Sentință civilă nr. 2556 din 08.12.2023

La data de 20.10.2023, sub nr. 3503/101/2023, reclamantul N.E. a chemat în judecată în calitate de pârât pe P.R. – C.D., solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

1.

Obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând dobânda legală aplicată fiecăreia dintre obligațiile pârâtei la plata indemnizației pentru limită de vârstă, din perioada martie 2021- iunie 2022, pentru întârzierea la plată de la data nașterii fiecărei obligații și până la data plății efective din 09.02.2023, potrivit OG 13/2011;

2.

Obligarea pârâtei la plata sumei necesare pentru actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate de pârâtă cu titlu de indemnizație lunară în perioada martie 2021- iunie 2022, conform datelor oficiale ale BNR, calculată de Ia data nașterii fiecărei obligații până la data plății efective din 09.02.2023.

De asemenea, s-a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a învederat că la data de 1 martie 2021, ca urmare a Ordinului 685/08.03.2021, C.D. a încetat plata indemnizațiilor pentru limită de vârstă – ILV, sumele cuvenite pentru indemnizațiile din lunile martie 2021 — 10 iunie 2022, scadente în data de 15 a lunii următoare, în cuantum lunar de 10951 RON, respectiv 3285 RON pentru 9 zile din luna iunie 2022, neplătite în mod nelegal și neconstituțional în această perioadă, constituie debite ale C.D.

S-a mai învederat că cuantumul total al acestor debite a crescut lunar cu 10951 RON, respectiv cu 3286 RON pentru 9 zile din luna iunie 2022, ajungând la suma de 167551 RON, iar la data de 10 iunie 2022, ca urmare a Ordinului 979/21.06.2022 a fost reluată plata ILV, fapt pentru care, de la această dată, C.D nu a mai acumulat debite.

Referitor la drepturile solicitate, prin acţiune au fost invocate disp. art. 1531 alin.1 și 2 din Codul civil, art.1531 , decizia nr. 2061 din 13 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

De asemenea, reclamantul a mai precizat că potrivit art. 1531 din Codul civil, pentru sumele cuvenite reținute în mod nelegal are dreptul la dobânzi calculate conform OG nr. 13/2011, actualizarea cu rata de inflație pentru a acoperi deprecierea monedei, a sumelor cuvenite subsemnatului, reținute în mod nelegal.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. pe art. 1531 Codul civil și pe celelalte dispoziții legale citate şi redate în cererea de chemare în judecată.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: Ordinul 2033/21.12.2020 de acordare a plății ILV, Ordinul 685/08.03.2021 de încetare a plății ILV, Ordinul 979/21.06.2022 de reluare a plății ILV, Sentința civilă nr. 406/23.06.2022 a Tribunalul Mehedinți, decizia nr. 173/30.01.2023 a Curții de apel Craiova, decizia nr. 2061 din 13 octombrie 2015 a ÎCCJ Secția II-a civilă.

Pârâtul P.R. – C.

D. a formulat întâmpinare prin care a arătat că dreptul de care reclamantul se prevalează în prezenta cauză este un drept în strânsă legătură cu cel tranșat prin dispozițiile titlului executoriu reprezentat de sentința nr.406/ 2022, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.706/101/2021, prin care instanța judecată a admis acțiunea având ca obiect contestarea ordinului emis sub nr.686/08.03.2021, de încetare, la data de 27.02.2021, a plății indemnizației pentru limită de vârstă cuvenite reclamantului, dispunând anularea ordinului contestat și obligarea la plata indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 27.0.2021.

Or, chestiunea de drept referitoare la calificarea materiei jurisdicționale a litigiului prin care instanța de judecată a fost chemată să pronunțe cu privire la legalitatea ordinului nr. 685/08.03.2021, de încetare a plăţii indemnizației pentru limită de vârstă, a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal prin dispozițiile definitive ale Deciziei nr.1480 pronunțată în data de 11 martie 2022.

Astfel, prin decizia pronunțată în regulator de competenţă, instanța supremă a statuat cu privire la natura juridică a dreptului prevăzut de art. 49 din Legea nr.96/2006 — calificându-l ca fiind un drept din categoria celor de asigurări sociale și la cea a litigiului născut în legătură cu verificarea legalității încetării acordării acestui drept, reținând în cauză, incidența dispozițiilor art.152 și art.153 din Legea nr.263/2010 privind sistemul public de 3 asigurări sociale, potrivit cărora, jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curţi de apel.

Față de împrejurarea potrivit căreia obligația de despăgubire care face obiectul prezentei cereri reprezintă o pretenție născută în legătură cu un drept din categoria drepturilor de asigurări sociale potrivit dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.1480/11.03.2022- izvorât din dispozițiile Sentinței civile nr.406/23.06.2022, pronunțate într-un litigiu referitor la drept de asigurări sociale, în temeiul prevederilor art.129 alin.(2) pct.3 și ale art.130 alin.(2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului M., Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, și a solicitat declinarea cauzei în favoarea Tribunalului B., Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătându-se că cu privire la natura dreptului în raport de care reclamantul se prevalează pentru promovarea pretențiilor deduse judecății în cauză, pârâtul a solicitat să se observe faptul că raporturile litigioase a căror dezlegare a condus la recunoașterea dreptului reclamantului referitor la repunerea în plată a indemnizației pentru limită de vârstă aferente perioadei martie 2021 — iunie 2022 nu au fost tranșate în cadrul unui litigiu de muncă, norma înscrisă în art.274 din Legea nr.53/2003 — Codul muncii.

Ca atare, fiind în prezența unui litigiu de asigurări sociale, hotărârea judecătorească prin ale cărei dispoziții a fost recunoscut dreptul în legătură cu care reclamantul a înțeles să formuleze prezenta cerere de acordare a pretinselor despăgubiri, a dobândit caracter executoriu la data rămânerii sale definitive, respectiv la data de 30 ianuarie 2023 — data pronunțării deciziei nr. 173/2023 de către Curtea de Apel C., Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale , ci nu la data pronunțării sentinței civile nr.406 din data de 23 iunie 2022, nefiind incidentă norma specială prevăzută de art.274 din Legea 53/2003 — Codul muncii — republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Drept urmare, dat fiind faptul că sentința civilă nr.406 pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, la data de 23 iunie 2022, constituie titlu executoriu de la data de 30 ianuarie 2023, iar obligația de plată stabilită prin dispozițiile acestuia a fost adusă la îndeplinire de subscrisa la data de 8 februarie 2023, nu poate fi reținută existența unui pretins refuz de plată, așa cum în mod neîntemeiat susține reclamantul.

Pârâtul a mai învederat că în mod eronat, susține reclamantul faptul că sumele care i s-ar fi cuvenit lunar pentru perioada cuprinsă între martie 2021 — iunie 2022, în condițiile în care chiar Curtea Constituțională, prin paragraful 79, teza I, al Deciziei nr.261/S.V.2022, a statuat faptul că Legea nr. 7/2021 actul normativ abrogator, de la data de 27.02.2021, a cadrului legal aplicabil dreptului la indemnizația pentru limită de vârstă se bucură pe perioada sa de activitate de prezumția de constituționalitate, dispozițiile art.49 și 50 din Legea nr.96/2006 reintrând în vigoare din punct de vedere normativ de Ia data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, respectiv de la data de 10 iunie 2022.

Analizând cu prioritatea impusă de art. 248 C.p.c. excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului M., instanţa reţine următoarele:

În speţă, reclamantul N.E. a chemat în judecată pârâţii P.R. – C.D. şi S.G.C.D., solicitând obligarea acestora la plata sumei reprezentând dobânda legală aplicată fiecăreia dintre obligațiile pârâtei la plata indemnizației pentru limită de vârstă, din perioada martie 2021- iunie 2022, pentru întârzierea la plată de la data nașterii fiecărei obligații și până la data plății efective din 09.02.2023, potrivit OG 13/2011, la plata sumei necesare pentru actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate de pârâtă cu titlu de indemnizație lunară în perioada martie 2021- iunie 2022, conform datelor oficiale ale BNR, calculată de la data nașterii fiecărei obligații până la data plății efective din 09.02.2023.

Potrivit art. 129 alin.(2) pct. 3 C.proc. civilă, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Excepţia necompetentei teritoriale exclusive este o excepţie de procedură, reprezentând mijlocul juridic prin care se invoca nerespectarea normelor de competenţa în procesul civil, absolută, putând fi invocată de orice persoană în cursul procesului şi este o excepţie dilatorie, având ca efect trimiterea cauzei la instanţa competentă.

În primul rând, instanţa trebuie să stabilească natura juridică a prezentului litigiu, element cu implicaţii asupra competenţei de soluţionare.

În concluziile orale depuse cu privire la competenţa de soluţionare, reclamantul învederează, în esenţă, că în timpul activității, parlamentarii au dreptul la o indemnizație care are regim de drept salarial, ceea ce justifică, în opinia reclamantului, aplicarea Codului muncii.

Instanţa nu poate primi argumentaţia reclamantului cu privire la calificarea litigiului ca fiind litigiu de muncă întrucât natura juridică a indemnizației atrage calificarea corectă juridică a litigiului de faţă.

Astfel, reclamantul face vorbire de disp. art. 42, alin. 1 Legea nr. 96/2006 – „Deputaţii şi senatorii primesc, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, o indemnizaţie lunară, stabilită prin lege.”

Or, indemnizaţia a cărei încetare s-a dispus prin ordinul contestat este reglementată de art. 49 din acelaşi act normativ – „(1) Deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat.”

Dacă în cazul indemnizaţiei reglementată de art. 42 din lege putem spune, în acord cu susţinerile reclamantului, că are regimul juridic prevăzut de lege pentru salariu (aşa cum prevede art. 42, alin. 3 din Legea nr. 96/2006), nu acelaşi lucru se poate afirma despre indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

Distincţia dintre cele două categorii de indemnizaţii rezultă şi din faptul că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă s-a abrogat prin Legea nr. 192/2023 pentru abrogarea capitolului XI din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor (art.I).

De asemenea, tot Legea nr. 192/2023 a reglementat ca indemnizaţia pentru limită de vârstă deja acordată să nu mai fie plătită – „De la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, cu modificările şi completările ulterioare.” – art.

II.

Prin urmare, norma de abrogare vizează doar această categorie de indemnizaţie, pentru limită de vârstă cuprinsă în art. 49 din Legea nr. 96/2006, iar nu şi indemnizaţia lunară de care beneficiază demnitarul pe durata exercitării mandatului de parlamentar.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de art.49 din Legea 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, cuvenită foştilor membri ai P.R., are caracterul unui drept asimilat de legiuitor dreptului la pensie, reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică.

Nu poate fi primit nici argumentul reclamantului conform căruia indemnizația pentru limită de vârstă este echivalentul salariului şi este acordată în virtutea calității de fost parlamentar, pentru perioada când a prestat munca de parlamentar.

Urmând această logică, nici acordarea pensiei pentru limită de vârstă nu ar avea natura juridică a unui litigiu de asigurări sociale întrucât şi aceasta este acordată în virtutea raporturilor de muncă pe care beneficiarul le-a avut în perioada de activitate în câmpul muncii, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat.

Împrejurarea că pensia este acordată în virtutea muncii prestată anterior, nu transformă litigiul privind pensia într-un litigiu de muncă, ci rămâne litigiu de asigurări sociale.

Reclamantul mai invocă împrejurarea că litigiul principal prin care s-a contestat Ordinul anterior privind încetarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă a fost calificat şi judecat ca fiind un litigiu de muncă, ceea ce atrage, în opinia reclamantului, competenţa de soluţionare a prezentei cauze specifică unui litigiu de muncă.

În primul rând, cererea de faţă este o cerere nouă, principală, iar nu o cerere accesorie litigiului anterior, ceea ce generează obligaţia pentru instanţă de a-şi verifica competenţa în raport de legea în vigoare la data introducerii noii cereri, neavând relevanţă în litigiul de faţă normele de competenţă ce au guvernat litigiul anterior.

Chiar aşa fiind, instanţa observă că în litigiul finalizat cu sentinţa nr. 406/23 iunie 2022 competenţa de soluţionare şi natura litigiului au fost stabilite prin regulator de competenţă, respectiv decizia nr. 1480/11 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, redată sumar şi în considerentele (filele 16-18) sentinţei nr. 406/23 iunie 2022.

Prin urmare, natura litigiului a fost stabilită prin decizia dată în regulator de competenţă, aspect care este tranşat definitiv, fără putinţă de se stabili contrariul.

Prin urmare, nu pot fi primite aceste argumente aduse în sprijinul ideii că litigiul de faţă este un litigiu de muncă, opinia instanţei fiind fermă în sensul că litigiul este de asigurări sociale.

Că este aşa rezultă şi din trimiterea pe care art. 49 din lege o face la disp.

Legii nr. 263/2010, aspect de natură să sublinieze caracterul de normă generală în această materie a Legii nr. 263/2010, principiu care determină incidenţa acesteia din urmă ori de câte ori nu există o dispoziţie specială.

În acest context, instanţa observă că prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016, rep., dată în executarea legii (potrivit art. 49, alin. 11 din Legea nr. 96/2006), s-au adoptat Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată

Potrivit art. 14 din Hotărârea nr. 1/2016 – „Drepturile privind indemnizaţia pentru limită de vârstă se supun reglementărilor prevăzute de lege.”

Prin urmare, nici Legea nr. 96/2006, nici Hotărârea nr. 1/2016 nu cuprinde norme de procedură vizând competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect contestarea actelor având ca obiect indemnizaţie pentru limită de vârstă, astfel că incidente în cauză, sub aspectul competenţei, sunt dispoziţiile Legii 263/2010, care reprezintă cadrul general cu privire la sistemul de pensii.

Concluzionând, instanţa apreciază că norma generală, de drept comun, în privinţa jurisdicţiei asigurărilor sociale este Legea nr. 263/2010, iar nu C.muncii, cum opinează reclamantul.

În materia pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale, competenţa teritorială exclusivă este stabilită de art. 154 din Lg. 263/2010: „(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul. (2) Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul.

Întrucât cererea de chemare în judecată nu este îndreptată împotriva CNPP sau a unei case teritoriale de pensii, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 154 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 (competenţa teritorială a instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul), în cauza dedusă judecăţii îşi are aplicabilitate alin. 2 al aceluiaşi articol din Legea nr. 263/2010 (competenţa teritorială a instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul pârâtul).

Sintagma „celelalte cereri” cuprinsă în art. 154, alin. 2 din Legea nr. 263/2010 nu trebuie analizată doar prin prisma litigiilor reglementate limitativ prin art. 153, lit,. a-l din Legea nr. 263/2010 sau doar prin raportare la categoriile de litigii ce decurg din Legea nr. 263/2010, ci ea trebuia privită ca reprezentând reglementarea generală cuprinsă într-o normă de drept comun în materia jurisdicţiei asigurărilor sociale.

Aşadar, ori de câte ori litigiul priveşte jurisdicţia asigurărilor sociale, în absenţa unor dispoziţii exprese, derogatorii de la dreptul comun în materie, se aplică normele de procedură cuprinse în Legea nr. 263/2010, inclusiv cele privitoare la competenţa de soluţionare.

Nu poate fi primit nici argumentul oferit de reclamant cu privire la instanţele care au mai soluţionat litigii personale ale acestuia întrucât, pe de o parte, fiecare instanţă este datoare să-şi verifice propria competenţă în raport de circumstanţele speţei (art. 131 C.proc.civ.), iar pe de altă parte, completul investit cu o nouă cerere nu are căderea să verifice modul de stabilire a competenţei după natura litigiului, de către un alt complet într-un alt litigiu (demers care se poate face prin alte mijloace procedurale - căi atac, regulator de competenţă).

Nu în ultimul rând, instanţa subliniază că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa instanţelor naţionale nu este izvor de drept, astfel că stabilirea competenței într-un alt proces nu leagă în niciun fel instanţa.

Cum sediul pârâtei este în B., în temeiul art. 132 alin. 3 C.p.c., raportat la art. 154 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, instanţa va admite excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalui M. şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului B. – Secţia a VIII – Conflicte de muncă şi asigurări sociale.