Sentință civilă nr. 1262 din 28.10.2022

ROMÂNIA

TRIBUNALUL MUREŞ

SECŢIA CIVILĂ

Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991

Cod ECLI ECLI:RO:TBMUS:2022:002.000916

Dosar nr. …

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1262

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2022

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: …

GREFIER: …

Pe rolul instanţei se află judecarea acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantul ... în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor.

În lipsa părţilor.

Se constată că mersul dezbaterilor este consemnat în încheierea de şedinţă pronunţată la data de 21.09.2022, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 07.10.2022, 21.10.2022, iar mai apoi pentru data de astăzi, încheierile menţionate făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de față, Tribunalul constantă următoarele:

Prin cererea formulată în data de 19.11.2021 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. …, reclamantul a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.800,00 lei cu titlu de prejudiciu material și la plata sumei de 20.000,00 de lei cu titlu de daune morale, pentru privarea sa de libertate în perioada 30.07.2020-31.07.2020.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut în esenţă că, la data de 29.07.2020, orele 11:00 a fost contactat telefonic de ... său ... (audiat ca martor în cursul urmăririi penale), acesta întrebându-l dacă nu îi lipseşte câinele de acasă întrucât, în apropierea imobilului său a observat un câine de talie mare.

I-a răspuns că îi lipseşte câinele de acasă iar mai spre seară o să treacă să verifice dacă este câinele său.

Spre seară, după ce a ajuns acasă de la locul de muncă, s-a deplasat cu autoturismul său la imobilul ...ui unde a constatat că este vorba despre câinele său.

Coborând din maşină, câinele l-a recunoscut şi a venit la el.

A deschis portbagajul autoturismului în speranţa că acesta va urca singur cum face de obicei însă nu a vrut.

În acel moment a încercat să îl iu în braţe şi să îl ajute să urce în autoturism însă, având în vedere că are aproximativ 80 kg iar el are o serie de probleme de sănătate care îi interzic efortul, nu a reuşit.

Deoarece nu a reuşit sub nici o formă să urce câinele în autoturism, l-a legat cu o lesă de zgarda pe care o avea la gât iar la capătul celălalt de autoturism după care a pornit încet spre casă, cu avariile pornite.

La nici un moment nu a accelerat brutal şi nici nu a depăşit viteza de 5-6 km/h iar în permanenţă se uita în oglinzile autoturismului pentru a vedea dacă, câinele este în regulă.

Pentru a ajunge acasă a fost nevoit să străbată Drumul Naţional 14 (Sighişoara-Mediaş) aproximativ 100-150 m, locuinţa sa fiind pe partea opusă.

În momentul în care a ajuns la intersecţia cu drumul care duce spre imobil s-a asigurat dacă nu vine vreun autoturism din partea opusă, a oprit avarile, a semnalizat stânga şi a început să se pună în mişcare.

Având în vedere viteza foarte redusă de deplasare în său s-a format o coloană de câteva autoturisme.

La un moment dat, şoferul unei autoutilitare cu numere de Prahova a încercat să îl depăşească moment în care i-a atras atenţia că nu are voie să depăşească întrucât este linie continuă.

În tot acest timp şoferul autoutilitarei îl filma cu telefonul mobil şi îi adresa injurii referitor la situaţia creată.

Deoarece a efectuat un viraj strâns la stânga, câinele nu a urmat traictoria autoturismului iar din acest motiv, s-a împiedicat de o bordură.

Imediat a sesizat lipsa acestuia în oglinzile retrovizoare şi a oprit.

Şoferul autoutilitarei cu număr de Prahova i-a transmis să dezlege câinele, altfel va chema poliţia.

S-a dat jos din autoturism şi a aşteptat aproximativ 2-3 minute până acesta a dorit să se ridice.

Precizează că, animalul nu s-a lovit în nici un fel şi nici nu a suferit vreo rană.

După ce câinele s-a ridicat și-a continuat încet deplasarea spre imobil.

Nu a reuşit să parcurgă mai mult de 50 m de la locul incidentului şi a fost ajuns din urmă de un echipaj de poliţie (ora 20:20), care l-au semnalizat luminos şi astfel a oprit.

Agentul i-a comunicat că s-a formulat o sesizare împotriva sa.

A explicat agenţilor întreaga situaţie după care a plecat.

Ulterior, la ora 21:00 a sosit la reşedinţa subsemnatului un nou echipaj de poliţie.

La ora 23:15 a venit la reşedinţa sa un nou echipaj de poliţie, care a încheiat un proces verbal de cercetare la faţa locului.

Aproape de miezul nopţii a pornit spre sediul poliţiei din Sighişoara.

Ajuns acolo, a fost informat că s-a deschis un dosar penal şi că urmează să fie audiat în calitate de suspect.

După ce a dat declaraţia în calitate de suspect, a fost informat ca urmează sa fie reţinut pentru o perioadă de 24 ore.

Imediat după emiterea Ordonanţei de reţinere din data de 30.07.2021, l-a informat pe agent despre problemele sale de sănătate şi anume că este dependent de anumite dispozitive medicale, mai exact de pungi colostomice şi trusă medicală auxiliară.

I-a solicitat ca, anterior transferării la Centrul de reţinere şi arest preventiv din Tg.

Mureş să se oprească pe la domiciliul său, care era pe traseu, pentru a-și lua medicamentele şi dispozitivele medicale necesare.

Agentul i-a transmis în esenţă că nu îl interesează de problemele sale medicale şi că la Centrul de reţinere există cabinet medical unde va fi îngrijit corespunzător.

Odată ajuns la Centrul de reţinere din Tg.

Mureş, medicul a sesizat urgenţa medicală motiv pentru care nu şi-a dat acceptul să fie introdus în arest.

Totodată, a solicitat agenţilor de poliţie din Sighişoara să ia legătura cu soţia pentru a-i aduce dispozitivele medicale necesare.

Prin Ordonanţa din data de 16.04.2021 procurorul de caz a dispus renunţarea la urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de rănirea sau schingiuirea animalelor.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighişoara a înaintat Ordonanţa sus menţionată şi întreg dosarul de urmărire penală la judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sighişoara, formându-se dos. nr....

Prin încheierea penală nr. 182/2021 din data de 19.05.2021 pronunţată de Judecătoria Sighişoara în dos. nr... s-a dispus respingerea cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighişoara de confirmare a renunţării la urmărirea penală, s-a desfiinţat soluţia de renunţare la urmărirea penală și s-a dispus clasarea cauzei.

în motivarea acestei soluţii judecătorul de cameră preliminară a arătat că în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care am fost urmărit penal,

În ceea ce privesc daunele materiale arată că acestea se ridică la suma de 1.800 lei, şi urmează a fi dovedite cu chitanţele de plată a onorariului avocaţial şi a cheltuielilor de deplasare.

Având în vedere urmărirea penală demarată împotriva sa a fost nevoit să angajeze un avocat care să îi reprezinte interesele.

În ceea ce privesc daunele morale, arată că măsura preventivă a reţinerii a fost una abuzivă, excesivă şi nelegală.

Atât reţinerea pentru o perioadă de 24 ore cât şi desfăşurarea întregii urmăriri penale împotriva sa au avut un efect traumatizant şi îngrozitor.

Astfel, organele de poliţie prezente la domiciliul său, cunoşteau faptul că urmează să fiu reţinut şi cu toate acestea l-au încunoştinţat despre reţinere abia după ce a dat declaraţia în calitate de suspect.

Mai mult decât atât, i-au solicitat aproape de miezul nopţii să îl însoțească la secţia de poliţie pentru a da declaraţie şi chiar i s-a sugerat să vină cu autoturismul proprietate personală pentru ca întoarcerea să îi fie mai facilă, să nu fie necesar să aştept vreo autospecială de poliţie pentru a-l transporta înapoi la domiciliu.

Această conduită a organelor de urmărire penală l-a privat inclusiv de dreptul de a-și angaja un apărător având în vedere ora târzie la care s-a dispus reţinerea.

Toate aceste întâmplări au avut un efect traumatizant şi pentru soţia sa, căruia agentul i-a promis anterior deplasării la secţia de poliţie că în maxim o oră o să fie acasă.

După cum a arătat, are o serie de probleme medicale speciale. Toate aceste probleme au fost aduse la cunoştinţa atât a agenţilor de poliţie cât şi procurorului de caz însă nici unul dintre ei nu au fost interesați.

A fost nevoit să aştepte schimbarea pungii colostomice mai bine de 18 ore, timp în care nu a putut să consume nici un fel de alimente şi nici lichide.

I-a fost îngrădit astfel dreptul la asistenţă medicală, nu a primit un tratament adecvat iar viaţa i-a fost pusă în pericol.

A fost supus unui tratament inuman si degradant, cu toate că a cerut în mod insistent accesul la proteze si medicamente, a fost sfidat si umilit.

Imediat după reţinerea sa, organele de urmărire penală au încunoştinţat reprezentanţii mass-media cu privire la acest aspect, cărora le-au oferit suficiente informaţii pentru a fi identificat.

Este evident că imaginea sa în societate a avut de suferit, cu atât mai mult cu cât este o persoană cunoscută în comunitate.

Vecinii, rudele şi colegii de muncă au fost influenţaţi în mod negativ, aceştia punând la îndoială moralitatea şi demnitatea sa.

Chiar a fost întrebat de cunoscuţi cum a putut să fie în stare să comită o asemenea faptă.

Evident că aceştia nu cunoşteau detalii ci doar ce au citit pe internet sau au aflat din altă parte iar când le-a explicat situaţia au arătat că le pare rău de modul în care l-au perceput.

Perioada de privare de libertate i-a marcat existenţa într-un mod negativ, s-a simţit abandonat de prieteni, colegi, apropiaţi şi parteneri de afaceri care au început să aibe îndoieli cu privire la demnitatea şi probitatea sa profesională.

Literatura de specialitate defineşte prejudiciile nepatrimoniale ca fiind consecinţele dăunătoare rezultate din atingerile şi încălcările drepturilor personale.

Astfel de consecinţe dăunătoare sunt: durerile psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnităţii, imaginii, prestigiului sau reputaţiei unei persoane.

Aşadar, răspunderea civilă delictuală pentru daune morale se va angaja în toate acele situaţii când prejudiciul este cauzat prin încălcarea acestor drepturi subiective.

Consideră că această condiţie este îndeplinită în cazul său, fiindu-i încălcate drepturile subiective, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, onoarea, demnitatea şi dreptul asupra imaginii proprii.

Aceste drepturi sunt numite în doctrină drepturile personalităţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate pe parcursul acesteia.

În probațiune, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și proba testimonială.

Cererea a fost legal timbrată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Aceasta a susţinut în esenţă că, efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la clasarea cauzei, constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală - procesual penală, deoarece vinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Răspunderea delictuală a statului în temeiul art.453 din Codul de procedură civilă - temei de drept invocat de reclamant, nu poate fi antrenată, întrucât, dispoziţiile procesuale civile reglementează numai răspunderea părţii care a pierdut procesul.

Or, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art.29 din Codul de procedură penală este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

În procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept.

În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii şi a intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanşează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare în judecată, este apreciat a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată.

Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că statul a pierdut când faţă de un inculpat s-a dispus clasare cauzei.

Prin urmare, pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată, este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat părţii adverse.

Fiind însă pe tărâm delictual, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie care să fi cauzat părţii adverse un prejudiciu constând în cheltuieli de judecată.

Mai mult decât atât, art.453 alin.(1) din Codul de procedură civilă are în vedere părţile participante la proces, şi nu ceilalţi participanţi la proces.

Chiar dacă prin Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.05.2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art.539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art.16 alin. (1) lit. a) - d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională, subliniază următoarele aspecte:

Potrivit art.9 alin.5 din Codul de procedură penală - temei de drept invocat chiar de . către reclamant "Orice persoană faţa de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile legii”.

Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art.539 din Codul de procedură penală, iar nu şi prevederile art.9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic.

Prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.199 din data de 5 martie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art.538 şi 539 din Codul de procedură penală” (paragraful 216).

De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei".

Tot prin decizia mai sus menţionată, Curtea a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că sfera noţiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispoziţiile art.538, cât şi pe cele ale art.539 din Codul de procedură penală.

Pentru angajarea răspunderii în condiţiile art.96 din Legea nr.303/2004, cu modificările şi completările ulterioare, este necesar să existe un prejudiciu, drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei vătămate să fi fost încălcate grav, ca urmare a erorilor judiciare.

Astfel, faţă de cele mai sus expuse, rezultă faptul că, una din cerinţele prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de către instanţa de judecată pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ca urmare a erorii judiciare.

Reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art.249 din Codul de procedură civilă de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care să contureze existenţa pretinsului prejudiciu suferit de către acesta.

Doctrina şi jurisprudenţa au arătat, în mod unitar, că „sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de drept actori incumbit onus probandi, astfel că reclamantul trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine că i-a fost afectat statutul social, iar un factor important l-a avut chiar mediatizarea cazului în presa locală, mediatizare care s-a realizat cu sprijinul organelor de cercetare penală.

Arătă că, Statul român nu poate fi ţinut răspunzător pentru pretinsele prejudicii produse ca urmare a mediatizării intense a procesului penal, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, republicată.

Libertatea de exprimare vizează atât dezvoltarea personalităţii umane cât şi dezbaterea publică a subiectelor de interes general.

Orice dezbatere de acest fel, pentru a fi utilă din punct de vedere social presupune puncte de vedere cont rare, unele dintre ele opuse opiniei dominante la un moment dat în societate.

În consecinţă, statul nu poate interveni si cenzura informaţiile apărute în presă întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat expres de Constituţie.

Dacă reclamantul se considera prejudiciat de informaţiile publicate în presă cu referire la persoana acestuia, avea liberul acces la justiţie în vederea angajării răspunderii celor care prin publicarea unor informaţii neconforme cu adevărul ar fi depăşit limitele libertăţii de informare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine de asemenea că, desfăşurarea urmăririi penale împotriva acestuia a avut un efect negativ prin prisma funcţiei de administrator ce o are în cadrul societăţii SC ... întrucât dosarul penal a fost notat în cazierul judiciar, precum şi faptul că a întâmpinat reale dificultăţi în obţinerea unor fonduri în vedere dezvoltării societăţii, în conformitate cu dispoziţiile art.249 din Codul de procedură civilă "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească

În susţinerea acestei afirmaţii reclamantul nu depune niciun document care să dovedească faptul că din cauza existenţei dosarului penal, reclamantul în calitate de administrator al societăţii ... întâmpinat dificultăţi în obţinerea unor fonduri pentru dezvoltarea societăţii şi nu din alte cauze.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate pe parcursul acesteia.

În probațiune, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care și-a menţinut poziţia procesuală.

În probațiune, instanța a încuviințat înscrisurile depuse la dosarul cauzei și proba testimonială. De asemenea, au fost ataşate dosarul penal nr. ... și dosarul penal nr....

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:

I Procedura penală desfăşurată împotriva reclamantului.

În fapt, prin procesul-verbal din data de 29.07.2020 (f.30 dosar de urmărire penală nr. ..., în continuare dosar de urmărire penală), organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de rănirea sau schingiuirea animalelor prevăzută și pedepsită de art. 25 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 205/2004.

Prin ordonanţa din data de 29.07.2020 (f.32 dosar urmărire penală), s-a dispus începerea urmăririi penale privind săvârşirea infracţiunii de rănirea sau schingiuirea animalelor prevăzută și pedepsită de art. 25 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 205/2004, iar prin ordonanţa din data de 30.07.2020 (f.34 dosar urmărire penală), organul de urmărire penală a dispus continuarea urmăririi penale, această măsură fiind confirmată de procuror prin ordonanţa din data de 30.07.2020 (f.33 dosar urmărire penală).

Apoi, prin ordonanţa de reţinere din data de 30.07.2020 (f.35 dosar urmărire penală), organul de cercetare penală a dispus reţinerea suspectului pentru o durată de 24 de ore.

Suspectul a formulat o plângere împotriva acestei măsuri preventive (f.40 dosar urmărire penală), care a fost respinsă de procuror prin ordonanţa din data de 30.07.2020 (f.41-42 dosar urmărire penală).

Subsecvent, s-a formulat o cerere de revocare a măsurii preventive (f.44 dosar urmărire penală), care de asemenea a fost respinsă prin ordonanţa din data de 30.07.2020 (f.46 dosar urmărire penală).

Ulterior, prin referatul din data de 04.02.2021 (f.28-29 dosar urmărire penală), organul de cercetare penală a propus punerea în mişcare a acţiunii penale față de suspect, pentru ca prin ordonanţa din data de 23.02.2021 (f.19-20 dosar urmărire penală), procurorul să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului.

În urma cercetărilor penale efectuate în dosar, prin ordonanţa din data de 16.04.2021 (f.14-15 dosar urmărire penală), procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut în esenţă că, în baza probelor administrate s-a dovedit săvârşirea unei infracţiuni, însă sunt incidente în aprecierea organului de urmărire penală prevederile art. 7 C.proc.pen.

S-a mai arătat că, la aprecierea interesului public se ţine cont de modul și mijloacele folosite, scopul urmărit, respectiv transportarea câinelui la domiciliu, ca urmare a împotrivirii sale de a urca în autoturism, urmările produse în concret care nu s-au concretizat în leziuni evidente ori edeme.

Soluţia de renunţare la urmărire penală a fost infirmată prin Încheierea penală nr. ... (f.5-6 dosar urmărire penală) pronunțată în dosarul penal nr... al Judecătoriei Sighişoara. Prin aceeaşi încheiere s-a dispus clasarea cauzei.

Pentru a se pronunţa această soluţie, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de rănirea sau schingiuirea animalelor sub aspectul laturii subiective, întrucât inculpatul nu a săvârşit fapta cu vinovăţie, adică în niciun caz cu intenţia de a provoca suferinţe fizice sau psihice câinelui, deoarece a acţionat cu intenţia de a-l aduce acasă și a avea grijă de el.

De asemenea, mai este important de precizat că prin Încheierea penală nr. ... (f.2-3 dosar urmărire penală), judecătorul de cameră preliminară a respins definitiv, în temeiul art. 539 alin. (2) C.proc.pen. cererea de stabilire a caracterului nelegal a măsurii preventive a reţinerii.

În contextul acestei situaţii de fapt, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.800,00 de lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul de urmărire penală și la plata sumei de 20.000,00 de lei cu titlu de daune morale pentru măsura privării sale de libertate.

II Daunele morale solicitate pentru aplicarea măsurii preventive a reţinerii pentru o perioadă de 24 de ore.

II.1 Condiţiile angajării răspunderii statului prin prisma Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Având în vedere situaţia de fapt astfel cum a fost expusă la punctul I, în continuare se va analiza incidenţa Deciziei nr. 136/03 martie 2021 a Curții Constituționale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12.05.2021.

Cu titlu preliminar, reţinem că în pofida faptului că reclamantul nu a invocat expres această decizie, totuşi, cererea a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 539 C.proc.civ. și pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Or, art. 539 C.proc.civ. a format obiectul verificărilor efectuate de instanța de contencios constituţional.

În plus, în cadrul deciziei amintite, chiar Curtea face trimitere la art. 52 alin. (3) din Constituţie ca temei juridic pentru angajarea răspunderii juridice.

Ca atare, din acest punct de vedere, nu pot fi primite susţinerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării referitoare la temeiurile invocate de reclamant.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României și de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Se observă că la data publicării Deciziei nr. ...), procesul penal împotriva reclamantului nu se finalizase.

Astfel, din actele dosarului de urmărire penală, rezultă că, la data de 19.05.2021 a fost infirmată soluţia de renunţare la urmărirea penală și s-a dispus clasarea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară.

Față de evoluţia cronologică a faptelor, Tribunalul reține că Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, este aplicabilă în litigiul pendinte.

Prin această din urmă hotărâre, instanța de contencios constituţional, a decis că, soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.(1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională.

În soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat mai întâi că, dreptul la repararea pagubei este condiționat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, criteriu care nu ține seama de soluția dată/pronunțată de procuror sau instanța judecătorească, după caz, pe fondul acuzației în materie penală.

Curtea a continuat arătând că, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei.

Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată.

Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză.

Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.

Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate.

Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Apoi, Curtea Constituţională a subliniat că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzației, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei].

Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.

Curtea a concluzionat în cele din urmă că, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală.

Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire.

Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal.

Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Din aceste considerente, controversate de altfel (în acest sens a se vedea opinia separată exprimată o parte din judecătorii Curţii Constituţionale), rezultă că, paradigma angajării răspunderii statului în caz de privare de libertate a fost modificată.

Până la momentul apariţiei aceste decizii, persoana privată de libertate beneficia de un drept la repararea pagubei, exclusiv în situaţia în care privarea de libertate era nelegală și era stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

În acest sens, prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a arătat că, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reţinut şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).

Aşadar, organele judiciare penale au obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a mai subliniat că, organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate.

Aşadar, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Concluziv, Tribunalul reține că, în ordinea juridică actuală, răspunderea statului în caz de privare de libertate, este angajată în următoarele situaţii: a) privarea de liberate a fost dispusă în mod nelegal și a fost stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei; b) privarea de libertate a fost legală, dar procesul penal a fost soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare.

În cauza de față, ne regăsim în cea de a doua ipoteză, deoarece procesul penal deschis împotriva reclamantului, a fost soluţionat prin clasarea acestuia în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. prin Încheierea penală nr. ....

Prima ipoteză nu este incidentă, deoarece astfel cum am arătat și la punctul I, prin Încheierea penală nr. ... (f.2-3 dosar urmărire penală), judecătorul de cameră preliminară a respins definitiv, în temeiul art. 539 alin. (2) C.proc.pen. cererea de stabilire a caracterului nelegal a măsurii preventive a reţinerii.

De asemenea, după cum se desprinde și din Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, instanței civile nu îi este permisă analizarea legalităţii unei măsuri preventive, privative de libertate dispusă în cursul procesului penal.

Prin urmare, toate susținerile reclamantului cu privire la caracterul nelegal al măsurii nu pot fi primite.

Continuând analiza, Tribunalul mai observă că, instanța de contencios constituţional, a constatat că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art.16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție (temei invocat și de reclamant prin cererea de chemare în judecată).

Prin urmare, Curtea a reținut că nu există o relație de congruență între textele constituționale antereferite și viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive.

Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/ clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/ menţinerea măsurii preventive privative de libertate.

S-a considerat că, situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat.

Condiţiile necesare pentru acordarea despăgubirilor conform celor stabilite de Curtea Constituţională sunt următoarele: a) existenţa unui proces penal; b) luarea unei măsuri preventive privative de libertate; c) soluţionarea procesului penal prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare.

Plecând de la aceste considerente obligatorii (a se vedea în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 874/2018, par. 48-53, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03.01.2019) și văzând situaţia de fapt astfel cum a fost descrisă la punctul I, Tribunalul constată că, reclamantul a fost suspus unei privări nedrepte de libertate, acest caracter fiind dobândit prin efectul clasării procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., fiind astfel îndeplinite toate condiţiile cumulative ce se desprind din Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Pe cale de consecinţă, cererea prin care se solicită repararea prejudiciului moral este în principiu întemeiată, în continuare ridicându-se problema dimensionării prejudiciului.

II.2 Prejudiciul moral reclamat.

În susţinerea cererii de acordare a daunelor morale, reclamantul a susţinut în esenţă următoarele: că reţinerea a avut un efect traumatizant asupra sa și asupra soţiei sale; i s-a îngrădit dreptul la asistenţă medicală din cauza faptului că a fost nevoit să aştepte 18 ore schimbarea pungii colostomice; a fost supus la un tratament inuman și degradant, cu toate că a cerut în mod insistent accesul la proteze și medicamente; au fost înştiinţaţi reprezentanţii mass-media cu privire la dosar și li s-au acordat suficiente informaţii pentru a fi identificat; imaginea sa în societate a avut de suferit.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima.

Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică – mai ales în zone vizibile cum este zona feței - aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C.civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei,

ţinând cont de sexul și vârsta acesteia, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, personalitatea și psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c.

Regatului Unit si toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia

familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Durerile fizice și psihice constituie cele mai frecvente, mai obișnuite și mai firești, dar în același timp și cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale.

Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experiența senzorială dezagreabilă și suferințele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, stări de angoasă, tristețe, teamă.

Îndemnizarea suferințelor fizice și psihice este tratată sub apelativul pretium doloris.

Orice fenomen fizic dureros este perceput prin intermediul sistemului nervos, astfel că, în mod obiectiv, durerea fizică este însoțită de suferințe psihice.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele din dreptul Uniunii Europene, nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

În cauză, reclamantul a suferit indiscutabil un prejudiciu de natură nepatrimonială, provocat de suferinţele psihice ce au însoţit măsura privativă de libertate.

De subliniat că atât din dosarul de urmărire penală cât și din proba testimonială administrată în faţa instanţei (f. 119-120), reiese că, reclamantul este un individ integrat în societate și fără antecedente penale, fără legături cu mediul infracţional.

Supunerea unei asemenea persoane la o măsură privativă de libertate, chiar și de 24 de ore, este de natură a produce un şoc de natură psihică, de destabilizare internă și de incertitudine cu privire la viitor.

Pe scurt, o asemenea măsură, a provocat o angoasă teribilă reclamantului și i-a zdruncinat temporar existenţa, fiind măcinat de perspective sumbre cu privire la viitorul său și al familiei, mai ales în contextul în care, de-a lungul anilor, procesele penale și efectele acestora au fost intens mediatizate.

Măsura dispusă, din perspectiva unui om obişnuit, străin de mediul infracţional, apare ca fiind una de dislocare bruscă din mediul familial în care până atunci și-a dus existenţa în mod tihnit și de plasare în izolare, de îndepărtare din sânul societăţii, asemenea unui agent malign, provocându-se în acest fel, sentimente de neputinţă, teamă, ură, revoltă, nesiguranţă.

Toate acestea acţionează asupra psihicului și pun o presiune formidabilă asupra acestuia și care pot sau nu, să genereze consecinţe negative viitoare, a căror apariţie ţine de rezilienţa psihismului.

Fără ca un prejudiciu viitor să constituie obiectul analizei, cert este că, un prejudiciu cert și imediat a existat.

Suplimentar, mai trebuie subliniat faptul că, reclamantul a fost supus în cursul anului 2018 (f.12) unei intervenţii chirurgicale de colostomie.

Colostomia este o procedură chirurgicală făcută pentru a devia o parte a colonului printr-o deschidere (un orificiu) la nivel abdominal.

Această deschidere se numește stomă și o pungă poate fi plasată peste stomă pentru a aduna fecalele.

Din declaraţia martorului audiat și din plângerea împotriva ordonanţei de reţinere, rezultă că, reclamantul a fost plasat în centrul de reţinere din Târgu Mureş fără ca acesta să aibă asupra lui pungile colostomice.

Astfel, prin plângerea formulată în data de 30.07.2020, ora 02:00, împotriva ordonanţei de reţinere, reclamantul a adus la cunoştinţă aspectele legate de sănătatea sa.

Plângerea a fost respinsă prin ordonanţa procurorului din data de 30.07.2020, ora 04:17, dar fără a se face referire la aspecte ce ţin de partea medicală.

Martorul audiat de instanţă a declarat că reclamantul a fost reţinut seara, iar a doua zi, soţia reclamantului a trecut la locul de muncă al acestuia, însoţită de poliţişti pentru a lua ceva.

Martorul a mai declarat că din discuţiile ulterioare cu reclamantul, a aflat că poliţia a dus-o pe soţia acestuia la Târgu Mureş pentru a-i aduce pungile colostomice.

Aşadar, din probele administrate, se face credibil faptul că, reclamantul a fost luat în custodia autorităţilor fără a se ţine seama de afecţiunile sale medicale.

Măsura arestării preventive nu este incompatibilă cu situaţia personală a reclamantului, însă, autorităţile trebuiau să ia toate măsurile necesare pentru a asigura de îndată, accesul persoanei reţinute la dispozitivele medicale de care avea nevoie.

Aceste concluzii sunt confirmate și de cronologia actelor de procedură întocmite în dosarul de urmărire penală.

Astfel, reclamantul a fost audiat în calitate de suspect la data de 30.07.2020 ora 00:45-01:30 (f.38-39 dosar de urmărire penală) și a fost reţinut în data de 30.07.2020 ora 02:00 (f.35 dosar de urmărire penală).

Întrucât reclamantul nu se aştepta în mod rezonabil să fie reţinut, acesta nu avea asupra sa dispozitivele medicale de care avea nevoie, mai ales având în vedere ora audierilor.

De la momentul emiterii ordonanţei de reţinere, reclamantul s-a aflat în custodia statului și acesta era obligat să probeze că și-a îndeplinit corespunzător toate obligaţiile care îi reveneau dată fiind situaţia specială în care se regăsea persoana reţinută.

În contextul art. 2, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că această dispoziție impune statelor nu doar să se abțină de la luarea intenționată și ilegală a unei vieți, ci prevede și o obligație pozitivă a statelor de a lua măsurile necesare pentru a proteja viețile persoanelor aflate sub jurisdicția lor.

În privința persoanelor private de libertate, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că aceste persoane se află într-o situație vulnerabilă și că autoritățile au obligația de a le proteja (Mustafayev împotriva Azerbaidjanului, 2017, pct. 53).

Obligația de a proteja viața persoanelor private de libertate implică obligația autorităților de a le acorda asistența medicală necesară pentru a le proteja viața [Jasinskis împotriva Letoniei, 2010, pct. 60; Hilmioğlu împotriva Turciei (dec.), 2020, pct. 70].

Fără a considera că viaţa reclamantului a fost într-adevăr pusă în pericol, nu se poate omite faptul că, acesta a informat procurorul prin plângerea formulată despre starea sa medicală, iar în cauză, nu s-a demonstrat că la momentul la care a fost adus în centrul de detenție, cabinetul medical era echipat cu dispozitivele medicale specifice nevoilor medicale ale persoanei reținute.

Această chestiune împreună cu cele mai sus expuse, formează convingerea instanței asupra gravității suferințelor psihice la care reclamantul a fost expus.

În esenţă, Tribunalul apreciază că suferinţa psihică suferită este singura dovedită și care transpare din situaţia de fapt prezentată, celelalte aspecte referitoare la afectarea imaginii, efectul negativ resimţit din prisma funcţiei de administrator al unei societăţi, mediatizarea cazului cu sprijinul organelor de cercetare penală, nefiind temeinic probate.

De exemplu, din comunicatele de presă anexate (f.54-56), nu reies informaţii de natură să îl asocieze pe reclamant cu fapta pentru care a fost cercetat.

Prin urmare, aspectele legate de mediatizare și afectarea imaginii, reprezintă o exagerare.

Mai mult, reclamantul nici nu este o persoană publică în plan local, astfel încât, să fie credibile susţinerile acestuia legate de faptul că un număr mare de persoane au avut cunoştinţă despre existenţa dosarului penal.

În orice, caz, pe lângă faptul că reclamantul nu este nominalizat în comunicatele de presă depuse în probațiune, acestea nu sunt redactate de o manieră în care să îi încalce prezumţia de nevinovăţie.

Mai precizăm că, aspectele legate de afectarea societăţii al cărui administrator este, nu au fost probate.

S-a susţinut că a întâmpinat reale dificultăţi în obţinerea unor fonduri, fără a se detalia care au fost acele dificultăţi și dacă au fost depăşite sau nu.

În orice caz, nu există o legătură de cauzalitate între presupusul refuz de acordare a fondurilor și dosarul penal instrumentat de organele de cercetare penală.

Cu alte cuvinte, nu s-a dovedit că ancheta în curs a reprezentant motivul pentru care nu au fost acordate fondurile.

În concluzie, Tribunalul apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral grav prin privarea nedreaptă de liberate, iar cuantificarea acestuia la suma de 20.000,00 de lei este apreciată ca fiind rezonabilă.

Date fiind circumstanţele cauzei, credem că suma solicitată nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză ci o justă despăgubire pentru prejudiciul moral încercat în condiţiile date.

III Daunele materiale solicitate, constând în cheltuieli judiciare (onorariu avocaţial).

Din considerentele expuse la pct.

II, reiese că în caz de privare nedreaptă de libertate în sensul stabilit de Curtea Constituţională, se naşte dreptul la despăgubiri, aceste despăgubiri putând fi atât de natură morală cât și de natură patrimonială.

Totodată, din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, rezultă că prejudiciul acordat trebuie să fie în legătură cu măsura preventivă privativă de libertate.

Cu alte cuvinte, să existe o legătură de cauzalitate între privarea nedreaptă de libertate și prejudiciul material.

În litigiul pendinte, reclamantul solicită rambursarea onorariului avocaţial achitat pentru asistenţa juridică acordată în dosarul penal.

Din dovezile anexate (f.52-53), reiese că acesta a fost perceput pentru întreaga activitate desfăşurată de avocat în dosarul de urmărire penală, fără a fi defalcate, ca în cazul onorariului achitat pentru deplasarea în vederea audierii martorului (f.53).

Pe cale de consecinţă, instanța nu poate determina ce sumă a fost achitată pentru asistenţa acordată cu ocazia luării și contestării măsurii preventive.

Doar aceste sume pot face obiectul restituirii în lumina Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Pentru celelalte sume, care oricum nu pot fi stabilite defalcat în mod arbitrar de instanţă, cererea este inadmisibilă pentru considerentele care urmează.

Din examenul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, reiese o suită de hotărâri pronunţate în recurs, din care se desprinde concluzia inadmisibilităţii acţiunii în recuperarea onorariilor avocaţiale din procesul penal în temeiul răspunderii civile delictuale.

Mai reiese că rambursarea cheltuielilor de procesul penal, poate avea loc doar în cadrul special elaborat de legiuitor, respectiv în condiţiile art. 504-505 C.proc.pen.1968, respectiv art. 538-539 C.proc.pen.

Astfel:

- Decizia civilă nr. 1273/08 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamantul T.C. și pârâtul Statul Român, a fost modificată decizia recurată și a fost anulată sentinţa apelată și trimiterea cauzei instanţei de apel pentru evocarea fondului, reţinându-se că, din coroborarea dispozițiilor constituționale, cu prevederile art. 504 și cu cele din Legea nr. 303/2004, reies următoarele concluzii:

- statul răspunde patrimonial doar pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie, astfel cum recurenta susține);

- dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, repararea prejudiciilor cauzate prin acestea sunt stabilite de Codul de procedură penală (anume, art. 504 C.proc.pen.; întrucât art. 96 alin. (3) nu circumstanțiază, reiese că în contextul art. 504 C.proc.pen. este posibilă repararea atât a prejudiciilor materiale cât și a celor morale;

- în cazul în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor materiale (deci, nu și a celor morale) și numai în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

- Decizia civilă nr. 3371/13 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost admis recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost modificată decizia pronunţată în apel în sensul admiterii apelului și schimbării sentinţei recurate în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată, reţinându-se că, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

S-a mai arătat că, Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi general aplicabile.

- Decizia civilă nr. 2151/30 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost respins recursul declarat, reţinându-se că, actualul regim constituţional şi legal de reglementare a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi, implicit, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, este unul condiţionat.

În procesul penal condiţionarea priveşte producerea anumitor consecinţe pentru parte, care să se concretizeze într-o hotărâre definitivă de condamnare urmată de o hotărâre definitivă de achitare ori într-o stare nelegală de privare ori de restrângere a libertăţii, iar angajarea răspunderii civile a judecătorilor/procurorilor este condiţionată de săvârşirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii cu reaua-credinţă ori din grava neglijenţă, caz în care angajarea răspunderii civile are loc doar faţă de stat.

S-a concluzionat că, pornind de la existenţa acestui cadru legal special şi observând raţiunile instituirii sale – regăsite în rolul statului, de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, căruia îi revine atât obligaţia de protejare a cetăţenilor împotriva riscurilor inerente unei astfel de activităţi, dar, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor pentru buna funcţionare a acestui serviciu public, persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată, iar ulterior a fost achitată, dar care nu invocă şi nu se regăseşte în vreuna din ipotezele avute în vedere prin dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., dar nici în cele ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, nu are deschisă calea unei acţiuni directe în angajarea răspunderii civile (patrimoniale) a procurorului de caz sau în angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru presupusa faptă ilicită săvârşită de procuror în activitatea sa.

- Decizia civilă nr. 1811/17 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost respins recursul declarat, reţinându-se că, răspunderea statului în temeiul celor înscrise în Capitolul VI din Legea nr. 135/2010 poate interveni numai în cazurile și condiţiile arătate la art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală: eroare judiciară şi privare nelegală de libertate.

S-a mai subliniat că, sintagma „în alte cazuri”, înscrisă numai în titlul Capitolului VI din Codul de procedură penală nu poate privi decât situaţiile anume reglementate și care trebuie să existe doar în condiţiile prevăzute de legiuitor în cuprinsul acestui capitol.

Cu alte cuvinte, în măsura în care nu există un text care să reglementeze „un alt caz” de răspundere a statului potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, acesta nu poate fi dedus doar din denumirea unui capitol.

- Decizia nr. 20/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr... în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Pot constitui dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) ?".

Sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinit criteriul noutăţii problemei. Cu toate că din considerente reiese că problema este controversată și chestiunea rămâne supusă discuţiei în continuare dintr-o anumită perspectivă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a arătat că, examenul jurisprudenţial al instanţei supreme, relevă că problema de drept analizată nu este nouă, fiind identificate hotărâri în care chestiunea fundamentului juridic al acordării cheltuielilor de judecată avansate de inculpatul care a fost achitat definitiv în procesul penal a fost analizată, dar nici nu poate fi considerată suficient de consolidată, astfel încât să degaje, fie prin unicitatea argumentelor juridice, fie prin densitatea cauzelor, o orientare neechivocă în sensul rezolvării ori clarificării chestiunii de drept.

Tribunalul se rezumă doar la a menţiona că examenul jurisprudenţial efectuat de Înalta Curte, a relevat exclusiv decizii prin care se reţinea că statul răspunde doar în condiţiile speciale instituite de Codul de procedură penală.

De asemenea, în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost învestit cu o chestiune de drept ce ţine de interpretarea art. 276 alin. (6) C.proc.pen. prin raportare la art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

Or, în cauza de față, reclamantul nu s-a prevalat de dispozițiile art. 276 alin. (6) C.proc.pen.

În completarea examenului jurisprudenţial al instanţei supreme, Tribunalul mai face referire și la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, care nu poate fi trecută cu vederea.

Astfel:

- prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.539 alin.(2) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr.346 din 05.05.2016, Curtea a reţinut că, potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiționat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiționare dă naștere, în sarcina organelor judiciare anterior referite, unei obligații de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art.204—206 din Codul de procedură penală.

De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

- prin Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.539 alin.(2) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr.306 din 21.04.2016, Curtea a stabilit că, procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală.

Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art.1.349 și art.1.357—1.380 din noul Cod civil.

Așadar, Curtea a reținut că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”.

De asemenea, Curtea a mai reținut că procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată.

Din această jurisprudenţă constantă, care provine de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și având în vedere și statuările Curţii Constituţionale, se reține că o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun prin care se tinde la recuperarea cheltuielilor constând în onorarii avocaţiale este inamisibilă.

Mutatis mutandis, aceeaşi trebuie să fie soluţia și când cheltuielile de judecată se solicită în temeiul art. 453 C.proc.civ., deoarece și acestea au ca temei o culpă procesuală, fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale.

Conchidem că, în cadrul legislativ actual, cheltuielile judiciare constând în onorarii avocaţiale, ca în speţa de față și având în vedere circumstanţele specifice din cauza pendinte, pot fi recuperate în condiţiile stabilite de Codul de procedură penală și Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Or, după cum am arătat supra, onorariul avocaţial nu este defalcat astfel încât să se stabilească ce parte a fost achitată pentru asistenţa juridică acordată de avocat în legătură cu măsura preventivă a reţinerii, singurele cheltuielile rambursabile în prezenta procedură judiciară.

În consecinţă, cererea de acordare a despăgubirilor materiale va fi respinsă.

În final, nu este lipsit de interes să mai precizăm că problema juridică este una controversată, astfel cum a subliniat instanța supremă, iar în prezent, astfel cum reiese din Repertoriul problemelor de practică neunitară discutate în cadrul întâlnirilor reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel (publicat pe pagina de internet a Institutului Naţional al Magistraturii), problema în discuție face obiectul unui recurs în interesul legii, în lucru la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din informaţiile publice disponibile, la acest moment nu există înregistrată o sesizare în vederea pronunţării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea în discuţie.

IV. Cheltuieli de judecată.

Conform art. 452 C.proc.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C.proc.civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale şi ținând cont de faptul că a fost achitată suma de 2.000,00 de lei cu titlu de onorariu avocaţial (f.117-118) instanța urmează să oblige pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată.

Suma achitată cu titlu de taxă de timbru judiciar va rămâne în sarcina reclamantului, având în vedere că aceasta a fost stabilită pentru cererea privind despăgubirile materiale, iar această cerere va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte acţiunea civilă exercitată prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul ... (CNP …), domiciliat … str. .. nr. ..

Județul… și cu domiciliul procesual ales în … str. …, nr. … ap. ..

Județul ..la Cabinetul individual de avocatură … în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor (CIF 4221306), cu sediul în Bucureşti, Bd.

Libertăţii, nr. 16, Sector 5 și pe cale de consecinţă:

Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000,00 de lei cu titlu de prejudiciu moral pentru privarea nedreaptă de libertate în cadrul procesului penal instrumentat în dosarul penal nr. ... de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighişoara.

Respinge cererea privind obligarea pârâtului la plata prejudiciului material constând în cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal nr. ... al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighişoara.

Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.000,00 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

Respinge cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru judiciar.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Cererea pentru exercitarea căii de atac se va depune la Tribunalul Mureş, sub sancţiunea nulităţii acesteia în caz de neconformare.

Pronunţată la Tribunalul Mureş, astăzi 28 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

PREŞEDINTE

…

GREFIER