Sentință civilă nr. 279 din 02.09.2024

Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite şi că nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementată de art.169 alin. 1 lit. h din lege şi nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ai societăţii în cauză.

Deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.169 din Legea nr.85/2014.

TRIBUNALUL TELEORMAN - SECŢIA CIVILĂ- SENTINŢA CIVILĂ NR. 276 din 02 septembrie 2024 – FOND

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1150/87/2024, la data de 04.06.2024, reclamanta A.

J.

F.

P.

T. a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, pronunţarea unei hotărâri prin care L.

I.

M., cu domiciliul în Sat Păuleasca, Comuna Frumoasa, Judeţ Teleorman, identificat cu carte de identitate, seria TR nr. 207017, CNP 1721211345386, în calitate de asociat unic al debitoarei M.

I.

SRL, CUI 7889483, J34/460/1995, cu sediul social in Sat Păuleasca, Comuna Frumoasa, Judeţ Teleorman, să fie obligat la suportarea pasivului debitoarei in sumă de 121.833 lei, creanţă înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor, publicat in Buletinul procedurilor de insolvenţă nr.

X/11.04.2024.

În motivare, a arătat faptul că, prin încheierea civilă din data de 22.01.2024, pronunţată de T.

T. in dosarul nr. 1333/87/2023, în temeiul art. 71 din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, a fost dispusă intrarea în procedura simplificată de faliment a debitoarei M.

I.

SRL, CUI 7889483, fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu T. şi A.

SPRL, cu sediul în Turnu Măgurele, str.

Vlad Ţepeş, bl.

M1, sc.

A-B, et. parter, Judeţul Teleorman.

În baza art. 169 alin. (1) din Legea 85/2014, „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu."

A precizat că, potrivit prevederilor art. 169 alin. (2) "Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor.

De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală."

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă „insolvenţă este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a)insolvenţă debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţă este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;"

Conform art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei."

A menționat că, la data de 11.09.2023 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman dosarul nr. 1333/87/2023 având ca obiect cererea de deschidere a procedurii simplificate de faliment formulată de către debitoarea M.

I.

SRL, însă a solicitat să se observe faptul că aceasta avea obligaţia de a solicita tribunalului în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă o cerere pentru a fi supusă dispoziţiilor Legii nr.85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolvenţă şi de insolvenţă.

Potrivit prevederilor Legii nr.85/2014, obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului prin reprezentantul legal, astfel încât acesta avea obligaţia de a constata aceasta stare şi de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Astfel, in conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reprezentantul legal, deşi cunoştea că societatea se află în insolvenţă, nu a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.

Or, reaua-credinţă rezultă din dispoziţiile imperative ale art. 66, alin. (1) din Legea 85/2014, care impun o obligaţie în sarcina debitorului de a se adresa tribunalului cu o cerere în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Mai mult, conform situaţiei financiare anuale starea de insolvenţă a societăţii rezultă încă din anul 2021, fără ca debitoarea să solicite deschiderea procedurii de insolvenţă.

A învederat faptul că, L.

I.

M., în calitate de asociat unic, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, trebuia să îndeplinească următoarele obligaţii: "(...) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate.

Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează."

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolvenţă şi de insolvenţă un debitor se află în stare de insolvenţă dacă nu dispune de sume de bani cu care să-şi plătească datoriile, care pot fi de natură comercială, civilă, fiscală, salarială etc. şi se află în incapacitate de plată, fiind importantă neplata datoriilor constând în sume de bani şi nu natură juridică a acestora.

Conform art. 5 pct. 29 al Legii nr. 85/2014 insolvenţă este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, fiind o situaţie a trezoreriei debitorului si nu a patrimoniului său.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Legii nr.85/2014, debitoarea avea obligaţia să ceară instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei de la data la care s-a creat prezumţia stării de insolvenţă vădită.

Reaua - credinţă reiese şi din faptul că reprezentantul debitoarei, constatând că societatea a intrat în incapacitate de plată, avea posibilitatea solicitării deschiderii procedurii insolvenţei instanţei competente, potrivit legii, pentru redresarea sau lichidarea societăţii.

A mai arătat că, L.

I.

M., în calitate de asociat unic avea obligaţia semnării bilanţului contabil, şi, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea contabilităţii nr.82/1991 republicată, potrivit cărora „Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, si de propunerea de distribuire a profitului sau de acoperirea pierderii contabile", avea astfel cunoştinţă de obligaţiile fiscale înregistrate de societate şi neachitate.

De asemenea, a susținut că, se poate observa că prin actele săvârşite cu rea-credinţă, reprezentantul legal al debitoarei nu a acţionat în interesul societăţii cu prudenţa şi diligenta cerută unui bun proprietar, a favorizat producerea şi accentuarea stării de insolvabilitate, iar încetarea activităţii şi tranzacţiile făcute de către acesta se înscriu în lanţul cauzal ce a avut drept rezultat insolvabilitatea debitorului şi imposibilitatea redresării societăţii, consecinţa fiind neachitarea obligaţiilor de plată restante către bugetul statului.

În condiţiile în care buna-credinţă este prezumată, faptul că debitele societăţii provin din perioada când L.

I.

M., în calitate de asociat unic al debitoarei M.

I.

SRL, fapt dovedit de organul fiscal competent, respectiv A.J.F.P.

T., sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii nu numai atunci când săvârşirea faptei a constituit o condiţie determinantă a ajungerii debitorului în încetarea de plăţi, ci şi atunci când a constituit o condiţie favorizantă.

A apreciat că, în cauză reaua credinţă este dovedită, rezultând din neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul consolidat al statului de către reprezentantul debitoarei M.

I.

SRL, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Conform art. 72 şi 73, alin. (1) din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, potrivit cărora: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Administratorii sunt solidar răspunzători fată de societate pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun".

Prin urmare, a arătat că între fapta ilicită si prejudiciu există o legătură directă in sensul că, inacţiunea manifestată de către reprezentatul legal al debitoarei se datorează tocmai faptei prevăzută de lege.

Prejudiciul este cert, lichid si exigibil si este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă in stare de insolvenţă, se află în imposibilitatea de a-şi acoperii datoriile.

În consecinţă, a considerat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca asociatul unic L.

I.

M., să răspundă pentru faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, întrucât acesta s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, drept pentru care solicită admiterea cererii formulate si obligarea reprezentantului debitoarei la suportarea pasivului M.

I.

SRL, în suma de 121.833 lei.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

În drept, a invocat dispozițiile art. 169 si 170 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

La data de 05.07.2024, pârâtul L. I. M. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecată prin care reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale.

În motivare, a arătat faptul că, societatea comercială, M. I. S.R.L., funcţionează din anul 1995, având drept obiect de activitate comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi şi tutun.

A precizat că, pe fondul dificultăţilor financiare, intervenite în ultimii ani, societatea a acumulat datorii, pentru plata cărora, însă, nu are fonduri băneşti disponibile.

În aceste condiţii, la data de 02.08.2023, societatea a înregistrat, faţă de creditoarea D. G. a F. P. P. – A. J. a F. P. T. – S. F. O. Z., obligaţii fiscale restante, în cuantum de 85.673 lei.

A susținut că, a solicitat intrarea în procedura simplificată a insolvenţei. Ca urmare a formulării acestei cereri, pe rolul T. T., s-a constituit dosarul nr. 1333/87/2023, cererea acestuia fiind admisă.

Prin Decizia nr. 1839/2023, Curtea de Apel B. , a statuat faptul că „având în vedere îndeplinirea de către debitoarea a cerinţelor stabilite de art. 5 alin. (1)pct. 29 si pct. 72 şi art. 67din Legea nr. 85/2014, în cauză se impunea admiterea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei".

Potrivit art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolventă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventă a debitorului", prin lit. h) „orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolventă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu".

A menționat faptul că, reclamanta a susţinut că fapta, imputabilă pârâtului, în calitate de fost administrator al debitoarei, constă în neachitarea la scadenţă, cu rea-credinţă, a obligaţiilor fiscale şi în faptul că nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei în 30 de zile de la apariţia stării de insolventă.

Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, în condiţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, trebuie dovedite, pe de o parte, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 şi următorul din CC, condiţii imperios a fi îndeplinite în mod cumulativ, privind fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar pe de altă parte, condiţiile speciale, impuse de textul precizat, referitoare la fapta ilicită săvârşită în una dintre modalităţile prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014, precum şi la contribuţia pârâtului la ajungerea societăţii debitoare în insolventă.

Or, în ceea ce priveşte fapta ilicită, reclamantul învederează faptul că, instanţa învestită cu soluţionarea prezentului litigiu, urmează să se raporteze la faptul că, organul fiscal, nu a procedat la individualizarea acesteia, nu a determinat, în mod concret, conţinutul acestei fapte ilicite, presupus a fi fost săvârşită.

Fiind obligat, prin prisma atribuţiilor conferite de lege acestuia, să individualizeze fapta ilicită presupus a fi fost săvârşită, organul fiscal a omis să îşi îndeplinească această obligaţie, fiind, lesne, de observat, faptul că acesta şi-a limitat, prin excelenţă, obligaţia expunerii şi evidenţierii situaţiei de fapt, neprecizând, pe caz concret, în ce a constat activitatea sau inactivitatea prejudicioasă a pârâtului.

A mai învederat că, organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolventă a societăţii, precum şi reaua-credinţă a administratorului.

Ori, în cuprinsul niciunui act nu se indică, in concreta, şi nu se dovedeşte modalitatea în care, pârâtul, şi-a adus propriul aport în procesul de ajungere în stare de insolventă a societăţii.

Referitor la raportul de cauzalitate între fapta ilicită, nedefinită, şi prejudiciul cauzat de către pârât, se va avea în vedere faptul că, de facto, acesta nu există, întrucât starea societăţii nu este imputabilă acestuia.

În prezentul context, se impune a preciza faptul că, în ceea ce priveşte intenţia pârâtului, aceasta lipseşte cu desăvârşire.

În concordanţă cu dispoziţiile legale cuprinse în textul art. 14 alin. (2) din CC, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.

Mai mult, fiind prezumată buna-credinţă a subiecţilor de drept până la momentul, cert determinat din punct de vedere temporal, al răsturnării acestei prezumţii, vinovăţia autorului presupusei fapte ilicite nu se poate prezuma.

De asemenea, a arătat că, pârâtul, face menţiunea faptului că, în litigiul pendinte, nu s-a făcut dovada că, acesta, în calitate de administrator al societăţii debitoare, nu a achitat, cu rea-credinţă datoriile către bugetul statului şi nici că această stare de fapt ar fi dus la apariţia insolvenţei.

În acest sens, se impune a preciza faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că „sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii nu numai atunci când săvârşirea faptei a constituit o condiţie determinantă a ajungerii în încetarea de plăţi ci şi atunci când a constituit o condiţie favorizantă".

Or, acest argument nu poate fi primit, deoarece, conform art. 169 alin. (1) lit. h), fapta, săvârşită cu intenţie, trebuie să fi contribuit, alături de alte fapte sau acte, la apariţia stării de insolventă a debitorului, iar nu doar să favorizeze apariţia acestei stări.

Calitatea pârâtului de administrator al societăţii debitoare nu conduce, astfel cum în mod eronat afirmă reclamanta (a se vedea în acest sens pag. 3 din cererea de chemare în judecată), prin sine însăşi şi în lipsa unor probe neechivoce, la concluzia că acesta a săvârşit fapte de natura acelora care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014.

A mia susținut că, în lipsa indicării unor elemente concrete, care să se reflecte în înscrisurile depuse la dosar, pârâtul, apreciază că, nu se poate reţine în sarcina acestuia săvârşirea faptei pretinse de reclamantă, în condiţiile în care sarcina probei îi revenea, iar o prezumţie de răspundere nu operează cu referire la această faptă.

Imposibilitatea de a face faţă plăţilor şi acumularea de pierderi nu este, prin ea însăşi, un act imputabil administratorului, atât timp cât această situaţie poate fi generată şi de cauze obiective, economico-financiare, independente de voinţa administratorului.

Faptul că nu s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi a fost continuată activitatea, deşi societatea avea datorii, nu poate constitui, în lipsa existenţei unor dovezi din care să reiasă şi alte împrejurări frauduloase, o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie de către pârât şi care să fi contribuit, în mod determinant, la apariţia stării de insolventă.

Totodată, a precizat că, împrejurarea că nu a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii, nu poate echivala cu incidenţa ipotezei prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolventă.

Deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos nu se încadrează printre faptele prevăzute la art. 169 din Legea 85/2014.

Mai mult decât atât, politicile manageriale deficitare nu sunt asimilate relei-credinţe.

Chiar dacă, în conformitate cu dispoziţiile din Legea 31/1990, administratorul societăţii este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv i le impun, iar potrivit art. 20 alin. (1) coroborat cu art. 1 pct. 35 din Legea 207/2015, tot acestuia îi revine obligaţia de a plăti impozitele, taxele locale şi contribuţiile, neachitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii nu reliefează, prin ea însăşi, atitudinea subiectivă a administratorului în forma cerută de dispoziţiile legale citate, atât timp cât organul fiscal nu a prezentat în actul primar nicio împrejurare din care s-ar deduce că acesta a avut, în mod efectiv, posibilitatea achitării obligaţiilor fiscale, dar, cu rea-credinţă, a determinat acumularea şi sustragerea de la plata acestora.

Astfel, inexacta susţinere a reclamantei, potrivit căreia, simpla constatare a deţinerii calităţii de administrator și asociat unic al debitoarei M.

I.

SRL, precum şi a stării de insolventă, ar putea constitui o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii, nu poate fi primită, aceasta întrucât, textul de lege, ce instituie răspunderea administratorului, respectiv art. 169 din Legea 85/2014, are în vedere situaţii concrete, în care fapta comisivă sau o misivă, intenţionată, presupus a fi fost săvârşită, este cert determinată şi nicidecum o simplă prezumţie, dedusă din faptul deţinerii calităţii solicitate de lege.

Din acest motiv nici lichidatorul judiciar nu a identificat, în persoana pârâtului, fapte de natura celor prevăzute de art. 169 din Legea 85/2014.

În raportul întocmit de acesta, privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolventă, acesta a menţionat, în mod expres, faptul că nu există identificate astfel de fapte.

În acest context, pârâtul menţionează faptul că, în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolventă a debitorului M.

I.

SRL, s-a consemnat faptul că „birocraţia, lipsa de stabilitate legislativă şi controalele excesive au condus la stoparea, desfăşurării activităţii si implicit la imposibilitatea creării de fluxuri de numerar în vederea plăţii datoriilor.

Această împrejurare s-a transpus în acumularea constantă de datorii către bugetul de stat, criza sanitară generată de pandemia de COVID19 care s-a declanşat într-un timp relativ scurt în majoritatea economiilor lumii a impus luarea unor măsuri care au avut ca efect închiderea în diferite grade a activităţilor economice, lipsa permanentă de disponibilităţi băneşti a dus la dificultăţi în achitarea datoriilor la bugetul de stat şi către terţi, asociatul fiind obligat în anumite situaţii să împrumute societatea pentru a face faţă datoriilor curente şi a nu intra în încetare de plăţi''.

A învederat faptul că, în sensul celor învederate supra a decis şi T.T., prin Hotărârea nr. 122/2024 din 10.04.2024, statuând, în mod just, faptul că „susţine reclamanta că s-ar face vinovată pârâta de fapta prevăzută de art. 169 lit. h invocând existenţa unui management defectuos coroborat cu faptul că administratorul nu a solicitat deschiderea procedurii contrar disp. art. 66 din Legea nr. 85/2014. în ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 85/2014, acestea prevăd că debitorul aflat în stare de insolventă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventă. încălcarea acestei obligaţii nu constituie motiv de ajungere în insolventă;, căci această stare este deja instalată, iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de art. 169 litera h.

De asemenea, activitatea nerentabilă şi managementul defectuos invocate de reclamantă, nu constituie, o cauză de atragere a răspunderii, întrucât nu poate fi asimilată unei fapte ilicite în sensul avut în vedere de disp. art. 169 lit. h din lege, nefiind de astfel indicată nici o normă care să fi fost încălcată de el sub acest aspect şi care să fi condus la apariţia stării de insolventă. în plus, trebuie avut în vedere faptul că pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăţi supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârşirea faptelor reclamate, ci si legătura de cauzalitate dintre acestea si ajungerea societăţii în stare de insolventă, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.

In concluzie, se poate afirma faptul că aserţiunile reclamantei, constând în prezumţii simple, nesusţinute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanţă să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane.

Pe de altă parte, invocarea prevederilor ari. 169 lit. h din Legea nr. 85/2014 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, în măsura indicării în concret şi a dovedirii faptelor ilicite imputate administratorului, precum şi faptul că întreaga activitate delictuală a acesteia a contribuit la ajungerea societăţii. în stare de insolventă.

Apreciind că descrierea generică a faptelor prin reiterarea conţinutului textului de lege care reglementează, această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanţei individualizarea faptelor şi conţinutul lor obiectiv nu acoperă cerinţa procesuală impusă reclamantului, va respinge ca neîntemeiată acţiunea promovată".

Aceeaşi soluţie a fost dispusă şi prin Hotărârea nr. 713/2023, din data de 09.05.2023, pronunţată de C.

A.

B.

Prin această hotărâre, a statuat că „cât priveşte fapta de la art. 169 lit. h, reţine Curtea că în cauză nu există elemente care să conducă la concluzia că prin continuarea activităţii, în ciuda faptului că societatea debitoare avea datorii, intimata ar fi contribuit cu intenţie la starea de insolventă a debitoarei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru a se putea reţine existenţa faptei imputate, criticile formulate prin motivele de apel având doar caracter de generalităţi, fără a se indica elemente concrete de natură să conducă instanţa la această concluzie.

De asemenea, din actele şi lucrările dosarului reiese că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei raportului de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 şi starea de insolventă a debitoarei, nefiind întrunite aşadar elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale".

De asemenea, în sensul că cererea de chemare în judecată, formulată de către reclamantă, este lipsită de temeinicie, pârâtul, menţionează şi faptul că, prin Hotărârea nr. 110/2023, din 10.03.2023, pronunţată de T.

C.

A., s-a decis că „răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă aceasta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolventă, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariţiei insolvenţei, 169 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariţiei insolvenţei şi care au cauzat starea de insolventă [.....]. în ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 169 lit. h din Legea 85/2014, se poate constata că din reglementarea textului de lege reiese că forma de vinovăţie cerută pentru atragerea răspunderii este numai intenţia. în speţă, nu s-a făcut dovada intenţiei pârâtului în săvârşirea vreuneia din faptele imputate, fapte care să fi condus la deschiderea procedurii de insolventă împotriva debitoarei, motiv pentru care nu se impune atragerea răspunderii nici în privinţa acestei fapte.

Pentru aceste considerente, va respinge cererea de atragere a răspunderii ca nefondată".

Tot cu titlu de jurisprudenţă relevantă în litigiul pendinte, pârâtul, menţionează şi Hotărâre nr. 170/2023 din 05.05.2023 pronunţată de C.

A.

P.

Prin Hotărârea menţionată, instanţa de control judiciar a decis că „simpla existenţă a obligaţiei prevăzute de art. 66 din Legea nr.85/2014 în sarcina debitoarei cu privire la declararea stării de insolventă nu atrage în mod direct, prin însăşi încălcarea acesteia, consecinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei ilicite prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. c) din acelaşi act normativ, elemente printre care se numără existenţa unei anumite forme de vinovăţie, respectiv intenţia directă, constând în interesul personal al administratorului, precum şi cunoaşterea caracterului vădit al consecinţelor ruinătoare ale continuării activităţii.

Cum niciunul dintre aceste elemente nu a fost dovedit, concluzia judecătorului sindic de respingere a cererii de antrenare a răspunderii întemeiate pe acest text de lege este corectă, criticile apelantei sub acest aspect fiind nefondate".

În concluzie, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, drept nefondată.

Analizând cererea formulată, în raport de actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa reţine următoarele:

Dispoziţiile art.169 din Legea nr.85/2014 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare, pentru antrenarea acestei răspunderi fiind necesară proba elementelor cumulative prevăzute de Cod civil, care reies din dispoziţiile art.1349 şi art.1357 din acest act normativ, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa.

În plus, articolul 169 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcţie de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvenţă, pentru faptele anume prevăzute la literele a)- h), dar şi în condiţiile în care se dovedeşte legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă a societăţii lichidate.

Judecătorul sindic constată că temeiul de drept al cererii formulate de reclamantă este reprezentat de dispoziţiile art.169 lit. h din Legea nr.85/2006, conform cărora: „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu."

În privinţa faptelor prevăzută de art.169 alin.1 lit. h din Legea nr.85/2014, reclamanta susţine că prin neformularea cererii de deschidere a insolvenţei în condițiile art. 66 alin. 1 din legea insolvenţei, pârâtul, în calitate de asociat unic nu a acţionat în interesul societăţii favorizând producerea şi accentuarea stării de insolvabilitate, consecinţa fiind neachitarea obligaţiilor de plată restante către bugetul statului.

În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii pârâtului în temeiul art. 169 alin. 1 reclamantul a arătat că, prin acţiunile sale, administratorul social a produs un prejudiciu în patrimoniul creditorilor egal cu întregul pasiv al societăţii debitoare, prin faptul că a perpetuat o stare de incertitudine privind situaţia debitoarei şi a omis starea de insolvenţă şi nu a înţeles să recunoască şi să formuleze o cerere introductivă de deschidere a procedurii, susţinere ce nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susţinere cu caracter general, astfel că nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispoziţiile art. 249 Cod procedură civilă, obligă la dovedirea oricărei susţineri făcute în faţa instanţei, sub acest aspect neexistând prezumţii legale în cazul procedurii speciale a insolvenţei prevăzute de legea nr. 85/2014, mai ales în ceea ce priveşte răspunderea persoanelor prevăzute la art. 169 din această lege.

Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite şi că nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementată de art.169 alin. 1 lit. h din lege şi nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ai societăţii în cauză.

Trebuie remarcat că derularea unei activităţi economice este un aspect normal al funcţionării unei societăţi, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile, iar imposibilitatea de a face faţă plăţilor nu este, prin ea însăşi, un act imputabil administratorilor/asociaţilor, atât timp cât aceasta se poate datora şi unor cauze obiective, independente de voinţa acestora.

Tribunalul mai reţine că, deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.169 din Legea nr.85/2014.

Ideea unei prezumţii de culpă în sarcina administratorului statutar nu poate fi primită de către instanţă, deoarece dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu instituie prezumţia de vinovăţie a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită, ci prevăd în concret natura faptei păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, faptă care a contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvenţă şi care poate antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere.

Stabilirea existenţei unei asemenea fapte şi a măsurii în care aceasta a contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile şi în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet şi pertinent.

Contrar susţinerii reclamantului, existenţa masei credale nu reprezintă dovada prejudiciului, a legăturii cauzale şi nu prezumă culpa, de vreme ce, aşa cum s-a arătat, legea nu prezumă niciunul din elementele răspunderii persoanelor ce pot sta în judecată, iar prejudiciul pretinsei fapte constă în ajungerea în insolvenţă a debitoarei şi nu în întinderea creanţelor sau a insuficienţei activelor din patrimoniul debitoarei.

Judecătorul sindic constată că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul, în calitate de asociat unic, nu a achitat cu rea-credinţă datoriile către bugetul statului şi nici că această stare de fapt ar fi dus la apariţia insolvenţei.

În plus, instanța are în vedere că nu se poate reține în sarcina pârâtului omisiunea de a eficientiza activitatea ori de a ridica standardul de performanță al persoanei juridice administrate, în condițiile în care aceasta nu ar putea fi decât o obligație de diligență, a cărei neîndeplinire nu are natura unei fapte ilicite.

Judecătorul sindic reţine că, prin raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, administratorul judiciar a arătat nu a identificat elemente care ar putea sta la baza angajării răspunderii organelor de conducere ale societăţii debitoare.

Apreciind că descrierea generică a faptelor prin reiterarea conţinutului textului de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanţei individualizarea faptelor şi conţinutul lor obiectiv nu acoperă cerinţa procesuală impusă reclamantului şi faţă de considerentele expuse, se apreciază că nu se poate reţine în sarcina pârâtului L.

M. săvârşirea faptelor prevăzute de art.169 alin.1 lit. h din Legea nr.85/2014, astfel că, se va respinge ca nefondată acţiunea formulată.