Sentință civilă nr. 122 din 10.09.2024

Invocarea prevederilor art. 169 lit. h din Legea nr. 85/2014 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, în măsura indicării în concret şi a dovedirii faptelor ilicite imputate administratorului, precum şi faptul că întreaga activitate delictuală a acestuia a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2024 sub nr. - reclamanta A.J.F.P.T., cu sediul în A, str.

D, nr. -, jud.

T, cod fiscal -, reprezentată legal prin şef administraţie, în calitate de creditoare în dosarul de faţă, in temeiul art. 169 alin. 2 din Legea 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolventa a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, pronunţarea unei hotărâri prin care F.D., cu domiciliul in R.V., str.

D, bl. -, et. -, ap. -, judeţul T, identificat cu CI, Seria - nr. -, CNP -, in calitate de administrator si asociat unic al debitoarei P.I.

SRL, CUI -, J-, cu sediul social în Comuna M, jud.

T, să fie obligat la suportarea pasivului debitoarei în suma de 581.237 lei, creanţă înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor nr. 39/12.06.2023, publicat in Buletinul procedurilor de insolventa nr. -.

În motivare, a arătat că în fapt, prin încheierea de şedinţă din data de 22.03.2023, pronunţată de Tribunalul T în dosarul nr. -, în temeiul art. 71 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, a fost dispusă intrarea in procedura simplificată de faliment a debitoarei P.I.

SRL, fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu R.C.

SPRL, cu sediul în T.M., str. 1 M, bl. -, ap. -, jud.

T.

In baza art. 169 alin. (1) din Legea 85/2014, „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolventa, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolventa a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu."

Potrivit prevederilor art. 169 alin. (2) "Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor.

De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală."

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolventa „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;"

Conform art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Debitorul aflat în stare de insolventa este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei."

La data de 16.03.2023 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului T. dosarul nr. 428/87/2023 având ca obiect cererea de deschidere a procedurii simplificate de faliment formulată de către debitoarea P.I.

SRL, însă, solicită să se observe faptul că aceasta avea obligaţia de a solicita tribunalului în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă o cerere pentru a fi supusă dispoziţiilor Legii nr,85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolventa şi de insolventa.

Potrivit prevederilor Legii nr.85/2014, obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin reprezentantul legal, astfel încât acesta avea obligaţia de a constata aceasta stare şi de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

Astfel, in conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reprezentantul legal, deşi cunoştea că societatea se afla în insolventa, nu a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.

Reaua-credinţă rezultă din dispoziţiile imperative ale art. 66, alin. (1) din Legea 85/2014, care impun o obligaţie în sarcina debitorului de a se adresa tribunalului cu o cerere, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

Or, conform situaţiei financiare anuale starea de insolventa a societăţii rezultă încă din anul 2017, fără ca debitoarea sa solicite deschiderea procedurii de insolvenţă.

F.D., in calitate de asociat unic si administrator, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, trebuia să îndeplinească următoarele obligaţii: "(...) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate.

Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează."

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolvenţă şi de insolvenţă un debitor se află în stare de insolvenţă dacă nu dispune de sume de bani cu care să-şi plătească datoriile, care pot fi de natură comercială, civilă, fiscală, salarială etc. si se află în incapacitate de plată, fiind importantă neplata datoriilor constând în sume de bani şi nu natura juridică a acestora.

Conform art. 5 pct. 29 al Legii nr. 85/2014 insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, fiind o situaţie a trezoreriei debitorului si nu a patrimoniului său.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, debitoarea avea obligaţia să ceară instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei de la data la care s-a creat prezumţia stării de insolventa vădită.

Reaua - credinţă reiese şi din faptul că reprezentantul debitoarei, constatând că societatea a intrat în incapacitate de plată (cel mai vechi debit fiind aferent anului 2017), avea posibilitatea solicitării deschiderii procedurii insolvenţei instanţei competente, potrivit legii, pentru redresarea sau lichidarea societăţii.

F.D., în calitate de asociat unic si administrator, avea obligaţia semnării bilanţului contabil, şi, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea contabilităţii nr.82/1991 republicată, potrivit cărora „Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, si de propunerea de distribuire a profitului sau de acoperirea pierderii contabile", avea astfel cunoştinţă de obligaţiile fiscale înregistrate de societate şi neachitate.

Se poate observa că prin actele săvârşite cu rea-credinţă, reprezentantul legal al debitoarei nu a acţionat în interesul societăţii cu prudenţa şi diligenta cerută unui bun proprietar, a favorizat producerea şi accentuarea stării de insolvabilitate, iar încetarea activităţii şi tranzacţiile făcute de către acesta se înscriu în lanţul cauzal ce a avut drept rezultat insolvabilitatea debitorului şi imposibilitatea redresării societăţii, consecinţa fiind neachitarea obligaţiilor de plată restante către bugetul statului.

În condiţiile în care buna-credinţă este prezumată, faptul că debitele societăţii provin din perioada când F.D., in calitate de asociat unic si administrator, al debitoarei P.I.

SRL, fapt dovedit de organul fiscal competent, respectiv A.J.F.P.

T., sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii nu numai atunci când săvârşirea faptei a constituit o condiţie determinantă a ajungerii debitorului în încetarea de plăţi, ci şi atunci când a constituit o condiţie favorizantă.

În cauză reaua credinţă este dovedită, rezultând din neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul consolidat al statului de către reprezentantul debitoarei P.I.

SRL, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachîtate la data declarării stării de insolvabilitate.

Conform art. 72 şi 73, alin. (1) din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, potrivit cărora: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Administratorii sunt solidar răspunzători fată de societate pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun".

Prin urmare, constată că intre fapta ilicită si prejudiciu există o legătura directa in sensul că, inacţiunea manifestata de către reprezentatul legal al debitoarei se datorează tocmai faptei prevăzuta de lege.

Prejudiciul este cert, lichid si exigibil si este dat de faptul ca societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvenţă, se afla in imposibilitatea de a-şi acoperi datoriile.

In consecinţă, pentru cele expuse, consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca asociatul unic si administrator F.D., să răspundă pentru faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, întrucât acesta s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, drept pentru care solicită admiterea cererii formulate si obligarea reprezentantului debitoarei la suportarea pasivului P.I.

SRL în sumă de 581.237 lei.

In drept, şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 169 si 170 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei si de insolventa.

In dovedire a solicitat proba cu înscrisuri anexate, precum si cu alte mijloace de probă care vor rezulta din dezbateri.

Solicită judecarea cauzei conform cu prevederile art. 223 din Noul Cod de procedura civilă.

La data de 26.01.2024 pârâtul F.D. a formulat întâmpinare faţă de acţiunea principală depusă în cauză şi în baza probelor ce se vor administra a solicitat să se respingă cererea de chemare în judecată ca nefiind întemeiată.

A arătat că în fapt, a fost chemat în judecat de reclamantă la Tribunalul T în cadrul dosarului de insolvenţă asociat nr. 428/87/2023/al, reclamanta solicitând ca în baza dispoziţiilor art. 169 alin. 1, lit. h) din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă să fie obligat la plata creanţelor înscrise în tabelul definitiv prin antrenarea răspunderii mele patrimoniale pentru întregul pasiv înregistrat de debitoarea S.C.

P.I.

S.R.L., având CUI RO -, cu sediul social in comuna M, judeţul T, respectiv suma de 581.237 lei, rămas neacoperit.

Prin cererea de chemare in judecată s-a susţinut în esenţă că el, în calitate de administrator si asociat al S.C.

P.I.

S.R.L., a contribuit sau a determinat apariţia stării de insolvenţă, prin comiterea cu intenţie a unei fapte prevăzute ca atare de textul de lege în sensul că nu a cerut deschiderea procedurii de insolvenţă a acestei societăţi.

Susţine că cererea de chemare in judecată este vădit neîntemeiată faţă de argumentele si motivele pe care le expune în continuare.

Astfel arată că în dovedirea cererii sale, reclamanta nu a adus în discuţie nici un argument sau probă concretă ci a expus iniţial condiţiile de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere ale unei societăţi, fără analizarea în concret a situaţiei societăţii falite sau a acţiunilor sau inacţiunilor concrete ale sale, prezentând doar anumite date pe care reclamanta le foloseşte drept prezumţii pentru atragerea răspunderii patrimoniale a sa.

Se arată de reclamantă ca prin încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2023 pronunţată de Tribunalul T.

Secţia Civila 1, în dosarul nr. -, s-a dispus intrarea în procedura simplificată de faliment faţă de debitoarea S.C.

P.I.

S.R.L. al cărei administrator a fost el.

Se susţine de către reclamantă că el nu a acţionat în sensul de a solicita printr-o cerere deschiderea procedurii de insolventa în termenul stabilit de art. 66 alin. 1 din legea 85/2014, si anume în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, stare de insolvenţă pe care reclamanta o consideră ca fiind instalată în anul 2017 conform situaţiei financiare de la sfârşitul acelui an.

Reclamanta consideră această faptă ca fiind comisă si cu rea credinţa, fără a detalia în ce constă reaua credinţă pe care doar o afirmă împotriva sa.

Consideră că această susţinere este vădit eronată întrucât existenţa unei situaţii financiare precare, lipsa unui cash flow, nu echivalează în nici un caz cu o stare de insolvenţă, considerând cu bună credinţă că situaţia financiară se poate îmbunătăţi.

Arată că în calitate de administrator a desfăşurat toate activităţile presupuse de bunul mers al societăţii, societatea a înregistrat datorii, dar aceasta situaţie a fost creată fără intenţie din partea sa şi fără a acţiona in vreun fel in interes personal.

Textul de lege care reprezintă cauza cererii reclamantei (motivarea în drept) are în vedere o faptă intenţionată şi o premisă concretă de realizare si anume ca el să fi acţionat în dauna societăţii şi în interesul său personal (financiar sau de altă natură) ori o astfel de premisă nu a fost nici măcar analizată de reclamantă, aceasta având în vedere exclusiv situaţia financiară a societăţii ce nu reclamă prin ea însăşi o anumită conduită delictuală a sa.

Prin urmare, sintetizând acest argument, nu el a creat starea de insolvenţă prin acte proprii desfăşurate cu intenţie ci starea de insolvenţă a apărut împotriva demersurilor pe care el le-a făcut pentru dezvoltarea şi relansarea activităţii societăţii.

Reclamanta a făcut si face în mod voit o confuzie vădită între răspunderea sa faţă de societate ce este o răspundere contractuală ce izvorăşte din contractul de mandat şi eventuala si ipotetica răspundere a sa faţă de creditori si nu faţă de societate, răspunderea sa determinată de dispoziţiile art. 169 din legea insolventei urmând a fi antrenată doar in condiţiile existenţei unei acţiuni directe, intenţionate si nu a culpei prin neprevedere cum a solicitat reclamanta.

Este astfel inexacta susţinerea reclamantei ca simplă constatare a stării de insolvenţă ar putea constitui o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii, întrucât textul de lege ce instituie răspunderea administratorului, respectiv art. 169 din legea 85/2014 are în vedere situaţii concrete determinate de fapte comisive sau omisive intenţionate ale administratorului statutar si nicidecum o pretinsă culpă prezumată a administratorului aşa cum susţine reclamanta.

In ceea ce îl priveşte susţine că el a acţionat cu bună credinţă în exercitarea mandatului avut.

Din acest motiv nici lichidatorul judiciar nu a identificat în persoana sa fapte de natura celor prevăzute de art. 169 din legea 85/2014, prin raportul întocmit de acesta privind cauzele si împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă, acesta menţionând în mod expres că nu există identificate astfel de fapte.

In esenţă se arată în raportul întocmit de lichidatorul judiciar că starea de insolvenţă a apărut ca efect al convergenţei mai multor factori, principala cauza care a generat starea de insolvenţă fiind lipsa forţei de muncă calificate la nivelul pretenţiilor partenerilor externi, existenţa în sistemul de lucru in low a unor verigi intermediare care scădeau şi mai mult preţul produselor la unitatea prelucrătoare.

Astfel, au fost mai multe probele la recepţia produselor expediate către ordonatori, ceea ce a condus la returnarea unor loturi pentru remedieri, fapt ce a condus la interzicerea plăţilor pentru produsele respective si cheltuieli cu manopera în plus, societatea neputând să îşi reia ciclul de producţie firesc, fiind obligată să îşi închidă activitatea.

Răspunderea civila întemeiată pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2006 presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de lege; existenţa prejudiciului, existenta legăturii de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu si vinovăţia persoanei care răspunde.

In cauza de faţă, reclamanta nu face dovada relaţiei de la cauză la efect, între fapta ilicită si prejudiciu.

Conform art. 169 din lege, răspunderea va fi angajata numai dacă persoana împotriva căreia se exercita acţiunea a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei-" însă în prezenta cauză nu s-a dovedit că insolvenţa a fost determinată, în tot sau în parte, de faptele sale.

Faţă de aceste motive şi de probele ce vor fi administrate solicită să se respingă cererea reclamantei.

In drept, art. 205 si urm. Cod procedura civila si celelalte texte de lege invocate. Dovedeşte prezenta cu înscrisuri şi orice alt mijloc de probă util cauzei.

La data de 09.02.2024 reclamanta A.J.F.P.T. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtul F.D., pentru următoarele motive.

In baza art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea 85/2014, „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolventa, fără să depăşească prejudiciul aflat în ţesătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolventa a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu." Potrivit prevederilor art. 169 alin. (2) "Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor.

De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală."

Contrar celor susţinute de pârât, sunt îndeplinite condiţiilor prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă.

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolventa „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;"

Conform art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Debitorul aflat în stare de insolventa este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei."

La data de 16.03.2023 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului T. dosarul nr. - având ca obiect cererea de deschidere a procedurii simplificate de faliment formulată de către debitoarea P.I.

SRL, însă solicită instanţei să observe faptul că aceasta avea obligaţia de a solicita tribunalului in termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolventa o cerere pentru a fi supusă dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolventa şi de insolventa.

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin reprezentantul legal, astfel încât acesta avea obligaţia de a constata această stare şi de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

Astfel, în conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reprezentantul legal, deşi cunoştea că societatea se afla în insolvenţă, nu a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.

Reaua-credinţă rezultă din dispoziţiile imperative ale art. 66, alin. (1) din Legea 85/2014, care impun o obligaţie în sarcina debitorului de a se adresa tribunalului cu o cerere, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

Or, conform situaţiei financiare anuale starea de insolvenţă a societăţii rezultă încă din anul 2017, fără ca debitoarea să solicite deschiderea procedurii de insolventa.

F.D., în calitate de asociat unic si administrator, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, trebuia să îndeplinească următoarele obligaţii: "(...) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate.

Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează."

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolvenţă şi de insolvenţă un debitor se află în stare de insolventa dacă nu dispune de sume de bani cu care să-şi plătească datoriile, care pot fi de natură comercială, civilă, fiscală, salarială etc. şi se află în incapacitate de plată, fiind importantă neplata datoriilor constând în sume de bani şi nu natura juridică a acestora.

Conform art. 5 pct. 29 al Legii nr. 85/2014 insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, fiind o situaţie a trezoreriei debitorului si nu a patrimoniului său.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Legii nr.85/2014, debitoarea avea obligaţia să ceară instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei de la data la care s-a creat prezumţia stării de insolventa vădită.

Reaua - credinţă reiese şi din faptul că reprezentantul debitoarei, constatând că societatea a intrat în incapacitate de plată (cel mai vechi debit fiind aferent anului 2017), avea posibilitatea solicitării deschiderii procedurii insolvenţei instanţei competente, potrivit legii, pentru redresarea sau lichidarea societăţii.

F.D., în calitate de asociat unic si administrator, avea obligaţia semnării bilanţului contabil, şi, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea contabilităţii nr.82/1991 republicată, potrivit cărora „Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, si de propunerea de distribuire a profitului sau de acoperirea pierderii contabile", avea astfel cunoştinţă de obligaţiile fiscale înregistrate de societate şi neachitate.

Se poate observa că prin actele săvârşite cu rea-credinţă, reprezentantul legal al debitoarei nu a acţionat în interesul societăţii cu prudenţa şi diligenta cerută unui bun proprietar, a favorizat producerea şi accentuarea stării de insolvabilitate, iar încetarea activităţii şi tranzacţiile făcute de către acesta se înscriu în lanţul cauzal ce a avut drept rezultat insolvabilitatea debitorului şi imposibilitatea redresării societăţii, consecinţa fiind neachitarea obligaţiilor de plată restante către bugetul statului.

În condiţiile în care buna-credinţă este prezumată, faptul că debitele societăţii provin din perioada când F.D., in calitate de asociat unic si administrator, al debitoarei P.I.

SRL, fapt dovedit de organul fiscal competent, respectiv A.J.F.P.

T, sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii nu numai atunci când săvârşirea faptei a constituit o condiţie determinantă a ajungerii debitorului în încetarea de plăţi, ci şi atunci când a constituit o condiţie favorizantă.

În cauză reaua credinţă este dovedită, rezultând din neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul consolidat al statului de către reprezentantul debitoarei P.I.

SRL, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Conform art. 72 şi 73, alin. (1) din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, potrivit cărora: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Administratorii sunt solidar răspunzători fată de societate pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun".

Prin urmare, constată că între fapta ilicită si prejudiciu exista o legătura directă în sensul că, inacţiunea manifestată de către reprezentatul legal al debitoarei se datorează tocmai faptei prevăzuta de lege.

Prejudiciul este cert, lichid si exigibil si este dat de faptul ca societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvenţă, se află în imposibilitatea de a-şi acoperi datoriile.

În consecinţă, pentru cele expuse, contrat celor susţinute de către pârât, consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca acesta să răspundă pentru faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei si de insolventa, întrucât s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, drept pentru care solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, respingerea apărărilor formulate si obligarea pârâtului F.D. la suportarea pasivului debitoarei P.I.

SRL in suma de 581.237 lei.

In drept, şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 201 din Noul Cod de procedura civilă.

In dovedirea intereselor A.J.F.P.T. înţelege să facă proba cu înscrisurile existente la dosar, precum si cu alte mijloace de proba care vor rezulta din dezbateri.

Solicită judecarea cauzei, în conformitate cu prevederile art. 411 alin. (1) pct. 2) din Codul de procedură civilă.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând cererea formulată, în raport de actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, judecătorul sindic reţine următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.03.2023, pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. -, în temeiul art. 71 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolvenţă, a fost dispusă intrarea in procedura simplificată de faliment a debitoarei P.I.

SRL, fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu R.C.

S.P.RL, cu sediul în T.M., str. 1 M, bl. -, ap. -, jud.

T.

Reclamanta a formulat cerere de angajare a răspunderii patrimoniale a pârâtului, în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei si de insolventa- orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolventa a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă:

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei şi de insolventa „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;"

Conform art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.

La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei."

Angajarea răspunderii în condiţiile art. 169 din Legea 85/2014 presupune existenţa cumulativă atât a condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, care nu a fost probată de către reclamantă, prejudiciu, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită nedovedită si prejudiciul invocat şi vinovăţia, cât şi a unor condiţii speciale - neinvocate de către reclamantă

Faptul că nu s-a reuşit achitarea datoriilor către creditorul reclamant (prin nevărsarea contribuţiilor la buget) nu poate fi reţinută ca faptă ilicită care să atragă răspunderea pârâtei din prezenta cauză.

A accepta teza reclamantei, enunţată prin cererea de chemare în judecată, ar însemna anihilarea răspunderii limitate reglementată de Legea nr. 31/1990 şi ar însemna extinderea falimentului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată asupra asociaţilor şi administratorilor acesteia, consecinţă care nu poate fi primită ca fiind voinţa legiuitorului român.

Angajarea răspunderii în condiţiile art. 169 din Legea 85/2014 presupune existenţa cumulativă atât a condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, care nu a fost probată de către reclamantă, prejudiciu, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită nedovedită si prejudiciul invocat şi vinovăţia, cât şi a unor condiţii speciale - neinvocate de către reclamantă

Potrivit art. 169 alin. 1 litera h) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului să fie suportat de membrii organelor de conducere care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului prin săvârşirea cu intenţie a oricărei fapte.

Susţine reclamanta că s-ar face vinovată pârâta de fapta prevăzută de art. 169 lit. h invocând existenţa unui management defectuos coroborat cu faptul că administratorul nu a solicitat deschiderea procedurii contrar disp. art. 66 din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 85/2014, acestea prevăd că debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Încălcarea acestei obligaţii nu constituie motiv de ajungere în insolvenţă, căci această stare este deja instalată, iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de art. 169 litera h.

De asemenea, activitatea nerentabilă şi managementul defectuos invocate de reclamantă, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, întrucât nu poate fi asimilată unei fapte ilicite în sensul avut în vedere de disp. art. 169 lit. h din lege, nefiind de astfel indicată nici o normă care să fi fost încălcată de el sub acest aspect şi care să fi condus la apariţia stării de insolvenţă.

În plus, trebuie avut în vedere faptul că pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăţi supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârşirea faptelor reclamate, ci si legătura de canzalitate dintre acestea si ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.

In concluzie, se poate afirma faptul că aserţiunile reclamantei, constând în prezumţii simple, nesusţinute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanţă să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane.

Pe de altă parte, invocarea prevederilor art. 169 lit. h din Legea nr. 85/2014 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, în măsura indicării în concret şi a dovedirii faptelor ilicite imputate administratorului, precum şi faptul că întreaga activitate delictuală a acesteia a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Apreciind că descrierea generică a faptelor prin reiterarea conţinutului textului de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanţei individualizarea faptelor şi conţinutul lor obiectiv nu acoperă cerinţa procesuală impusă reclamantului, va respinge ca neîntemeiată acţiunea promovată.