Tribunalul TELEORMAN · -
Sentință civilă nr. 54 din 20.02.2023
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite şi că nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementată de art.169 alin. 1 lit. h din lege şi nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ai societăţii în cauză.
Prin cererea înregistrată sub nr.-, reclamanta A J F P T, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolventei si de insolventa, pronunţarea unei hotărâri prin care C L U C, cu sediul social in Comuna UC, jud.
T, in calitate de asociat unic al debitoarei R C SRL, CUI -, J-, cu sediul social in Com U C, jud.
T, sa fie obligat la suportarea pasivului debitoarei in suma de 185.558 lei, creanţa înscrisă in tabelul definitiv consolidat al creanţelor, publicat in Buletinul procedurilor de insolventa nr. -.
În motivarea cererii, a arătat că prin sentinţa civila nr. 96 din data de 21.03.2022, pronunţata de Tribunalul T in dosarul nr. -, in temeiul art. 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolventei si de insolventa, a fost dispusa intrarea in insolventa prin procedura simplificata a debitoarei R C SRL, fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu D IPURL, cu sediul social in A, str. -, bl. -, et. -, jud.
T.
In baza art. 169 alin. (1) din Legea 85/2014, „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolventa, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolventa a '' debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu."
Potrivit prevederilor art. 169 alin. (2) "Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor.
De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală."
Potrivit prevederilor Legii nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei şi de insolventa „insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:
a) insolventa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;
b) insolventa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;"
Conform art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Debitorul aflat în stare de insolventa este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.
La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolventei."
La data de 10.12.2021 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului T dosarul nr. - având ca obiect cererea de deschidere a procedurii simplificate de insolventa formulata de către creditoarea com. U C.
Potrivit prevederilor Legii nr.85/2014, obligaţia constatării apariţiei stării de insolventa revine debitorului, prin reprezentantul legal, astfel încât acesta avea obligaţia de a constata aceasta stare şi de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.
Astfel, in conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reprezentantul legal, deşi cunoştea că societatea se afla în insolventa, nu a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolventei.
A apreciat că reaua-credinţă rezultă din dispoziţiile imperative ale art. 66, alin. (1) din Legea 85/2014, care impun o obligaţie în sarcina debitorului de a se adresa tribunalului cu o cerere, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa.
Or, starea de insolventa a societăţii rezultă încă din anul 2018, inainte de a fi solicitata deschiderea procedurii de insolventa de către creditoarea Comuna U C.
A susţinut că pârâtul C L U C, in calitate de asociat unic, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, trebuia să îndeplinească următoarele obligaţii: "(...) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate.
Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează."
Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 privind prevenirea procedurilor de insolventa şi de insolventa un debitor se află în stare de insolventa dacă nu dispune de sume de bani cu care să-şi plătească datoriile, care pot fi de natură comercială, civilă, ' fiscală, salarială etc. si se află în incapacitate de plată, fiind importantă neplata datoriilor constând în sume de bani şi nu natura juridică a acestora.
Conform art. 5 pct. 29 al Legii nr. 85/2014 insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, fiind o situaţie a trezoreriei debitorului si nu a patrimoniului sau.
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Legii nr.85/2014, debitoarea avea obligaţia să ceară instanţei competente deschiderea procedurii insolventei de la data la care s-a creat prezumţia stării de insolventa vădită.
Reaua - credinţă reiese şi din faptul că reprezentantul debitoarei, constatând că societatea a intrat în incapacitate de plată (cel mai vechi debit fiind aferent anului 2017), avea posibilitatea solicitării deschiderii procedurii insolventei instanţei competente, potrivit legii, pentru redresarea sau lichidarea societăţii.
C L U C, in calitate de asociat unic, avea obligaţia semnării bilanţului contabil, şi, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea contabilităţii nr.82/1991 republicată, potrivit cărora „Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, si de propunerea de distribuire a profitului sau de acoperirea pierderii contabile", avea astfel cunoştinţă de obligaţiile fiscale înregistrate de societate şi neachitate.
A învederat astfel că prin actele săvârşite cu rea-credinţă, reprezentantul legal al debitoarei nu a acţionat în interesul societăţii cu prudenţa şi diligenta cerută unui bun proprietar, a favorizat producerea şi accentuarea stării de insolvabilitate, iar încetarea activităţii şi tranzacţiile făcute de către acesta se înscriu în lanţul cauzal ce a avut drept rezultat insolvabilitatea debitorului şi imposibilitatea redresării societăţii, consecinţa fiind neachitarea obligaţiilor de plată restante către bugetul statului.
În condiţiile în care buna-credinţă este prezumată, faptul că debitele societăţii provin din perioada când C L U C, in calitate de asociat unic, al debitoarei R C SRL, CUI -, fapt dovedit de organul fiscal competent, respectiv A.J.F.P.T, consideră că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii nu numai atunci când săvârşirea faptei a constituit o condiţie determinantă a ajungerii debitorului în încetarea de plăţi, ci şi atunci când a constituit o condiţie favorizantă.
Susţine că în cauză reaua credinţă este dovedită, rezultând din neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul consolidat al statului de către reprezentantul debitoarei R C SRL, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.
A invocat disp. art. 72 şi 73, alin. (1) din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, potrivit cărora: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.
Administratorii sunt solidar răspunzători fată de societate pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun".
Prin urmare, constată ca intre fapta ilicita si prejudiciu exista o legătura directa in sensul ca lipsa de acţiune manifestata de către reprezentatul legal al debitoarei se datorează tocmai faptei prevăzuta de lege.
Prejudiciul este cert, lichid si exigibil si este dat de faptul ca societatea debitoare, ajunsa in stare de insolventa, se afla in imposibilitatea de a-si acoperii datoriile.
In consecinţa, pentru cele expuse, consideră ca sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca asociatul unic C L U C, cu sediul social in comuna U C, jud.
T, sa răspundă pentru faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, intrucat acesta s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, drept pentru care solicită admiterea cererii formulate si obligarea reprezentantului debitoarei la suportarea pasivului R C - SRL in sumă de 185.558 lei.
In drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 169 si 170 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa.
În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile anexate, precum şi cu alte mijloace de probă care vor rezulta din dezbateri.
A solicitat judecarea cauzei şi conform cu prevederile art. 411 alin. (2) din Codul de procedura civilă.
Pârâtul C L U C, a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat să respingă cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a sa, ca neîntemeiată.
În susţinere a arătat că cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale întemeiată pe prevederile art. 169 din Legea nr. 85/2014 este o cerere incidentală procedurii insolvenţei, prin care se urmăreşte stabilirea responsabilităţii pentru prejudiciul adus societăţii falite.
Cererea poate fi formulată fie de către lichidator/ administratorul judiciar, fie de către un creditor în condiţiile prevăzute de lege, în reprezentarea intereselor masei credale, în cadrul unei proceduri de insolvenţă/faliment până la data închiderii.
Prin încheierea pronunţată la data de 21.03.2022 Tribunalul T a dispus deschiderea procedurii simplificate a falimentului debitoarei SC R C SRL la cererea debitorului
Acţiunea creditorului este întemeiată pe dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. h/ legea 85/2014 (incidenţa cauzei) care prevede :,,(l)La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
In cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă.
Prezumţia este relativă; h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu,,.
Deşi reclamantul invocă prevederile art. 169 alin. 1 lit. h) din Legea 85/2014, nu face nicio referire la fapte concrete imputabile care sa fi condus la apariţia stării de insolvenţă.
Natura juridica a răspunderii administratorului fata de terţii creditori din tabelul definitiv este aceea a unei răspunderi distincte, speciale care imprumuta caracteristicile unei răspunderi delictuale, asa incat culpa nu se prezuma (ipoteza răspunderii contractuale nu operează decât in raporturile administratorului cu societatea), ci trebuie dovedite condiţiile răspunderii (fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia).
Cu excepţia existenţei unui prejudiciu (masa credală), niciunul dintre celelalte trei elemente n-au fost probate în cauză, iar singurele probe invocate în acţiune sunt înscrisurile.
De asemenea, în cadrul acţiunii lipsesc motivele în fapt şi descrierea în concret a faptelor pe care le-as fi săvârşit în cadrul societăţii debitoare şi care au condus la starea de insolvenţă.
Reclamanta recurge la o expunere generală şi teoretică a aplicabilităţii regulii angajării răspunderii patrimoniale potrivit art. 169 alin. 1 lit. h), fară a face trimitere la elementele răspunderii civile delictuale, fără nicio referire la fapte concrete imputabile, raportat la temeiul de drept invocat prin cerere.
Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă, trebuie să se probeze că prin faptele pretins culpabile a condus la aducerea societăţii în stare de insolvenţă şi că aceste fapte se încadrează în ipotezele art. 169 din Legea 85/2014 (în acest sens şi Decizia nr. 1317/25.11.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, publicată în Practică Judiciară Comercială, 2003-2003, Ed.
Brilliance, pg. 328).
Existenţa raportului de cauzalitate presupune dovedirea culpei membrilor organelor de conducere şi atat starea de insolvenţă cât şi prejudiciul efectiv trebuie dovedită, aceasta nefiind prezumată. (în acest sens şi Decizia nr. 645/8.IX.2004, a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, publicată în Practică Judiciară Comercială, 2003-2003, Ed, Brilliance).
Pentru atragerea răspunderii patrimoniale în temeiul art. 169 alin. 1 lit. h) din Legea 85/2014, cel care o invocă trebuie să facă şi proba întrucât această dispoziţie nu este aptă prin ea însăşi să provoace starea de insolvenţă (Decizia nr. 406 din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Suceava, Secţia comercială, Contencios administrativ şi fiscal, publicată în Buletinul Curţilor de Apel nr. 2/2008 în Editura C.H.
Beck).
Prin art. 169 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi in condiţiile administrării de dovezi care sa conducă la concluzia ca prin fapta prevăzuta de lege s-a contribuit la ajungerea societăţii in stare de insolvenţă.
Împrejurarea că a permis continuarea activităţii societăţii nu poate fi asimilată cu teza actului normativ - „a ţinut o contabilitate fictiva, a făcut sa dispară unele documente,, sau a săvârşit „orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului,,- în lipsa unor dovezi certe si in lipsa indicării in concret a acestor „fapte,, la care se raportează reclamanta.
A arătat că după formularea cererii de deschidere a procedurii generale de insolvenţă a depus la lichidatorul judiciar toate actele prevăzute de Legea 85/2014 în termenul prevăzut de lege.
Apoi raportul cauzal nu cuprinde menţiuni cu privire la anumite persoane cărora le-ar fi imputabila apariţia stării de insolvenţă;
Simplul fapt că societatea nu a solicitat intrarea in insolvenţă nu conduce în mod automat la angajarea răspunderii patrimoniale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între o faptă concreta şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.
Astfel a precizat că în condiţiile în care: nu s-a dovedit în niciun fel incidenţa prevederilor art. 169 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 85/2014 - faptă care să îi fie imputabilă şi care ar avea o legătură de cauzalitate cu starea de insolvenţă a societăţii, nu există o descriere a faptelor reţinute in sarcina sa, cat priveşte faptul ca a săvârşit „orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului,, nu s-a dovedit caracterul intenţional (fiind vorba de intenţie ca forma a vinovăţiei, nu este prezumat, ci trebuie dovedit), nu există probe pentru dovedirea raportului cauzalitate între prejudiciu şi pretinsele fapte ilicite, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondata.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 cpc, art. 169 alin. 1 lit. h din Legea 85/2014.
In probatoriu, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
Reclamanta A J F P T, a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtul C L U C, cu sediul social in comuna U C, jud.
T, in calitate de asociat unic al debitoarei R C SRL, CUI -, J -, cu sediul social in com.
U Cl, jud.
T, sa fie obligat la suportarea pasivului debitoarei in suma de 185.558 lei, creanţa inscrisă in tabelul definitiv consolidat al creanţelor, publicat in Buletinul procedurilor de insolvenţa nr. 10449/16.06.2022:
Contrar celor susţinute de pârât, a arătat sunt îndeplinite condiţiilor prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea 85/2014 privind procedura de prevenire a insolventei si de insolvenţa şi a reluat în esenţă susţinerile din cererea de chemare în judecată, apreciind ca sunt indeplinite condiţiile legale pentru ca pârâtul sa răspundă pentru faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolvenţa, întrucat s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, drept pentru care a solicitat admiterea acţiunii asa cum a fost formulata, respingerea apărărilor formulate si obligarea pârâtului C L U C la suportarea pasivului debitoarei R C SRL, in suma de 185.558 lei.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 201 alin. (2) C.proc. civ..
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor legale invocate, Tribunalul constată şi reţine următoarele:
Dispoziţiile art.169 din Legea nr.85/2014 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare, pentru antrenarea acestei răspunderi fiind necesară proba elementelor cumulative prevăzute de Cod civil, care reies din dispoziţiile art.1349 şi art.1357 din acest act normativ, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa.
În plus, articolul 169 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcţie de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvenţă, pentru faptele anume prevăzute la literele a)- h), dar şi în condiţiile în care se dovedeşte legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă a societăţii lichidate.
Judecătorul sindic constată că temeiul de drept al cererii formulate de reclamantă este reprezentat de dispoziţiile art.169 lit. h din Legea nr.85/2006, conform cărora la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii atunci când au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului prin orice faptă săvârşită cu intenţie, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Referitor la incidența art. 169 alin. 1 lit. h din lege, tribunalul constată că reclamanta nu a invocat nici un element concret și nu a arătat în ce anume constă în opinia sa fapta care se încadrează la lit. h, faptă pentru care legiuitorul a prevăzut ca formă a vinovăției intenția, nefiind suficientă culpa așa cum este cazul pentru celelalte fapte enumerate de art. 169 .
În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii pârâtului conform art. 169 alin. 1 lit. h din Legea nr. 85/2014, reclamantul a arătat că, prin acţiunile sale, administratorul social a produs un prejudiciu în patrimoniul creditorilor egal cu întregul pasiv al societăţii debitoare, prin faptul că a perpetuat o stare de incertitudine privind situaţia debitoarei şi a omis starea de insolvenţă şi nu a înţeles să recunoască şi să formuleze o cerere introductivă de deschidere a procedurii, susţinere ce nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susţinere cu caracter general, astfel că nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispoziţiile art. 249 Cod procedură civilă, obligă la dovedirea oricărei susţineri făcute în faţa instanţei, sub acest aspect neexistând prezumţii legale în cazul procedurii speciale a insolvenţei prevăzute de legea nr. 85/2014, mai ales în ceea ce priveşte răspunderea persoanelor prevăzute la art. 169 din această lege.
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite şi că nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementată de art.169 alin. 1 lit. h din lege şi nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ai societăţii în cauză.
Trebuie remarcat că derularea unei activităţi economice este un aspect normal al funcţionării unei societăţi, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile, iar imposibilitatea de a face faţă plăţilor nu este, prin ea însăşi, un act imputabil administratorilor/asociaţilor, atât timp cât aceasta se poate datora şi unor cauze obiective, independente de voinţa acestora.
Tribunalul mai reţine că, deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.169 din Legea nr.85/2014.
Ideea unei prezumţii de culpă în sarcina administratorului statutar nu poate fi primită de către instanţă, deoarece dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu instituie prezumţia de vinovăţie a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită, ci prevăd în concret natura faptei păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, faptă care a contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvenţă şi care poate antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere.
Stabilirea existenţei unei asemenea fapte şi a măsurii în care aceasta a contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile şi în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet şi pertinent.
Contrar susţinerii reclamantului, existenţa masei credale nu reprezintă dovada prejudiciului, a legăturii cauzale şi nu prezumă culpa, de vreme ce, aşa cum s-a arătat, legea nu prezumă niciunul din elementele răspunderii persoanelor ce pot sta în judecată, iar prejudiciul pretinsei fapte constă în ajungerea în insolvenţă a debitoarei şi nu în întinderea creanţelor sau a insuficienţei activelor din patrimoniul debitoarei.
Apreciind că descrierea generică a faptelor prin reiterarea conţinutului textului de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanţei individualizarea faptelor şi conţinutul lor obiectiv nu acoperă cerinţa procesuală impusă reclamantului şi faţă de considerentele expuse, se apreciază că nu se poate reţine în sarcina pârâtului C L U C săvârşirea faptelor prevăzute de art.169 alin.1 lit. h din Legea nr.85/2014, astfel că, se va respinge ca nefondată acţiunea formulată.