Sentință civilă nr. 31 din 27.12.2023

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se dispună stabilirea domiciliului minorului --- născut la ---, precum și al minorei ---, născută la data de ---, la aceasta, în calitate de bunică paternă, întemeindu-şi acţiunea pe disp. art. 998 şi urm.

C. pr. civ.

În şedinţa din data de ---, din faţa Judecătoriei Vînju Mare, apărătorul reclamantei a mai arătat că acţiunea este întemeiată pe prevederile art. 998 C. pr. civ., coroborat cu art. 399 C. civ.

Tribunalul constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 133 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora „cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului”, pentru simplul motiv că acţiunea reclamantei nu intră în categoria cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004.

Art. 59 din Legea nr. 272/2004 prevede că măsurile de protecţie specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.

Or, niciuna din aceste măsuri nu se înscrie în obiectul acţiunii reclamantei, care de altfel nici nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legiii nr. 272/2004.

Este adevărat că potrivit art. 398 C. civ., (exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte), dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

De asemenea, în acord cu prevederile art. 399 C. civ., (exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane), în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.

Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.

Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

Totuşi, plasamentul la care face referire art. 59 din Legea nr. 272/2004, ce reprezintă o măsură de protecţie specială a minorului, în sensul acestei legi, şi care intră în competenţa materială tribunalului, nu este unul şi acelaşi cu plasamentul la care face referire art. 399 din C. civ. şi care intră în competenţa instanţei de tutelă, după cum se arată chiar în conţinutul art. 399 C. civ.

Conform art. 60 din Legea nr. 272/2004, de măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege, beneficiază:

a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, care beneficiază de consiliere judiciară dacă aceştia nu pot exercita, potrivit legii, autoritatea părintească, sau de tutelă specială, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;

e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal;

f) copilul neînsoţit, cetăţean străin sau apatrid, inclusiv cel care solicită azil sau beneficiază de protecţie internaţională în România, în condiţiile Legii nr. 122/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, niciuna din situaţiile de mai sus nu a fost invocată în cauză. Decesul uni părite nu atrage incidenţa art. 60 lit. a) din lege, care prevede ca şi condiţie decesul ambilor părinţi, fiind folosit pluralul substantivului „părinte”.

Noţiunea de plasament, ca măsură specială de protecţie, are o reglementare expresă în Legea nr. 272/2004 şi nu poate fi interpretată în sens larg şi extinsă la speţa de faţă.

Măsura specială de protecţie a plasamentului prevăzută de Legea nr. 272/2004 nu s-a solicitat a fi dispusă, şi nici nu putea fi solicitată de reclamantă, întrucât Legea nr. 272/2004 instituie o procedură specială, stabilind şi calitatea subiectului procesual care poate sesiza instanţa de judecată.

Astfel, măsura plasamentului prevăzută de Legea nr. 272/2004 se dispune de instanţa de judecată la sesizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (art. 65 alin. 2 din lege).

În cauză, competenţa materială aparţine Judecătoriei Vînju Mare, în temeiul art. 94 alin. 1 lit. a) din C. pr. civ., potrivit căruia „judecătoriile judecă în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.”

Or, potrivit art. 399 C. civ., „în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.”

Apare evident că este vorba de o cerere dată de C. civ. în competenţa instanţei de tutelă, prin urmare, competenţa materială aparţine judecătoriei, iar nu tribunalului.

Trebuie avut în vedere faptul că în speţă este pusă în discuţie situaţia unor minori din afara căsătoriei, fiind incidente prevederile art. 505 C. civ., potrivit cărora „în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.

Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

Ambele petite ale acţiunii, respectiv stabilirea domiciliului minorilor la bunică şi exercitarea autorităţii părinteşti de către aceasta pentru cei doi minori sunt date de C. civ. în competenţa instanţei de tutelă, aspect ce rezultă din coroborarea prevederilor art. 505 C. civ. cu cele ale art. 399 alin. 1 şi 400 alin. 1 şi 3 C. civ.

În acest sens, art. 400 alin. 1 şi 3 C. civ. prevede că în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.

Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

Faţă de cele de mai sus, instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mehedinţi şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vînju Mare.

În temeiul art. 133 pct. 2 C. pr. civ., va constata ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Mehedinţi şi Judecătoria Vînju Mare.

În temeiul art. 134 şi 135 alin. 1 C. pr. civ., va suspenda din oficiu judecata cauzei şi va sesiza Curtea de Apel Craiova în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.