Sentință civilă nr. 978 din 11.08.2023

ROMÂNIA

TRIBUNALUL MUREŞ

SECŢIA CIVILĂ

Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991

Cod ECLI ECLI:RO:TBMUS:2023:002.000978

Dosar nr. ...

Dosar nr. ...

SENTINŢA CIVILĂ NR. 978

Şedinţa publică din data de 11 august 2023

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: ...

GREFIER: ...

Pe rolul instanţei se află judecarea acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantul ... (decedat pe parcursul procesului) și continuată de moștenitorii acestuia ..., ... și ... în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Naţională Anticorupţie și Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul teritorial Târgu Mureş.

În lipsa părţilor.

Se constată că mersul dezbaterilor este consemnat în încheierea de şedinţă pronunţată la data de 24.05.2022, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 09.06.2023, 23.06.2023, 29.06.2023, 14.07.2023, 28.07.2023, iar mai apoi pentru data de astăzi, încheierile menţionate făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de față, Tribunalul constantă următoarele:

Prin cererea formulată în data de 15.09.2020 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 1863/102/2020, reclamantul a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata următoarelor sume cu titlu de prejudiciu moral, respectiv material după caz:

- 30.000 de euro pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumţiei de nevinovăţie;

- 100.000 de euro pentru încălcarea dreptului la viaţă privată și de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- 10.000 de euro pentru reţinerea și plasarea sub control judiciar;

- 34.997 lei prejudiciu material;

- 8.000 de euro pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut în esenţă că, în dosarul nr. 65/P/2015 instrumentat de DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureş, prin Ordonanţa din data de 27.01.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

Prin Ordonanţele din data de 27.01.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi reţinerea pe o durată de 24 ore începând cu data de 27.01.2016 ora 19:31 şi până la 28.01.2016 ora 19:31.

La data de 28.01.2016 DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş a emis un comunicat de presă prin care se prezentau pe larg faptele de care era acuzat la acel moment, era menţionat expres numele său, funcţia deţinută, locul de muncă, faptul că urmează a se formula propunere de arestare preventivă.

Din modul de redactare al comunicatului, se poate observa în mod evident convingerea autorităţii statului în sensul vinovăţiei sale şi caracterul ferm al prezentării faptelor de natură penală de care era acuzat.

În cauză DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureş a formulat propunere de arestare preventivă înaintată spre soluţionare Tribunalului Mureş.

Prin încheierea nr. 5/DL/28.01.2016 Judecătorul de Drepturi şi Libertăţi din cadrul Tribunalului Mureş a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a subsemnatului şi luarea măsurii controlului judiciar pentru 60 de zile, începând cu 28.01.2016 şi până la 27.03.2016.

Prin rechizitoriul din data de 21.03.2016 emis de DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureş, s-a dispus trimiterea sa în judecată sub aspectul infracţiunii anterior amintite, sens în care s-a format dosarul nr. ... pe rolul Tribunalului Mureş.

La aceeaşi dată DNA emite un nou comunicat de presă din care rezultă că s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Acest comunicat cuprinde toate elementele descrise cu privire la primul comunicat de presă şi din nou, exprimă convingerea certă a DNA în sensul vinovăţiei sale.

Prin Sentinţa penală nr. 25/25.03.2019 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul penal nr. ..., instanţa a dispus achitarea sa pe motiv că fapta ce i-a fost imputată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 297 C.pen. rap. la art. 13 ind. 2 din Legea 78/2000, în temeiul art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.pr.pen.

Prin Decizia penală nr. 235/6.07.2020 pronunţată în dosarul penal ..., Curtea de Apel Mureş a respins apelul formulat de DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi a menţinut soluţia de achitare.

Conform art. 8 din Conv.E.D.O., orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei profesionale.

Viaţa privată reprezintă, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o noţiune largă care cuprinde atât elemente ale integrităţii fizice, cât şi elemente ale integrităţii psihice ale unei persoane, această noţiune nefiind susceptibilă de a fi definită în mod exhaustiv (Gillberg c.

Suediei, Bărbulescu c.

României). în cadrul acestui concept pot fi integrate, printre altele, aspecte ale vieţii profesionale, sociale şi familiale ale unei persoane.

Pe lângă aceste considerente, în ceea ce priveşte dimensiunea la care trebuie analizată o eventuală încălcare a dreptului la viaţă privată, Curtea a stabilit că noţiunea de viaţă privată nu poate fi limitată la un cerc închis în care persoana e liberă să îşi trăiască viaţa după cum doreşte, în măsura în care acest lucru ar însemna excluderea în întregime a protecţiei vieţii exterioare acelui cerc închis. (Femândez Martînez c.

Spania).

Ca urmare a desfăşurării procesului penal în ceea ce îl priveşte, pentru o perioadă de 4 ani şi jumătate, şi a măsurilor dispuse de către instanţa de judecată, i-a fost afectată viaţa familială, atât la nivel patrimonial, dar şi în ceea ce priveşte starea de sănătate a membrilor apropiaţi de familie.

Existenţa în sine a întregului proces penal şi toate măsurile luate în cadrul acestuia de organele de urmărire penală este cea care i-a cauzat de fapt aceste prejudicii şi care a limitat garanţiile oferite de dreptul de a mă bucura de respectarea vieţii private.

Actele şi măsurile luate de către agenţii statului au avut la momentul la care au fost dispuse o aparenţă de legalitate, aparenţă care, odată cu soluţia de achitare a fost răsturnată.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, prezumţia de legalitate a măsurilor a fost răsturnată de soluţia de achitare prin care s-a constatat că nu sunt îndeplinite toate elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu de care am fost acuzat.

Aşadar, acest aspect conduce la concluzia că elementele de tipicitate ale infracţiunii nu au fost niciodată îndeplinite, nici la momentul la care s-au dispus măsurile descrise, prin urmare acestea au fost luate fără a fi necesare şi proporţionale, nejustificând niciun interes stringent al societăţii.

Astfel, în ciuda faptului că DNA a început urmărirea penală împotriva sa, a dispus reţinerea sa, a formulat propunerea de arestare preventivă care a condus în cele din urmă la punerea sa sub control judiciar pentru aproximativ 11 luni, a dispus trimiterea sa în judecată şi a emis cele două comunicate de presă care exprimă vinovăţia sa, instanţele penale au dispus achitarea sa în mod definitiv.

Instanţele au constatat că faptele astfel cum au fost realizate nu reprezintă infracţiuni, ceea ce înseamnă că acestea nu reprezentau fapte de natura penală încă de la începutul anchetei, iar toate măsurile întreprinse de DNA au avut un caracter nejustificat.

Membrii familiei mele au fost afectaţi major în perioada procesului.

Pe de altă parte, mediatizarea procesului penal, izolarea socială pe care o implică desfăşurarea unui proces penal, atingerea adusă imaginii sale şi stigmatizarea socială au contribuit la degradarea sănătăţii membrilor familiei sale.

Ca urmare a faptului că i-a fost suspendat contractul individual de muncă pentru două luni, a avut probleme cu întreţinerea locuinţei mai ales că erau luni de iarnă, cu cheltuieli ridicate pentru utilităţi, iar venitul pe care îl avea anterior era unul consistent.

Astfel că lipsa salariului meu a fost resimţită de toţi membrii familiei.

Datorită deselor verificări efectuate acasă, în lipsa mea, de către echipele de organele de poliţie însărcinate cu supravegherea respectării obligaţiilor aferente măsurii controlului judiciar, familia sa a suferit, fiind afectată şi libertatea membrilor familiei de aceste vizite inopinate.

O altă vătămare inestimabilă este reprezentată de faptul că în cursul procesului penal, la scurt timp după debutul acestuia, respectiv la 6.08.2017, tatăl său s-a stins din viaţă.

Durerea pricinuită de trecerea dânsului în nefiinţa a fost accentuată de lipsa de la slujba de înmormântare a mai multor apropiaţi şi colegi care nu au putut fi prezenţi din cauza măsurilor luate de organele de urmărire penală.

În egală măsură, sănătatea sa a fost afectată ireversibil de existenţa acestui proces penal.

O dovadă a afectării stării mele de sănătate este dată şi de faptul că până la existenţa dosarului penal, nu a avut nevoie de concediu medical.

După momentul reţinerii sale şi implicit al debutului dosarului penal, a fost nevoit să îşi ia concediu medical periodic la recomandarea medicilor, aspect care vine să confirme agravarea stării sale de sănătate din cauza dosarului penal.

Protecţia vieţii profesionale în cadrul protecţiei oferite vieţii private se justifică prin aceea că viaţa profesională se află la interacţiunea dintre sfera individuală a unei persoane şi ceilalţi (Niemietz c.

Germaniei, Bărbulescu c.

României).

Aşadar, relaţiile dezvoltate de o persoană cu ceilalţi membri ai societăţi, în raporturile profesionale pot fi obiect al protecţiei oferite de către art, 8 al Conv.E.D.O.

În susţinerea existenţei faptei ilicite, trebuie amintit faptul că prin mai multe încheieri pronunţate de Judecătorul de Cameră Preliminară al Tribunalului Mureş, în cadrul procedurii de verificare a măsurilor preventive în cursul judecăţii, s-a decis revocarea măsurii controlului judiciar fiind argumentat acest aspect.

Ultima hotărâre care a şi rămas definitivă este cea din 21.12.2016.

Motivele care au stat la baza acestei încheieri au fost lipsa subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea măsurii şi inexistenţa unor temeiuri noi care să justifice luarea unei măsuri preventive.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a reţinut faptul că pe parcursul celor 11 luni anterioare în care a fost instituită măsura controlului judiciar nu a existat nicio conduită din partea sa sau a celorlalţi inculpaţi care ar fi putut împiedica bună desfăşurare a procesului penal, nu s-a încercat săvârşirea de noi infracţiuni sau influenţarea martorilor deja audiaţi.

În ceea ce priveşte prejudiciile suferite după cum a arătat în descrierea stării de fapt, printre obligaţiile care i-au fost impuse odată ce s-a dispus controlul judiciar, s-a regăsit şi interdicţia exercitării funcţiei de ...

Această măsură a produs o serie de prejudicii în ceea ce priveşte parcursul meu profesional, contractul de muncă fiind mai întâi suspendat din iniţiativa angajatorului pe o perioadă de 30 de zile, aceasta fiind apoi prelungită cu alte 30 de zile.

Ulterior, deoarece nu avea alte venituri, iar funcţia iniţială nu o mai puteam exercita datorită controlului judiciar, ca urmare a solicitării sale de schimbare a atribuţiilor de serviciu, s-a dispus încadrarea în funcţia de .........cu drepturile băneşti aferente acestei funcţii.

Abia în data de 01.04.2016 după îndelungi discuţii şi mai multe solicitări scrise, s-a dispus încadrarea sa, pe durată nedeterminată, în postul de ...

Pentru că nu avea un venit lunar, a fost obligat să accept plasarea mea pe un post în Mediaş, unde am făcut naveta cu maşina personală 140 km/zi timp de 9 luni.

Combustibilul nu a fost decontat decât parţial de ...

În acest sens a solicitat angajatorului să dispună detaşarea mea la un punct de lucru mai apropiat de Tg.

Mureş, având în vedere că îi era extrem de greu să se deplaseze zilnic o distantă atât de mare, din cauza vârstei şi a stării de sănătate.

Pe plan profesional, interdicţia în perioada controlului judiciar de a lua legătura cu colegii de serviciu şi cu membrii familiilor lor, care practic reprezintă un număr nelimitat de persoane, cunoscute şi necunoscute, a determinat pe majoritatea colegilor să îl ocolească.

Pe plan social, repercusiunile existenţei unei anchete aflate în competenţa DNA s-au materializat într-o izolare socială.

Mulţi prieteni nu l-au mai sunat sau căutat, a evitat să intre în contact cu multe persoane, prieteni sau rude pentru că avea impresia că le face rău dacă sunt văzute în preajma lui.

La datele de 28.01.2016 şi 21.03.2016 DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş a emis două comunicate de presă prin care se prezentau pe larg faptele de care era acuzat la acel moment.

Toate cuvintele cheie din cuprinsul comunicatului denotă caracterul cert la faptului ca decizia luată de împreună cu cei trei coinculpaţi din dosarul penal ar fi una nelegală, că s-ar fi obţinut un prejudiciu cert considerabil de mare, că tot ceea ce au făcut s-a realizat în folosul unui terţ, fiind o investiţie ce se impunea a fi realizată de acesta.

Toate aceste chestiuni au fost prezentate cu caracter de certitudine şi exprimă în mod clar ideea de vinovăţie a subsemnatului.

Problematica conformităţii comunicatelor venite din partea autorităţilor participante în cadrul procesului penal, cu dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Convenţie, a fost analizată în amănunt în jurisprudenţa Curţii E.D.O.

În hotărârea pronunţată în cauza Samoilă şi Cionca contra României5, Curtea arată că: „principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de paragraful 2 al art. 6 cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (a se vedea, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franţei, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pag. 16, paragraful 36).

O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanţă ci şi de alte autorităţi publice, inclusiv poliţiştii (ibidem, pag. 16, paragraful 37) sau procurorii, mai ales atunci când aceştia din urmă îndeplinesc funcţii cvasi-judiciare şi controlează derularea anchetei (a se vedea, Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, paragraful 42, CEDH 2000-X).

Ea este atinsă de declaraţiile sau acţiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia sa sau care prejudiciază aprecierea faptelor din partea judecătorului competent (a se vedea, Y.B. şi alţii împotriva Turdei, nr. 48173/99 şi 48319/99, paragraful 50, 28 octombrie 2004)”.

Prejudiciul moral suferit este dat de imaginea creată pe plan personal, social şi profesional.

Raportat la vătămările cauzate ca urmare a reţinerii sale pentru 24 de ore, acestea au constat în lezarea imaginii mele ca persoană, ca profesionist şi ca membru al familiei.

După cum a arătat, repercusiunile reţinerii mele s-au resimţit o lungă perioadă de timp, ca urmare a imaginii care se creează atunci când are loc aplicarea măsurilor privative de libertate în cauzele de corupţie.

În perioada 28.01.2016 şi până la 21.12.2016 s-a aflat sub control judiciar.

Acesta a fost instituit ca urmare a respingerii propunerii de arestare preventivă formulate de parchet, iar revocarea măsurii a fost realizată prin încheierea Judecătorului de Cameră Preliminară din data de 21.12.2016.

Acesta a constatat inexistenţa temeiurilor care să justifice măsura controlului judiciar.

Potrivit art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conv.E.D.O. „1.Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. 2.

Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. 3.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 4. în anumite zone determinate drepturile recunoscute în paragraful 1 pot face obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într- o societate democratică

Pentru a restrângerea acestui drept să fie considerată legală se impune ca măsura să fie prevăzută de lege, să aibă un caracter necesar pentru atingerea scopului legitim şi să fie proporţională.

Atunci când cele trei condiţii lipsesc, restrângerea dreptului devine nelegală. în situaţia de faţă lipseşte caracterul necesar şi cel proporţional al măsurii cu scopul vizat,

Prin prisma hotărârii definitive de achitare a precum şi a constatărilor Judecătorului de Drepturi şi Libertăţi la momentul revocării controlului judiciar, solicită să se constate că această măsură nu răspundea nici condiţiei privind săvârşirea unei infracţiuni şi nici caracterului necesar.

Pentru a stabili încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conv.E.D.O.

Curtea analizează dacă există dreptul de proprietate de a cărui încălcare se plânge reclamantul, dacă a existat o privare de proprietate sau încălcarea se încadrează în reglementarea folosinţei bunului, iar în cazul afirmativ se analizează în ce măsură privarea de libertate era prevăzută de lege, a fost necesară scopului legitim prevăzut de lege şi a respectat exigenţa proporţionalităţii.

În situaţia de faţă, indiscutabil bunurile asupra cărora au fost aplicate măsurile asigurătorii reprezintă bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conv.E.D.O. fiind vorba despre un apartament. în aceeaşi notă, fiind vorba despre o măsură temporară de lipsire a folosinţei bunului, rezultă că sechestrarea bunurilor astfel cum este prevăzută în dreptul intern (art. 249 C.pr.pen.) se încadrează în categoria reglementării folosinţei bunurilor.

Având în vedere motivele relevate hotărârile penale pronunţate în cauză în sensul achitării sale, rezultă că la momentul dispunerii sechestrului nu existau probe şi nici măcar suspiciuni privind săvârşirea unei fapte de natură penală astfel încât să fie incidenţă instituirea măsurilor asigurătorii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) Cod de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Drept urmare, potrivit acestor dispoziţii, fapta ilicită derivă direct din cuprinsul legii şi este prezumată în sarcina părţii care a pierdut procesul.

Subsecvent, suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite părţii adverse este obligatorie, odată cu cererea acesteia.

Pe întreaga durată a desfăşurării procesului penal, începând din faza de urmărire penală şi până la finalul judecăţii, persoanele astfel acuzate de săvârşirea unor infracţiuni au fost practic constrânse să efectueze cheltuieli judiciare deosebit de însemnate, în vederea exercitării dreptului la o apărare efectivă, astfel cum este prevăzut de dispoziţiile art. 10 Cod de procedură penală.

De altfel, necesitatea acestor cheltuieli este evidentă: în lipsa unor apărări efective, riscul de a fi fost condamnaţi pentru fapte neprevăzute de legea penală era unul deosebit de mare.

Toate cheltuielile au fost realizate direct în legătură cu procesul penal, sens în care sub aspectul raportului de cauzalitate, consideră că rezultă expres faptul că în lipsa procesului penal cheltuielile materiale nu ar fi fost realizate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate pe parcursul acesteia.

În probațiune, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și proba testimonială.

Prin Încheierea civilă nr. 14/C/2021 (f.69-70 Vol.

II) s-a dispus anulare în parte a cererii de chemare în judecată pentru neachitarea taxei de timbru judiciar stabilită pentru cererile privind obligarea la plata despăgubirilor morale de 30.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, obligarea la plata despăgubirilor morale de 100.000 euro reprezentând contravaloare prejudiciul moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viaţă privată garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligarea la plata despăgubirilor materiale de 34.997 lei constând în încălcarea prevederilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor morale de 8000 euro reprezentând prejudiciu cauzat prin indisponibilizarea bunurilor reclamantului pe durata procesului penal şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ulterior, reclamantul a formulat o nouă cerere de chemare în judecată înregistrată sub nr. ..., dosar care prin Încheierea din data de 23.06.2021 a fost conexat la prezentul dosar.

În acest dosar, se reiau aspectele prezentate mai sus cu privire la cererile anulate iniţial.

Pârâtul Statul român a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive și excepţia inadmisibilităţii. De asemenea, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

S-a arătat că, răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 din Codul de procedură penală, fiind o ipoteză specială de răspundere.

Răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială.

Răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin.3 din Constituţia României.

Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant şi electa una via, cererea este inadmisibilă.

Fiind o acţiune întemeiată şi pe dispoziţiile din Codul Civil care instituie răspunderea civilă delictuală, trebuie să se analize dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi prin urmare, prevalente, în virtutea principiului „specialia derogant generalibus".

Aşadar, răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului Statul român nu poate fi reţinută, deoarece, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori şi judecători, iar între pârât şi magistraţi nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Atâta timp cât nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, nu se poate vorbi despre îndeplinirea condiţiei referitoare la constatarea acestui caracter anterior formulării acţiunii civile în pretenţii.

Achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii libertăţii acestuia prin reţinerea sa, întrucât textul art. 539 din Codul de procedură penală prevede că privarea de libertate în mod nelegal trebuie să fie stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art.5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut.

Convenţia însăşi reglementează situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări.

Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art.5, astfel cum reiese şi din formularea textului, cum a fost interpretat şi în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrală, adică ilegală.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate pe parcursul acesteia.

În probațiune, pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Pârâta Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare prin care a invocat a) excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; b) excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; c) excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a reţinerii și plasării sub control judiciar; d) excepţia lipsei calităţii procesual pasive cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de lezarea dreptului la un proces echitabil, plasarea sub control judiciar și indisponibilizarea bunurilor.

De asemenea, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Aceasta a susținut că, Noul Cod civil reglementează trei ipoteze de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina edificiului.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie (art. 1357-1371).

Art.1357 noul Cod Civil, coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia.

Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.

Din prevederile legale menţionate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Sub aspectul menţionat mai sus, condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nu sunt întrunite cumulativ.

a. în mod obişnuit, fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Pe planul teoriei generale a dreptului noţiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct şi nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.

În cazul de faţă, acţiunile întreprinse de D.N.A. sunt perfect legale, circumscriindu-se normelor de procedură penală ori cele ale Ghidului Relaţiei cu mass/media, nefiind dovedită nicio altă împrejurare nefiind de natură să înfrângă caracterul licit al acestora.

De asemenea, doctrina în materia dreptului obligaţiilor reţine în unanimitate existenţa unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, îndeplinirea unei activităţi din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv şi consimţământul victimei.

Aşadar, deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va avea caracter ilicit, prin urmare nu se va pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

Demersurile Biroului de Piesă au fost luate în considerarea şi cu respectarea art. 25 alin 4 şi art. 27 din Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014., iar urmărirea penală şi trimiterea în judecată a reclamantului a urmat cerinţele normelor de procedură penală, instanţele penale pronunţându-se definitiv în speţă.

c.

Totodată, fapta ilicita se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât, în speţă, răspunderea nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care face referire reclamantul a fost săvârşită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în dispoziţiile Noului Cod Civil şi ale Legii 544/2001 şi ale Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6

Luând în considerare cele expuse, respectiv că nu sunt evidenţiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează liberul acces la informaţiile publice aşa cum sunt prevăzute atât în Legea nr. 544/2001, ori norme procedural-penale, se poate concluziona în sensul că, în speţă, nu poate fi reţinută comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii.

Reclamantul nu se poate prevala nici de dispoziţiile art.1373, art. 1381-1386 din Codul civil, care au un caracter general şi sunt aplicabile cauzelor în care o persoană a suferit un prejudiciu din culpa altor persoane fizice sau juridice şi care are dreptul la repararea integrală a acestui prejudiciu, exceptând aplicabilitatea normei speciale pentru simplul considerent că reclamatul nu îndeplineşte condiţiile legale prevăzute de legea procesual penală pentru a i se acorda despăgubiri, ca urmare a unei erori judiciare.

Pornind de la raportul dintre legea generală (regula) şi legea specială (excepţia), raport exprimat în adagiile generaţia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant, pe baza acestui raţionament logic se ajunge la interpretarea restrictivă, fundamentată pe argumentul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare - exceptio est strictissimae interpretationis

Aplicarea normei de drept speciale suprimă practic acţiunea pe dreptul comun, fără a elimina accesul la justiţie, deoarece perfecţionează sistemul reparator, iar persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii sunt ţinute să îndeplinească anumite termene şi condiţii stabilite expres de legiuitor.

O asemenea limitare privind exercitarea dreptului la acţiune numai în raport de normele de drept special apreciem că nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr, 30/1994.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum şi că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".

Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar ca partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. în măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

Or, în dreptul român există ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală, din această categorie făcând parte şi răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Astfel, în Capitolul VI din Codul de procedură penală, respectiv prin ari. 538-541 este reglementată procedura specială a reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

Prin urmare, art. 539 din Codul de procedură penală constituie lege specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare, nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii normele de drept comun ale art. 1373 C.civ. şi urm., invocate şi acestea de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Soluţia se justifică pe principiul de drept care rezolvă concursul dintre legea specială şi legea generală în favoarea legii speciale specialia generalibus derogant.

În condiţiile în care reclamantul ar fi avut obiecțiuni față de măsurile dispuse în dosarele penale, acesta a avut deschisă calea plângerii, procedura judiciară prevăzută în speţă fiind aceea regăsită în dispoziţiile 339 şi urm. C.p.p.

Mai mult, Codul de procedură penală reglementează căi de atac împotriva actelor de procedură prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.

Acelaşi Cod de procedură penală stabileşte şi căi de atac împotriva ordonanţelor prin care au fost dispuse măsuri de indisponibilizare a bunurilor în cursul urmăririi penale, reclamantul având posibilitatea de a contesta în faţa instanţei măsura luată

Aşadar, reclamantul are deschisă calea de control judiciar asupra măsurilor luate în cursul urmăririi penale, o instanţă fiind cea care, finalmente, se pronunţa asupra temeiniciei şi legalităţii acestora, la momentul în care au fost instituite de organul de urmărire penală, hotărârea finală aparţinând, de bună seamă, doar instanţei penale de judecată.

Nu pot fi cenzurate pe calea acţiunii civile măsurile, actele sau faptele întreprinse de un procuror or de instanţa în cursul urmăririi penale, întrucât procedura judiciară prevăzută de este exclusiv una penală, iar modalitatea de instrumentare a dosarelor penale, competenţa şi procedurile aplicate sunt expres prevăzute în atât în Codul dc Procedură Penală, cât şi în legislaţia penală.

Cercetarea penală şi trimiterea în judecată a reclamantului, cu toate actele şi măsurile de procedură penală întreprinse în cursul urmăririi penale nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind vorba de nicio încălcare a normelor de procedură penală.

Astfel, reclamantul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, nefiind constatată atingerea unui drept subiectiv al acestuia sau vreo fapta cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a subscrisei D.N.A.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate pe parcursul acesteia.

Pârâta nu a formulat cereri în probațiune.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinările depuse.

În probațiune, instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, proba testimonială și expertiza medico-legală.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:

I Situaţia premisă.

În esenţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine că a suferit majore prejudicii materiale și morale, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 8, art. 6, art. 2 Protocolul nr. 4, art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum și prejudicii materiale constând în suportarea cheltuielilor judiciare.

Prejudiciile invocate de reclamant sunt în legătură directă cu procesul penal prin raportare la soluțiile de achitare dispuse în privința sa.

Prin urmare, după prezentarea istoricului procesului penal, se va proceda la analizarea încălcărilor aduse drepturilor reclamantului, astfel cum acestea au fost structurate de acesta, urmând ca evaluarea prejudiciului să se realizeze individual cum în mod corect și-a structurat cererea reclamantul, iar nu global.

II.1 Faza urmăririi penale. Istoricul procedurii.

În fapt, prin procesul-verbal de sesizare din oficiu (f.1-3 Vol.

I dosar urmărire penală), Direcţia Naţională Anticorupţie s-a sesizat cu privire la comiterea de către domnul ... ......a infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută și pedepsită de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen.

În esenţă, s-a arătat că, din datele deţinute rezultă că, abuzând de funcţia deţinută a acţionat pentru realizarea din bugetul societăţii pe care o conduce, a unor lucrări de relocare a conductelor de gaze naturale aferente sondelor nr. 131, nr. 154 și nr. 186 din cadrul grupului de sonde nr. 11 din Mureş, fără justificare tehnico-economică, fără respectarea legislaţiei privind disciplina în construcţii și prin consemnarea în fals, în documentele interne ale sucursalei, a naturii și destinaţiei lucrărilor, fiind creat un prejudiciu de aproximativ 100.000 de euro.

S-a mai arătat că, lucrările de relocare a conductelor de gaze naturale au vizat crearea condiţiilor necesare pentru extinderea complexului de locuinţe ... din Municipiul Târgu Mureş (dezvoltator imobiliar fiind ...

SA), prin repoziţionarea zonelor de siguranţă față de infrastructura de gaze naturale, lucrările fiind realizate de ROMGAZ SA, deşi erau în sarcina ...

SA.

Cu toate că sesizarea l-a privit pe domnul ..., în cuprinsul acesteia se face referire inclusiv la reclamant.

Astfel, se menţionează că directorul general i-a solicitat reclamantului care era ... care avea în gestiune aducţiunile sondelor din grupul nr. 11 Mureş, să identifice soluţia tehnică prin care se pot realiza lucrările de deviere a aducţiunilor sondelor nr. 131, nr. 154 și nr. 186 de către ROMGAZ SA din fonduri proprii ale companiei, dar fără respectarea procedurilor interne privind aprobarea lucrărilor de investiţii, respectiv întocmirea unui proiect tehnic avizat de Comisia Tehnică de Expertiză a ROMGAZ SA, bugetarea sumelor necesare finanţării lucrărilor și stabilirea modului de realizare.

În continuare, se subliniază că reclamantul a întocmit un referat de necesitate a realizării unor intervenţii la aducţiunile în cauză în cadrul căruia a susținut în fals că există unele defecte la conducte, care generează pierderi de gaze, impunându-se astfel înlocuirea acestora și modificarea traseului conductelor, soluție tehnică evaluată la suma de 100.000 de euro.

Prin ordonanța de începere a urmăririi penale din data de 08.09.2015 (f.6 Vol.

I dosar urmărire penală), s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen.

Prin Ordonanța din data de 21.01.2016 (f.38-40 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice, iar prin raportul de constatare din data de 27.01.2016 (f.41-54 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a reţinut că pentru relocarea traseului conductelor de aducţiune aferente sondelor nr. 131, nr. 154 și nr. 186 au fost efectuare și înregistrate în contabilitate, cheltuieli totale de 146.637,06 lei.

Prin Ordonanţa din data de 21.01.2016 (f.69-72 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice, iar prin raportul de constatare din data de 16.02.2016 (f.73-77 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a stabilit că, SNGN Romgaz SA Sucursala Târgu Mureş a procedat la modificarea traseului conductelor de gaze naturale aferente sondelor nr. 131, nr. 154 și nr. 186 în luna octombrie 2014 fără a avea o autorizaţie de construire în acest sens, încălcându-se astfel prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 50/1991.

Prin procesul-verbal din data de 27.01.2016 (f.109-110 Vol.

I dosar urmărire penală), reclamantului i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect, precum și drepturile și obligaţiile conferite de această calitate.

Cu aceeaşi ocazie, reclamantul a dat declaraţii în calitate de suspect (f.111-114 Vol.

I dosar urmărire penală).

Tot la data de 27.01.2016, s-a adus la cunoştinţa reclamantului calitatea de inculpat (f.115-116 Vol. I dosar urmărire penală).

Apoi prin Ordonanţa din data de 27.01.2016 (f.7-13 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de reclamant, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen.

În aceeaşi zi în care s-a emis ordonanţa privind efectuarea în continuare a urmăririi penale s-a emis și ordonanţa privind punerea în mişcare a acţiunii penale (f.32-37 Vol.

I dosar urmărire penală) față de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen.

Subsecvent, la data de 27.01.2016 a fost emisă ordonanţa de reţinere a reclamantului, prin care acesta a fost reţinut pe o durată de 24 de ore, începând de la data de 27.01.2016, ora 19:31 până la data de 28.01.2016 ora 19:31 (f.426-427 Vol.

I dosar urmărire penală).

La data de 28.01.2016 a fost emis un referat cu propunerea de arestare preventivă a reclamantului și a celorlalţi inculpaţi (f.429-447 Vol. I dosar urmărire penală).

La aceeaşi dată a fost sesizat judecătorul de drepturi și libertăţi din cadrul Tribunalului Mureş, fiind constituit dosarul penal nr. ...

Prin Încheierea penală nr. 5/DL/28.01.2016 (f.202-235 dosar penal nr. ...), a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor și s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Soluţia de respingere a propunerii de arestare preventivă și de instituire a controlului judiciar a fost menţinută prin Încheierea penală nr. 4/CU/DL/02.02.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş (f.271-304 dosar penal nr. ...

Curte).

În perioada 21.01.2016-10.02.2016 s-au desfăşurat audieri de martori în dosarul penal (f.119-210 Vol. I dosar urmărire penală).

Prin adresa din data de 02.02.2016 (f.219 Vol.

I dosar urmărire penală), Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Mureş (f.219 Vol.

I dosar penal) să indice dacă reclamantul figurează în evidenţe cu bunuri imobile.

Răspunsul a fost comunicat la data de 08.02.2016 (f.221-222 Vol.

I dosar urmărire penală).

Prin adresa din data de 02.02.2016 (f.241 Vol.

I dosar urmărire penală), Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat Municipiului Târgu Mureş să comunice dacă reclamantul figurează în evidenţe cu bunuri mobile și imobile.

Răspunsul a fost comunicat la data de 04.02.2016 (f.243 Vol.

I dosar urmărire penală).

Prin Ordonanţa din data de 16.02.2016 (f.277-285 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a dispus luarea măsurii asiguratorii a sechestrului cu privire la imobilul apartament înscris în CF nr. 134496-C1-U9 Târgu Mureş, proprietatea reclamantului și a soţiei acestuia.

Prin procesul-verbal din data de 18.02.2016 (f.322 Vol. I dosar urmărire penală) s-a procedat la aplicarea sechestrului cu privire la bunul reclamantului.

La data de 14.03.2016 (f.396-402 Vol. I dosar urmărire penală), o parte din inculpaţi au formulat o serie de cereri în probațiune, care au fost respinse prin ordonanţa din data de 21.03.2016 (f.403-411 Vol. I dosar urmărire penală).

La data de 21.03.2016 Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş a emis rechizitoriul prin care a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C.pen. (f.577-637 Vol.

I dosar urmărire penală).

II.2 Faza judecăţii. Judecata în primă instanţă.

Rechizitoriul întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mureş, Secţia penală la data de 21.03.2016 (f.1 dosar penal nr. ...).

La data de 26.09.2016 (f.51 Vol.

I dosar penal nr. ... în continuare dosar Tribunal), reclamantul a formulat o cerere de amânare a judecăţii în vederea angajării unui apărător ales care a fost admisă, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 28.09.2016 (f.61-62 Vol.

I dosar Tribunal).

La termenul de judecată din data de 28.10.2016 (f.127-129 Vol.

I Tribunal), instanța penală a procedat la audierea inculpatului ... (f.121-126 Vol.

I dosar Tribunal) și a dispus amânarea cauzei pentru un nou termen de judecată în vederea continuării audierii inculpatului.

La termenul de judecată din data de 05.12.2016 (f.148 Vol.

I dosar Tribunal), instanța penală a continuat audierea inculpatului ..., a procedat la audierea inculpatului ... (f.143-147 Vol.

I dosar Tribunal) și a amânat cauza în vederea audierii inculpaţilor care doresc să dea declaraţii.

La termenul de judecată din data de 25.01.2017 (f.174 Vol.

I dosar Tribunal, instanța penală i-a audiat pe inculpatul ... (f.158-167 Vol.

I Tribunal) și pe reclamant (f.168-173 Vol.

I dosar Tribunal) și a admis cererea formulată de apărătorii inculpaţilor în vederea reaudierii martorilor audiaţi în cursul urmării penale.

La termenul de judecată din data de 20.03.2017 (f.202-203 Vol. II dosar Tribunal), instanța penală a audiat doi martori (f.184-201 Vol. I dosar Tribunal) și a amânat cauza în vederea citării a patru martori.

La termenul de judecată din data de 08.06.2017 (f.239 Vol. II dosar Tribunal), instanța penală a audiat patru martori și a amânat cauza în vederea citării a patru martori.

La termenul de judecată din data de 21.06.2017 (f.258-259 Vol.

II dosar Tribunal), instanța penală a audiat doi martori și a amânat cauza în vederea citării a patru martori.

Totodată, au fost solicitat lămuriri cu privire la constituirea de parte civilă societăţii SNGN Romgaz Mediaş.

La termenul de judecată din data de 09.10.2017 (f.297 Vol.

II dosar Tribunal), instanța penală a încuviințat cererea de amânare formulată de o parte din avocaţii inculpaţilor și a pus în vedere martorilor să se prezinte la următorul termen de judecată în vederea audierii.

Totodată, li s-a pus în vedere avocaţilor că este ultima amânare pentru imposibilitate de prezentare.

La termenul de judecată din data de 17.11.2017 (f.333 Vol. II dosar Tribunal), instanța penală a audiat patru martori și a amânat cauza în vederea citării a patru martori.

La termenul de judecată din data de 11.12.2017 (f.390 Vol. II dosar Tribunal), instanța penală a audiat patru martori și a amânat cauza în vederea citării a cinci martori.

La termenul de judecată din data de 08.01.2018 (f.402 Vol. II dosar Tribunal), instanța penală a audiat cinci martori și a amânat cauza în vederea citării a cinci martori.

La termenul de judecată din data de 07.02.2018 (f.422 Vol. II dosar Tribunal), instanța penală a audiat cinci martori și a amânat cauza în vederea citării a patru martori.

La termenul de judecată din data de 23.03.2018 (f.439 Vol. III dosar Tribunal), instanța penală a audiat patru martori și a amânat cauza în vederea citării a trei martori.

La termenul de judecată din data de 11.05.2018 (f.525-527 Vol. III dosar Tribunal), instanța penală a audiat trei martori și a amânat cauza pentru a acorda posibilitatea clarificării poziţiei procesuale a inculpaţilor în privinţa probatoriului.

La termenul de judecată din data de 18.06.2018 (f.547-579 Vol. III dosar Tribunal), instanța penală a încuviințat audierea unor martori, a solicitat o serie de clarificări și a încuviințat efectuarea unei expertize contabile.

La termenul de judecată din data de 05.10.2018 (f.9-10 Vol. IV dosar Tribunal), instanța penală a audiat doi martori și a amânat cauza în vederea efectuării expertizei încuviinţate și pentru a se comunica informaţiile solicitate părţii civile.

La termenul de judecată din data de 28.11.2018 (f.32 Vol.

IV dosar Tribunal), instanța penală a amânat cauza în vederea efectuării raportului de expertiză, care a fost în cele din urmă depus la dosarul cauzei la data de 17.01.2019 (f.35-47 Vol.

IV dosar Tribunal).

La termenul de judecată din data de 18.01.2019 (f.48 Vol. IV dosar Tribunal), instanța a dispus amânarea cauzei în vederea studierii raportului de expertiză.

La data de 11.03.2019 (f.70-78 Vol. IV dosar Tribunal) a fost finalizată cercetarea judecătorească și au avut loc dezbaterile, pronunţarea fiind amânată pentru data de 25.03.2019.

Prin Sentința penală nr. 25/25.03.2019 (f.145-168 Vol. IV dosar Tribunal), Tribunalul Mureş în temeiul art. 17 alin. (2) C.proc.pen., art. 396 alin. (5) C.proc.pen. și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. a dispus achitarea tuturor inculpaţilor.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a constatat că reclamantul a fost reţinut 24 de ore la data de 27.01.2016 fiind apoi plasat sub control judiciar începând cu data de 28.01.2016 și până la data de 21.12.2016.

II.3 Faza judecăţii. Judecata în apel.

Împotriva Sentinţei penale nr. 25/25.03.2019 au declarat apel o parte din inculpaţi și Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Târgu Mureş, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 16.04.2019 (f.1 dosar Curte).

La termenul de judecată din data de 22.05.2019 (f.64-65 dosar Curte), instanța penală a dispus amânarea cauzei pentru ca aceasta și părţile să studieze motivele de apel depuse.

La termenul de judecată din data de 21.06.2019 (f.69 dosar Curte), instanța penală a încuviințat reaudierea a nouă martori și a dispus pentru următorul termen de judecată citarea a trei martori.

La termenul de judecată din data de 20.09.2019 (f.84 dosar Curte), instanța penală a audiat doi martori și a dispus amânarea cauzei și citarea unui martor.

La termenul de judecată din data de 18.10.2019 (f.92 dosar Curte), instanța penală a audiat doi martori și a dispus amânarea cauzei și citarea a doi martori.

La termenul de judecată din data de 15.11.2019 (f.97-98 dosar Curte), instanța penală a dispus amânarea cauzei în vederea obţinerii unor informaţii referitoare la specializarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Mureş.

La termenul de judecată din data de 13.12.2019 (f.134 dosar Curte), instanța a dispus continuarea cercetării judecătoreşti și citarea a doi martori.

La termenul de judecată din data de 17.01.2020 (f.142-143 dosar Curte), instanța a încuviințat suplimentarea probatoriului cu încă un martor și a dispus citarea a doi martori.

La termenul de judecată din data de 21.02.2020 (f.153 dosar Curte), instanța penală a audiat doi martori și a dispus amânarea cauzei și citarea a doi martori.

La termenul de judecată din data de 29.05.2020 (f.182 dosar Curte), instanța penală a audiat doi martori, a respins cererile în probațiune formulate și a stabilit un termen pentru dezbaterea fondului ca urmare a solicitării avocatului unui inculpat.

La data de 19.06.2020 au avut loc dezbaterile în fond, pronunţarea fiind amânată pentru data de 06.07.2020 (f.256-261 dosar Curte).

Prin Decizia penală nr. 235/A/06.07.2020 (f.332-361 dosar Curte), Curtea de Apel Târgu Mureş a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

III. Excepţiile de procedură și de fond invocate de pârâţi.

Prin întâmpinarea formulată de Statul român, s-au invocat următoarele excepţii: a) excepţia inadmisibilităţii acţiunii; b) excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, s-au invocat următoarele excepţii: a) excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; b) excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; c) excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a reţinerii și plasării sub control judiciar; d) excepţia lipsei calităţii procesual pasive cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de lezarea dreptului la un proces echitabil, plasarea sub control judiciar și indisponibilizarea bunurilor.

III.1 Modul de soluţionare a excepţiilor invocate de Statul român.

a) Excepţia inadmisibilităţii.

Susţine pârâta prin întâmpinare că atunci când se solicită cercetarea pe fond a acţiunii prin raportare la prevederile art. 1349 C.civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept invocat.

Mai arată că într-un asemenea caz, acţiunea trebuie considerată inadmisibilă și că un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferinţă în aplicare.

Raportat la modul în care a fost concepută cererea de chemare în judecată, motivele de fapt și de drept invocate, Tribunalul reține că excepţia inadmisibilităţii astfel cum a fost invocată de pârât nu poate fi primită.

Pe lângă motivarea amplă în fapt, se observă că reclamantul și-a fundamentat demersul judiciar pe dispozițiile art. 1357 C.civ., art. 22-23 din Constituţie, art. 52 din Constituţie, art. 539 C.proc.pen., art. 6 par. 2, art. 8 și art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a invocat inclusiv Decizia nr. 136/03 martie 2021 pronunțată de Curtea Constituţională a României.

De vreme ce faptele imputate pârâtei nu se circumscriu nici uneia dintre formele de răspundere existente în legislaţia românească (cu excepţia răspunderii pentru privarea de libertate care a fost lămurită prin Decizia nr. 136/03 martie 2021 pronunțată de Curtea Constituţională și prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), au fost invocate normele europene, care permit angajarea unei răspunderi obiective a statului pentru situaţia în care a fost trimisă în judecată o persoană care ulterior a fost achitată, pentru prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite ca efect al începerii procesului penal.

Invocarea normelor europene în contextul menţionat se impunea, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României (a se vedea în acest sens Decizia nr. 965/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia I civilă).

Astfel, reclamantul prin cererea de chemare în judecată a invocat faptul că i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 6 par. 2, art. 8 și art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest fel, reclamantul a solicitat instanţei să analizeze prin raportare la situaţia de fapt prezentată dacă aceste drepturi astfel cum au fost lămurite și dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au fost încălcate.

O asemenea abordare este admisibilă în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, care stabileşte că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

S-a subliniat caracterul obligatoriu al prevederilor din tratatele internaţionale din materia drepturilor omului încorporate în dreptul intern: ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 30/1994, a făcut ca această convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispozițiile din Legea fundamentală.

De asemenea, s-a mai arătat că, această interpretare este în deplin acord cu dispozițiile art. 20 din Constituţie și că interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au caracter obligatoriu (a se vedea în acest sens Deciziile nr. 94/1996 și 146/2000 ale Curţii Constituţionale).

Această interpretare a fost dată și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie atunci când a avut de analizat problema răspunderii civile a statului pentru durata excesivă a procedurii penale.

S-a arătat că, faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, absenţa unei reglementări speciale în ordinea juridică internă, trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

Prin urmare, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi.

Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie „ilicită”, în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, este admisibilă acţiunea împotriva statului întemeiată pe dispoziţiile Codului civil în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 paragraf 1 din CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 646/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia I civilă).

Concluziv, Tribunalul reține că cererea de chemare în judecată prin care se solicită angajarea răspunderii statului pentru încălcările aduse drepturile protejate de art. 6 par. 2, art. 5, art. 2 Protocolul nr. 4, art. 8 şi art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este inadmisibilă.

În privinţa răspunderii statului pentru privarea de libertate, sunt incidente Decizia nr. 136/03 martie 2021 pronunțată de Curtea Constituţională și Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a remarcat că, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei.

Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată.

Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză.

Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.

Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate.

Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Apoi, Curtea Constituţională a subliniat că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzației, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei].

Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.

Curtea a concluzionat în cele din urmă că, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală.

Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire.

Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal.

Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Din aceste considerente, controversate de altfel (în acest sens a se vedea opinia separată exprimată o parte din judecătorii Curţii Constituţionale), rezultă că, paradigma angajării răspunderii statului în caz de privare de libertate a fost modificată.

Până la momentul apariţiei aceste decizii, persoana privată de libertate beneficia de un drept la repararea pagubei, exclusiv în situaţia în care privarea de libertate era nelegală și era stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

În acest sens, prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a arătat că, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reţinut şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).

Aşadar, organele judiciare penale au obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a mai subliniat că, organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate.

Aşadar, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Concluziv, Tribunalul reține că, în ordinea juridică actuală, răspunderea statului în caz de privare de libertate, este angajată în următoarele situaţii: a) privarea de liberate a fost dispusă în mod nelegal și a fost stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei; b) privarea de libertate a fost legală, dar procesul penal a fost soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare.

De altfel, prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

Instanța supremă a mai stabilit următoarele: caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală.

Față de toate aceste considerente, Tribunalul va respinge excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.

b) Excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În ceea ce priveşte această excepţie, Tribunalul reține că în principiu, cu excepţia încălcării prezumţiei de nevinovăţie prin emiterea comunicatelor de presă, calitatea procesual pasivă revine statului ca titular al acţiunii penal.

Acţiunea penală este mijlocul procesual, exercitat de Ministerul Public în numele societăţii, prin care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit ori au participat la săvârşirea de infracţiuni.

Aceasta este o acţiune publică, exercitată de către stat, în principiu, prin intermediul Ministerului Public.

Prin urmare, pentru toate aspectele ce ţin de modul de exercitare a acţiunii penale, calitatea procesual pasivă revine statului în calitate de titular al acestei acţiuni.

În schimb, în privinţa comunicatelor de presă emise, calitatea procesual pasivă revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acestea fiind exterioare acţiunii penale, fiind date în scop informativ.

Cu alte cuvinte, comunicatele de presă nu intră în structura acţiunii penale.

Aşadar, excepţia lipsei calităţii procesual pasive va fi admisă în parte, doar în privinţa cererii prin care se solicită angajarea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenţa prezumţiei de nevinovăţie.

III.2 Modul de soluţionare a excepţiilor invocate de Direcţia Naţională Anticorupţie.

a) Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâţi atât pe Direcţia Naţională Anticorupţie cât și Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul teritorial Mureş.

Potrivit art. 5 alin. (2) din OUG nr. 43/2002, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se pot înfiinţa servicii teritoriale, servicii, birouri şi alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii.

De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1643/2015, Direcţia Naţională Anticorupţie este organizată ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii.

În continuare, la alin. (2) se arată că, Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie.

Din toate aceste prevederi legale, rezultă că Serviciul teritorial Mureş nu deţine capacitate procesuală de folosinţă, fiind doar o structură subordonată ierarhic și care face parte din Direcţia Naţională Anticorupţie.

În aceste condiţii, structura teritorială nu deţine personalitate juridice și din acest motiv excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă va fi admisă.

b) Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În condiţiile în care va fi admisă excepţia capacităţii procesuale de folosinţă, această excepţie nu se mai impune a fi analizată.

c) Excepţia lipsei calităţii procesual pasive cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de lezarea dreptului la un proces echitabil, plasarea sub control judiciar și indisponibilizarea bunurilor.

Având în vedere considerentele de la pct.

III.1 lit. b), Tribunalul va admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de plasarea sub control judiciar și indisponibilizarea bunurilor reclamantului.

În privinţa capetelor de cerere pentru care nu s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, instanța va ţine cont de considerentele anterioare la momentul analizării fondului reţinând în esenţă că răspunderea patrimonială revine Statului (cu excepţia comunicatelor de presă) și deci nu se poate discuta nici despre o răspundere solidară.

d) Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a reţinerii și plasării sub control judiciar.

Prin întâmpinarea formulată, Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că momentul de început al calculării termenului de prescripţie nu poate coincide cu data rămânerii definitive a hotărârii de achitare întrucât, dispoziţia de revocare a controlului judiciar nu s-a luat prin hotărârea definitivă prin care a fost soluţionat apelul și hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, fiind pe deplin incidentă.

S-a mai arătat că indiferent dacă se aplică termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C.proc.pen., fie termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C.civ., acesta s-a împlinit.

Mai susţine pârâta că în privinţa termenului de 3 ani, acesta a început să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și cel care răspunde de ea.

Conchide aceasta că, data revocării controlului judiciar (21.12.2016) este data la care reclamantul putea să cunoască paguba pretins cauzată prin măsurile privative și restrictive de libertate.

Reține Tribunalul că toate aceste apărări sunt infirmate de considerentele Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021, de Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de regula actionae non natae non praescribitur consacrată de art. 2.523 C.civ. (Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui).

Mai întâi, trebuie subliniat faptul că nu este aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni indicat de pârâtă.

Potrivit art. 541 alin. (2) C.proc.pen., acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Pe lângă faptul că termenul începe să curgă de la data constatării privării nelegale de libertate prin hotărâre judecătorească definitivă sau ordonanţa ori încheierea organelor judiciare, în cazul de față nu ne aflăm în ipoteza prescrisă de textul legal invocat.

Încheierea nr. 5/DL/28.01.2016 a Judecătorului de drepturi și libertăţi nu constată caracterul nelegal al privării de libertate.

Prin această încheiere s-a respins doar propunerea de arestare preventivă fără a se analiza caracterul legal sau nelegal al măsurii reţinerii.

În condiţiile în care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor și ulterior achitarea acestora, constatarea caracterului nelegal a măsurii preventive a reţinerii trebuia realizată prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, astfel cum reiese din cuprinsul art. 539 alin. (2) C.proc.pen.

Or, acest lucru nu s-a realizat.

Prin urmare, atât măsura privativă cât și măsura restrictivă de libertate au fost dispuse cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

În privinţa privării de libertate, astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 136/03 martie 2021, se pune problema caracterului nedrept, iar nu nelegal.

În privinţa măsurii restrictive de liberate, mutatis mutandis, se aplică acelaşi raţionament în privinţa prescripţiei după cum va fi dezvoltat în considerentele infra.

Chiar instanța de contencios constituţional a subliniat că, faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită (Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021).

În esenţă, nu se poate reproşa reclamantului că nu a formulat cererea de chemare în judecată la data expirării măsurii privative de libertate sau la data revocării controlului judiciar, cât timp procesul penal nu se finalizase cu o soluţie asupra fondului acuzaţiei penale.

Raţionamentul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu ţine cont de faptul că măsurile preventive nu au un caracter autonom adică o existenţă de sine stătătoare, acestea făcând parte integrantă din procesul penal.

Aşadar, doar la finalizarea acestuia, persoana acuzată poate cunoaşte dacă măsura preventivă a fost nedreaptă sau nu.

Cât timp nu se pronunţă o hotărâre asupra fondului acuzaţiei, acţiunea civilă este prematură.

Deşi actualitatea dreptului nu este prevăzută expres ca o condiţie a exercitării acţiunii civile, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 34 C.proc.civ. rezultă că actualitatea dreptului care a născut pretenţia afirmată trebuie analizată cu prioritate, odată cu cercetarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile.

Dreptul material la acţiune este actual, atunci când dreptul subiectiv ce se urmăreşte a fi realizat pe cale procesuală nu este supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Formularea unei pretenţii, drept condiţie de exercitare a acţiunii civile, trebuie să vizeze un drept neafectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă.

Astfel, deşi sunt îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, aceasta va fi considerată prematură dacă este promovată înainte de împlinirea termenului sau a condiţiei suspensive.

Cu toate că dreptul subiectiv există, dreptul de a formula o pretenţie în baza lui (dreptul material la acţiune) nu s-a născut încă.

Aşadar, dreptul subiectiv al unei persoane supuse unei acuzaţii în materie penală de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs ca efect al măsurilor privative de libertate nedrepte, devine actual la data achitării sale în mod definitiv.

Până atunci, acest drept se află afectat de o condiţie suspensivă, aspect scos în evidenţă și de Curtea Constituţională și subliniat mai sus.

În aceste condiţii, dreptul material la acţiune al reclamantului s-a născut la data achitării sale definitive, iar acţiunea civilă a fost introdusă înăuntrul termenului general de prescripţie extinctivă.

De altfel, ignorând problema prematurităţii, ne întrebăm cum ar fi putut solicita reclamantul despăgubiri pentru măsurile preventive de liberate în contextul în care procesul penal nu era finalizat și care ar fi fost argumentele juridice și de fapt care să fundamenteze un asemenea demers.

Aceste aspecte nu au fost clarificate de pârâtă și nici nu puteau fi obiectiv argumentate față de considerentele expuse.

Soluţia Tribunalului asupra excepţiei nu poate fi decât aceea de respingere a acesteia ca neîntemeiată.

IV. Încălcarea dreptului la viață privată în componenta de vieţii de familie, afectarea sănătății și imaginii profesionale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susținut că urmare a desfășurării procesului penal pentru o perioadă de 4 ani și jumătate și a măsurilor dispuse de către instanțele de judecată, i-a fost afectată viața familială, atât la nivel patrimonial, dar și în ceea ce privește starea de sănătate a membrilor apropriați de familie.

Drepturile reglementate de art. 8 al Convenţiei europene sunt incluse în categoria drepturilor condiţionale, deoarece, potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui text, este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei publice, ori protejarea drepturilor și intereselor altor persoane.

Aşadar, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenţiei, ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor protejate de art. 8 trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să apară ca necesară într-o societate democratică.

La toate acestea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiţie, și anume ca ingerinţele exercitate să fie proporţionale cu scopul urmărit.

În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de viață privată cuprinde, în primul rând, integritatea fizică și morală a persoanei, sferă intimă a individului.

Problema de a ști în ce măsură dreptul la integritate fizică și morală a unei persoane intră în domeniul vieții private personale proteja de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este mai delicată și impune anumite precizări.

Astfel, cât privește integritatea fizică, primul text al Convenției invocat de regulă este art. 3, care interzice tratamentele inumane sau degradante.

Or, atingerea adusă acestei integrități reprezintă în primul rând, o încălcare a acestei dispoziţii.

Nu mai puţin, nu sunt de exclus anumite situaţii în care atingerea adusă integrităţii fizice a persoanei să nu ajungă la nivelul de gravitate impus de art. 3 al Convenţiei, dar să cadă sub incidenţa art. 8.

Astfel, fosta Comisie a decis că arestarea unei persoane poate fi de natură ca, uneori, să fie făcută în condiţii care să aducă atingere integrităţii sale fizice și, în consecinţă, vieţii sale private; în cadrul efectuării unei arestări, art. 8 are a fi considerat că acordă o protecție mai mare individului decât o face art. 3.

Reclamantul susţine că procesul penal privit global, astfel cum a fost desfăşurat împotriva sa, i-a încălcat dreptul la viaţă privată consacrat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul reține că prin cercetarea penală a reclamantului, reţinerea și plasarea sa sub control judiciar, suspendarea contractului individual de muncă ca urmare a măsurilor stabilite prin controlul judiciar dispus (f.31-35 Vol.

II), reluarea contractului individual de muncă (f.39 Vol.

II) și schimbarea locului de muncă (f.36 Vol.

II; f.42 Vol.

II) în condiţiile în care procesul penal s-a finalizat cu o soluţie de achitare, a existat o ingerinţă în dreptul la viaţă privată și de familie în sensul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă trebuie stabilit dacă această ingerinţă respectă standardele stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

După cum am arătat, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenţiei, ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor protejate de art. 8 trebuie să fie (a) prevăzută de lege, (b) să urmărească un scop legitim, (c) să apară ca necesară într-o societate democratică și să fie (d) proporţională cu scopul urmărit.

a) Ingerinţa să fie prevăzută de lege.

Prima condiţie impusă de art. 8 par. 2 al Convenţiei, pentru justificarea unei atingeri a drepturilor pe care le protejează primul paragraf al acestui text, este ca aceasta să fie prevăzută de lege.

În alţi termeni, ingerinţa trebuie să aibă o bază legală.

Atingerea adusă drepturilor apărate de Convenţie trebuie, aşadar, să aibă o bază legală în dreptul intern și să fie consecinţa aplicării normelor care o prevăd.

În cauză, prin ordonanța de începere a urmăririi penale din data de 08.09.2015 (f.6 Vol.

I dosar urmărire penală), s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen.

La un prim nivel de aproximare, ingerinţa era prevăzută de lege, fiind vorba despre cercetarea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal, deci de o intervenţie în vederea apărării ordinii și prevenirea faptelor penale, aspect permis de art. 8 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Fosta Comisie a decis că nu este suficient ca legea, în sens general, material, să prevadă o ingerinţă în exerciţiul unui drept.

Mai este necesar ca acea dispoziţie să fie cunoscută, în condiţii rezonabile, de către cel căruia i se aplică, ceea ce înseamnă că legea trebuie să îndeplinească două criterii, și anume: să fie accesibilă tuturor – adică să existe un minimum de publicitate în privinţa ei – și să fie previzibilă – adică cel căruia i se aplică trebuie ca, în mod rezonabil, să-i fi putut înţelege sensul și, mai ales, să-și dea seama că aplicarea legii îl priveşte pe el.

Previzibilitatea legii înseamnă că norma în discuţie trebuie să fie suficient de precisă spre a permite individului să-și reglementeze conduita în funcţie de prescripţiile ei.

Or, în privinţa previzibilităţii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen., Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 405/15 iunie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 517/08.07.2016 prin care a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că, legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (par. 45).

Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea a apreciat că, deși propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos” nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existența acestui element al conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii.

Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanțiere expresă în sensul precizării elementelor față de care defectuozitatea trebuie analizată.

Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conținutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condițiile de efectuare etc.

Totodată, Curtea a observat că jurisprudența a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozității îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecții activi ai infracțiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuții de serviciu, fie prin raportare la dispozițiile legii, fie prin raportare la mențiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului.

Astfel, Curtea a constatat că termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia.

Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Curtea a subliniat că, având în vedere aspectele prezentate, precum și faptul că persoana care are calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”.

Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Curtea Constituţională a concluzionat că, în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale.

Aşadar, prin această hotărâre a Curţii Constituţionale, s-a stabilit că norma de incriminare nu este suficient de previzibilă, acest aspect fiind valorificat inclusiv prin Sentința penală nr. 25/2019 (f.148-171 Vol.

I) prin care s-a dispus achitarea reclamantului.

Prin această hotărâre, instanța penală a reţinut că în cazul reclamantului care a contribuit la iniţierea și apoi a pus în practică decizia de înlocuire prin deviere a celor trei conducte, sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., fapta sa nefiind prevăzută de legea penală, neîntrunind condiţiile de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, sub aspectul laturii obiective – lipsa prejudiciului/folosului necuvenit pentru sine sau pentru altul și neîncălcarea vreunei dispoziţii din legislaţia primară ori cea secundară care să detalieze legislaţia primară (detalierea realizată doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă în mod explicit, neechivoc și cu suficientă precizie).

În acest context, Tribunalul reține că ingerinţa produsă, nu era prevăzută de lege, norma de incriminare nefiind suficient de previzibilă, aspect reţinut de Curtea Constituţională și instanța penală care a dispus achitarea pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Referitor la acest aspect, este important a se sublinia lipsa unei culpe a organelor judiciare, care au efectuat ancheta în baza normei juridice în vigoare, care abia ulterior trimiterii în judecată a reclamantului a fost analizată de instanța de contencios constituţional în sensul analizat.

Însă, viciul de neconstituţionalitate exista chiar dacă a fost constatat ulterior trimiterii în judecată, de acesta fiind răspunzător statul pentru nerespectarea normelor de tehnică legislativă.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.

Deoarece ingerinţa nu era prevăzută de lege, nu mai este necesară analizarea celorlalte condiţii, respectiv ca ingerinţa să urmărească un scop legitim, să apară ca necesară într-o societate democratică și să fie proporţională cu scopul urmărit.

Orice procedură penală presupune anumite consecințe pentru viața privată a unei persoane care a săvârșit o infracțiune.

Acestea sunt compatibile cu art. 8 din Convenție în măsura în care nu depășesc consecințele normale și inevitabile ale unei astfel de situații [Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), pct. 76].

Or, în cazul reclamantului, acesta a fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni prevăzută de o lege care nu îndeplinea standardul convenţional și constituţional de previzibilitate, fiind în cele din urmă achitat.

În aceste condiţii și având în vedere măsurile dispune împotriva reclamantului, precum și efectele produse, reţinem că ingerinţa adusă nu este comptabilă cu art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul reține că prin cercetarea penală a reclamantului, reţinerea și plasarea sa sub control judiciar, trimiterea în judecată, suspendarea contractului individual de muncă ca urmare a măsurilor stabilite prin controlul judiciar dispus (f.31-35 Vol.

II), reluarea contractului individual de muncă (f.39 Vol.

II) și schimbarea locului de muncă (f.36 Vol.

II; f.42 Vol.

II), au produs un prejudiciu moral incontestabil acestuia, fiind supus unui stres cu grad ridicat de intensitate.

Toată această tensiune s-a repercutat inclusiv asupra sănătăţii reclamantului, aspect care se poate observa din dosarul medical al acestuia comunicat la solicitarea instanței de medicul de familie (f.174-303 Vol. II).

Este adevărat că reclamantul apare în evidenţe începând cu anul 2009 (f.176 Vol.

II), cu hipertensiune esenţială primară, iar din anul 2015 (f.180 Vol.

II) și cu aritmie cardiacă, însă începând cu anul 2016 (f.181-188 Vol.

II), starea acestuia de sănătate s-a deteriorat vizibil acesta fiind diagnosticat cu insuficienţă ventriculară stângă (f.181 Vol.

II), bronşită neprecizată acută sau cronică (f.182 Vol.

II), reflux gastro-esofagian fără esofagită (f.182 Vol.

II), insuficienţă renală (f.182 Vol.

II), bronşită neprecizată acută sau cronică (f.182 Vol.

II), boală pulmonară obstructivă cronică (f.182 Vol.

II), boala sângelui și a organelor hematopoietice (f.184 Vol.

II), cardiopatie ischemică (f.184 Vol.

II), cardiopatie ischemică cronică (f.184 Vol.

II) și insuficienţă respiratorie cronică (f.186 Vol.

II).

Raportul de expertiză medico-legală nr. 1278/A1/118/09.08.2022 (f.41-47 Vol.

III) întocmit în cauză a concluzionat că nu se poate susţine obiectiv medico-legal o eventuală legătură de cauzalitate între agravarea stării de sănătate și stresul aferent procesului penal.

Se arată că agravarea treptată a stării de sănătate a reclamantului cu evoluţie trenantă, nefavorabilă spre deces (29.09.2021), apare în martie 2018, când a fost diagnosticată cu Bronhopneumopatie obstructivă cronică, care nu a fost determinată de stres, acesta prezentând principalii factori de risc pentru apariţia bolii (obezitate morbidă, fuma).

S-a mai subliniat că nu există consemnări medicale cu privire la decompensări majore ale patologiei cronice existente până în 06 iulie 2020, agravarea culminând în septembrie 2020.

Este adevărat că nu se poate stabili o legătură clară de cauzalitate între stresul inerent oricărui proces, mai ales unul penal și decesul reclamantului, dar nu se poate nega rolul pe care acesta îl exercită asupra organismului și modul cum poate influenţa sănătatea unei persoane.

Observăm că începând cu anul 2016 starea de sănătate a reclamantului a început să se deterioreze într-un ritm accelerat și unul din factorii care a condus la această situaţie este și stresul generat de procesul penal.

Stresul este o stare emoțională și fizică de tensiune care poate să provină fie de la o situație, fie de la un gând ce determină frustrare, furie ori nervozitate și reprezintă modul de răspuns al organismului la aceste provocări.

Factorii stresori diferă de la o persoană la alta, iar efectele se pot manifesta în două moduri:

- la nivel psihic: prin teamă, nervozitate, încordare;

- la nivel fizic: prin stimularea secreției de adrenalină, intensificarea bătăilor inimii ori transpirație.

Acești factori nu provoacă direct o boală, dar sunt responsabili de agravarea unor afecțiuni cardiovasculare, a unor alergii, a astmului, depresiilor, migrenelor și a unor probleme digestive.

Pentru că se manifestă la nivel fizic, mental și emoțional și se resimte la nivelul întregului organism, stresul poate afecta mai multe organe, iar efectele se văd la nivelul pielii, creierului, inimii, glandei tiroide, mușchilor și oaselor, plămânilor și a întregului sistem imunitar.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că stresul la care reclamantul a fost supus nu i-a influenţat în niciun fel evoluţia afecţiunilor preexistente, chiar dacă și acesta a contribuit la această situaţie, fiind fumător.

Inclusiv martorii audiaţi (f.32-38 Vol.

III) au relatat starea de stres în care se afla reclamantul, precum și faptul că acesta s-a retras foarte mult din lume pe fondul procesului.

În concluzie, efectul stresului asupra sănătății reclamantului nu poate fi negat, astfel cum s-a concluzionat prin raportul de expertiză medico-legală.

Mai avem în vedere și faptul că în urma măsurilor preventive dispuse, contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat o perioadă de timp.

Și această împrejurare a produs o atingere vieţii sale private fiind ridicate aspecte legate inclusiv de întreţinerea familiei.

Într-adevăr, viața privată include dreptul unei persoane de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane, inclusiv relații de natură profesională sau comercială (C. împotriva Belgiei, pct. 25; Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, pct. 165).

În definitiv, majoritatea oamenilor au ocazii semnificative de a-și dezvolta relațiile cu lumea înconjurătoare în cadrul vieții lor profesionale [Niemietz împotriva Germaniei, pct. 29; Bărbulescu împotriva României (MC), pct. 71 și trimiterile citate; Antović și Mirković împotriva Muntenegrului, pct. 42]. 118.

Așadar, restricțiile impuse în privința accesului la o profesie afectează „viața privată” [Sidabras și Dziautas împotriva Lituaniei, pct. 47; Bigaeva împotriva Greciei, pct. 22-25; a se vedea și Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), pct. 56, și Lekaviciene împotriva Lituaniei, pct. 36, restricțiile privind înscrierea unei persoane în barou ca urmare a unei condamnări], precum și pierderea locului de muncă [Fernández Martínez împotriva Spaniei (MC), pct. 113].

De asemenea, s-a constatat că eliberarea din funcție constituie o ingerință în dreptul la respectarea vieții private (Ozpinar împotriva Turciei, pct. 43-48).

În cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, Curtea a constatat că o astfel de eliberare din funcție din cauza unor greșeli profesionale a constituit o ingerință în dreptul la respectarea „vieții private” în sensul art. 8 (pct. 165-167).

Curtea a constatat o încălcare a art. 8 într-o cauză în care reclamantul a fost transferat pe un post mai puțin prestigios, într-un oraș mai puțin important din punct de vedere administrativ, în urma unui raport potrivit căruia acesta avea convingeri religioase aparte și din cauza faptului că soția acestuia purta vălul islamic (Sodan împotriva Turciei, pct. 57-60).

O altă încălcare a fost constatată într-o cauză în care reclamantul a fost demis din postul său de profesor, ca urmare a unei modificări care a afectat echivalarea diplomei obținute de acesta în străinătate (Șahin Kuș împotriva Turciei, pct. 51-52).

Aşadar, și în situaţia reclamantului, suspendarea contractului individual de muncă și schimbarea locului de muncă de la Sucursala Târgu Mureş la Sucursala Mediaş (f.36-37 Vol.

II) în condiţiile în care reclamantul domicilia în Târgu Mureş, cu consecinţa efectuării unei navete zilnice de 122 km. (dus-întors) a constituit o încălcare a dreptului la viaţă privată.

Din acest motiv, reclamantul a fost nevoit ulterior să accepte schimbarea locului de muncă la Secţia Sângeorgiu de Pădure (f.42 Vol.

II), pentru ca naveta zilnică să fie mai accesibilă (68 de km. dus-întors).

Toate aceste schimbări au fost provocate de procesul penal și au adus o schimbare majoră în viața reclamantului.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că în urma interdicţiei de a ocupa funcţia de conducere deţinută, acesta a fost reîncadrat în alta.

Cu privire la afectarea imaginii în plan profesional, aceasta nu a fost confirmată de probele administrate.

Astfel, martorul ... (f.32-33 Vol.

II) a declarat că la locul de muncă s-a auzit despre anchetă în anul 2017 și că tot la locul de muncă nu au fost suspiciuni că reclamantul ar fi trebuit să fie vinovat.

Declaraţia martorului ... (f.34-35 Vol.

I) în care arată că i-a fost afectată imaginea reclamantului nu este precisă, fiind una generală, fără detalii suplimentare.

Tot acesta arată că probabil vecinii și prietenii îl acuzau, dar această afirmaţie reprezintă o presupunere a martorului.

Acelaşi martor arată că vecinii și prietenii îl vorbeau pe la bar, dar fără să redea în concret despre ce vorbeau, dacă discuţiile erau negative sau empatice pentru situaţia dificilă traversată de reclamant.

În esenţă, instanța nu poate lua în considerare declaraţia martorului cu privire la afectarea imaginii reclamantului, aceasta fiind ambiguă.

Aceeaşi concluzie se impune și în cazul martorului ... (f.40-41 Vol.

II), declaraţia acestuia neconfirmând clar afectarea imaginii reclamantului.

De altfel, toţi martorii au subliniat că reclamantul era un om deosebit.

Mai mult, din coroborarea declaraţiilor martorilor, reiese de fapt că reclamantul a devenit retras în urma procesului penal și nu neapărat că a fost exclus, marginalizat de cunoscuţi.

De fapt, martorul ... după ce declară că reclamantul și soţia au fost marginalizaţi, tot acesta arată că nu au mai fost invitaţi la evenimente de serviciu sau private din cauza pandemiei.

Nici emiterea comunicatelor de presă incriminate nu pot fi considerate că au afectat în mod efectiv imaginea reclamantului, acestea nefiind formulate într-o manieră care să îi încalce prezumţia de nevinovăţie, după cum vom vedea în considerentele infra.

Susţinerile reclamantului referitoare la faptul că a fost afectată starea membrilor familiei, în special a tatălui său nu au probate, nefiind depus niciun act medical care să confirme această ipoteză.

Nici declarațiile martorilor nu pot fi luate în considerare, acestea nefiind apte să probeze că decesul tatălui reclamantului a fost determinată de situația în care se regăsea fiul său.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima.

Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică – mai ales în zone vizibile cum este zona feței - aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C.civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de sexul și vârsta acesteia, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, personalitatea și psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c.

Regatului Unit si toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Durerile fizice și psihice constituie cele mai frecvente, mai obișnuite și mai firești, dar în același timp și cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale.

Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experiența senzorială dezagreabilă și suferințele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, stări de angoasă, tristețe, teamă.

Îndemnizarea suferințelor fizice și psihice este tratată sub apelativul pretium doloris.

Orice fenomen fizic dureros este perceput prin intermediul sistemului nervos, astfel că, în mod obiectiv, durerea fizică este însoțită de suferințe psihice.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele din dreptul Uniunii Europene, nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Tribunalul reține că procesul penal desfăşurat în ansamblul său în condiţiile în care ingerinţa nu era prevăzută de lege, a produs reclamantului un prejudiciu moral complex care i-au afectat dreptul la viaţă privată, acesta fiind plasat împreună cu familia sa într-o situaţie de incertitudine și nesiguranţă în contextul în care era perfect integrat în societate, realizat pe plan profesional și fără antecedente penale.

De asemenea, măsurile privative și restrictive de libertate i-au afectat inclusiv latura profesională, contractul individual de muncă fiind o perioadă suspendat, pentru ca apoi reclamantul să îşi schimbe locul de muncă în cadrul aceluiaşi angajator.

Cu alte cuvinte, procesul penal i-a schimbat major cursul vieţii reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul reține că a existat o încălcare a dreptului la viaţă privată în limitele arătate, pentru care se va acorda o despăgubire morală în cuantum de 30.000 de euro, această sumă reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit.

V. Încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul se plânge că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în componenta prezumției de nevinovăție prin faptul că DNA Serviciul Teritorial Mureș a emis două comunicate oficiale care prezentau situația sa de o manieră lipsită de imparțialitate inducând ideea de vinovăție.

Caracterul excesiv şi nerezonabil al exercitării dreptului la informare prin emiterea celor două comunicate de presă de către DNA în raport de dreptul reclamantului de a fi prezumat nevinovat urmează a fi analizat conform art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (1) din Constituţie şi art. 4 C.civ. în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Conform art. 6 par. 2 teza finală din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, oricine este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni trebuie prezumat nevinovat până la proba contrară.

În Jurisprudența Curții Europene (Cauzele G.C.P. c.

România 20899/03, paragraf 54 și urm, Samoilă și Cionca c.

României cererea nr. 33065/03 paragraf 91) s-a arătat că principiul prezumției de nevinovăție consacrat de alin. (2) al art. 6 prevede ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția acesteia să fi fost stabilită de o instanță (a se vedea, de exemplu, cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, hotărârea din 10 februarie 1995, § 36).

S-a menţionat că o atingere adusă prezumției de nevinovăție poate emana de la procurori, cu atât mai mult cu cât aceștia din urmă exercită funcții cvasi-judiciare și controlează desfășurarea anchetei (a se vedea cauza Khuzhin şi alţii c Rusia, par. 94.95 Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, paragraf 42, Samoilă şi Cionca c României p. 92,G.C.P. v.

România p. 55), prezumţia fiind încălcată atunci când prin declarații sau alte acte se transmite sentimentul că o persoană este vinovată și incită publicul să creadă în vinovăția acesteia sau anticipează aprecierea faptelor de către judecător (cauza Y.B. și alții împotriva Turciei, nr. 481 73/99 și nr. 48319/99, paragraf 50).

Cu toate acestea, recunoscut fiind deopotrivă şi dreptul publicului de a primi informaţii de interes general ca o componentă a libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că obligaţia impusă de art. 6 paragraf 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate interzice autorităţilor să informeze publicul cu privire la anchete penale în desfăşurare însă pretinde ca aceasta să fie făcută cu toată discreţia şi reţinerea necesară pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie (paragraf 38 din cauza Allenet de Ribemont c.

Franţa).

Curtea a arătat de asemenea în jurisprudenţa sa că calitatea persoanei cercetate şi gravitatea actului cercetat inclusiv o faptă de corupţie poate impune autorităţilor obligaţia de a informa publicul în legătură cu procedurile judiciare desfăşurate cu privire la acesta însă aceste circumstanţe nu pot justifica o lipsă de prudenţă în alegerea termenilor utilizaţi în declaraţiile publice privitoare la inculpat, atenţie specială fiind atribuită momentului în care sunt date respectivele declaraţii publice.

S-a arătat în acest sens că la începutul procedurii se impune ca declaraţiile publice să fie făcute în aşa fel încât să nu transmită convingerea statului în ceea ce priveşte vinovăţia persoanei cercetate (paragraf 57 din cauza G.C.P c.

România anterior citată)

S-a arătat totodată în jurisprudenţa Curţii (G.C.P c.

României, par. 56) că evaluarea declaraţiilor publice din perspectiva respectării prezumţiei de nevinovăţie are în vedere contextul în care au fost făcute în raport de procedura penală însăşi, legătura dintre momentul emiterii declaraţiilor în raport de stadiul procedurilor, sensul real al termenilor (cauza Lavents c.

Letonia nr. 58442/00 par. 126, G.C.P. c României par. 58-60, Daktaras c Lituania 42095/98, Samoilă şi Cionca c României, nr. 33065/03 par. 94-95) subliniindu-se importanţa alegerii termenilor de către agenţii statului atunci când se comunică publicului informaţii cu privire la anchetele penale în curs de desfăşurare.

Se arată că importanţă specială trebuie atribuită distincţiei dintre afirmaţiile referitoare la existenţa unor suspiciuni cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală ori la exprimarea unor convingeri privind vinovăţia persoanei cercetate fără nicio rezervă, substituirea autorului declaraţiei în rolul instanţei învestite să soluţioneze acuzaţia penală prin analiza valorii probatorii a mijloacelor de probă strânse şi stabilirea în termeni lipsiţi de rezerve a săvârşirii infracţiunii (Nestak c.

Slovacia c.65559/01 par. 89, Bohmer c.

Germania, par. 65), urmărindu-se în acest sens dacă informaţia era de natură să încurajeze publicul ori instanţa să creadă în vinovăţia persoanei anchetate anterior pronunţării unei soluţii definitive cu privire la vinovăţie (cauza Daktaras c, Lituania nr. 42095/98 par. 44, Khuzhin şi alţii c.

Rusia nr. 13470/02, par. 94-95).

Prin urmare, analizând conţinutul, contextul şi momentul emiterii comunicatelor de presă în raport de principiile deduse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anterior enunţate se impune a se verifica dacă emiterea comunicatelor de presă reprezenta o activitate permisă de lege și dacă exercițiul acesteia a fost abuziv, respectiv deturnat de la scopul său, acela de informare a publicului cu privire la o informație de interes public ori răspundea obligaţiei autorităţii de a informa publicul cu privire la anchetele penale în curs.

În ceea ce priveşte prevederea de către lege a obligaţiei de a emite comunicate de presă privind anchete în desfăşurare se reţin, pe lângă principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii Europene în legătură cu dreptul publicului de a primi informaţii de interes general ca o componentă a libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la care am făcut deja referite şi dispoziţiile cuprinse în Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec (2003) 13 privind furnizarea de informaţii prin intermediul mass-media în legătură cu procedurile penale (principiul 6), dar şi Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar şi mass-media aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482/2012, precum şi prevederile Legii nr. 544/2001.

Astfel conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 544/2001 prin informație cu privire la datele personale se înțelege orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

Se reține mai întâi că potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 pârâta DNA avea obligația să comunice orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea 544/2001, informațiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice.

Se reține în acest sens că potrivit art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001 se exceptează de la accesul cetățenilor informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare.

Astfel cum s-a arătat mai sus în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că emiterea comunicatelor de presă de către autoritățile judiciare răspunde libertății publicului de a primi informații de interes general, libertate garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului astfel că, analiza justului echilibru ce se impune a fi păstrat cu ocazia emiterii unui comunicat de presă cu privire la proceduri judiciare, în special anchete penale în curs, presupune punerea în balanță a două drepturi fundamentale, pe de o parte prezumția de nevinovăție a persoanei acuzate de săvârșirea faptei penale iar pe de altă parte, dreptul publicului de a primi informații (Dupuis şi alţii c.

Franţa 1914/02, par.42).

În acest sens, după cum s-a arătat şi în cauza New Verlags GmgH & Co.KG c.

Austria o atenție specială trebuie acordată momentului în care au fost emise și conținutului acestor comunicate, urmărindu-se totodată dacă informaţia contribuia la o dezbatere de interes general.

S-a arătat de asemenea că exercitarea libertăţii de exprimare presupune verificarea dacă informaţiile grave de tipul acuzaţiilor penale provenite de la funcţionari oficiali erau verificate şi susţinute de date factuale, anterior comunicării acestora în public. (Jishkariani c.

Georgia nr. 18925/09, par. 62).

În cauză, avem în vedere împrejurarea că aducerea la cunoștința publicului a anchetei penale desfășurate cu privire la săvârșirea unor presupuse fapte de abuz în serviciu de către mai multe persoane care dețineau funcții de conducere în cadrul unei companii naționale importante de distribuție a gazului era de interes public.

Se reține de asemenea că cele două comunicate se limitau să indice numele și funcția deținută de reclamant în cadrul respectivei companii, fără a cuprinde ale date personale ale acestuia, menționarea numelui și a calității deținute fiind necesare pentru transmiterea informației supuse comunicării având în vedere că fapta cercetată era o presupusă infracțiune abuz în serviciu care prejudicia interesele financiare ale companiei și care aduceau un beneficiu necuvenit unui terţ.

Se reține de asemenea că emiterea comunicatelor a fost făcută în raport de etapele procesului penal, respectiv cu ocazia punerii în mișcare a acțiunii penale (f.48 Vol.

I) și cu ocazia trimiterii în judecată (f.49 Vol.

II), etape care presupun conform art. 309 alin. (1) C.proc.pen. respectiv art. 327 C.proc.pen. în prealabil verificarea de către procuror a existenţei unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Mai observăm că pârâta a menţionat în cuprinsul fiecărui comunicat că ancheta penală nu aduce atingere prezumției de nevinovăție.

Deși amintește în conținut de existența unor probe acestea nu au fost enumerate ori indicate şi nici nu s-a procedat la o evaluare a puterii lor probatorii, ci pârâta s-a rezumat doar să menționeze că starea de fapt reținută prin actul de procedură emis s-a bazat pe probe, similar cauzei Daktaras c.

Lituania.

În ceea ce privește fapta descrisă, pârâta s-a rezumat să comunice aspectele necesare pentru conturarea faptei anchetate inclusiv sub aspectul întinderii prejudiciul, fără a comunica elemente de natură să conducă la convingerea publicului în sensul vinovăției inculpaților.

În esenţă, cele două comunicate redau sumar situaţia de fapt reţinută de anchetatori, modul de concepere a comunicatelor nefiind de natură să le încalce prezumţia de vinovăţie.

Urmărind termenii folosiţi în conţinutul comunicatelor şi informaţiile redate se apreciază că din lecturarea acestuia nu rezultă convingerea autorităţii cu privire la vinovăţia persoanelor anchetate ori cu privire la soluţia ce se va pronunţa în cauză de către instanţa de judecată, în fiecare comunicat menţionându-se momentul procesual în care se emite comunicatul (punerea în mişcare a acţiunii penale reprezintă o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate în nicio situaţie să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie” pentru comunicatul din data 28.01.2016 f. 48 Vol.

I și dosarul a fost trimis spre judecare Tribunalului Mureş cu propunere de menţinere a măsurilor preventive şi asigurătorii.

Facem precizarea că această etapă a procesului penal reprezintă conform Codului de procedură penală finalizarea anchetei penale şi trimiterea rechizitoriului la instanţă spre judecare, situaţie care nu poate să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie pentru comunicatul din data de 21.03.2016 f. 49 Vol.

II).

Tribunalul nu identifică elemente în cadrul comunicatelor care să conducă la înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, neexistând niciun paragraf din care să rezultă că organele judiciare îi consideră vinovat pentru infracţiunea pentru care era cercetat și apoi trimis în judecată.

Comunicatele incriminate sunt redactate într-o manieră obiectivă și temperată, neexistând în cadrul acestora elemente de natură să formeze convingerea că reclamantul era deja considerat vinovat pentru infracţiunea cercetată.

Totodată, comunicatele respectă dispozițiile stabilite de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482/01.06.2012.

Astfel, potrivit art. 25 alin. (1) teza I din Hotărârea nr. 482/01.06.2012, comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză.

De asemenea, conform alin. (2), informaţiile menţionate la alin. (1) se referă la următoarele aspecte: s-a început urmărirea penală, s-a pus în mişcare acţiunea penală, s-a luat măsura reţinerii, s-a solicitat instanţei competente luarea/prelungirea măsurilor preventive, s-a finalizat urmărirea penală, s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, s-a dispus trimiterea în judecată, fiind întocmit şi înaintat rechizitoriul către instanţă.

Comunicatele sau comunicările de informaţii la cerere pot cuprinde şi informaţii cu privire la persoana faţă de care măsurile au fost dispuse, fapta reţinută şi încadrarea juridică a acesteia şi motivele care au determinat adoptarea soluţiei sau luarea măsurii respective.

Susţinerea reclamantului referitoare la faptul că primul comunicat a fost dat chiar în ziua în care urma să fie soluţionată propunerea de arestare preventivă nu este de natură să conducă la concluzia că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.

Comunicatul a fost dat odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale și luarea măsurii preventive a reţinerii în vederea informării opiniei publice.

După cum am subliniat, conţinutul concret al comunicatului nu este problematic.

De altfel, reclamantul nici nu a indicat care sunt acele părţi din comunicat din care rezultă opinia clară a parchetului cu privire la vinovăţia sa.

Mai mult, propunerea de arestare preventivă a fost respinsă prin Încheierea penală nr. 5/DL/28.01.2016 (f.202-235 dosar penal nr. ...).

Reclamantul prezintă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dar nu realizează o analiză de conţinut a celor două comunicate astfel încât să indice minimal care sunt acele părţi care înfrâng prezumţia de nevinovăţie.

Concluziv, Tribunalul constată că nu există o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumţiei de nevinovăţie.

VI. Prejudiciul decurgând din măsurile preventive dispuse față de reclamant.

VI.1 Reţinerea.

La data de 27.01.2016 a fost emisă ordonanţa de reţinere a reclamantului, prin care acesta a fost reţinut pe o durată de 24 de ore, începând de la data de 27.01.2016, ora 19:31 până la data de 28.01.2016 ora 19:31 (f.426-427 Vol.

I dosar urmărire penală).

La data de 28.01.2016 a fost emis un referat cu propunerea de arestare preventivă a reclamantului și a celorlalţi inculpaţi (f.429-447 Vol. I dosar urmărire penală).

La aceeaşi dată a fost sesizat judecătorul de drepturi și libertăţi din cadrul Tribunalului Mureş, fiind constituit dosarul penal nr. ...

Prin Încheierea penală nr. 5/DL/28.01.2016 (f.202-235 dosar penal nr. ...), a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor și s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Soluţia de respingere a propunerii de arestare preventivă și de instituire a controlului judiciar a fost menţinută prin Încheierea penală nr. 4/CU/DL/02.02.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş (f.271-304 dosar penal nr. ...

Curte).

După cum am arătat, prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, instanța de contencios constituţional, a decis că, soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.(1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională.

Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei].

Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.

Continuând analiza, Tribunalul mai observă că, instanța de contencios constituţional, a constatat că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție (temei invocat și de reclamant prin cererea de chemare în judecată).

Prin urmare, Curtea a reținut că nu există o relație de congruență între textele constituționale antereferite și viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive.

Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/ clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/ menţinerea măsurii preventive privative de libertate.

S-a considerat că, situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat.

Condiţiile necesare pentru acordarea despăgubirilor conform celor stabilite de Curtea Constituţională sunt următoarele: a) existenţa unui proces penal; b) luarea unei măsuri preventive privative de libertate; c) soluţionarea procesului penal prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare.

Plecând de la aceste considerente obligatorii (a se vedea în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 874/2018, par. 48-53, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03.01.2019) și văzând situaţia de fapt astfel cum a fost descrisă la punctul I, Tribunalul constată că, reclamantul a fost suspus unei privări nedrepte de libertate, acest caracter fiind dobândit prin efectul achitării dispuse în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., fiind astfel îndeplinite toate condiţiile cumulative ce se desprind din Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Pe cale de consecinţă, cererea prin care se solicită repararea prejudiciului moral este în principiu întemeiată, în continuare ridicându-se problema dimensionării prejudiciului.

Fără a mai relua aspectele teoretice prezentate la pct.

IV, Tribunalul reține că reclamantul a suferit o încălcare gravă a dreptului la libertate și siguranţă.

Dreptul la libertate și la siguranță capătă o deosebită importanță într-o „societate democratică” în sensul Convenției (Medvedyev și alții c .

Franței [MC], § 76; Ladent c.

Poloniei, § 45, 18 martie 2008).

De subliniat că atât din dosarul de urmărire penală cât și din martorii audiaţi de instanţă reiese că, reclamantul era un individ integrat în societate și fără antecedente penale, fără legături cu mediul infracţional.

Supunerea unei asemenea persoane la o măsură privativă de libertate, chiar și de 24 de ore, este de natură a produce un şoc de natură psihică, de destabilizare internă și de incertitudine cu privire la viitor.

Pe scurt, o asemenea măsură, a provocat o angoasă teribilă reclamantului și i-a zdruncinat temporar existenţa, fiind măcinat de perspective sumbre cu privire la viitorul său și al familiei.

Măsura dispusă, din perspectiva unui om obişnuit, străin de mediul infracţional, apare ca fiind una de dislocare bruscă din mediul familial în care până atunci și-a dus existenţa în mod tihnit și de plasare în izolare, de îndepărtare din sânul societăţii, asemenea unui agent malign, provocându-se în acest fel, sentimente de neputinţă, teamă, ură, revoltă, nesiguranţă.

Toate acestea acţionează asupra psihicului și pun o presiune formidabilă asupra acestuia și care pot sau nu, să genereze consecinţe negative viitoare, a căror apariţie ţine de rezilienţa psihismului.

În aceste condiţii și reţinând că libertatea individului este una din cele mai preţuite valori sociale și care este de esenţa democraţiei, Tribunalul apreciază că suma de 3.000,00 de euro reprezintă o despăgubire adecvată.

VI.2 Controlul judiciar.

Prin Încheierea penală nr. 5/DL/28.01.2016 (f.202-235 dosar penal nr. ...), a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor și s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Soluţia de respingere a propunerii de arestare preventivă și de instituire a controlului judiciar a fost menţinută prin Încheierea penală nr. 4/CU/DL/02.02.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş (f.271-304 dosar penal nr. ...

Curte).

Prin încheierea de stabilire a controlului judiciar au fost stabilite în sarcina reclamantului și a coinculpaţilor următoarele obligaţii:

- să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori sunt chemați;

- să se prezinte la Poliția mun.

Târgu-Mureș cu referire la inculpații ..., ..., ... și la Poliția Sângeorgiu de Mureș, referitor la inculpatul ..., desemnate cu supravegherea de judecătorul de drepturi și libertăți, conform planului de supraveghere, întocmit de aceste organe;

- să nu îşi schimbe locuinţele fără încuviinţarea organului de urmărire penală;

- să nu părăsească teritoriul țării fără încuviinţarea organului de urmărire penală;

- să nu comunice între ei în mod direct sau indirect şi să nu ia legătura cu martorii, .... cu membrii familiilor acestora şi să nu comunice cu aceştia în mod direct sau indirect;

- să nu mai exercite funcțiile în exercitarea cărora ar fi comis faptele pentru care sunt cercetați penal și anume, pentru inculpatul ..., cea de ...., pentru inculpatul ..., cea de ..., raportat la inculpatul ..., cea de ..., Sucursala Târgu-Mureș și referitor la inculpatul ..., cea ...

Prin Încheierea penală din data de 23.03.2016 (f.33-37 dosar penal nr. ....1 Tribunal), judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea și temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar față de reclamant și a dispus menţinerea acestei măsuri.

Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureş, care prin Încheierea penală nr. 15/CU/CP/29.03.2016 (f.44-46 dosar penal nr. ....1 Curte) a respins contestaţia formulată de reclamant.

Prin Încheierea penală din data de 18.05.2016 (f.29-32 dosar penal nr. ....3 Tribunal), judecătorul de cameră preliminară a dispus revocarea măsurii controlului judiciar față de reclamant.

Această hotărâre a fost desfiinţată integral prin Încheierea penală nr. 26/CU/CP/20.05.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş, care a dispus menţinerea controlului judiciar dispus prin Încheierea penală nr. 5/DL/28.01.2016 și a obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantului.

Prin Încheierea penală din data de 24.10.2016 (f.13-16 dosar penal nr. .../a5 Tribunal), Tribunalul a dispus revocarea măsurii controlului judiciar față de reclamant.

Această hotărâre a fost desfiinţată integral prin Încheierea penală nr. 52/CU/26.10.2016 (f.41-46 dosar penal nr. .../a5 Curte) a Curţii de Apel Târgu Mureş, care a dispus menţinerea controlului judiciar dispus prin Încheierea penală nr. 5/DL/28.01.2016 și a obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantului.

Prin Încheierea penală din data de 13.12.2016 (f.5-7 dosar penal nr. .../a6 Tribunal), Tribunalul a dispus revocarea măsurii controlului judiciar față de reclamant.

Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureş, care prin Încheierea penală nr. 72/CU/21.12.2016 (f.34-37 dosar penal nr. .../a6 Curte) a respins contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie.

Aşadar, măsura controlului judiciar a produs efecte față de reclamant în perioada 28.01.2016-21.12.2016, iar acesta se plânge de încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit acestuia:

1. Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa.

2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.

3.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

Diferența dintre privarea de libertate prevăzută de art. 5 par. 1 și restrângerea libertății de circulație care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 este una de grad sau intensitate, nu de natură sau substanță [De Tommaso împotriva Italiei (MC), 2017, pct. 80; Austin și alții împotriva Regatului Unit (MC), 2012, pct. 57; Guzzardi împotriva Italiei, 1980, pct. 93].

Este necesar să se țină seama de o serie întreagă de criterii, ca de exemplu tipul, durata, efectele și modul de punere în aplicare a măsurii în discuție.

În plus, în cazul în care sunt în discuție mai multe măsuri, acestea trebuie analizate „cumulativ și în combinație” [De Tommaso împotriva Italiei (MC), 2017, pct. 80; Guzzardi împotriva Italiei, 1980, pct. 92 și 95].

Printre factorii obiectivi relevanți care trebuie luați în considerare se numără dimensiunea și caracteristicile unei zone restricționate în care este limitată circulația unei persoane, posibilitatea de a părăsi această zonă, gradul de supraveghere și control asupra circulației persoanei, gradul de izolare și disponibilitatea contactelor sociale [Guzzardi împotriva Italiei, 1980, pct. 95; De Tommaso împotriva Italiei (MC), 2017, pct. 83-88; Nada împotriva Elveției (MC), 2012, pct. 229-232].

Analizând durata controlului judiciar prin raportare la obligaţiile stabilite, Tribunalul reține că în cauză nu se poate discuta despre o privare de libertate.

Se reține că pe durata măsurii, reclamantului i s-a interzis exclusiv părăsirea ţării, acesta având libertatea de a circula pe întreg teritoriul României și că a avut libertate socială deplină, singurele restricţii privind contactarea coinculpaţilor și a martorilor indicaţi expres și a membrilor lor de familie.

Totodată, exista posibilitatea ca reclamantul să solicite oricând modificarea temporară a anumitor măsuri, cum ar fi interdicţia de a părăsi ţara, lucru pe care nu l-a făcut.

De exemplu, prin Încheierea penală din data de 28.09.2016 (f.18-20 dosar penal nr. .../a4 Tribunal), coinculpatului ... i s-a încuviințat să depăşească limita teritorială a României în perioada 22.11.2016-02.12.2016, soluţia fiind menţinută de Curtea de Apel prin Decizia penală nr. 44/CU/03.10.2016 (f.14-17 dosar penal nr. .../a4 Curte).

De asemenea, prin Încheierea penală din data de 08.08.2016 (f.63-64 dosar penal nr. .../a3 Tribunal), coinculpatului ... i s-a încuviințat în perioada 15.08.2016-22.08.2016 schimbarea organului desemnat cu supravegherea.

În concluzie, elementele existente ne formează convingerea că măsura dispusă este una care se încadrează în sfera de aplicare a art. 2 din Protocolul nr. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, scopul acesteia fiind buna desfăşurare a procesului penal.

a) Legalitatea criteriului restricţiei.

Orice măsură de restrângere a dreptului de a circula în mod liber trebuie să fie prevăzută de lege [De Tommaso împotriva Italiei (MC), 2017, pct. 104; Khlyustov împotriva Rusiei, 2013, pct. 64].

În cazul în care Curtea a concluzionat că ingerința în drepturile unui reclamant prevăzute de art. 2 din Protocolul nr. 4 nu a fost „prevăzută de lege”, această constatare nu a impus necesitatea de a stabili dacă ingerința a urmărit un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică, astfel cum se prevede în paragraful 3 al acestei dispoziții, sau dacă a fost „justificată de interesul public într-o societate democratică”, astfel cum se prevede în paragraful 4 [Sissanis împotriva României, 2007, pct. 78; Tatishvili împotriva Rusiei, 2007, pct. 54; Shioshvili și alții împotriva Rusiei, 2016, pct. 61; Mursaliyev și alții împotriva Azerbaidjanului, 2018, pct. 35; Timishev împotriva Rusiei, 2005, pct. 49; Gartukayev împotriva Rusiei, 2005, pct. 21; Karpacheva și Karpachev împotriva Rusiei, 2011, pct. 26; Dzhaksybergenov împotriva Ucrainei, 2011, pct. 62; Bolat împotriva Rusiei, 2006, pct. 69; Cherepanov împotriva Rusiei, 2016, pct. 46; Rotaru împotriva Republicii Moldova, 2020, pct. 34; Golub împotriva Republicii Moldova și a Rusiei (Comitet), 2021, pct. 60-62].

Având în vedere prevederile Codului de procedură penală care reglementează această măsură, se constată că măsura era prevăzută de lege.

b) Criteriul „necesitatea restricției într-o societate democratică” prevăzut în paragraful 3.

Scopurile legitime care pot justifica o ingerință sunt prevăzute în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 (securitatea națională sau siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei și protecția drepturilor și libertăților altora), iar lista este exhaustivă.

Noțiunea de „ordine publică” ar trebui înțeleasă în sensul larg care se utilizează în general în țările continentale.

Necesitatea de a pedepsi infracțiunile este inclusă în noțiunea de menținere a „ordinii publice” (Raport explicativ la Protocolul nr. 4, pct. 16-17).

Tribunalul reține că măsura restrictivă a fost aplicată în cursul unei proceduri judiciare penale astfel că este îndeplinit și criteriul privind necesitatea restricției într-o societate democratică” prevăzut în paragraful 3.

c) Evaluarea proporţionalităţii.

Ingerință va fi considerată „necesară într-o societate democratică” pentru un scop legitim dacă răspunde unei „nevoi sociale imperioase” și, în special, dacă este proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”.

Deși autoritățile naționale sunt cele care trebuie să efectueze evaluarea inițială în toate aceste privințe, evaluarea finală a necesității intervenției rămâne supusă controlului Curții în ceea ce privește conformitatea cu cerințele Convenției (Khlyustov împotriva Rusiei, 2013, pct. 84).

Chestiunea dacă s-a realizat un echilibru just între interesul general și dreptul de a circula în mod liber al reclamantului se evaluează în funcție de toate particularitățile cauzei (Hajibeyli împotriva Azerbaidjanului, 2008, pct. 63).

Jurisprudența ar sugera că evaluarea proporționalității se bazează pe trei piloni principali: justificarea restrângerii prin prisma funcției sale de protecție, calitatea evaluării interne și severitatea restrângerii.

Această din urmă problemă cuprinde durata și impactul specific asupra reclamantului.

Nu este inacceptabil în sine ca statele să aplice diverse măsuri preventive care restrâng libertatea unui inculpat pentru a asigura desfășurarea eficientă a procesului penal și pentru a asigura prezența reclamantului pe tot parcursul procesului [Hajibeyli împotriva Azerbaidjanului, 2008, pct. 60; Pop Blaga împotriva României (dec.), 2012, pct. 159; Hristov împotriva Bulgariei (dec.), 2006; Rosengren împotriva României, 2008, pct. 33; Ivanov împotriva Ucrainei, 2006, pct. 88; Fedorov și Fedorova împotriva Rusiei, 2005, pct. 41; Antonenkov și alții împotriva Ucrainei, 2005, pct. 61; Popoviciu împotriva României, 2016, pct. 88; a se vedea și Ghid privind art. 5].

Restrângerile dreptului de a circula în mod liber pot fi justificate de necesitatea de a preveni săvârșirea de fapte penale (a se vedea, de asemenea, Ghid privind art. 5).

Curtea a îngăduit restrângeri severe ale dreptului de a circula în mod liber în cazul persoanelor suspectate de a fi membre ale unui grup infracțional, chiar și în absența unei condamnări penale [Raimondo împotriva Italiei, 1994, pct. 39; Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195].

Analizând încheierea prin care s-a stabilit măsura restrictivă de libertate, precum și hotărârea pronunțată în contestaţie, Tribunalul constată că raţiunea principală a măsurii a fost aceea de a asigura desfăşurarea eficientă a procesului penal.

În subsidiar, s-a avut în vedere și prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni.

Astfel, prin Încheierea penală nr. 4/CU/DL/02.02.2016 (f.271-304 dosar penal nr. ...

Curte) se arată că, fiecare dintre cei patru inculpaţi sunt persoane de vârstă medie, bine integraţi socio-profesional și familial, sunt la primul conflict cu legea penală, iar interdicţiile impuse prin încheierea penală criticată sunt în măsură să îi ţină pe aceştia la distanţă de exercitarea atribuţiilor de serviciu ce ar putea să îi resitueze în sfera ilicitului penal și de a interacţiona cu vreunul dintre martorii audiaţi deja în cauză.

S-a mai subliniat că măsura controlului judiciar este o măsură preventivă de natură a permite, după efectuarea în cauză a celorlalte măsuri procesuale necesare și utile, eventuala reparare a pagubei.

Ulterior, prin Încheierea penală din data de 23.03.2016 (f.33-37 dosar penal nr. ....1 Tribunal), s-a reţinut că din punct de vedere al necesităţii și al oportunităţii, instanța abia a fost învestită cu rechizitoriul, măsura preventivă a controlului judiciar fiind utilă cel puţin pentru o perioadă, pentru a se crea toate condiţiile bunei desfăşurări a procesului penal și în faza de judecată (inclusiv în procedura camerei preliminare) și pentru a se da posibilitatea inculpaţilor de a-și demonstra în continuare buna-credinţă.

S-a mai arătat că măsura se impune a fi menţinută cel puţin până la clarificarea prejudiciului de 160.649,06 lei indicat în actul de sesizare al instanţei, în condiţiile în care persoana vătămată nu și-a exprimat încă poziţia cu privire la pagubă.

Prin Încheierea penală nr. 15/CU/CP/29.03.2016 (f.44-46 dosar penal nr. ....1 Curte), instanța de control judiciar a subliniat că în acest moment al procedurilor, menţinerea controlului judiciar este necesară în privinţa celor patru inculpaţi, pentru buna desfăşurare a procesului penal, în special pentru a pune la adăpost probațiune de orice influenţă pe care inculpaţii ar putea să o exercite asupra martorilor.

Continuă instanța de control judiciar prin a arăta că, o asemenea influenţă nu se materializează numai în acte exprese de determinare la comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci poate fi materializată și indirect, dacă inculpaţii îşi reiau funcţiile de conducere ori îşi exercită ascendentul pe care l-au dobândit asupra martorilor prin prisma funcţiilor de conducere deţinute anterior instituirii controlului judiciar.

Apoi prin Încheierea penală nr. 26/CU/CP/20.05.2016 (f.41-48 dosar penal nr. ....3 Curte), instanța de control judiciar a reţinut că cei patru inculpaţi se află sub puterea măsurii preventive din data de 28.01.2016, iar perioada scursă până în prezent satisface limita rezonabilă a duratei măsurii preventive în raport de gravitatea acuzaţiilor și complexitatea cauzei.

S-a mai notat faptul că, în cauză nu au fost identificate perioade de inactivitate a organelor judiciare, nici în cursul urmăririi penale și nici în procedura camerei preliminare.

Subsecvent, prin Decizia penală nr. 52/CU/26.10.2016 (f.41-48 dosar penal nr. .../a5 Curte), instanța de control judiciar a stabilit că toate temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin și se impun cu exact acelaşi nivel de stringenţă.

Se notează că acuzaţi fiind de o faptă asimilată infracţiunilor de corupţie, în comiterea căreia s-ar fi bazat pe structurile organizaţionale ale instituţiei în care funcţionau, față de inculpaţi este necesară luarea unor măsuri de o justeţe elementară, care să îi îndepărteze din organizaţie și astfel să îi împiedice să influenţeze martorii, să denatureze probele și să reia activitatea infracţională.

În cele din urmă, prin Încheierea penală din data de 05.12.2016 (f.5-7 dosar penal nr. .../a6 Tribunal) s-a dispus revocarea controlului judiciar, măsura fiind menţinută de instanța de control judiciar.

Pentru a se dispune în acest sens, instanța penală a reţinut că, durata măsurii preventive se apropie de 11 luni, în perioada scursă de la ultima verificare a măsurii nu au apărut date sau indicii potrivit cărora inculpaţii să fi încercat să împiedice în vreun fel buna desfăşurare a procesului penal, cercetarea judecătorească a debutat.

Se subliniază că singura singura motivație care a stat la baza menținerii, până în prezent, a măsurii controlului judiciar (și cu care se solicită menținerea și pe mai departe a acestei măsuri) față de cei patru inculpați a fost aceea a pericolului de influențare a martorilor, pericol dedus din ascendentul moral pe care inculpații l-ar avea asupra acestor martori ca urmare a pozițiilor de conducere pe care le-au deținut în cadrul societății la momentul comiterii presupusei fapte.

Chiar dacă se poate accepta că la început a existat acest pericol, odată cu trecerea timpului (peste 10 luni) acest pericol nu numai că nu s-a devoalat dar au și intervenit unele împrejurări care fac extrem de dificilă apariția sa, respectiv pensionarea inculpatului ... și demisia din funcție a inculpatului ... (caz în care și dacă s-ar revoca măsura controlului judiciar, aceștia nu ar mai putea reveni pe funcțiile deținute).

Se concluzionează că, în cauză, nu numai că nu există probe în sensul existenței vreunui pericol de fugă, de săvârșire a unor noi infracțiuni, de afectare a ordinii publice sau de obstrucționare a instrumentării normale a cazului de către autorități, dar nici un fel de date sau indicii nu există în acest sens, cu excepția presupunerilor.

Curtea de Apel Târgu Mureş a menţinut soluţia de revocare a controlului judiciar, arătând că, din materialul probator al dosarului nu reiese nici pericolul că, în lipsa oricărei măsuri preventive, inculpaţii ar continua activitatea infracţională.

În acest sens, au fost efectuate percheziţii, s-au ridicat înscrisuri, au fost audiaţi martori şi inculpaţii iar cauza se află în cursul judecăţii în prim grad.

În sarcina inculpaţilor sunt aduse acuze în legătură cu efectuarea unor lucrări de relocare a conductelor de gaze naturale, activitate infracţională presupus a fi fost desfăşurată în perioada aprilie 2014 - august 2015.

Timpul scurs de la epuizarea acestei activităţi, lipsa antecedentelor penale ale fiecărui inculpat, împrejurarea că de la luarea controlului judiciar şi până în prezent nu există vreun demers al inculpaţilor din care să rezulte în mod rezonabil că ar urma să săvârşească noi infracţiuni, dar mai ales pensionarea inculpatului ..., demisia din funcţia de conducere a inculpatului ... natura funcţiei inculpatului .. . toate aceste elemente reducând la minim riscul continuării activităţii infracţionale.

Se notează că, la acest moment controlul judiciar nu mai este necesar nici pentru a preîntâmpina fuga inculpaţilor, deoarece nu există probe în acest sens, iar inculpaţii sunt persoane cu vârste respectabile, bine integraţi în societate şi cu familii, astfel încât din actele dosarului nu se poate trage concluzia că menţinerea unei măsuri preventive ar fi necesare pentru a-i împiedica pe inculpaţi să se sustragă cercetării judecătoreşti.

Din aspectele prezentate raportate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Tribunalul reține că măsura controlului judiciar nu a fost stabilită și prelungită succesiv în mod arbitrar sau în mod manifest nerezonabil.

Chiar dacă au existat iniţial două hotărâri de revocare a măsurii care au fost desfiinţate de instanța de control judiciar, aceasta a argumentat temeinic de ce se impune menţinerea măsurii.

Nu există probe cu privire la luarea măsurilor în mod arbitrar, aceasta fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Organele judiciare și-au exercitat atribuţiile în limitele legii cu respectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Măsura nu a fost prelungită în mod arbitrar, fiecare prelungire raportându-se la stadiul concret al procedurii și de îndată ce aceasta nu s-a mai impus a și fost revocată.

Durata totală a măsurii nu este apreciată ca fiind excesivă prin raportare la gravitatea și complexitatea cauzei.

Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a îngăduit restrângeri severe ale dreptului de a circula în mod liber în cazul persoanelor suspectate de a fi membre ale unui grup infracțional, chiar și în absența unei condamnări penale [Raimondo împotriva Italiei, 1994, pct. 39; Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195].

Or, în cauza de față nu ne aflăm în prezenţa unei restrângeri severe, aceasta fiind proporţională cu scopul urmărit.

O achitare nu privează în mod necesar astfel de măsuri de orice fundament, întrucât probele concrete strânse în cadrul procesului, deși insuficiente pentru a obține o condamnare [Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195].

Sub aspectul achitării, Decizia nr. nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, tratează exclusiv privarea de libertate.

Prin urmare, în cazul controlului judiciar, achitarea în sine nu este suficientă pentru a genera un drept la despăgubiri.

Achitarea reprezintă doar un reper, fiind necesar a se analiza suplimentar dacă ingerința a urmărit un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică sau dacă a fost justificată de interesul public și în special dacă aceasta a fost proporţională cu scopul urmărit.

Reclamantul analizează în principal măsura controlului judiciar prin raportare la soluţia de achitare definitivă, chestiune care nu poate fi primită.

Faptul că s-a dispus o soluţie de achitare nu echivalează cu nelegalitatea măsurii controlului judiciar.

De altfel, chiar Curtea Constituţională a făcut o distincţie între privarea nelegală de libertate și privarea nedreaptă de libertate.

Măsura preventivă a fost dispusă în condiţiile art. 202 alin. (1) C.proc.pen. care statuează că, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Sub nicio formă prin dispunerea unei măsuri preventive nu se statuează asupra fondului acuzaţiei penale, ci în baza indiciilor și probelor prezentate se analizează existenţa unei suspiciuni rezonabile.

Faptul că în urma finalizării cercetării judecătoreşti al cărui scop este acela de a se lămuri faptele și împrejurările cauzei sub toate aspectele astfel încât să se constate dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea dincolo de orice îndoială rezonabilă, se ajunge la pronunţarea unei soluţii de achitare, nu înseamnă că la momentul dispunerii măsurilor preventive nu exista o suspiciune rezonabilă.

În urma probatoriului administrat, această suspiciune rezonabilă a fost infirmată, dar această infirmare s-a produs tocmai ca efect al cercetării judecătoreşti.

Reclamantul mai susţine că incidenţa cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. care reprezintă un caz ce conduce la imposibilitatea luării unei măsuri preventive, exista de la debutul anchetei chiar dacă a fost constat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.

Arată că, în această situaţie nu se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale și nici măsura controlului judiciar.

Tribunalul nu receptează această argumentaţie, acuzaţia adusă reclamantului nefiind una limpede astfel cum consideră acesta.

Acuzaţia nu a fost una lipsită de orice fundament din punctul de vedere al Parchetului.

În urma probelor administrate în cursul judecăţii, situaţia de fapt a fost pe deplin clarificată, astfel încât s-a dispus o soluţie de achitare.

Este suficient să menţionăm că iniţial SNGN Romgaz SA s-a constituit parte civilă, pentru ca ulterior să renunţe la această calitate și că în faţa primei instanțe s-a efectuat o expertiză contabilă în vederea lămuririi prejudiciului invocat.

De altfel, chiar dacă Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016 a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară — legi și ordonanțe ale Guvernului.

Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Aşadar, din punct de vedere teoretic, chiar și după pronunţarea acestei decizii care a avut loc după învestirea instanţei cu rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, exista posibilitatea angajării răspunderii penale dacă neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act se referea la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară.

Doar în urma unei cercetări judecătoreşti s-au putut clarifica toate aceste aspecte.

Aşadar, poziţia reclamantului este una care minimalizează complexitatea acuzaţiei penale.

Mai susţine reclamantul că sunt îndeplinite și condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), care stabilesc că, există eroare judiciară atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Față de considerentele expuse supra nu se poate reține nicidecum că măsura controlului judiciar a fost dispusă cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor de drept procesual.

După cum am subliniat, incidența art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. nu era un aspect evident cum consideră reclamantul.

Atât la data exercitării acțiunii penale cât și la data trimiterii reclamantului în judecată, față de complexitatea cauzei și probele administrate, cazul de clasare/achitare nu răzbătea cu evidența invocată de reclamant.

Eroarea evidentă invocată de reclamant este fundamentată exclusiv prin prisma soluției de achitare.

Or, această eroare evidentă trebuie analizată prin raportare la momentul emiterii actului procesual, iar la momentul emiterii actelor incriminate eroare nu era evidentă.

Reclamantul omite importanța pe care a jucat-o Decizia nr. 405/15 iunie 2016 a Curții Constituționale în achitarea sa.

Evaluarea globală a acuzației penale a fost posibilă numai după finalizarea cercetării judecătorești, caz în care, este exclusă orice eroare evidentă la momentul dispunerii și menținerii controlului judiciar.

În concluzie, față de motivele expuse, Tribunalul va respinge cererea privind acordarea despăgubirilor morale pentru măsura controlului judiciar.

VII. Indisponibilizarea bunurilor reclamantului pe durata procesului penal.

Prin Ordonanţa din data de 16.02.2016 (f.277-285 Vol.

I dosar urmărire penală) s-a dispus luarea măsurii asiguratorii a sechestrului cu privire la imobilul apartament înscris în CF nr. 134496-C1-U9 Târgu Mureş, proprietatea reclamantului și a soţiei acestuia.

Prin procesul-verbal din data de 18.02.2016 (f.322 Vol. I dosar urmărire penală) s-a procedat la aplicarea sechestrului cu privire la bunul reclamantului.

Ulterior, prin Sentința penală nr. 25/25.03.2019 s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător cu privire la imobilul apartament înscris în CF nr. 134496-C1-U9 Târgu Mureş, proprietatea reclamantului și a soţiei acestuia.

Reclamantul susține prin cererea de chemare în judecată că prin instituirea acestei măsuri asiguratorii i s-a încălcat dreptul de proprietate garantat de art. 1 Protocolul nr.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul reține că măsura sechestrului a vizat imobilul care constituia locuința familiei reclamantului și nu alte imobile cu privire la care reclamantul ar fi avut un interes să le valorifice prin vânzare.

Susține reclamantul că prejudiciul a constat în imposibilitatea de a dispune de acest bun, dar acesta nu a susținut la niciun moment că ar fi avut intenția să îl înstrăineze.

Apreciem că invocarea unui prejudiciu în condițiile în care sechestrul viza locuința familiei și nu există nicio probă din care să rezulte că reclamantul ar fi avut intenția transmiterii dreptului de proprietate este forțată.

Chiar dacă măsura poate fi asimilată cu o măsură privind reglementarea folosinţei bunurilor, se observă că reclamantul a avut acces neîngrădit la imobil, fiind doar limitat dreptul de a dispune de bun, limitare care a fost temporară și neexcesivă.

În aceste condiții, măsura sechestrului care a fost legal dispusă, nu l-a afectat în niciun fel pe reclamant.

De altfel, acesta nici nu detaliază minimal care este prejudiciul moral suferit și în ce fel sechestrul asigurător l-a afectat sub aspect nepatrimonial.

Invocarea artificială a imposibilității dreptului de a dispune de acest bun în contextul în care nici nu avea o asemenea intenție, nu dovedește existența unui prejudiciu.

Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost în niciun fel lezat în circumstanțele date.

Similar ca în cazul controlului judiciar, reclamantul susține că față de soluția de achitare rezultă că la momentul dispunerii sechestrului nu existau probe și nici măcar suspiciuni cu privire la săvârșirea unei fapte de natură penală.

Aceste aspecte au fost analizate la pct. VI și se aplică mutatis mutandis și cu privire la măsura sechestrului.

În concluzie, datele concrete ale dosarului nu confirmă nicidecum o lezare a dreptului de proprietate, motiv pentru care cererea de acordare a despăgubirilor morale va fi respinsă ca neîntemeiată.

VIII. Cheltuielile judiciare aferente procesului penal.

Reclamantul arată prin cererea de chemare în judecată că în tot cursul procesului penal a realizat o serie de cheltuieli necesare apărării sale împotriva acuzațiilor formulate, cheltuieli care se ridică la suma de 34.997,00 lei, aspect într-adevăr confirmat de înscrisurile în probațiune anexate (f.46-52 Vol.

II).

Onorariul avocaţial este aferent asistenţei juridice acordate pentru faza camerei preliminare, aspect confirmat de actele dosarului penal nr. ....

caracter accesoriu litigiului principal, se constată că sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în

care aceste cheltuieli sunt efectuate.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C.proc.pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C.proc.pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, textul de lege menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, prevederile art. 276 alin. (6) C.proc.pen., ce face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C.proc.pen.

De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aşa cum s-a statuat prin decizia anterior menţionată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori exercită un drept, aşa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acţiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susţinerea unui proces

definitiv câştigat, nu poate fi considerat în culpă.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, se reţine că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C.proc.civ. (prevederi invocate și de reclamant) ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi, respectiv, nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul în care temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C.proc.civ. este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Aşadar, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale.

În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1.349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", prevăzută de norma procesual civilă din art. 453 C.proc.civ.

Se impune a fi observat că art. 10 C.proc.civ., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea

unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C.proc.pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti, deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi

susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

În consecinţă, raportat la limitele în care a fost învestită instanţa, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior (penal), analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) C.proc.pen., respectiv art. 453 alin. (1) C.proc.civ. (a se vedea în acest sens Decizia nr. 166/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia I civilă).

Prin urmare, cererea reclamantului va fi admisă și se va dispune obligarea statului la plata cheltuielilor judiciare aferente procesului penal, având în vedere soluţia de achitare dispusă.

IX. Cheltuielile de judecată aferente prezentului proces civil.

Conform art. 452 C.proc.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C.proc.civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Vom reține că iniţial prin Încheierea civilă nr. 14/C/2021 (f.69-70 Vol.

II) s-a dispus anulare în parte a cererii de chemare în judecată pentru neachitarea taxei de timbru judiciar stabilită pentru cererile privind obligarea la plata despăgubirilor morale de 30.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, obligarea la plata despăgubirilor morale de 100.000 euro reprezentând contravaloare prejudiciul moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viaţă privată garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligarea la plata despăgubirilor materiale de 34.997 lei constând în încălcarea prevederilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor morale de 8000 euro reprezentând prejudiciu cauzat prin indisponibilizarea bunurilor reclamantului pe durata procesului penal şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ulterior, reclamantul a formulat o nouă cerere de chemare în judecată înregistrată sub nr. ..., dosar care prin Încheierea din data de 23.06.2021 a fost conexat la prezentul dosar.

În acest din urmă dosar, instanța a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a achita următoarele taxe de timbru judiciar: 1) 100 de lei pentru despăgubirile solicitate ca urmare a încălcării dreptului la un proces echitabil; 2) 100 de lei pentru despăgubirile solicitate ca urmare a încălcării dreptului la viaţă privată și de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; 3) 1.654,91 lei pentru cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal.

Aceste taxe au fost achitate astfel cum reiese din dovada anexată (f.152 Vol.

I dosar civil nr. ...).

Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente despăgubirilor solicitate pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenţa prezumţiei de nevinovăţie va fi respinsă având în vedere soluţia ce va fi dată asupra acestei cereri.

Văzând aceste dispoziții legale în materie de cheltuieli de judecată şi ținând cont de faptul că a fost achitată suma de 1.754,91 lei cu titlu de taxă de timbru judiciar, suma de 15.751,64 lei cu titlu de onorariu avocaţial și cheltuieli deplasare și suma de 170 de lei cu titlu de onorariu expertiză (f.39^6 Vol.

III; f.667 Vol.

III) instanța urmează să oblige Statul român și la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în privinţa onorariului de avocat, admiterea în parte a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lui, întrucât în afara valorii obiectului pricinii instanţa apreciază şi în funcţie de prestaţia, munca îndeplinită de avocat.

În schimb, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează în privinţa taxei judiciare de timbru, care chiar dacă a fost plătită la valoarea pretenţiilor formulate iniţial, aceasta este suportată de partea adversă în limitele în care a căzut în pretenţii (Decizia nr. 2075 din 7 octombrie 2015 pronunţată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiție având ca obiect pretenții).

Chiar dacă soluţia este de admitere în parte, față de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat astfel cum este reflectată de piesele dosarului, nu se impune reducerea onorariului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Statul român și respinge cererea de chemare în judecată prin care se solicită angajarea răspunderii Statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenţa prezumţiei de nevinovăţie ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie și respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

Admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de plasarea sub control judiciar și indisponibilizarea bunurilor reclamantului și respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

Respinge ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de Statul român.

Respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de Direcţia Naţională Anticorupţie.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul ... (CNP), domiciliat în ..., ... nr. .. ap. ..

Județul ..și cu domiciliul procesual ales în ...., str. .. nr. .. casa nr. ..

Județul ..la Societatea civilă de avocați ... și continuată de moștenitorii acestuia ... (CNP ...), domiciliată în .. .. nr. .., ap. ..

Județul .., ... (CNP .. domiciliat în ...

Bd. ...nr. .. ap. ..

Județul .. și ... (CNP ..), domiciliat în .., ... nr. .. bl. ... sc.. et. .. ap. ..

Sector ... toţi cu domiciliul procesual ales în ....

Societatea civilă de avocați ... în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor (CIF 4221306), cu sediul în Bucureşti, Bd.

Libertăţii, nr. 16, Sector 5 și pe cale de consecinţă:

Obligă Statul român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 30.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la viaţă privată și de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Obligă Statul român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 3.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru privarea nedreaptă de libertate în cadrul procesului penal instrumentat în dosarul penal nr. 129/P/2015 de către Direcţia Naţională Anticorupţie.

Obligă Statul român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 34.997,00 lei cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal.

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru controlul judiciar stabilit și pentru indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal ca efect al sechestrului asigurător dispus.

Obligă Statul român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 17.676,55 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu Direcţia Naţională Anticorupţie (CIF 14838148), cu sediul în Bucureşti, str.

Ştirbei Vodă, nr. 79-81, Sector 1 privind acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viaţă privată și de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privarea nedreaptă de libertate, încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumţiei de nevinovăţie și cheltuielile judiciare aferente procesului penal.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Cererea pentru exercitarea căii de atac se va depune la Tribunalul Mureş, sub sancţiunea nulităţii acesteia în caz de neconformare.

Pronunţată la Tribunalul Mureş, astăzi 11 august 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

PREŞEDINTE

GREFIER

Red/Thred. ...

11.08.2023 2 ex.