, arată că a îndeplinit funcţia de procuror pentru o perioadă de peste 25 de ani, iar la data de 3 octombrie 2017, a încetat raporturile de muncă la cerere, îndeplinind condiţiile legale de pensionare, potrivit Decretului Preşedintelui României Nr. 912/29.08.2017.

Indemnizaţia avută în vedere pentru stabilirea pensiei de serviciu a fost 17.810 lei, potrivit Deciziei Casei Judeţene de Pensii Olt, nr. X/29.08.2017.

Reclamantul M E, arată că a îndeplinit funcţia de procuror pentru o perioadă de peste 21 de ani, iar la data de 15 mai 2017, a încetat raporturile de muncă la cerere, îndeplinind condiţiile legale de pensionare, potrivit Decretului Preşedintelui României Nr.

X/12.05.2017.

Indemnizaţia avută în vedere pentru stabilirea pensiei de serviciu a fost 16.028 lei, potrivit Deciziei Casei Judeţene de Pensii Olt nr.X/07.06.2017.

Potrivit prevederilor art. 81 alineatul (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor „Judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii.

Indemnizaţia prevăzută la alin. (1) se acordă o singură dată în decursul carierei de judecător sau procuror şi se înregistrează, potrivit legii. "

Se susţine că actele normativele prin care se suspendă dreptul la plata indemnizaţiei la eliberarea din funcţie creează o stare de discriminare directă între beneficiarii indemnizaţiilor, discriminare ce atrage naşterea unui prejudiciu constând într-o despăgubire ce reprezintă chiar contravaloarea acestei indemnizaţii.

Astfel, în cele ce succed, se invocă discriminarea faţă de judecătorii Curţii Constituţionale a României, faţă de judecătorii care au fost eliberaţi din funcţie pentru alte motive neimputabile (art. 81 alin. l legea 303/2004) şi faţă de moştenitorii judecătorului decedat (art. 81 alin. (4) legea 3 03/2004).

1.

Reclamanţii arată că le sunt aplicabile dispoziţiile art.81 (l) din Legea 303/2004, care reglementează dreptul la indemnizaţie la ieşirea la pensie " Judecătorii şi procurorii cu vechime continua în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii."

In cazul judecătorilor Curţii Constituţionale sunt aplicabile dispoziţiile art. 71 (5) din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale care reglementează dreptul la indemnizaţie la încetarea mandatului: "(5) La încetarea mandatului, ca urmare a expirării termenului acestuia sau a imposibilităţii exercitării sale din motive de sănătate, judecătorii Curţii Constituţionale beneficiază de o suma egală cu indemnizaţia netă de 6 luni de activitate".

În aceste circumstanţe, se solicită să se constate că legiuitorul suspendă exerciţiul dreptului la plata indemnizaţiei la eliberarea din funcţie, doar pentru categoria profesională a judecătorilor şi procurorilor din instanţele ordinare, care au forma de eliberare din funcţie prin pensionare.

În schimb, nu suspendă exerciţiul dreptului pentru judecătorii din instanţa constituţională, care au forma de eliberare din funcţie prin încetarea mandatului.

Prevederea din actul normativ incident fiecărei reclamante (prin care se suspendă dreptul la plata indemnizaţiei la sfârşitul perioadei de activitate doar pentru o parte din beneficiarii unei astfel de indemnizaţii, respectiv pentru judecătorii din instanţele ordinare, nu şi pentru judecătorii constituţionali) nu este obiectiv justificată de un scop legitim, iar mijloacele de realizare a acestui scop nu sunt adecvate şi necesare.

Nivelul de protecţie asigurat de dispoziţiile OG 137/2000, dispoziţiile art. 20 ale Cartei Drepturilor Fundamentale coroborate cu art.3 al Directivei 2000/78/CE şi Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este extins şi la orice alt criteriu.

Pentru analizarea criteriului de discriminarea invocă prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat constant că „atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre un este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, articolul 53 din cartă confirmă că autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită gradul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Ákerberg Fransson, C-617/10, punctul 29, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, punctul 60, precum şi Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham şi alţii, C-476/17, punctul 80).

În temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa este ţinută să dea efect dispoziţiilor Cartei drepturilor fundamentale, în interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Carta drepturilor Fundamentale, art. 20 prevede că: "Toate persoanele sunt egale în faţa legii".

Temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art.2 şi 27 din OUG 137/2000, ale art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale coroborate cu art.3 al Directivei 2000/78/CE şi Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2.

Alături de discriminare, invocă şi lipsa de previzibilitate a legislaţiei prin care a fost suspendat dreptul solicitat, raportat la prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO (indemnizaţia constituind "un bun"), acte normative ce au încălcat dreptul de proprietate al reclamantelor astfel cum este protejat de Convenţie, impunându-se astfel repararea prejudiciului creat.

Cu toate că dreptul la plata acestor 7 indemnizaţii de încadrare le este recunoscut de legea organică care reglementează statutul magistraţilor, prin art. 41 din Ordonanţa de Urgenţa nr. 114 din 28 decembrie 2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene s-a prevăzut că „în perioada 2019 - 2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia încetării raporturilor de muncă sau serviciu ca urmare a decesului angajatului."

De asemenea, prin art.

VII din Ordonanţă de Urgenţă Nr. 130 din 17 decembrie 2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative s-a stabilit că „în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia încetării raporturilor de muncă sau serviciu ca urmare a decesului angajatului. "

Cele două ordonanţe de urgenţă ale Guvernului prin care s-a dispus ca drepturile magistraţilor privitoare la acordarea celor 7 indemnizaţii la ieşirea la pensie să nu fie acordate în perioada anilor 2018- 2021 şi respectiv în anul 2022, au fost adoptate cu încălcarea prevederilor art. 73 alin. (3) lit. j) şi 1) şi art. 76 din Constituţia României.

Conform acestor dispoziţii din Constituţia României, reprezintă legi organice cele privind statutul funcţionarilor publici şi cele privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi.

Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, aşa cum impun prevederile art. 76 din Constituţia României, deci ele nu pot fi adoptate prin intermediul delegării legislative, potrivit prevederilor art. 115 din Constituţia României.

Pe de altă parte, potrivit art. 108 alin. (3) din Constituţia României, „Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta."

Contrar acestor norme constituţionale, prin art. 41 din Ordonanţa de Urgenţa nr. 114 din 28 decembrie 2018 şi art.

VII din Ordonanţa de Urgenţă nr. 130 din 17 decembrie 2021 emise de Guvernul României, s-a decis ca în perioada anilor 2018-2022 inclusiv să nu se acorde ajutoarele sau după caz indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragerea, încetarea raporturilor de serviciu sau trecerea în rezervă.

Deşi nu fac trimitere în mod explicit la magistraţi, prin statuarea cu caracter general a împrejurării că aceste drepturi nu se acordă în perioada anilor 2018 -2022, aceste dispoziţii au fost aplicate şi magistraţilor, fiindu-le afectat astfel dreptul la acordarea celor 7 indemnizaţii la ieşirea la pensie, prevăzut de art. 81 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Aceste drepturi sunt stabilite în favoarea judecătorilor şi procurorilor prin lege organică, deci cu privire la aplicarea şi întinderea lor poate decide doar Parlamentul României, printr-o lege organică, nicidecum Guvernul Românei, prin intermediul unei Ordonanţe de Urgenţă, adoptată cu depăşirea competenţelor constituţionale.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 114 din 28 decembrie 2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene a fost adoptată de către Guvernul României în lipsa unei legi de abilitare de a emite ordonanţe.

Legea nr. 4/2019 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, Publicată în Monitorul Oficial Nr. 11 din 4 ianuarie 2019 a fost adoptată ulterior, iar în ea se prevedea expres că Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea celei de-a doua sesiuni ordinare a anului 2018, şi până la data de 31 ianuarie 2019, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Similar, Legea nr. 311 din 24 decembrie 2021 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, a fost publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.228 din 24 decembrie 2021 şi prevedea în mod expres în art. 1 că, în temeiul art. 115 alin. (1) din Constituţia României, republicată, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea celei de-a doua sesiuni ordinare a anului 2021, şi până la reluarea lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a anului 2022, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, fiind exemplificate diverse acte normative, printre care nu se numără şi Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Ambele legi de abilitare a Guvernului au fost adoptate ulterior emiterii ordonanţelor de urgenţă, care, aşa cum am arătat, nu pot dispune măsuri de modificare a unor legi organice, deci nici cu privire la neacordarea pentru magistraţi a celor 7 indemnizaţii cuvenite în baza art. 81 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Ordonanţa de Urgenţa nr. 114 din 28 decembrie 2018 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 130 din 17 decembrie 2021 nu au fost aprobate până în prezent de Parlamentul României, contrar prevederilor art. 115 alin. (5) din Constituţia României.

Rezultă aşadar că art. 41 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 114 din 28 decembrie 2018 şi art.

VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 130 din 17 decembrie 2021 au fost adoptate de către Guvern cu încălcarea dispoziţiilor Constituţiei României în ceea ce-i priveşte pe magistraţi, al căror statut nu poate fi afectat prin adoptarea unor măsuri pe această cale, respectiv prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţe, singura autoritate care poate dispune cu privire la drepturile acestora fiind Parlamentul României.

Totodată, nu se justifică nici urgenţa adoptării unei astfel de măsuri de către Guvernul României, cu atât mai mult cu cât acesta dispusese anterior, începând cu anul 2010, neacordarea acestor drepturi la ieşirea la pensie, justificate pe considerente de constrângere bugetară.

Astfel, măsuri de neacordare a drepturilor la cele 7 indemnizaţii au fost dispuse prin:

• Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare pentru stabilirea echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare;

• Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea nr. 285/2010) Art. 13 „în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare Art. 9: în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare - Art. 2: Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2. 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art.

II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările ulterioare - Art. 10: In anul 2014 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare -Art. 9 alin. (1): în anul 2015, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare - Art. 11 alin. (1): în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor Ia ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

Art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017: „Prevederile art. 1 alin. (3)-(5), art. 2-4, art. 5 alin. (2)-(4) şi art. 6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie-31 decembrie 2017."; Art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016: „In perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.";

• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017: Art. 11 alin. (1) „în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.";

• Ordonanţa de Urgenţa nr. 114 din 28 decembrie 2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene- Art. 41 „în perioada 2019 - 2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia încetării raporturilor de muncă sau serviciu ca urmare a decesului angajatului."

• Ordonanţă de Urgenţă Nr. 130 din 17 decembrie 2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative Art.

VII „în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia încetării raporturilor de muncă sau serviciu ca urmare a decesului angajatului.

Prin aceste ordonanţe de urgenţă adoptate în ultimii 12 ani, Guvernul României a lipsit de substanţă aceste drepturi pe care judecătorii şi procurorii le au în conformitate cu Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, producându-se o abrogare de facto a acestor dispoziţii de către o autoritate a statului tară competenţe în materie.

Mai mult decât atât, considerentele ce au stat la baza adoptării lor nu pot fi reţinute ca valabile, neputându-se susţine că în 12 ani situaţia economică a ţării a fost neschimbată şi impunea astfel de restrângeri.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât măsurile de ordin financiar fiscal ar fi putut fi discutate de către Parlamentul României, prin legile prin care a fost aprobat bugetul de stat anual.

Cu titlu de exemplu, la 28 decembrie 2021 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 317/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1238, prin care a fost aprobat bugetul de stat al României pentru anul 2022.

Nu se justifică în niciun mod urgenţa adoptării prin Ordonanţe de Guvern a măsurilor de neacordare a acestor drepturi pentru judecători şi procurori, în condiţiile în care în Parlamentul României se dezbăteau în acelaşi interval de timp tot măsuri ce interesau bugetul ţării.

Procedând astfel, Guvernul României a încălcat principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

Totodată, apreciază că dispoziţiile criticate nu întrunesc cerinţa previzibilităţii legii, componentă a constituţionalităţii normei sub aspectul calităţii sale, iar beneficiarii drepturilor nu pot avea o previziune exactă a epuizării duratei termenului în care sunt obligaţi să aştepte pentru a beneficia de aceste drepturi.

Prin prorogarea succesivă a termenelor de acordare a drepturilor la ieşirea la pensie, aceste prevederi legale nu întrunesc aşadar cerinţa previzibilităţii legii, componentă a constituţionalităţii normei sub aspectul calităţii sale.

Astfel, în ceea ce priveşte drepturile prevăzute de un act normativ, care au fost suspendate succesiv, prin decizia nr. 42/2014 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legale prin care s-a suspendat acordarea unor drepturi sunt constituţionale.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei s-a subliniat faptul că măsura de suspendare repetată a acestor drepturi, pentru mai mulţi ani la rând, poate afecta caracterul previzibil al normelor de lege, creând incertitudine cu privire la existenţa acestor drepturi.

Prin această subliniere Curtea Constituţională atenţionat legiuitorul cu privire la faptul că un drept nu ar putea fi suspendat o perioadă foarte îndelungată de timp, deoarece prin această conduită, s-ar crea o incertitudine cu privire la însăşi existenţa dreptului respectiv.

Temporizarea plătii indemnizaţiei nu poate fi acceptată la nesfârşit, neprobându-se în cauză că mai există un interes public care să justifice în continuare interdicţia aplicării unor dispoziţii legale în vigoare.

Cu privire la baza legală a ingerinţei statului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant că expresia "prevăzută de lege" care figurează în dispoziţiile art. 8,9,10 şi 11 din Convenţie impune nu numai o simplă existenţă a unor reglementări, ci priveşte însăşi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibilă şi previzibilă, astfel ca orice individ să fie în măsură să-si adapteze conduita socială.

De asemenea, s-a stabilit că principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, hotărârea din 22.09.1994, paragraful 42).

In acelaşi sens, subliniază că, în Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că: "odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate si coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii; în această privinţă, trebuie subliniat faptul că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului."

De asemenea, invocă Decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunţată într-un recurs în interesul legii în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat un demers legislativ similar.

Având în vedere aspectele invocate, apreciază că Statul ar trebui să ocrotească astfel, în anul 2022 în egala măsură, atât interesul public, cât şi interesul privat al magistraţilor care au lucrat perioade îndelungate, peste 25 de ani în aceeaşi funcţie, respectiv, să asigure proporţionalitatea măsurii dispuse prin legile temporare mai sus menţionate cu gradul de afectare a substanţei dreptului magistratului, în condiţiile în care indemnizaţia de pensionare este un drept acordat pentru recunoaşterea loialităţii profesionale, pentru privaţiunile, riscurile, interdicţiile şi incompatibilitățile impuse de statut şi suportate de către magistrali în cursul carierei lor şi având în vedere că în „pachetul lor de drepturi remuneratorii" era inclus şi acest drept, care însă în prezent este plasat prin dispoziţii legale temporare sub semnul incertitudinii.

De asemenea, consideră că, trebuie să se aibă în vedere şi faptul că instanţele europene apreciază chiar pensia de serviciu a magistraţilor ca un drept la remuneraţie, un element al remuneraţiei, astfel încât cu atât mai mult indemnizaţia de pensionare trebuie să îşi păstreze acest caracter, respectiv, să aibă regimul juridic al unui drept salarial „si nu cel al unui „ajutor" acordat magistraţilor de către statul român, întrucât aceştia nu constituie persoane asistate social, pentru a beneficia de ajutoare, ci legea le-a garantat şi acest drept salarial ca o recompensă/ca un corolar pentru o activitate de peste 20 de ani, în care aceştia s-au bazat şi au pledat pentru previzibilitatea legii române, condiţie cerută de jurisprudenţa CEDO pentru orice act normativ, cu atât mai mult pentru o lege care afectează dreptul la remuneraţie.

Drepturile băneşti a căror acordare a fost sistată prin actele normative care stabilesc anual salarizarea personalului bugetar nu sunt unele destinate asigurării unui venit minim necesar pentru asigurarea subzistenţei, ci reprezintă o primă la data pensionării, respectiv sume acordate în semn de recunoştinţă.

Cu privire la acest aspect arată că în jurisprudenţa sa, referindu-se la anumite drepturi de natură bănească acordate angajaţilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare.

Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare." (Cauza Kechko contra Ucrainei).

Indemnizaţia acordată cu prilejul ieşirii la pensie, în condiţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, constituie "un bun".

În sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.

Măsura restrângerii acestor drepturi a apărut în contextul crizei economice existente la nivel internaţional.

Astfel, deşi iniţial, în anul 2010, perioada de criză economică justifica ocrotirea prioritară a interesului public prin neacordarea acestei indemnizaţii, prelungirea în fiecare an a dispoziţiilor legale prohibitive în ceea ce priveşte acordarea dreptului la indemnizaţia de pensionare a magistraţilor până în anul 2017 afectează în mod esenţial caracterul previzibil al legii, fiind incert nu numai anul când se va plăti acest drept, dar, în fapt, dacă magistratul va mai putea beneficia în timpul vieţii sale de acest drept conferit de statutul magistraţilor.

Această temporizare nu poate fi acceptată însă la nesfârşit, profitându-se de poziţia dominantă a autorităţilor statului în raporturile cu beneficiarii dreptului recunoscut De altfel, măsura nici nu se mai justifică în prezent având în vedere creşterea economică înregistrată conform datelor făcute publice de aceleaşi autorităţi.

Prin urmare, nu se poate aprecia că mai există un interes public care să justifice aplicarea în continuare a măsurii, aceasta fiind lipsită de o bază rezonabilă, cerinţă impusă de practica CEDO (cauza Jalm şi alţii c/a Germaniei şi cauza Zvoîsky şi Zvolska c/a Republicii Cehe).

De asemenea, arată că Legea nr. 303/2004 care reglementează dreptul în litigiu, este un act normativ organic, ale cărei prevederi şi dispoziţii nu pot fi înfrânte prin acte normative ordinare (legi, ordonanţe de guvern, etc.), ci tot printr-un act normativ identic, având aceeaşi putere, adică cu caracter organic.

Or, este mai mult decât evident că toate actele normative prin care s-a suspendat aplicarea prevederilor legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor ori s-a dispus neacordarea drepturilor prevăzute de aceasta în perioada 2010-2016 sunt cu caracter ordinar şi nu organic, astfel încât ele nu pot anula existenţa drepturilor în discuţie, ci doar temporizează acordarea lor, pentru considerente de ordin económico-financiar si bugetar. în acelaşi sens s-a pronunţat şi ICCJ prin Decizia nr. 16/2015.

Această temporizare nu poate fi acceptată însă sine die, pe motivul inexistentei fondurilor bugetare alocate cu acest titlu, ordonatorii terţiari, secundari si principali de credite având obligaţia să cuprindă în proiectele bugetelor anuale proprii sumele necesare stingerii debitelor pe care le au, iar Ministerul Finanțelor Publice să le cuprindă în bugetul consolidat al statului si să aloce sumele necesare efectuării plăţilor.

A condiţiona acordarea dreptului litigios de limitarea sau nealocarea de fonduri bugetare în acest scop nu face decât să nege în fapt un drept substanţial recunoscut de o lege organică, devenit cert, lichid şi exigibil în momentul încetării raporturilor de serviciu cu angajatorul, ceea ce nu poate fi acceptat la nesfârşit şi ca o măsură unilaterală a statului în calitatea lui de titular al construirii şi alocării, prin autorităţile sale competente, a bugetelor anuale.

Toate aceste aspecte au fost reţinute în jurisprudenţa CEDO, Deciziile Curţii Constituţionale şi Deciziile ICCJ, din care rezultă tară putinţă de tăgadă că este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atâta timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esenţa art. 53 din Constituţia României.

Mai trebuie făcută distincţie între naşterea dreptului şi exerciţiul dreptului. Măsura suspendării acordării indemnizaţiei afectează doar exerciţiul, iar nu şi naşterea dreptului.

Invocă Decizia nr. 16/2015, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. , s-a stabilit că:

Ori, în speţa de faţă, se arată că reclamantţii beneficia în mod efectiv de indemnizaţia prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea 303/2004 din următoarele considerente:

In primul rând, măsura suspendării este temporară, astfel că la încetarea ei indemnizaţia trebuie acordată, dreptul fiind născut nu la data încetării măsurii suspendării, ci la data îndeplinirii celor două condiţii anterior menţionate.

Apoi, chiar dacă legiuitorul ar abroga prevederile art. 81 alin. (1) din Legea 303/2004, abrogarea nu ar produce efecte retroactive, având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea 53/2003, art. 15 alin. (2) din Constituţia României apreciind că ar putea beneficia şi într-o astfel de situaţie de indemnizaţie, dreptul lor neputând fi desfiinţat retroactiv.

Totodată, art. 41 alin. (2) din OUG 114/2018 prevede că măsura suspendării nu se mai aplică în situaţia decesului angajatului, caz în care indemnizaţia se va acorda moştenitorilor acestuia.

Această ultimă prevedere legală este încă o dovadă că măsura suspendării nu afectează naşterea dreptului, ci exerciţiul său.

Nu se poate spune că decesul angajatului dă naştere în patrimoniul său a dreptului la indemnizaţie.

Dreptul său era născut la momentul decesului, însă nu putea fi exercitat.

Se invocă şi cauza Dumitru David împotriva României.

Potrivit unei jurisprudente constante a Curţii JUE, atât din titlul şi din preambulul Directivei 2000/78, cât şi din conţinutul şi din finalitatea sa rezultă că aceasta urmăreşte să stabilească un cadru general pentru a asigura oricărei persoane egalitatea de tratament „în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă" (Hotărârea din 26 septembrie 2013, C-546/li;.

Domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 trebuie înţeles, în lumina articolului 3 alineatul (1) litera (c) şi alineatul (3) din această directivă coroborat cu considerentul (13) al directivei menţionate, în sensul că nu acoperă sistemele de securitate socială şi de protecţie socială ale căror beneficii nu sunt asimilate unei remuneraţii, în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului 157 alineatul (2) TFUE (Hotărârea din 21 ianuarie 2015, Felber, C-529/13, punctul 20 ).

Desigur, noţiunea de „remunerare" în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78 trebuie interpretată în sens larg.

Curtea a considerat astfel că această noţiune cuprinde în special toate avantajele, în numerar sau în natură, prezente sau viitoare, cu condiţia să fie acordate, chiar dacă indirect, de angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta, în temeiul unui contract de muncă, al unor dispoziţii legislative sau de bunăvoie (Hotărârea din 12 decembrie 2013, Hay, C-267/12, punctul 28. în plus, împrejurarea că anumite prestaţii sunt plătite după încetarea raportului de muncă nu exclude faptul că acestea pot avea un caracter de remuneraţie în sensul dispoziţiilor sus-menţionate (Hotărârea din 9 decembrie 2004, Hlozek, C-19/02, punctul 35 ).

Curtea a statuat astfel că prestaţiile acordate în temeiul unui regim de pensii care depinde, în esenţă, de locul de muncă pe care îl ocupa persoana interesată au legătură cu remuneraţia de care beneficia aceasta din urmă şi intră sub incidenţa articolului 157 alineatul (2) TFUE (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, K.

B., C-l 17/01,punctul25).

Reiese din jurisprudenţa Curţii că noţiunea „remuneraţia", în sensul articolului 157 alineatul (2) TFUE, trebuie interpretată într-un sens larg.

Ea cuprinde în special toate avantajele, în numerar sau în natură, prezente sau viitoare, cu condiţia să fie acordate, chiar dacă indirect, de angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta, în temeiul unui contract de muncă, al unor dispoziţii legislative sau de bunăvoie. în plus, împrejurarea că anumite prestaţii sunt plătite după încetarea raportului de muncă nu exclude faptul că acestea pot avea un caracter de remuneraţie în sensul dispoziţiilor sus-menţionate (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Dittrich şi alţii, C-124/11, C-125/11 şi C-143/11, punctul 35, precum şi Hotărârea din 2 iunie 2016, C-122/15, punctul 21).

Curtea a precizat de asemenea că printre avantajele calificate drept „remuneraţie" se numără tocmai avantajele plătite de angajator în temeiul existenţei raporturilor de muncă salarizate care au ca obiect să asigure lucrătorilor o sursă de venituri, chiar dacă, în cazuri specifice, ei nu desfăşoară nicio activitate prevăzută de contractul de muncă. în plus, caracterul de remuneraţie al unor astfel de prestaţii nu poate fi pus la îndoială pentru simplul fapt că răspund de asemenea unor consideraţii de politică socială (Hotărârea din 9 decembrie 2004, Hlozek, C-19/02, punctul 39, şi Hotărârea din 2 iunie 2016, C-122/15, punctul 22).

A mai reţinut CJUE că în ceea ce priveşte indemnizaţia acordată de un angajator unui lucrător cu ocazia disponibilizării sale, Curtea a constatat deja că acestea constituie o formă de remuneraţie amânată la care lucrătorul are dreptul în temeiul încadrării sale în muncă, dar care îi este plătită la încetarea raportului de muncă, în scopul de a facilita adaptarea sa la noile circumstanţe care rezultă din aceasta (Hotărârea din 17 mai 1990, Barber, C-262/88, punctul 13, şi Hotărârea din 9 decembrie 2004, Hlozek, C-19/02, punctul 37).

In plus, potrivit unei jurisprudente constante, pentru a aprecia dacă o prestaţie intră în domeniul de aplicare al articolului 157 TFUE, poate avea un caracter determinant numai criteriul dedus din constatarea că prestaţia a fost plătită lucrătorului în temeiul raportului său de muncă ce îl leagă de fostul său angajator, şi anume criteriul încadrării în muncă, dedus din înșiși termenii articolului menţionat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2012, Dittrich şi alţii, C-124/11, C-125/11 şi C-143/Î1, punctul 37, precum şi Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Parris, C-443/Î5, punctul 34).

Justificarea tratamentului diferit:

CJUE a stabilit în jurisprudenţa sa că diferenţa de tratament nu trebuie apreciată în mod global şi abstract, ci în mod specific şi concret în raport cu ansamblul elementelor ce caracterizează aceste situaţii, în special în lumina obiectului şi a scopului reglementării naţionale care instituie distincţia vizată, precum şi, dacă este cazul, a principiilor şi a obiectivelor domeniului din care face parte această reglementare naţională [Hotărârea din 26 iunie 2018, C-451/16].

Se susţine că nu există nicio justificare a obiectului şi a scopului reglementării naţionale care instituie distincţia vizată.

De altfel, o astfel de justificare incumbă statului, prin angajator, şi nu reclamanţilor.

Cu toate acestea, vom prezenta câte aspecte atât în ceea ce priveşte scopul acordării indemnizaţiei, cât şi scopul suspendării exerciţiului dreptului.

Scopul acordării indemnizaţiei: drept acordat pentru recunoaşterea loialităţii profesionale, pentru privaţiunile, riscurile, interdicţiile şi incompatibilitățile impuse de statut şi suportate de către magistraţi în cursul carierei lor - o recompensă ori un corolar pentru o activitate de peste 20 de ani, iar nu un ajutor social.

Remuneraţia judecătorilor şi procurorilor reprezintă o compensaţie a absenţei unor drepturi fundamentale, cum sunt drepturile exclusiv politice, drepturile social-economice, precum şi a existenţei incompatibilităților stabilite la nivel constituţional cărora magistraţii li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale.

Totodată, stabilirea remuneraţiei judecătorilor tine seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător, care privesc întreaga durată a carierei judecătorului.

Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilități şi interdicţii stabilit prin Legea fundamentală şi dezvoltat prin legea specială, precum şi responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător şi de procuror justifică acordarea unei salarizări corespunzătoare, în acord cu reglementările internaţionale.

Acelaşi este scopul şi în cazul indemnizaţiei la încetarea mandatului judecătorilor constituţionali.

Referitor la justificarea măsurii suspendării plăţii dreptului la indemnizaţie pentru judecătorii şi procurorii din instanţele naţionale se susţine că:

Legiuitorul nu a justificat niciun moment pe parcursul anilor 2012-2022 măsura suspendării acordării indemnizaţiei de pensionare exclusiv pentru judecătorii din instanţele naţionale, nu şi pentru judecătorii constituţionali.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, nu există justificare atunci când se invocă că: - diferenţa este prevăzută printr-o normă generală şi abstractă, cum ar fi o lege (Hotărârea din 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C-307/05, punctul 57, şi Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro şi Iglesias Torres, C-444/09 şi C-456/09, punctul 54, precum şi Ordonanţa din 22 martie 2018, Centeno Meléndez, C-315/17, punctul 62);

- consideraţii de ordin bugetar sau de ordin administrativ nu pot justifica o discriminare;

- un context naţional caracterizat printr-o criză economică acută nu poate autoriza un stat membru sa priveze de efect util dispoziţia din directivă întemeindu-se exclusiv pe un alt obiectiv decât cele în materie de politică socială şi de ocupare a forţei de muncă vizate de aceasta pentru a justifica o asemenea diferenţă de tratament. ( Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comune di Gesturi, C-670/18, punctul 35).

Astfel, în Cauza C-262/20 prin hotărârea din 24 februarie 2022 CJUE reţine că, deşi dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să ţină seama de consideraţii bugetare în paralel cu consideraţii de ordin politic, social sau demografic şi să influenţeze natura sau întinderea măsurilor pe care doresc să le adopte, numai astfel de consideraţii nu pot constitui în sine un scop de interes general. în aceste sens este şi Hotărârea din 8 octombrie 2020, Universitatea „Lucian Blaga" Sibiu şi alţii, C-644/19, punctul 53.

De asemenea, în cauza C-417/13, prin hotărârea din 28 ianuarie 2015 CJUE retine că, numai obiectivele de neutralitate financiară şi de economie administrativă nu pot reprezenta prin ele însele un obiectiv legitim în sensul a Directivei 2000/78.

S-a mai reţinut în aceeaşi cauză că dreptul Uniunii nu se opune ca statele membre să ţină seama de considerente bugetare, în paralel cu considerentele de ordin politic, social sau demografic, atât timp cât prin aceasta statele respectă în special principiul general al interzicerii discriminărilor.

Noţiunea „motive obiective" impune, potrivit unei jurisprudente de asemenea constante, ca inegalitatea de tratament constatată să fie justificată de existenţa unor elemente precise şi concrete ce caracterizează diferenţa de tratament, în contextul specific în care se situează aceasta şi în temeiul unor criterii obiective şi transparente, pentru a verifica dacă această inegalitate răspunde unei necesităţi reale, dacă este susceptibilă să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit şi dacă este necesara pentru realizarea acestui scop.

CJUE a reţinut, sub acest aspect, că „deşi dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să ţină seama de consideraţii bugetare în paralel cu consideraţii de ordin politic, social sau demografic şi să influenţeze natura sau întinderea măsurilor pe care doresc să le adopte, numai astfel de consideraţii nu pot constitui în sine un scop de interes general. " (C-262/20, par. 78)

Chiar reţinând că legiuitorul a prezentat o justificare, iniţial în 2010, prin Legea 118/2010 (criza economică a ţării), susţinem că justificarea a vizat exclusiv măsura suspendării doar anumitor indemnizaţii nu şi motivul pentru care în privinţa altor indemnizaţii plata dreptului nu era suspendată.

Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a justificat diferenţa de tratament în ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei.

Şi în ceea ce priveşte justificarea măsurii suspendării doar anumitor indemnizaţii, începând cu anul 2012, această justificare nu mai este de actualitate.

În notele de fundamentare a O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 99/2016, O.U.G. nr. 90/2017, O.U.G. nr. 114/2018 şi O.U.G 130/2021 legiuitorul nu prezintă nicio argumentare pentru care se justifică măsură suspendării exerciţiului dreptului la plata indemnizaţiei pentru categoriile indicate în conţinutul acestora.

În plus, în condiţiile în care, prin legi/ordonanţe de salarizare, au fost acordate diferite creşteri salariate personalului plătit din fonduri publice, respectiv în situaţia în care instituţiile abilitate au apreciat că bugetul de stat poate susţine financiar astfel de majorări salariate, implicit nu se mai poate reţine existenţa unei situaţii de „criză economică", astfel cum s-a reţinut iniţial în justificarea suspendării dreptului în anul 2010.

In plus, din datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică (datele fiind publicate pe site-ul insse.ro rezultă că în începând cu anul 2012 România s-a aflat într-o zonă de creştere economică şi nu de descreştere.

Faptul că este vorba de un drept existent în patrimoniul magistraţilor până la momentul abrogării, chiar în prezenţa acestor suspendări multiple, a fost reţinută şi de Î.C.C.J., prin decizia nr. 16 din 8.06.2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De altfel, cele statuate în cuprinsul Deciziei 16 din 2015 stau la baza analizei I.C.C.J. la momentul pronunţării Deciziei nr. 11/20.02.2017 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care se respinge ca inadmisibilă sesizarea Curţii de Apel Bacău (chiar într-o cauză având acelaşi obiect cu cel din cauza de faţă), inadmisibilitate reţinută prin prisma neîndeplinirii condiţiei de noutate, Î.C.C.J. făcând trimitere expresă în cuprinsul considerentelor la Decizia 16 din 2015.

Pe de altă parte, suspendarea anuală repetată a dreptului timp de 12 ani, fără o abrogare a dispoziţiilor legale, tinde să nege în substanţă un drept prevăzut de lege care, odată cu încetarea raporturilor de serviciu, este cert şi lichid şi care nu a fost infirmat, până în prezent, de vreun act normativ.

Astfel, aceste măsuri aduc atingere înseși substanţei drepturilor băneşti vizate; suspendările repetate afectează caracterul previzibil al normelor legale, creând incertitudine cu privire la acest drept, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului legalităţii, astfel cum este prevăzut de Convenţia EDO.

Acest principiu presupune ca dispoziţiile aplicabile ale dreptului intern să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (MC) pct. 109; Hentrich împotriva Franţei, pct. 42; Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, pct. 110; Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegoviriei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 103; Centro Europa 7 S.R.L. şi di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 187; Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), pct. 163].

Principiul legalităţii reprezintă prima şi cea mai importantă cerinţă a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Existenţa unui temei legal în dreptul intern nu este suficientă, în sine, pentru a îndeplini principiul legalităţii. în plus, temeiul legal trebuie să aibă o anumită calitate, şi anume să fie compatibil cu statul de drept şi să ofere garanţii împotriva arbitrariului.

Principiul legalităţii presupune, de asemenea, ca dispoziţiile aplicabile ale dreptului intern să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor Beyeler împotriva Italiei (MC) pct. 109; Hentrich împotriva Franţei, pct. 42; Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, pct. 110; Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 103; Centro Europa 7 S.R.L. şi di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 187; Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), pct. 163].

O normă este „previzibilă" atunci când permite o măsură de protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 143].

Or, în cauza de faţă, lipsa de previzibilitate a fost reţinută deja de C.C.R. prin decizia nr. 314 din 5.06.2014 (privitoare la suspendarea unei alte indemnizaţii cu caracter reparator, prevăzută de legea nr. 341 din 2004), paragraful 25, cu trimitere la Decizia nr. 42 din 2014 (".... deşi formal limitată în timp, respectiv vizând durata unui an calendaristic, măsura de suspendare repetată a acestor drepturi, pentru mai mulţi ani la rând, ar putea afecta caracterul previzibil al normelor de lege, creând incertitudine cu privire la existenţa acestor drepturi. ").

Relevantă este şi Decizia nr. 39 din 2017 pronunţată de Î.C.C.J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, când face analiza dreptului personalului instituţiilor bugetare la acordarea tichetelor de vacanţă în perioada suspendării, analiză comparativă prin raportare la dreptul magistraţilor la acestea — astfel se reţine faptul că, dacă în privinţa instituţiilor bugetare dreptul este condiţionat (alocarea în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie.)

"...80.

De asemenea, faţă de trimiterea pe care instanţa de sesizare o face la considerentele Deciziei nr. 77/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spre a cărei soluţie pledează „pentru identitate de argumentare", se impune observaţia că nici considerentele şi nici soluţia acesteia nu pot fi „împrumutate" pentru rezolvarea actualei chestiuni de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

81.

Astfel, atât prin Decizia nr. 23/2005, cât şi prin deciziile nr. 12/2007 şi nr. 77/2007 (toate pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unificat practica instanţelor judecătoreşti, recunoscând dreptul magistraţilor şi personalului auxiliar, al poliţiştilor şi al funcţionarilor publici de a încasa prima/indemnizaţia de concediu (ca drept înscris în legile ce reglementau fíe statutul acestora, fie salarizarea acestor categorii socioprofesionale) chiar pe durata de timp cât, prin legile bugetare sau de salarizare ulterioare, dreptul în cauză fusese suspendat în mod repetat, pe durata mai multor ani.

82.

In esenţă, instanţa supremă, reţinând că „această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său", a admis că dreptul la prima/indemnizaţia de concediu poate fi solicitat retroactiv, pe toată durata de timp cât norma legală care îl instituia, deşi suspendată, nu a fost abrogată, pentru ca un drept prevăzut să nu devină o obligaţie lipsită de conţinut, redus la un nudum jus.

83.

Or, este de observat că, spre deosebire de ipoteza ce face obiectul prezentei analize, în pronunţarea acestor dezlegări au fost avute în vedere situaţii în care prima/indemnizaţia de concediu era prevăzută ca drept pur şi simplu, printr-o reglementare necondiţionată (în toate cele trei cazuri), iar dispoziţiile legale a căror aplicare s-a făcut neunitar de către instanţe şi care au fost supuse interpretării instituiau chiar măsura suspendării temporare a acestui beneficiu, iar nu pe aceea a nealocării de sume pentru plata acestui tip de beneficii, în bugetele instituţiilor publice....".

Cât timp dreptul invocat este acordat prin Legea nr. 303 din 2004, aplicabilă reclamantelor, act normativ organic, nu se poate reţine inexistenţa acestui drept raportat la actele normative ordinare ce prevăd suspendarea, putând vorbi de eventuală anulare a acestui drept printr-un act normativ de aceeaşi putere (legile organice reglementează domeniile de importanţă majoră pentru Stat, cum ar fi frontierele ţării, cetăţenia română, stema ţării şi sigiliul statului, regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii, organizarea şi desfăşurarea referendumului; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică, apărarea ţării, organizarea organismelor guvernamentale, partidele politice, în timp ce actele normative ordinare reglementează toate celelalte domenii care nu sunt acoperite de legea organică.

O lege ordinară nu poate amenda sau modifica o normă superioară, cum ar fi o lege organică sau Constituţia.).

Or, este evident faptul că toate actele enunţate mai sus. începând cu anul 2010, sunt acte normative ordinare, ce nu pot avea drept efect decât temporizarea acordării indemnizaţiei şi nu anularea acesteia, raportat la considerente de ordin económico-financiar şi bugetar.

Pe de altă parte, nici aceste considerente nu pot fi reţinute motivat de faptul că, dacă în 2010 exista o perioadă de criză economică, ce justifica ocrotirea prioritară a interesului public (şi prin neacordarea acestei indemnizaţii), în toată această perioadă de timp (12 ani din acel moment) a avut loc o creştere economică, motiv pentru care nu se mai justifică scopul avut în vedere la acel moment, aplicarea în continuare a măsurii fiind lipsită de o bază rezonabilă, cerinţă impusă de practica CEDO (cauza Jalm şi alţii vs.

Germania, cauza Zvoîsky şi Zvolska vs.

Republica Cehă), în acest sens, este legea 153 din 2017 - art. 38 al.4 (şi anterior - cu titlu de ex, OUG 19 din 2012, art. 1 - măsuri privind recuperarea reducerilor salariale).

Astfel, nu numai că nu mai putem vorbi de o legislaţie previzibilă, dar este incert dacă judecătorul/procurorul mai poate beneficia de acest drept în decursul vieţii sale.

Condiţionarea acordării acestui drept litigios de nealocarea sau limitarea de fonduri bugetare în acest sens are ca efect negarea dreptului substanţial recunoscut de legea organică, drept devenit cert, lichid şi exigibil la momentul încetării raporturilor de muncă, astfel încât nu poate fi reţinută măsura unilaterală a statului, în calitate de titular al constituirii şi alocării bugetelor anuale.

Din acest punct de vedere este aplicabil art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportat şi la art.20 din Constituţie, noţiunea de "bunuri" acoperind atât bunurile actuale cât şi valorile patrimoniale inclusiv creanţele în virtutea căreia reclamantul pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate ( cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, pct. 31; J.A.

Pye (Oxford) Ltd şi J.A.

Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), pct. 61; Von Maltzan şi alţii împotriva Germaniei (dec.) (MC), pct. 74 lit. c); Kopecky împotriva Slovaciei (MC), pct. 35 lit. c)].

Astfel, dreptul la indemnizaţie se naşte ope legis, direct în patrimoniul titularului dreptului, fără alte condiţii suplimentare, cum ar fi disponibilitatea bugetară sau manifestarea de voinţă a titularului dreptului.

Măsura suspendării nu poate avea drept efect asupra naşterii dreptului, ci doar asupra exerciţiului acestuia, aspect ce a fost reţinut şi de Î.C.C.J. în cuprinsul deciziei nr. 16/2015, pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

De altfel, chiar situaţia prevăzută la art. 81 alin. (4) din Legea 303 din 2004, ce este exceptată de la suspendare, vine să întărească raţionamentul expus privind naşterea şi exerciţiul dreptului, aspect invocat, de altfel, la pct.

III.

Astfel, nu se poate reţine faptul că decesul titularului atrage naşterea în patrimoniu său a dreptului la indemnizaţie, dreptul fiind născut la momentul decesului, însă neputând fi exercitat de titular.

Un argument în plus pentru reţinerea dreptului ca fiind născut este chiar faptul că o eventuală abrogare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea 303 din 2004 nu ar putea avea drept efect desfiinţarea retroactivă a acestuia - art. 15 alin. (2) din Constituţie. în aceste condiţii, putem conchide faptul că plata acestui drept urmează a se efectua, aspect ce atrage aplicarea dispoziţiilor din Convenţie invocate.

Raportat la cele expuse, apreciază reclamanţii că au nu numai un bun în sensul prevederilor art. l teza I -a din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţia CEDO, dar şi o speranţă legitimă pentru exercitarea efectivă a acestui drept.

Reţinând existenţa unei ingerinţe a statului prin actele normative ordinare ce au suspendat dreptul reclamantelor, apreciem faptul că această ingerinţă nu este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 motivat de faptul că nu respectă principiul legalităţii şi nu urmăreşte un obiectiv legitim prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit [Beyeler împotriva Italiei (MC), pct. 108114], ambele aspecte fiind analizate mai sus.

In final, evoca deciziile instanţei supreme prin care se statuează că dreptul lor la plata indemnizaţiei a continuat să existe în toată perioada în discuţie, prin actele normative succesive prezentate fiind suspendat doar exerciţiul dreptului (suspendarea pe care o apreciază discriminatorie prin acţiunea de fată): 23/2005, 16/2015, 11/2017, 79/2017, 5/2018.

În consecinţă, solicită obligarea pârâţilor la plata celor 7 indemnizaţii brute la care sunt îndreptăţiţi în baza dispoziţiilor legale ce reglementează statutul actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi aplicarea dobânzilor legale calculate începând cu data scadenţei plătii până la plata efectivă a sumelor solicitate.

In dovedirea cererii invocă: sentinţa civilă nr. 990/PI din 5 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş-Secţia I Civilă în dosarul civil nr.

X/30/2018, sentinţa civilă nr.

X/ din 13 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Argeş -Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.

X/3109/2019, rămasă definitivă prin decizia nr.

X/ din 02.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.

X/46/2020, sentinţa civilă nr.

X/ din 04 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia Civilă în dosarul civil nr.X/40/2015, rămasă definitivă prin decizia nr.

X/ din 20 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia I civilă.

Precizează faptul că, urmare cererilor efectuate, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, prin adresele nr.

X/14/2022 (pentru reclamantul A A M, respectiv nr.

X/VI/14/2022 (pentru reclamantul M E), nu a soluţionat favorabil solicitările de acordare a drepturilor ce fac obiectul prezentei acţiuni.

Se mai arată că, în condiţiile în care, ca urmare a obţinerii unor hotărâri judecătoreşti, un grup de magistraţi a obţinut anumite drepturi salariale, în baza principiului egalităţii de tratament şi restul magistraţilor au dreptul să li se acorde aceleaşi drepturi salariale, chiar dacă nu au obţinut hotărâri judecătoreşti, în caz contrar născându-se o situaţie discriminatorie.

În acest sens, prin Decizia nr.

X/15.12.2016, publicată în M.O. nr. 1029/21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că: „26.

Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală.

În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului."

Având în vedere faptul că în temeiul art. 81 al. (1) si (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor mai mulţi magistraţi de la diferite instanţe din ţară au obţinut aceleaşi drepturi ca cele din petitul acţiunii.

Acest lucru, deoarece, de facto, aceste hotărâri judecătoreşti se referă de fapt, la întreaga Familie ocupaţională a "Justiţiei", şi nu la un anumit subiect de drept individual.

In drept, sunt invocate dispoziţiile art. 266 din Codul Muncii, art. 81 al. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi dispoziţiile art. 2 şi 27 din OUG 137/2000, ale art. 20 ale Cartei Drepturilor Fundamentale coroborate cu art.3 al Directivei 2000/78/CE şi Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

In dovedirea motivelor din acţiune, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, precum şi a oricăror probe ce se vor dovedi utile soluţionării prezentei cauze.

Anexează copii certificate „conform cu originalul” înscrisuri: carţi de identitate, decretele prezidenţiale de eliberare din funcţie.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 205 C.p.c, a formulat întâmpinare, f. 57 dosar, prin care a solicitat admiterea excepţiilor invocate şi, pe fond, respingerea acţiunii promovate de reclamanţii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

I. In baza art. 247 alin. 1 C.p.c, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

În motivarea acestei excepţii a precizat că în perioada supusă analizei, reclamanţii nu au funcţionat în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, „(4) Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curie de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite", sens în care invocă considerentele Deciziei nr.13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.

Of. nr. 763 din 29.09.2016.

Deci, calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului unei autorităţi publice nu conferă automat acesteia şi calitatea de pârâtă.

II.

Întrucât reclamanţii solicită plata drepturilor începând cu anul 2017, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 07.12.2022, în temeiul art. 247 alin. l C.p.c, art. 171 şi art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. 1, art. 2503 alin. 2, art. 2512 alin. 1, art.2513 şi art. 2517 C.civ., se invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 07.12.2019.

Referitor la instituţia prescripţiei, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuţie a situaţiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 P Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European).

III. Reclamanţii au fost eliberaţi din funcţie în anii 2017 şi 2019, ca urmare a pensionării.

Având în vedere obiectul acţiunii, în cauză au fost incidente dispoziţiile legale care sistau plata indemnizaţiilor acordate magistraţilor cu ocazia pensionării.

Conform art. 41 alin. 1 din O.U.G. nr. 114/2018, „(1) în perioada 2019 - 2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă".

Potrivit art. VII alin. 1 din O.U.G. nr. 130/2021, „(1) în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezemă".

În prezent, dreptul în discuţie a fost abrogat prin Legea nr. 303/2022. în consecinţă, pretenţiile reclamanţilor sunt nefondate.

IV. În speţă, susţine că trebuie avute în vedere dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of- nr. 537 din 16.07.2008.

Prin respectivele decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

V. Legalitatea suspendării şi ulterior a abrogării dreptului prevăzut la art. 81 alin. l din Legea nr. 303/2004.

In acest sens, subliniază că, în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M.

Of. nr. 586/07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut: „legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama si de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că „sporurile, premiile si alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin nete normative reprezintă drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie.

Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberii a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii.

Legiuitorul este în drept, totodată, sa instituie anumite sporuri ia indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite, perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia nr. 693 din 17.10.2006).

In jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reţinut că „este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c.

Ucrainei).

De asemenea, aceeaşi instanţă a stabilit că „statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. pron. în cauza Wieczorek c.

Poloniei).

Toate aceste statuări ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.

Faţă de cele ce preced, se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 07.12.2019 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În baza art. 411 alin. (1) pct. 2) din Codul de procedură civilă, solicită judecarea cauzei în lipsă.

Pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, în temeiul art. 205 Cp.c, au formulat întâmpinare, f. 61 dosar, prin care au solicitat admiterea excepţiilor ce vor fi invocate şi, pe fond, respingerea acţiunii promovate de reclamanţi, ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

I.

În baza art. 247 alin. 1 Cp.c, a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că, în opinia sa există un impediment legal pentru acordarea indemnizaţiilor compensatorii prevăzute de art. 81 alin. 1 din Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor, o soluţie contrară presupunând o încălcare a dispoziţiilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în vigoare la momentul pensionării reclamanţilor (în anul 2017, respectiv 2021.

Potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, dreptul magistratului cu o vechime continuă în magistratură de 20 de ani de a beneficia de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii, se naşte la momentul pensionării sau al eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile.

Însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010, potrivit cărora, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea Ia pensie, retragerea ori trecerea în rezervă.

Ulterior, prin dispoziţii legale succesive, s-a dispus suspendarea sau neaplicarea dreptului solicitat, astfel: potrivit art. 13 alin 1 din legea 285/2010, în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor compensatorii, Ia ieşirea Ia pensie nu se aplică, nici pentru anul 2012 neacordându-se aceste ajutoare, conform dispoziţiilor art. 9 din legea 283/2011.

Neacordarea ajutoarelor a fost reglementată pentru anul 2013 de art. 2 din OUG 84/2012, iar pentru anul 2014 de art. 10 alin 1 din OUG 103/2013.

Potrivit art.

II (1) din OUG 57/2015, „în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori Ia trecerea în rezervă nu se aplică".

In anul 2017, prin OUG nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, s-a prevăzut la art.10 alin. l că „In perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică."

Prin OUG nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, având în vedere faptul că prin OUG nr. 99/2016, au fost aprobate unele măsuri privind salarizarea personalului din sectorul bugetar şi alte drepturi de care beneficiază anumite categorii de personal, doar pentru primele două luni ale anului 2017, s-a prelungit interdicţia de acordare a ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Astfel, la art. l alin.3 din OUG 9/2017 s-a menţionat că prevederile art. 1 alin. (3) - (5), art. 2-4, art. 5 alin. (2) - (4) şi art. 6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie - 31 decembrie 2017.

Şi ulterior, potrivit art.

II alin.(l) din OUG 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile Ia ieşirea Ia pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Art. 41 alin 1 din OUG nr. 114/2018 , dispune: în perioada 2019 - 2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Potrivit art. VII din OUG nr. 130/2021, în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

De asemenea, potrivit art. VII din OUG nr. 168/2022, în anul 2023 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Întrucât reclamanţii au ieşit la pensie în anul 2017, respectiv anul 2019, în contextul legislativ menţionat supra, este evident că orice instituţie publică finanțată de la bugetul de stat era în imposibilitatea de a acorda asemenea drepturi, astfel că susţinerile conform cărora s-ar fi produs un prejudiciu prin neplata indemnizaţiei cuvenite cu ocazia pensionării apar ca lipsite de fundament.

Normele legale în materia salarizării interzic acordarea în perioada 2016 - 2022 a indemnizaţiei cu ocazia pensionării.

Astfel, deşi existenţa dreptului este certă, exerciţiul său este afectat de termenul suspensiv de executare, care se va împlini în anul 2022.

Susţinerile reclamanţilor referitoare la lipsirea în mod nejustificat de dreptul la aceste indemnizaţii nu pot fi reţinute câtă vreme o dispoziţie legală împiedică acordarea acestor drepturi, neavând relevanţă existenţa deciziei 16/2015 a ICCJ dată în dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauză nepunându-se în discuţie existenţa dreptului ci numai suspendarea acestuia, respectiv neaplicarea dispoziţiilor legale de acordare.

Astfel, prin decizia nr. 16/8 iunie 2015, pronunţată de ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - s-a statuat că dispoziţiile art. 9 din Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau după caz, a indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada menţionată de actul normativ, şi nu existenţa acestui drept.

Prin Decizia nr. 21/18.11.2013, pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a statuat că: "Drepturile salariate suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile, prevăzute în acte normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate în Constituţie, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate.

Prin urmare, modificarea sau suprimarea, pentru viitor, a unui premiu nu afectează dreptul fundamental al salariatului de a primi contraprestaţie pentru munca depusă", publicată în Monitorul Oficial nr. 37/16 ianuarie 2014.

Prin decizia nr. 11/2017 a fost respinsă ca inadmisibilă de instanţa supremă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: dacă sintagma „ nu se acordă ", cuprinsă în textele legale din art. 10 alin. l OUG 103/2013 şi art. 9 din OUG 83/2014 se referă la substanţa dreptului sau reprezintă doar o suspendare a exerciţiului acestui drept, şi în acest din urmă caz, dacă suspendarea se referă numai la anul 2014 , respectiv 2015 şi numai la persoanele al căror drept la pensie s-a deschis în anul 2014, respectiv 2015 sau vizează toate persoanele care au vocaţie la plata acestei indemnizaţii, indiferent de data deschiderii dreptului la pensie pentru acestea ; precum şi care este data de la care persoanele cu vocaţie la plata indemnizaţiei pot solicita acordarea efectivă a dreptului lor.

Prin decizia nr. 79/6 noiembrie 2017, pronunţată de ICCJ - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, în vederea pronunţări unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la împrejurarea dacă suspendarea acordării indemnizaţiei de pensionare pentru magistraţi prin acte normative temporare, până în anul 2017, afectează caracterul previzibil al dispoziţiilor art. 81 alin. l din Legea 303/2004 şi implicit, substanţa acestui drept.

Sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 519 Cod procedură civilă privind caracterul de noutate al chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, reţinându-se că prin Decizia 16/2015 a fost explicitat sensul interpretării dispoziţiilor legale pretinse a fi susceptibile de interpretări diferite.

Toate argumentele dezvoltate în considerentele deciziei sunt pe deplin-valabile şi în ceea ce priveşte efectele produse de actul normativ prin care exerciţiul dreptului la indemnizaţie a fost suspendat pentru perioada 2016- 2021.

Prin decizia nr. 5/2018 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr.

VII din Legea nr. 284/2010, respectiv prematuritatea/admisibilitatea acţiunilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr.

VII din Legea nr. 284/2010 formulate în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ÎCCJ a statuat că „Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr.

VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate."

S-a reţinut că „în condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr.

VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.

Această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. (...)

Prin urmare, având în vedere că exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr.

VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până la finele anului 2017, acţiunile promovate în această perioadă sunt prematur formulate, dreptul nefiind actual.

Pentru a se bucura de protecţia juridică a acţiunii în justiţie, dreptul subiectiv, pe lângă condiţia de a fi recunoscut şi ocrotit de lege, trebuie să îndeplinească şi condiţia de a fi actual.

Niciun temei de drept substanţial intern sau convenţional nu justifica, la momentul formulării cererilor, instituirea în sarcina pârâţilor a unei obligaţii executorii de plată a drepturilor pretinse, iar exercitarea dreptului înscris în art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei VII la Legea-cadru nr. 284/2010 rămâne subsumată politicii financiare a statului, care se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea politicilor sale."

Ca atare, invocarea de către reclamanţi a Deciziei nr. 16/2015 a ÎCCJ nu este de natură să configureze o altă concluzie decât cea a prematurităţii acţiunii.

II.

Întrucât acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 07.12.2022, în temeiul art. 247 alin. 1 Cp.c, art. 171 şi art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. 1, art. 2503 alin. 2, art. 2512 alin. 1, art. 2513 şi art. 2517 C.civ., invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 07.12.2019.

III. Legalitatea suspendării şi ulterior a abrogării dreptului prevăzut la art. 81 alin. l din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, subliniază că, în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M.

Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut că „legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că „sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie.

Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii.

Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia nr. 693 din 17.10.2006).

In jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reţinut că „este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c.

Ucrainei).

De asemenea, aceeaşi instanţă a stabilit că „statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. pron. în cauza Wieczorek c.

Poloniei).

Toate aceste statuări ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.

IV. Reclamanţii au fost eliberaţi din funcţie în anul 2017, respectiv 2019, ca urmare a pensionării.

Având în vedere obiectul acţiunii, în cauză au fost incidente dispoziţiile legale care sistau plata indemnizaţiilor acordate magistraţilor cu ocazia pensionării.

Potrivit art. 10 alin. 1 din OUG nr. 99/2016 „în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplica."

Conform art. l alin.3 din OUG 9/2017, prevederile art. 1 alin. (3) - (5), art. 2-4, art. 5 alin. (2) - (4) şi art. 6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie -31 decembrie 2017.

Potrivit II alin. (l) din OUG 90/2017, în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Conform art. 41 alin. 1 din O.U.G. nr. 114/2018, „(1) în perioada 2019 - 2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă".

Potrivit art.

VII alin. 1 din O.U.G. nr. 130/2021, în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă". în prezent, dreptul în discuţie a fost abrogat prin Legea nr. 303/2022, în consecinţă, pretenţiile reclamanţilor sunt nefondate.

V. În speţă, trebuie avute în vedere dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008.

Prin respectivele decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Faţă de cele ce preced, se solicită:

- respingerea acţiunii ca prematur formulată;

-respingerea acţiunii ca prescrisă pentru perioada anterioară datei de 08.12.2019;

-respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa reţine următoarele:

1. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public- Parchetul de pe lângă ÎCCJ, invocată de acest pârât, instanţa o apreciază neîntemeiată.

Cum reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, lui îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât si calitatea procesuală a pârâtului.

Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta pretenţie, reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Conform art. 131 alin. (3) Legea 304/2004: "Bugetul pentru parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

Astfel, interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, reprezintă o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin urmare va fi respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public- Parchetul de pe lângă ÎCCJ, invocată prin întâmpinare de acest pârât, ca neîntemeiată.

2. În ceea ce priveşte excepţia prematurității formulării cererii de chemare în judecată,

invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt prin întâmpinare, instanţa o respinge ca neîntemeiată.

Reclamanţii A A-M şi M E au încetat raporturile de muncă, prin pensionare în anul 2017, iar reclamanta C S în anul 2019.

Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile solicitate pe dispoziţiile art. 81 alin. 1 şi 2 din Legea 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, au fost incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010, potrivit cărora, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragerea ori trecerea în rezervă.

Printr-o succesiune de acte normative a fost menţinută suspendarea plăţii acestui drept, pentru perioada 2010 – 2022.

Însă, la data de 16.11.2022, în Monitorul Oficial nr. 1102, a fost publicată Legea nr. 303 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, unde la art. 294 alin 5 pct. a) s-a prevăzut: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;”.

Ca atare, solicitarea de a se respinge prezenta cerere ca prematur formulată este în contradicţie cu dispoziţiile legale anterior menţionate, dar şi cu jurisprudenţa obligatorie a ÎCCJ, decizia 5/2018, decizia 16/2015, decizia 9/2018.

În consecință, în condițiile în care nu ne mai aflăm în situaţia suspendării exercițiului dreptului solicitat de reclamanţi în condițiile abrogării dispozițiilor care prevedeau dreptul solicitat, va fi respinsă excepţia prematurităţii formulării cererii invocată de pârâţi, ca neîntemeiată.

3. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi prin întâmpinare, instanţa o respinge ca neîntemeiată.

Aşa cum s-a arătat anterior, temeiul pretenţiilor solicitate este art. 81 alin. 1 şi 2 din Legea 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, iar în perioada 2011-2022, printr-o succesiune de acte normative a fost menţinută suspendarea plăţii acestui drept.

Ca atare, la momentul pensionării reclamanţilor, plata dreptului solicitat de aceştia a fost suspendat, astfel încât nici termenul de prescripţie nu poate să curgă, în raport de dispoziţiile art.2532 C civ.

Astfel, instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

Analizând actele aflate la dosarul cauzei, prin prisma pretenţiilor şi apărărilor părţilor şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii au avut calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, iar prin prezenta cauză au solicitat plata unui număr de 7 indemnizaţii brute cuvenite urmare a eliberării din funcţia de procuror prin pensionare, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii până la plata efectivă a sumelor solicitate, în temeiul dispoziţiilor art. 1535 din Codul civil.

Astfel, reclamanţii A A-M şi M E au încetat raporturile de muncă, prin pensionare în anul 2017, iar reclamanta C S în anul 2019, A A-M -eliberat din funcţie prin Decret Prezidenţial nr.

X/02.10.2017, M E - eliberat din funcţie prin Decret Prezidenţial nr.

X/12.05.2017, iar C S - eliberată din funcţie prin Decret Prezidenţial nr.

X/14.10.2019.

Potrivit art. 81 alineatul (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: „Judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii.

Indemnizaţia prevăzută la alin. (1) se acordă o singură dată în decursul carierei de judecător sau procuror şi se înregistrează, potrivit legii. "

Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, au fost incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010, potrivit cărora, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragerea ori trecerea în rezervă.

Ulterior, printr-o succesiune de acte normative a fost menţinută suspendarea plăţii acestui drept, pentru perioada 2010 – 2022, astfel: art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 și art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017, art. 11, al 1 din OUG 90/2017, art. 41, al 1 din OUG 114/2018 şi art.

VII din O.U.G. nr. 130/2021 - privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, potrivit căruia ,,în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”

Cum reclamanţii au făcut parte din categoria personalului bugetar, este cert că angajatorul, instituţie publică finanțată de la bugetul de stat, era în imposibilitatea legală de a acorda asemenea drepturi.

Dispozițiile Legii nr. 303/2004, inclusiv cele referitoare la acordarea indemnizaţiei egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, au fost abrogate în mod expres, începând cu data de 16.12.2022, prin art. 294 alin. 5 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în M Of., Partea I nr. 1102 din 16 noiembrie 2022, în vigoare de la 16 decembrie 2022.

În speţă se pune problema stabilirii dacă, în contextul în care exercițiul dreptului la acordarea beneficiului solicitat, prevăzut de art. 81 din Legea 303/2004, suspendat prin prevederi legale succesive, speciale și derogatorii, începând cu anul 2011 și până în anul 2022, inclusiv, mai poate fi valorificat în condiţiile abrogării acestuia.

Or, se reţine că ÎCCJ, în jurisprudenţa sa a analizat o situaţie similară, care are relevanţă în speţa de faţă.

Astfel, prin Decizia nr. 5/05.03.2018, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, sesizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava cu un recurs în interesul legii referitor, între altele, la prematuritatea/admisibilitatea acțiunilor având ca obiect acordarea ajutoarelor la pensionare în perioada de suspendare a exercițiului dreptului, ÎCCJ s-a pronunțat asupra modului în care această problemă urmează să fie soluționată.

Prin Deciziile nr. 16/2015, nr. 11/2017, 79/2017 și 9/19.02.2018 pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, deși dreptul nu a fost înlăturat, exercițiul dreptului la ajutorul la pensionare a fost suspendat în mod repetat, neputând fi valorificat.

Totodată, jurisprudența Curții Constituționale, a statuat asupra constituționalității măsurilor de suspendare, iar jurisprudența CEDO, recunoaște dreptul statului de a decide introducerea, suspendarea sau încetarea plății beneficiilor plătite angajaților săi din sectorul bugetar.

Prin decizia 5/2018 instanța supremă, completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat următoarele:

„94.

Analizând circumstanțele specifice ale instituirii acestor drepturi, se consideră că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reținute ca fiind constituționale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conținut abstract, fiind condiționate în recunoașterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate "bunuri" din această perspectivă.

95.

În condițiile în care exercițiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr.

VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale și derogatorii, începând cu anul 2011 și până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudența constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranță legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.

96.

Această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea 153/2017 care nu mai stabilește asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate.

97.

Totodată, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 (care a intrat în vigoare la data de 7 decembrie 2017) a dispus că, în anul 2018, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori trecerea în rezervă (art. 11), însă, este de menționat că efectele acestor ultime modificări legislative nu au putut fi analizate de instanțele ce au pronunțat soluțiile atașate recursului în interesul legii, întrucât abrogarea Legii-cadru nr. 284/2010 şi adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 au intervenit la o dată ulterioară şi nu au fost evidenţiate hotărâri care să valorifice noul cadru legislativ.

98.

Chiar dacă, în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susține că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere inițial, în condițiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluție de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.”

Ca atare, efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul pretins trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

În condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea indemnizaţiei prevăzute de art. 81 din Legea 303/2004 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2022 inclusiv, se apreciază că nu poate fi vorba de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat constant în jurisprudenţa sa că acest argument se consolidează în contextul abrogării legii care prevedea acest drept prin noua lege, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate, (Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015).

Mai mult decât atât, instanţa supremă a reţinut că, deşi în întreaga perioadă în care legea care prevedea dreptul a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.

Citând decizia pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei (valorificată și de instanța constituțională), s-a avut în vedere sensul autonom al conceptului de „bunuri“ din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice și este separat de clasificarea formală din legislația relevantă.

Anumite alte drepturi și interese, de exemplu, datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi de proprietate“ și, astfel, „bunuri“ în sensul acestei dispoziții.

Chestiunea care trebuie examinată este dacă circumstanțele cauzei, considerate în ansamblu, i-au conferit reclamantului dreptul la un interes material garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin aceeași hotărâre, Curtea Europeană recunoaște că „statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat.

Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare.

Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare“.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai pentru bunurile existente ale unei persoane.

În acest fel, veniturile viitoare nu pot constitui „bunuri“, decât dacă acestea au fost deja câștigate sau plata va fi efectuată cu certitudine (Hotărârea nr. 20.630/06 din 23.10.2010, Koivusaari și alții împotriva Finlandei).

Cu toate acestea, în anumite circumstanțe „speranța legitimă“ de a obține un „bun“ poate beneficia, de asemenea, de protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, în cazul în care un drept de proprietate face obiectul unei cereri, se poate considera că persoana îndreptățită are o „speranță legitimă“ dacă există temei suficient pentru acest drept în legislația națională (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei nr. 44.912/98 pct. 52).

Pentru a beneficia de protecție, „o speranță legitimă trebuie să devină mai concretă decât o simplă speranță și să se întemeieze pe o dispoziție juridică sau pe un act juridic cum ar fi o decizie judecătorească“ (Cauza Bélané Nagy împotriva Ungariei, Hotărârea Marii Camere pronunțată la data de 13.12.2013).

Se apreciază că prezintă relevanţă în cauză şi decizia nr. 20/2019 pronunțată de ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care deşi a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, în paragrafele 58, 59 şi 60, s-a reţinut că în condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din cap.

II al anexei nr.

VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017 inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a ÎCCJ şi a Curţii Constituţionale, nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi, potrivit celor statuate în considerentele deciziei nr. 5/5 martie 2018, acest argument fiind consolidat în contextul abrogării Legii cadru nr. 284/2010 prin Legea cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate.

Instanţa supremă a reţinut că, deşi în întreaga perioadă în care Legea cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie jurisprudenţială nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.

Concluzionând, s-a reţinut că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei speranţe legitime de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii cadru 284/2010 prin Legea 153/2017, iar potrivit art. 64 alin.3 din Legea 24/2000, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv.

Raportat la cele reținute de ÎCCJ în decizia menționată anterior, se apreciază că nu se poate da curs interpretării propuse de reclamanţi în sensul că dreptul la plata indemnizaţiei prevăzută de Legea 303/2004 a devenit actual de la data la care a încetat suspendarea acordării.

Înalta Curte a punctat în considerentele deciziei menționate anterior că pe fondul suspendării repetate prin acte normative reținute ca fiind constituționale, aceste drepturi nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor, ele având în continuare un conținut abstract, fiind condiționate în recunoașterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018).

În același sens s-a statuat că lipsa caracterului actual al dreptului și inexistența unei „speranțe legitime“ de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării normei care a prevăzut dreptul (paragraful 83 din Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018).

Astfel, pentru perioada în care au operat actele normative care au suspendat acordarea drepturilor salariale dreptul la plata indemnizaţiei nu era actual, iar pentru perioada ulterioară abrogării Legii 303/2004 sunt aplicabile cele statuate de ÎCCJ la punctele 75 și 76, în care se arată că normele abrogatoare presupun încetarea eficacității dispozițiilor normative pentru viitor și că nu există vreo dificultate de determinare a efectelor abrogării cu referire la datele speței deduse spre analiză, câtă vreme prin art. 294 din Legea nr. 303/2022 s-a dispus abrogarea expresă a Legii 303/2004, iar conform art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv“.

Prin urmare, nu doar că aceste drepturi au fost suspendate şi nu au fost acordate recunoscute de legiuitor, ci s-a renunţat la recunoaşterea lor prin Legea nr. 303/2022, act care a abrogat Legea nr. 303/2004, fapt ce are ca efect stingerea lor definitivă la data intrării în vigoare a acestui act normativ - 16 decembrie 2022.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu se poate reţine îndreptăţirea reclamanţilor la plata indemnizaţiei egală cu 7 indemnizaţii brute la eliberarea din funcţie prin pensionare, potrivit art.81 alin.1 şi 2 din Legea 303/2004, va fi respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Opinia asistenţilor judiciari este în conformitate cu hotărârea pronunţată şi considerentele prezente.

Data publicarii pe portal: 11.10.2023