Sentință civilă nr. 422 din 07.11.2025

În absenţa unei demonstraţii riguroase privind existenţa unei fapte ilicite determinante, imputabile în mod personal şi efectiv administratorilor, precum şi a unei legături de cauzalitate reale între această faptă şi pasivul societăţii, angajarea răspunderii în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, ar depăşi limitele unei intervenţii rezonabile, transformând eşecul economic al unei întreprinderi într-o formă de „garantare” nelimitată a datoriilor faţă de stat de către persoanele fizice care au exercitat funcţii de conducere.

TRIBUNALUL TELEORMNA - SECŢIA CIVILĂ – SENTINŢA CIVILĂ NR. 422 din 07 noiembrie 2025 – FOND

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 14.01.2025, reclamanta X a formulat cerere de angajare a răspunderii patrimoniale prin care solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 169 lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, pronunţarea unei hotărâri prin care X şi X, în calitate de foşti administratori statutari ai X, să fie obligaţi la suportarea pasivului debitoarei în suma de 2.331.773 lei.

În fapt, prin încheierea de şedinţă din 23.10.2023, pronunţată de Tribunalul X în dosarul nr.

X, în temeiul art. 145 alin.(1) raportat la art. 71 alin.(1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a fost dispusă intrarea în procedura simplificată de faliment a debitoarei, fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu X

X a solicitat înscrierea şi a fost admisă la masa credală a debitoarei cu suma de 2.302.014 lei, reprezentând obligaţii de plată la bugetul general consolidat al statului, fiind creditor majoritar cu peste 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Având în vedere că lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitoarei, X va formula, prin prezenta, o astfel de acţiune.

În baza art.169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: [...] c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă.

Prezumţia este relativă;

Potrivit prevederilor art. 169 alin. (2)" Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar ori de cate ori identifica persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului va promova acţiunea in antrenarea răspunderii patrimoniale.

Daca administratorul judiciar ori, dupa caz, lichidatorul judiciar nu a identificat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor.

De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală."

Potrivit prevederilor Legii Nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, „insolvenţă este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţă debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţă este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;"

Conform art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei."

La data de 09.10.2023, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului X dosarul nr. X, având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de către debitoare.

Potrivit prevederilor Legii Nr. 85/2014, obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitoarei, prin administratorul statutar, aşa ca acesta avea obligaţia de a constata aceasta stare şi de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

În conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea Nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reprezentantul legal, deşi avea cunoştinţă ca societatea se afla în stare de insolvenţă, nu a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, în termenul conferit de lege.

Reaua-credinţă rezultă din dispoziţiile imperative ale art. 66 alin. (1) din Legea Nr. 8512014, care impun o obligaţie în sarcina debitoarei de a se adresa tribunalului cu o cerere, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Or, starea de insolvenţă a societăţii era instalată cu mult timp în urmă, din analiza ultimelor situaţii financiare anuale depuse rezultând, fără echivoc, că debitoarea nu-şi putea îndeplini obligaţiile de plată faţă de creditori încă din anul 2021.

Astfel, la 31.12.2021, debitoarea înregistra datorii în cuantum de 697.344 lei, iar disponibil în casă şi conturi la bănci numai 32.605 lei; la 31.12.2022, înregistrează datorii în cuantum de 2.129.842 lei, iar disponibil în casă şi conturi la bănci numai 42.744 lei.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea Nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, administratorii statutari ai debitoarei sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce le revin conform legislaţiei fiscale: " Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate.

Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează".

Un debitor se află în stare de insolvenţă dacă nu dispune de sume de bani cu care să-şi plătească datoriile înregistrate, care pot fi de natură comercială, civilă, fiscală, salarială etc. şi se află în incapacitate de plată, fiind importantă neplata datoriilor constând în sume de bani şi nu natura juridică a acestora.

Aşadar, reprezentantul legal al societăţii a perpetuat o stare de incertitudine privind situaţia debitoarei, a omis starea de insolvenţă, nu a înţeles să recunoască aceasta stare şi să formuleze o cerere introductivă de deschidere a procedurii.

Conform art. 66 alin.(1) din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Mai mult, organele de inspecţie fiscală din cadrul X nu au putut lua legătura cu administratorul statutar, X, deşi s-au deplasat la sediul social al debitoarei, au întocmit succesiv invitaţie şi somaţie prin care administratorul societăţii era invitat/somat să se prezinte la sediul X şi să pună la dispoziţie documentele financiar-contabile ale societăţii, în vederea efectuării unui control inopinat.

Prin acumularea şi sustragerea, cu rea-credinţă, de la plata obligaţiilor fiscale declarate, precum şi de la efectuarea inspecţiei fiscale se induce ideea de ascundere a stării patrimoniale faţă de creditori, administratorii statutari creând un prejudiciu direct în patrimoniul societăţii şi, indirect, creditorului bugetar, care nu-şi mai poate recupera creanţa înscrisă în tabelul definitiv, astfel că, prin săvârşirea cu intenţie a acestei fapte, considerăm că se încadrează în prevederile art. 169 alin.(1) lit. c) si d).

Instituţia răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere este definită şi analizată, atât în practica cât şi în mare parte a doctrinei, ca o răspundere specială care prezintă caracteristicile principale ale răspunderii delictuale, ca o răspundere personală care intervine numai atunci când, prin săvârşirea faptelor enumerate de lege, s-a ajuns la starea de insolvenţă.

Este deopotrivă faptă ilicită nu numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

Fiind vorba de o inacţiune, vinovăţia autorului delictului poate îmbraca nu numai forma intenţiei, ci şi a culpei, constând în exercitarea neglijentă a îndatoririlor legale (art. 1540 Cod Civil ) nu este necesar pentru angajarea răspunderii ca pârâţii administratori să fi acţionat cu intenţie directă sau indirectă pentru aducerea societăţii în stare de insolvenţă, ci este suficientă omisiunea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina sa.

Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atât timp cât există încetarea de plăţi şi una dintre faptele enumerate de art. 169 din Legea Nr. 85/2014.

Aşa fiind, consideră că în sarcina administratorilor statutari pot fi reţinute săvârşirea faptelor reglementate de art. 169 lit. c) si d) din Legea Nr. 85/2014.

Prevederile legale instituie în sarcina administratorului social obligaţii de rezultat, clar determinate şi uşor de verificat, exercitate în cadrul unui mandat legal, motiv pentru care considerăm că pârâtul nu a făcut dovada că a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Cum X a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă a fost stabilită de judecătorul sindic, iar obligaţiile debitoarei nu pot fi plătite din averea acesteia, consideră că administratorii trebuie să răspundă pentru aceasta.

Prejudiciul este cert, lichid şi exigibil şi este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvenţă, se află în imposibilitatea de a-şi acoperi datoriile.

În consecinţă, pentru cele expuse, solicită admiterea cererii formulate şi obligarea foştilor administratori X şi X la suportarea pasivului X, în cuantum de 2.331.773 lei.

În drept, îşi întemeiază cererea pe prevederile art. 169 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare.

Solicită judecarea şi în condiţiile prevăzute de art. 411 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În probaţiune, înscrisuri.

La data de 20.02.2025 pârâţii X şi X, au depus întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, ca neîntemeiată.

Arată că au fost administratori la X X între 20.12.2021 -4.8.2023 şi X între 4.8.2023 - 23.10.2023 (nu până la 11.12.2023 cum menţionează reclamantul), până la deschiderea procedurii simplificate din dosarul nr. X.

Anterior acestor perioade au mai fost şi alţi administratori X şi X.

Prin decizia nr. 4156.5/10.3.2023 emisă în dosarul nr.

X (ref.

Xdin 10.3.2023) i-a fost atrasă răspunderea pârâtului X pentru suma de 1.528.548 lei în solidar cu societatea debitoare administrată, pentru situaţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală.

Acesta a contestat respectiva decizie, iar X i-a respins contestaţia prin decizia nr.

X/ 24.7.2023.

Contestatorul a atacat deciziile la X, care a admis plângerea şi le-a anulat pronunţând decizia nr.

X/24.10.2024 (încă neredactată) în dosarul nr.

X.

În prezenta acţiune organul fiscal încearcă atragerea răspunderii ambilor administratori.

Având în vedere că mandatul pârâtei X a durat doar două luni din semestrul 2 al anului 2023, se poate prezuma că în acest mandat nu s-au adunat debite fiscale noi, ci doar accesorii ale celor vechi, deci creanţele principale pentru care se încearcă acum atragerea răspunderii în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 sunt aceleaşi pentru care s-a încercat atragerea răspunderii în temeiul art. 25 C. pr. fiscală.

Mutatis mutandis, motivele acţiunii sunt similare, deci şi soluţia instanţei poate fi similară.

Acţiunea este nefondată pentru următoarele motive:

1. Privitor la motivul continuării activităţii, prevăzut de ar. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014, nu este întemeiat.

Acest motiv este similar motivului de atragere a răspunderii patrimoniale prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. c) C. pr. fiscală - necesitatea deschiderii procedurii insolvenţei - analizat deja în cadrul dosarului nr. 180/87/2024.

Suplimentar situaţiei din C. pr. fiscală, în Legea nr. 85/2014 se prevede ca o condiţie de atragere a răspunderii să fie continuare activităţii în interes personal.

O atare probă trebuie să fie făcută de reclamant, ea nereieşind nici din înscrisurile depuse la dosar şi nici raportul privind analiza cauzelor care au dus la apariţia insolvenţei întocmit de către lichidatorul judiciar.

Exista o speranţă legitimă de redresare a societăţii căci recuperarea creanţelor de la terţi era iminentă şi ar fi permis reluarea activităţii şi a plăţilor restante către bugetul de stat.

Societatea a avut mai mulţi ucenici încadraţi în muncă în domeniul industriei textile, ale căror contracte expirau în partea a doua a anului 2023.

Din tabelele anexate privind situaţia contractelor de ucenicie ale salariaţilor, se observă că ultimele contracte fuseseră încheiate în cursul lunilor septembrie-octombrie 2022 pentru un an, deci expirau în lunile corespunzătoare din 2023.

Pentru aceşti salariaţi, societatea încasa o indemnizaţie de susţinere din partea statului pe care le-o plătea angajaţilor, deci nu se putea intra mai devreme în insolvenţă, anterior expirării respectivelor contracte.

După expirarea ultimelor contracte la 1.10.2023, administratorul X a înregistrat la 9.10.2023 pe rolul X cererea de intrare în insolvenţă în formă simplificată, rezultând că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 66 din Legea nr. 85/2014 în termenul de 30 de zile.

Instanţa de contencios a reţinut în dosarul nr.

X că nu a existat reaua-credinţă a fostului administrator X care să fi justificat măsura atragerii răspunderii patrimoniale solidare.

Organul fiscal nu a dovedit modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii (ex. spolierea patrimoniului prin înstrăinarea sau ascunderea de bunuri mobile, înstrăinare frauduloasă a bunurilor imobile, deturnarea fondurilor societăţii în interes personal etc).

Similar şi în prezentul dosar, simpla indicare a stării de insolvabilitate nu constituie o probă eo ipso a relei-credinţe a administratorilor şi nu atrage automat vinovăţia acestora.

Privitor la motivul 2, al neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, prevăzut de ar. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, nu este întemeiat.

Nu orice nereguli de evidenţă contabilă pot duce la atragerea răspunderii solidare a administratorilor cu societatea debitoare, ci acele nereguli care-i sunt în mod direct imputabile şi care sunt de o gravitate suficient de mare încât să determine intrarea în insolvenţă.

Din motivarea acţiunii reiese că neregulile invocate de către reclamant sunt formulate într-o manieră generală şi nu au drept consecinţă intrarea în insolvenţă, ca să se fi justificat atragerea răspunderii.

Prin probatoriul administrat, reclamantul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor.

Pârâţii sunt prezumaţi de bună credinţă, căci buna credinţă se prezumă conf. art. 14 alin. (2) Cod civil.

Trebuie reţinută şi împrejurarea că lichidatorul judiciar nu a găsit întemeiat să ceară atragerea răspunderii foştilor administratori.

Se observă că în dosarul de insolvenţă nr.

X deja lichidatorul judiciar a propus închiderea procedurii motivată de lipsa bunurilor şi de refuzul creditorului majoritar (X) să avanseze cheltuielile de continuare a procedurii, conf.

BPI nr.

X/13.1.2025 anexat, cererea urmând să aibă termen de dezbatere 11.4.2025.

Având în vedere că procedura de insolvenţă este într-o iminentă fază de închidere tocmai datorită conduitei reclamantului din prezenta cauză, apreciem că însuşi creditorul nu este convins de temeinicia susţinerilor sale.

De altfel, dacă exista o motivaţie reală pentru introducerea acţiunii, creditorul ar fi putut să facă acest lucru mult mai devreme, cu peste un an în urmă, procedura insolvenţei fiind deschisă la 23.10.2023.

Neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale s-a datorat unui blocaj temporar cauzat de către debitorii societăţii X. şi situaţiei economice dificile create de blocajul financiar existent în economia românească datorită lipsei de susţinere a statului în contextul pandemiei şi apoi al războiului din Ucraina, ceea ce a creat o adevărată recesiune pe piaţa forţei de muncă în domeniul textil.

Multe societăţi de profil s-au închis, nemaifiind o piaţă de desfacere a produselor şi nici de lucru în zona judeţului X.

Deci nu poate fi reţinută o intenţie a administratorilor de a determina neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Pretinsa stare de insolvabilitate invocată de către organul fiscal nu este întemeiată.

Pe de asupra nu există reaua-credinţă a administratorilor ca o componentă a răspunderii civile delictuale, care să fi justificat măsura atragerii răspunderii patrimoniale solidare.

De aceea, executarea obligaţiilor şi diligentele depuse pentru salvarea situaţiei patrimoniale a societăţii vor fi comparate cu cele ale unui bun proprietar, reieşind din argumentaţia de până acum că administratorii şi-au îndeplinit cu bună credinţă îndatoririle.

Pentru aceste considerente, se impune respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, art. 14 alin. (2) din Codul civil (buna credinţă), art. 249 C. pr. civilă (sarcina probei).

În probaţiune, înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta X, în calitate de creditor majoritar al debitoarei X, solicită, în temeiul art. 169 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014, antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor X şi X, în calitate de foşti administratori statutari, pentru suma de 2.331.773 lei, reprezentând pasivul neacoperit al debitoarei.

Instanţa reţine, mai întâi, că titularul cererii – X – are, potrivit art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, legitimare procesuală activă, întrucât deţine, conform tabelului creanţelor, peste 30% din valoarea totală a creanţelor înscrise la masa credală.

Cererea este introdusă ulterior deschiderii procedurii falimentului debitoarei şi anterior închiderii acesteia, astfel încât se circumscrie cadrului legal temporal al acţiunii în antrenarea răspunderii.

Pe fond, instanţa observă că art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie o formă specială de răspundere civilă delictuală a membrilor organelor de conducere sau de supraveghere, precum şi a altor persoane care au contribuit la starea de insolvenţă, această răspundere având caracter excepţional şi personal.

Pentru angajarea ei, este necesară dovedirea cumulativă a următoarelor elemente: existenţa unei fapte dintre cele enumerate limitativ de lege, existenţa unui prejudiciu constând în pasivul neacoperit al debitorului, existenţa vinovăţiei persoanei chemate în judecată şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În raport de art. 169 alin. (1) lit. c), instanţa reţine că legiuitorul sancţionează situaţia în care persoanele vizate „au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi”.

Prin urmare, nu este suficientă simpla continuare a activităţii unei societăţi aflate în dificultate, ci trebuie dovedit că această continuare era, în mod obiectiv, de natură să conducă, fără echivoc, la încetarea de plăţi şi că decizia de continuare a fost luată în interes personal, contrar interesului legitim al societăţii şi al creditorilor.

Or, din ansamblul înscrisurilor depuse la dosar nu rezultă probată existenţa unui interes personal al pârâţilor în menţinerea activităţii debitoarei peste un prag rezonabil de risc comercial, şi nici caracterul „în mod vădit” inevitabil al ajungerii la încetarea de plăţi.

Situaţiile financiare ale debitoarei pentru anii 2021 şi 2022 evidenţiază, într-adevăr, un dezechilibru între cuantumul datoriilor şi disponibilităţile băneşti, însă acestea nu oferă, în sine, o imagine completă asupra fluxurilor de numerar, a structurii creanţelor, a activelor şi a perspectivelor de recuperare a acestora din urmă.

În mod firesc, multe întreprinderi, mai ales din sectoare cu marje reduse şi volatilitate ridicată, prezintă la final de exerciţiu un raport între datorii şi lichidităţi nefavorabil, fără ca aceasta să echivaleze, automat, cu o stare de insolvenţă în sensul legii.

Instanţa reţine că activitatea debitoarei era strâns legată de derularea unor contracte de ucenicie în domeniul industriei textile, pentru care societatea încasa indemnizaţii de susţinere şi plătea salarii ucenicilor.

Din înscrisurile depuse rezultă că o serie de astfel de contracte au fost încheiate în lunile septembrie-octombrie 2022, pe durate de un an, expirând în lunile corespunzătoare din 2023.

În acest context, administratorii aveau legitima speranţă că, prin continuarea activităţii până la expirarea contractelor şi prin încasarea creanţelor de la propriii debitori, societatea ar putea depăşi dificultăţile temporare de lichiditate.

În ceea ce o priveşte pe pârâta X, instanţa observă că aceasta a preluat administraţia societăţii la 04.08.2023 şi a introdus cererea de deschidere a procedurii simplificate la 09.10.2023.

Raportat la data expirării contractelor de ucenicie şi la timpul rezonabil necesar evaluării situaţiei patrimoniale, intervalul scurs până la promovarea cererii de insolvenţă se situează în limitele termenului de 30 de zile prevăzut de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel încât nu poate fi reţinută, în sarcina sa, o omisiune culpabilă de a solicita în mod prompt deschiderea procedurii.

Dimpotrivă, conduita sa apare ca una diligentă, orientată spre respectarea obligaţiilor legale.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul X instanţa ţine seama de faptul că, pentru o parte a aceleiaşi perioade, organul fiscal a emis decizia de atragere a răspunderii în temeiul art. 25 din Codul de procedură fiscală, decizie ce a fost anulată de instanţa de contencios fiscal prin hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr.

X.

Deşi această hotărâre nu instituie autoritate de lucru judecat asupra prezentei cauze, întrucât temeiul juridic este diferit, ea oferă, totuşi, o apreciere judiciară anterioară asupra conduitei administratorului şi asupra inexistenţei unei rele-credinţe probate în raporturile cu organul fiscal.

În lipsa unor elemente noi, concrete, care să răstoarne această apreciere, simpla reluare, sub o altă etichetă juridică, a aceloraşi susţineri nu poate fundamenta concluzia că administratorul ar fi dispus continuarea activităţii în interes personal, în condiţiile în care reclamanta nu a indicat niciun beneficiu patrimonial concret, nicio deturnare de fonduri, nicio operaţiune de spoliere a patrimoniului societăţii, niciun transfer suspect către persoane afiliate.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ingerinţele statului în dreptul la respectarea bunurilor (inclusiv prin instituirea unei răspunderi patrimoniale personale a administratorilor pentru datoriile fiscale ale unei societăţi) trebuie să fie nu doar prevăzute de lege, ci şi proporţionale şi previzibile, iar aplicarea lor nu poate transforma riscul normal al activităţii comerciale într-o formă de răspundere aproape obiectivă a persoanelor fizice pentru eşecul economic al unei întreprinderi.

În lipsa unor indicii serioase de abuz, fraudă ori deturnare de funcţie, simplul fapt că o societate a ajuns în insolvenţă nu este suficient pentru a angaja, în mod automat, răspunderea patrimoniului administratorilor săi.

Prin urmare, sub aspectul art. 169 alin. (1) lit. c), instanţa constată că nu a fost dovedită nici existenţa unei decizii de continuare a activităţii „în interes personal”, nici caracterul „în mod vădit” inevitabil al încetării de plăţi la momentul la care pârâţii au menţinut activitatea societăţii.

În lipsa probei asupra acestor elemente esenţiale, condiţiile de incidenţă ale textului legal nu sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, instanţa reţine că răspunderea poate fi atrasă în situaţia în care persoanele vizate „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”, textul instituind, totodată, o prezumţie relativă de vinovăţie şi de legătură de cauzalitate în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul sau lichidatorul judiciar.

Aplicarea unei asemenea prezumţii, care are vocaţia de a răsturna în mod considerabil balanţa procesuală în defavoarea persoanei chemate în judecată, trebuie făcută cu respectarea exigenţelor de proporţionalitate şi a dreptului la un proces echitabil, aşa cum sunt consacrate de art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de la Strasbourg a statuat constant că prezumţiile legale nu sunt, în sine, incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie sau cu dreptul la un proces echitabil, cu condiţia ca acestea să fie rezonabile, să fie limitate şi să lase persoanei interesate posibilitatea efectivă de a le combate.

Or, în cauză, pentru a opera prezumţia instituită de art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală, ar fi fost necesar ca reclamanta să dovedească cel puţin împrejurarea nepredării documentelor contabile către lichidatorul judiciar.

Reclamanta a arătat că organele de inspecţie fiscală nu au reuşit să contacteze administratorul statutar anterior deschiderii procedurii, fiind întocmite invitaţii şi somaţii în vederea prezentării la sediul X şi a punerii la dispoziţie a documentelor.

Totuşi, aceste demersuri privesc faza anterioară deschiderii procedurii insolvenţei şi nu se confundă cu obligaţia distinctă de predare a documentelor către lichidator, după deschiderea procedurii.

Din înscrisurile existente la dosarul de insolvenţă, depuse şi în copia de faţă, nu rezultă că lichidatorul ar fi sesizat judecătorul-sindic cu privire la imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile pentru că documentele contabile nu i-ar fi fost predate şi nici că ar fi propus atragerea răspunderii administratorilor în considerarea unor astfel de nereguli.

Dimpotrivă, în buletinul procedurilor de insolvenţă se consemnează că lichidatorul a propus închiderea procedurii pentru lipsă de active şi pentru refuzul creditorului majoritar de a avansa cheltuielile de continuare, ceea ce indică faptul că, în viziunea profesionistului însărcinat cu administrarea procedurii, nu se impunea promovarea unei acţiuni de atragere a răspunderii în temeiul art. 169.

Mai mult, reclamanta nu a individualizat vreo faptă concretă de „contabilitate fictivă” sau de dispariţie a documentelor contabile.

Simplul fapt că, într-o anumită etapă, administraţia fiscală a întâmpinat dificultăţi în a lua legătura cu administratorul nu echivalează cu neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi nici cu o conduită frauduloasă aptă să genereze insolvenţa.

Nereguli sau întârzieri în colaborarea cu organul fiscal pot atrage sancţiuni specifice dreptului fiscal, dar pentru angajarea răspunderii speciale prevăzute de art. 169 este necesar un grad suplimentar de gravitate şi o legătură de cauzalitate directă cu starea de insolvenţă.

Instanţa reţine, de asemenea, că reclamanta nu a făcut dovada, nici măcar la nivelul unui început serios de probă, că pasivul neacoperit al debitoarei ar fi rezultatul direct al unei contabilităţi fictive sau al dispariţiei documentelor contabile.

Datoriile societăţii s-au acumulat în timp, pe fondul unui context economic dificil, al dependenţei de un număr limitat de contracte şi clienţi şi al neîncasării unor creanţe.

Faptul că bilanţurile indică o creştere a datoriilor nu este, prin sine, expresia unei evidenţe contabile neconforme, ci poate fi, aşa cum se întâmplă frecvent în practică, consecinţa unui model de afaceri care nu a mai fost sustenabil în condiţiile pieţei.

Raportând la standardul probator aplicabil, instanţa reţine că, potrivit art. 249 Cod procedură civilă, sarcina probei revine reclamantei, iar în materie de răspundere civilă delictuală – inclusiv în forma sa specială prevăzută de dreptul insolvenţei – nu poate fi răsturnată prin simple afirmaţii sau supoziţii.

Buna-credinţă a persoanei fizice se prezumă, conform art. 14 alin. (2) Cod civil, iar această prezumţie nu a fost răsturnată.

Dimpotrivă, demersul pârâtei X de a solicita, într-un termen rezonabil, deschiderea procedurii simplificate de faliment, precum şi faptul că, în litigiul fiscal anterior, instanţa a anulat decizia de atragere a răspunderii pârâtului X, conturează o imagine de ansamblu în care nu se regăsesc elemente clare de abuz sau fraudă.

Nu în ultimul rând, instanţa are în vedere rolul pe care dreptul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului îl conferă principiului securităţii raporturilor juridice şi protecţiei încrederii legitime.

Răspunderea personală a administratorilor pentru pasivul societăţii, în cuantumul semnificativ solicitat de reclamantă, constituie o ingerinţă gravă în dreptul acestora la respectarea bunurilor.

O asemenea ingerinţă este compatibilă cu exigenţele Convenţiei doar dacă se sprijină pe un temei legal clar, este justificată de un scop legitim şi este proporţională cu scopul urmărit.

În absenţa unei demonstraţii riguroase privind existenţa unei fapte ilicite determinante, imputabile în mod personal şi efectiv administratorilor, precum şi a unei legături de cauzalitate reale între această faptă şi pasivul societăţii, angajarea răspunderii în temeiul art. 169 ar depăşi limitele unei intervenţii rezonabile, transformând eşecul economic al unei întreprinderi într-o formă de „garantare” nelimitată a datoriilor faţă de stat de către persoanele fizice care au exercitat funcţii de conducere.

Dreptul insolvenţei este chemat să realizeze un echilibru delicat între protecţia creditorilor şi şansa de redresare sau, după caz, de lichidare ordonată a debitorului, fără a penaliza, în mod excesiv, asumarea legitimă a riscului de afaceri.

În această logică, antrenarea răspunderii personale a administratorilor reprezintă o măsură de ultim resort, rezervată situaţiilor în care s-a dovedit, cu un grad suficient de certitudine, că aceştia au abuzat de funcţia lor, au deturnat scopul societăţii ori au contribuit activ, prin fapte grave, la agravarea insolvenţei.

Or, în cauză, instanţa constată că reclamanta nu a probat existenţa unor astfel de fapte în sarcina pârâţilor.

Nu s-a demonstrat că aceştia ar fi retras sau ascuns active ale societăţii, că ar fi încheiat acte în frauda creditorilor, că ar fi ţinut o contabilitate fictivă sau că ar fi împiedicat, în mod sistematic, derularea procedurii de insolvenţă.

Dimpotrivă, din înscrisuri rezultă că procedura se află în faza de închidere ca urmare a lipsei de bunuri şi a refuzului creditorului majoritar de a avansa cheltuieli, nu din cauza unei necooperări persistente a administratorilor.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că ar fi contrar spiritului legii şi exigenţelor unui proces echitabil să transforme, în lipsa probelor, dificultăţile obiective ale unei societăţi comerciale şi un context economic nefavorabil într-o culpă personală a administratorilor, atrăgând asupra lor sarcina integrală a pasivului.

A sancţiona, prin intermediul art. 169, simpla neputinţă de a salva o întreprindere de la insolvenţă ar echivala cu a descuraja iniţiativa antreprenorială şi cu a pune pe umerii indivizilor un risc pe care însăşi legea insolvenţei îl distribuie, în mod normal, pe ansamblul participanţilor la circuitul civil.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa reţine că, acţiunea reclamantei este nefondată, nefiind întrunite condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor în temeiul art. 169 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014.

În consecinţă, acţiunea va fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa reţine declaraţia pârâţilor în sensul că vor solicita eventualele cheltuieli pe cale separată, astfel încât, în prezenta cauză, nu se pune în discuţie acordarea lor.