Sentință civilă nr. 449 din 03.11.2023

La data de 05.09.2023, contestatoarea U.D.C. a contestat decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr. 46/01.09.2023 emisă de A.N.I.F.-Filiala M. în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii ca fiind nelegală, solicitând anularea deciziei şi obligarea pârâtei la o despăgubire egală cu salariul şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada suspendării activităţii sale din muncă.

În fapt, contestatoarea a precizat că are calitatea de salariat al A.N.I.F., Filiala M., conform contractului individual de muncă nr. 2/28.12.2011, ocupând funcția de consilier, iar prin decizia contestată s-a dispus suspendarea contractului său individual de muncă încheiat între părți până la soluționarea plângerii penale formulate către de A.N.I.F. împotriva sa.

Contestatoarea a arătat că decizia contestată este lipsită de temei legal, măsura suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului fiind întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin 1 lit. b) din Codul Muncii și pe prevederile art. 9 pct. 11 și art. 26 nr. 11 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivelul angajatorului.

Ori, prin Decizia nr. 279/23.04.2015 a Curții Constituționale a României a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s- a constatat că dispozițiile art. 52 alin. 1 lit b) din Codul Muncii sunt neconstituţionale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control constituțional, în cuprinsul pct. 37 din decizia invocată, a apreciat că „în urma efectuării testului de proporționalitate vizând măsura restrângerii exercițiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiția caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale".

Invederează instanţei şi faptul că legiuitorul nu a înţeles ca în termen legal să pună în acord textul supus analizei cu exigențele constituționale, astfel încât acesta și-a încetat efectele juridice, nemaiputând constitui temei al suspendării contractului individual de muncă.

De asemenea, al doilea temei legal invocat, şi anume art. 26 din Anexa nr. 11 - Regulament Intern la CCM 2022-2024, ce prevede că ”în cazul în care ANIF (Unitatea Centrală/filiala/unitatea de administrare, după caz) a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu funcția deținută, acesta va fi suspendat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești" reprezintă o preluarea identică a dispozițiilor art. 52 alin. 1 litera b din Codul Muncii, prevedere legală care și-a încetat efectele juridice prin Decizia CCR nr. 279/2015.

A mai arătat că a fost invocată existența unei plângeri penale formulate împotriva contestatoarei în cuprinsul deciziei de suspendare, fără ca această plângere să fie însă indicată, fără a fi individualizată prin vreun număr de înregistrare, fără a se ști dacă a fost înregistrată la vreun organ judiciar sau a rămas la stadiul de intenție și fără a i se aduce la cunoștință conținutul acesteia.

Ţinând cont de prevederile art. 272 Codul Muncii, potrivit cărora sarcina probei în litigiile de muncă îi revine angajatorului, a solicitat ca instanţa să oblige intimata să depună la dosarul cauzei plângerea penală formulată împotriva contestatoarei, precum și dovada înregistrării acesteia.

A menţionat că dovada existenței unei plângeri penale și a înregistrării acesteia este o condiție obligatorie pentru a se putea dispune măsura suspendării contractului individual de muncă, iar neindicarea acesteia în cuprinsul deciziei de suspendare constituie o nemotivare în fapt a deciziei, aspect ce conduce la nulitatea ei.

Potrivit dispozițiilor legale invocate în cuprinsul deciziei contestate, se poate observa că atât Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, în cuprinsul art, 79 alin 2 cât și art. 301 alin. 1 Cod Penal fac trimitere la răspunderea funcționarului public ori, contestatoarea are calitatea de personal contractual, raporturile juridice dintre părți fiind guvernate de contractul individual de muncă încheiat între părți.

Astfel, atât timp cât în cuprinsul deciziei de suspendare se face vorbire de existenta unui Referat al Unității Centrale a ANIF nr. 18008/31.08.2023, înregistrat la F.T.I.F.

M. a ANIF cu nr. 2963/01.09.2023, întocmit urmare a Notei nr. 73/SICIM/30.08.2023, iar toate acestea nu au fost comunicate contestatoarei, neavând cunoștință de conținutul lor, aceasta consideră că se află în situația în care liberul acces la justiție este încălcat, neputând face niciun fel de apărări cu privire la existenta sau inexistența unor împrejurări ce îi sunt imputate.

Consideră abuzivă măsura suspendării față de cronologia înregistrării acestor referate, note interne, aprobări, toate efectuate în intervalul 30.08.2023-01.09.2023 și data la care a fost emisă decizia nr. 46 de suspendare a contractului individual de muncă, anume data de 01.09.2023, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul deciziei nu este indicat vreun număr de înregistrare sau vreo dovadă a existenței vreunei plângeri penale înregistrate împotriva sa.

Pârâta a formulat şi a depus la data de 20.09.2023 întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

A menţionat că, prin Decizia nr. 279/2015, Curtea Constituţională a retinut că, prin suspendarea CIM în temeiul art. 52 alin. 1 lit b), teza I din Codul Muncii nu se încalcă prezumția de nevinovăție (pct 25), nici dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constitutie pct. (26), care apreciază că sunt lipsite de temei și criteriul referitor la încălcarea prevederilor constituționale privind nivelul de trai, de vreme ce salariatul suspendat nu este împiedicat să muncească pe durata suspendării într-un alt loc de muncă.

Pârâta a precizat că, în perioada în care s- a aflat în conflict vădit de interese, a ocupat funcția de Șef Serviciu la Serviciu Plan, Exploatare, Patrimoniu din cadrul filialei Mehedinți.

Aceasta a cunoscut, dar era și obligată să le aducă la cunoștință conducerii instituției, incompatibilitățile impuse prin CCM la nivel de ANIF prin aderarea la acesta, astfel încât și-a asumat eventualele consecințe ale încălcării acestor dispoziții.

Prin firma A,, înființată pe numele mamei sale, au fost asigurate servicii de verificare a lucrărilor și dirigenție de șantier pentru o organizație a utilizatorilor de apă pentru irigații (OUAI), lucrări derulate pe fonduri europene nerambursabile pe submasura 4.3 din cadrul PNDR 2007/2014, reclamanta participând la recepția la terminarea lucrărilor în calitate de specialist/reprezentant ANIF.

Agenția, în baza Acordului de delegare încheiat cu AFIR nr. 14859/ 19.10.2016 asigură suport tehnic pentru proiectele privind modernizarea infrastructurii de irigații de către Organizațiile Utilizatorilor de Apă pentru Irigații.

Mai mult, contestatoarea nu a solicitat abținerea de la participarea la recepția lucrării.

Prin atitudinea sa, a periclitat exercitarea de către Agenție, prin filiala M. a atribuțiilor delegate de către AFIR cu obiectivitate și imparțialitate, motiv pentru care s-a dispus măsura suspendării reclamantei, măsură pe deplin justificată în situația de față, adecvată și necesară pentru protejarea intereselor angajatorului și înlăturarea consecințelor negative asupra activității instituției.

Învederează instanței şi faptul că, urmare a plângerii formulată de Agenție cu nr. 18057/31.08.2023, depusă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 -Serviciul de investigare a criminalității economice având ca obiect efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 301 Cod penal s-a format dosarul nr. 6649/P/2023.

Prin adresa nr. 18868/11.09.2023, se comunică faptul că plângerea formulată de Agenție în data de 31.08.2023, înregistrată sub nr. 6649/P/2023 a fost înaintată Poliției Sector 4 București Serviciul de investigare a criminalității economice pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute și pedepsite de dispoz. art 301 Cod penal.

Analizând actele şi lucrările cauzei în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa reţine şi constată următoarele:

Prin contestaţa formulată, contestatoarea U.D.C. a solicitat anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă nr. 46/01.09.2023 emisă de A.N.I.F.-Filiala M. în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii, precum şi obligarea intimatei la o despăgubire egală cu salariul şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada suspendării activităţii sale din muncă.

Ca stare de fapt, instanţa reţine că raporturile de muncă ale contestatoarei s-au derulat în baza contractului individual de muncă nr. 2/28 decembrie 2011 – filele 8-11.

Prin decizia nr. 46/1 septembrie 2023 s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă nr. 2/28 decembrie 2011, până la soluţionarea plângerii penale formulată de intimata A.N.I.F. – filele 6-7.

Măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, lăsată de dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 53/2003 la dispoziţia angajatorului.

Instanţa observă că decizia contestată este fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 52 alin. 1, lit. b, teza I din C.muncii, potrivit cărora – „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: (...) b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; (...)”.

Instanţa subliniază că art. 52 alin. 1, lit. b, teza I din C.muncii a fost supus controlului de neconstituţionalitate, sens în care s-a pronunţat Decizia CCR nr. 279/2015 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.

În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a făcut testul proporţionalităţii – „orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit”, sens în care s-a arătat:

„ 33 ...

Astfel, raportându-se la cele reţinute prin Decizia nr. 354 din 19 decembrie 2001, Curtea reţine că suspendarea din funcţie a salariaţilor este o măsură legală care tinde să protejeze interesele angajatorului faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale.

Prin urmare, restrângerea exerciţiului dreptului la muncă este justificată, în această situaţie, de apărarea drepturilor şi intereselor angajatorului, care pot îmbrăca atât o formă patrimonială, cât şi una nepatrimonială şi pot avea natura unor drepturi fundamentale, aşa cum este dreptul de proprietate, dar şi de necesitatea protejării libertăţii economice, consacrate de art. 45 din Constituţie, care presupune, între altele, şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice.

Astfel, măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată se circumscrie condiţiilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora "exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea [...] drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor [...]."

34.

Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă în raport cu scopul urmărit, Curtea apreciază că suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia.

Deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus.

Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică, aşa cum de altfel a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 1.459 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, iar suspendarea contractului individual de muncă apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând drepturile şi interesele angajatorului.

Curtea apreciază, deopotrivă, că reglementarea posibilităţii angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă în situaţia în care consideră că interesele sale ar fi afectate prin menţinerea în activitate a salariatului, ca urmare a activităţii prezumat ilicite a acestuia, este un instrument necesar pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor sale.

35.

Cât priveşte caracterul proporţional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, respectiv al realizării unui echilibru just între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că activitatea ilicită a salariatului ar periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar.

Altfel spus, Curtea consideră că, în măsura în care legea asigură angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă în vederea protejării intereselor sale economice, ca o expresie a art. 45 din Constituţie, o astfel de măsură, cu consecinţe ample asupra drepturilor salariatului, trebuie însoţită de garanţia unei decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea angajatorului.

În acest sens, Curtea reţine că măsura suspendării determină încetarea temporară a obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din contractul individual de muncă, iar, în ipoteza textului de lege analizat, cauza suspendării nu operează de drept şi nici nu este o exprimare a voinţei salariatului, ci a angajatorului.

Mai mult, Curtea reţine că, spre deosebire de situaţia altor categorii socio-profesionale, când suspendarea operează ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi/sau a trimiterii în judecată, acte dispuse de magistraţi, având un caracter obiectiv, extrinsec raporturilor dintre cel care desfăşoară activitatea profesională şi instituţia, autoritatea ori corpul profesional din care face parte, suspendarea contractului de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 se poate dispune de către angajator ca urmare a plângerii penale pe care tot el o formulează împotriva salariatului, de voinţa acestuia depinzând, deopotrivă, cauza suspendării contractului de muncă şi instituirea acestei măsuri.

În aceste condiţii, Curtea consideră că respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de vreme ce art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziţia angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană.

Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat.

37.

Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale.”

În ceea ce priveşte efectele unei decizii de neconstituționalitate, instanţa observă că decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului posterior, admite o excepţie de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, iar nu doar între părţile litigante, deşi este pronunţată în cadrul unui litigiu între anumite părţi determinate.

Urmare a deciziei CCR, prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care s-a pronunţat decizia.

De altfel, efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt reglementate constituţional prin art. 147 Constituţie, relevant în speţă fiind alin. 1 – „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Prin urmare, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept public sau privat, încetându-şi de drept efectele, pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României – art. 147, alin. 4 Constituţie.

Faţă de împrejurarea că art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din C.muncii este declarat neconstituţional, acest viciu afectează şi decizia de suspendare contestată, întemeiată pe o dispoziţie declarată neconstituţională, astfel că se impune anularea deciziei nr. 46/2023.

Faţă de acest viciu care nu poate fi îndepărtat decât prin anularea deciziei de suspendare a contractului de muncă, nu mai prezintă relevanță celelalte temeiuri de drept invocate în fundamentarea deciziei nr. 46/2023 (prevederi din contractul colectiv de muncă şi din Regulamentul intern), temeiuri de drept inserate în acte (bilaterale - CCM, respectiv interne - RI) inferioare ca putere între părţi, astfel că acestea nu vor mai fi analizate.

De asemenea, faţă de nelegalitatea deciziei nr. 46/2023 care impune anularea acesteia, instanţa nu va mai analiza criticile de netemeinicie formulate de contestator.

Pentru aceste motive, instanţa va admite contestaţia formulată de contestatorul U.D. în contradictoriu cu intimata A.N.I.F. – Filiala M. şi, în consecinţă, va anula decizia nr.46/1 septembrie 2023, emisă de intimata A.N.I.F. – Filiala M..

Constatând că se află în culpă procesuală, în baza art. 453 C.proc.civ., instanţa va admite cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată şi va obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, constând în onorariu avocat.