Decizie nr. 606 din 19.10.2022

Faptul că asupra daunelor moratorii stabilite convenţional la 2%/zi de întârziere s-a pronunţat instanţa care a emis titlul executoriu rămas definitiv, în sensul admiterii petitului, împiedică analizarea a caracterului abuziv al acestora în cadrul contestaţiei la executarea începută în baza respectivului titlu.

Prin sentința civilă nr. 46 din data de 09.02.2022, Judecătoria Z a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul L P, ca neîntemeiată.

A respins acţiunea în constatare formulată de petentul T M, în contradictoriu cu intimatul L Pe, în calitate de titular al II L P, ca neîntemeiată.

A luat act de poziţia intimatei în sensul că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, analizând materialul probator administrat în cauză a reţinut următoarele:

La data de 13.11.2008, a fost încheiat contractul de vânzare cu nr.

X între II L P și numitul T M, prin care aceasta din urmă a cumpărat o mașă de granit și 4 scaune, urmând să achite prețul de 466 lei în 6 rate (f.8).

Potrivit art. 1.4 din contract, în cazul plății cu întârziere a ratelor sau neplății benevole a acestora, sunt datorate penalități de întârziere în cuantum de 2 % din sumele restante.

Prin S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 pronunțată în dosarul nr. 583/339/2010 al Judecătoriei Z, definitivă prin necontestare, la data de 08.06.2010, instanța a admis cererea de emitere a unei somații de plată formulată de II L P în contradictoriu cu numitul T M, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 161 de lei cu titlu de debit restant, 480 de lei cu titlu de penalități de întârziere și suma de 40,5 lei cheltuieli de judecată.

Pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe contractul de vânzare nr. x din 13.11.2008, încheiat între părți.

În considerentele hotărârii, instanța a reținut că creanța este certă, existența sa rezultând neîndoielnic din contractul încheiat, este lichidă, având cuantumul reținut în nota de calcul și este exigibilă.

În S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 s-a reținut că pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat la instanță, deși a fost legal citat.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale ce a prevăzut plata penalităților de întârziere, în cuantum de 2 %.

A invocat reclamantul faptul că această clauza nu a fost negociată, iar penalitățile se află într-o flagrantă opoziție cu orice prejudiciu rezonabil presupus.

În drept, în ceea ce privește excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul L P, având în vedere actele depuse la dosar, instanţa a respins ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a reținut că acţiunea în constatare este definită ca acea cerere prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca acesta să poată fi obligat la executarea unei prestaţii.

În mod just s-a apreciat în doctrină că, deşi textul de lege face referire la un drept, în realitate acţiunea în constatare vizează un raport juridic, deoarece însăşi activitatea procesuală presupune existenţa sau inexistenţa unui raport juridic.

În speţă, sunt îndeplinite condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile prev. de art. 32Cod procedură civilă şi condiţiile specială acţiunii în constatare privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, reclamantul urmărind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind cuantumul penalităților de întârziere stipulate în contractul cu plata în rate nr. x din 13.11.2008.

Contrar celor invocate de intimată în întâmpinare, petentul nu are, în prezent, la îndemână, o acțiune în realizarea dreptului pretins, prezenta acțiune în constatare fiind admisibilă.

Pe fond, instanța a reținut că potrivit art. 430 alin. 1 si 2 C.pr.civ – „Autoritatea de lucru judecat- (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Potrivit art.431 Cod procedură civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte.

Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. 1 Cod procedură civilă, care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

În speţă, nu interesează efectul negativ, de vreme ce cauza celor două procese este diferită (prima acţiune fiind întemeiată pe art. 1 alin.(1) din OG r. 5/2001 – cerere emitere somație de plată, iar prezenta acţiune este întemeiată pe dispozițiile privind acțiunile în constatare), ci efectul pozitiv al puterii lucrului judecat care împiedică contrazicerile între cele două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Astfel, instanța a apreciat că exista putere de lucru judecat cu privire la caracterul legal al clauzelor contractuale, inclusiv al celor cu privire la care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute în prezenta cauză.

Puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Așadar, pentru invocarea prezumţiei de lucru judecat nu este necesară identitatea de părţi şi că, indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptăţit să repună în discuţie o problemă de drept tranşată definitiv şi irevocabil de către o altă instanţă.

Este adevărat că instanţa, la momentul la care ar considera o clauză posibil a fi abuzivă, indiferent de condiţii, ar trebui să o invoce si să o pună în discuţie din oficiu, nefiind ţinută de o anumită dispoziţie cuprinsă într-o lege specială sau în Codul de procedură civilă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în acest sens chiar dacă a fost vorba despre faza de executare silită sau despre proceduri speciale, cum este somaţia de plată.

Curtea a apreciat că este necesară invocarea din oficiu a caracterului abuziv al unei clauze, deși dreptul intern nu conţine norme care să reglementeze acest aspect sau chiar interzice expres intervenţia din oficiu a judecătorului în proceduri speciale.

Numai în situaţia unei opoziţii manifestate de consumator cu privire caracterul abuziv al clauzei invocat din oficiu, instanţa poate să nu ia în considerare acest aspect.

Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr.

S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 pronunţată de Judecătoria Z in dosarul nr. 583/339/2010 instanţa a analizat contractul încheiat de părţi în integralitatea sa, a stabilit ca dispoziţiile contractuale sunt legale, dispunând obligarea reclamantei din prezenta cauza la plata sumelor datorate pârâtei in baza acestora, inclusiv în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

Instanța a apreciat că prin emiterea somației de plată, prima instanță a realizat o analiză implicită a valabilității consimțământului și a legalității clauzelor contractuale, atât timp cât aceasta a avut chiar obligația de a invoca din oficiu nulitatea absoluta a unor clauze.

Se impune, astfel, concluzia că, odată analizate de către o instanta judecătorească în mod definitiv dispozițiile contractuale, chiar dacă analiza a fost una implicită, nu se mai pot invoca ulterior, motive de nulitate ale aceloraşi dispozitii contractuale, fără să se încalce principiul securității raporturilor juridice.

În consecinţă, S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 pronunţată de Judecătoria Z în dosarul nr. 583/339/2010 , respectiv considerentele acesteia se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauza şi împiedică analizarea din nou a legalităţii clauzei inserate la art. 1.2 din contract privind penalitățile de întârziere, motiv pentru care instanța a respins acţiunea în constatare formulată de petentul T M în contradictoriu cu intimatul L P, în calitate de titular al II L P, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, apelantul-reclamant T M, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Împotriva sentinţei civile nr. 46 din 09. 02. 2022 pronunţată în dosarul nr. 49/339/2021, prin care s-a dispus respingerea acţiunii în constatare formulată de apelantul T M în contradictoriu cu pârâtul -intimat L P , în calitate de titular al I.I.

L.P. , ca neîntemeiată.

Raportat la motivarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond prin care s-a dispus respingerea acţiunii, consideră că hotărârea este nelegală şi netemeinică motiv pentru care, în mod respectuos, solicită instanţei de apel ca în baza prevederilor art. 480 alin. 2 şi alin. 3 din Codul de proc. civilă, să admită cererea de apel şi, în principal, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea spre reiudecare primei instanţe, iar în subsidiar, rejudecând cauza pe fond, schimbarea în totul hotărârea atacată şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Solicită instanţei de control judiciar să constatate că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probatoriului administrat în cauză şi o greşită aplicare a textelor de lege incidente cauzei dedusă judecăţii.

În fapt, pin cererea de chemare în judecată a solicitat ca în baza probatoriului administrat în cauză şi a textelor de lege incidente, să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care, constatând caracterul abuziv al clauzei contractuale privind penalităţile de întârziere de 2 %, menţionată în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, să dispună înlăturarea acestei clauze abuzive, fiind o lăuză lovită de nulitate conform art. 12 alin. 4 raportat la art. 14 din Legea nr. 193 2000 republicată privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Consideră că cele solicitate prin acţiunea formulată sunt pe deplin întemeiate, dovedite şi susţinute de probatoriul administrat în cauză, în timp ce susţinerile formulate de către pârât sunt simple supoziţii nedovedite, urmând a fi înlăturate ca fiind neîntemeiate.

Susţinerile pârâtului L P precum că penalităţile de întârziere ar fi fost negociate nu au fost dovedite prin probatoriul administrat în cauză, cu toate că sarcina probei pentru dovedirea negocierii clauzei privind stabilirea penalităţilor de întârziere, conform art. 3 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, îi revenea pârâtului L P, în calitate de profesionist vânzător.

Susţinerea apelantei-reclamante a existenţei caracterului abuziv pentru lipsa negocierii, a penalităţilor de întârziere, nu a fost demontată de către pârât, întrucât nu s-a dovedit că ar fi existat o negociere reală a cauzei contractuale privind penalităţile de întârziere.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de fond, Judecătoria Z, a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 400 din 22. 04. 2010 pronunţată în dosarul nr. 583/339/2010 a admis cererea de emitere a unei somaţii de plată formulată de LI.

L P, obligând reclamantul T M să achite reclamantei suma de 161 de lei cu titlu de debit restant, 480 de lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi suma de 40,5 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa a reţinut că pretenţiile fiind întemeiate pe contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13.11. 2008 încheiat între părţi, creanţa este certă, existenta sa rezultând neindoielnic din contract, este lichidă, având cuantumul reţinut în nota de calcul şi exigibilă, motiv pentru care există „autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 alin.l si 2 din C.pr.civ., astfel că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi infirmate printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Ori, instanţa învestită cu constatarea caracterului abuziv al penalităţilor de întârziere înserate în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13. 11. 2008 încheiat de I.I.

L P, în mod greşit, a lăsat cauza nedezlegată sub acelaşi aspect şi nu a cauzat existenţa sau neexistenţa caracterului abuziv al clauzei contractuale prin prisma prevederilor legii speciale a consumatorului Legea nr.

Legea nr. 193/2000 a celor statuate de ICCJ şi Curtea Europeană de Justiţie, cu privire la drepturile consumatorului şi caracterul abuziv al clauzei privind penalităţile de întârzierere.

În cauza ce a format obiectul dosarului civil nr. 583/339/2010 şi în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 400 din 22. 04. 2010, invocată, de altfel în motivarea hotărârii împotriva căreia a formulat prezenta cerere de apel, nu s-a invocat şi nu s-a tranşat aspectul cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind penalităţile de întârziere pentru lipsa unei negocieri între profesionist şi consumator, judecată fiind în lipsa apelantului şi fară a formula vreun fel de apărări, întrucât nu a avut avut cunoştinţă de acea judecată.

Instanţa de fond, în motivarea hotărârii pronunţate, a reţinut şi precizează (pag. 5, ultimul ulm) : „ Este adevărat că instanţa, la momentul la care ar considera o clauză posibil ca fiind abuzivă, indiferent de condiţii, ar trebui să o invoce şi să o pună în discuţie din oficiu, nefiind ţinută de o anumită dispoziţie cuprinsă într-o lege specială sau în C.pr. civilă.

Consideră, acest contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate ca fiind un contract ce poate fi calificat ca un contract de adeziune, contract standard preformulat, întrucât contractul este de fapt un formular pe care pârâtul L P l-a folos, şi îl foloseşte în mod constant iar completarea acestuia cu datele personale ale cu apărătorului şi celelalte menţiuni au fost făcute unilateral de L P, fără a se conveni asupra lor cu semnatarul cumpărător.

Având în vedere că pârâtul L P, în calitate de comerciant autorizat, parte în contracţii în cauză, are calitatea de profesionist, instanţa a trebuit să analizeze clauza contractuală ce stabileşte nivelul penalităţilor de întârziere din prisma dispoziţiilor Legi 193/2000 privind clauzele abuzive din contractul încheiat între profesionişti şi consumatori.

Astfel, potrivit art. 1 alin.3 din Legea nr. 193/2000 se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 alin.l din Legea nr. 193/2000 definind clauza abuzivă ca fiind acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest sens, alin. 1 lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000 republ., prevede, printre altele, că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Din prevederile art. 4 alin. 2 din Legea 193/2000 rezultă că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului iar potrivit art 3 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

Solicită instanţei să se constate existenţa clauzei abuzive, respectiv existenţa caracterului abuziv al clauzei privind penalităţile, raportat la dispoz.

Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori şi având în vedere Directiva 93/13/CEE precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind dreptul instanţei de judecată de a se sesiza din oficiu cu privire la existenta caracterului abuziv al unei clauze contractuale şi implicit apărarea şi ocrotirea interesului public ca astfel de clauze prejudiciabile pentru consumator, să nu-şi producă efectele.

Nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogăţire fără justă cauză.

Clauza fiind inserată în cuprinsul contractului cu rea-credinţă rezultă cu certitudine caracterul abuziv al acestei clauze contractuale pentru care intervine sancţiunea ce se impune anume, lipsire de efecte a aceeaşi clauze conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 interpretat în lumina art. 6 alin. (I) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.

Raportat textele de lege menţionate, rezultă faptul că existenta unei clauze abuzive în direct legată de negocierea directă a profesionistului cu consumatorul şi implică cerinţa bunei-credinţe a profesionistului iar în cazul în care clauza contractuală nu a fost negociată direct, prejudiciul cauzat consumatorului de rezumă şi el nu trebuie dovedit atâta timp cât există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, vânzătorul numai cu drei tui i şi cumpărătorul numai cu obligaţii.

Clauza trebuie considerată că nu a fost negociată direct cu consumatorul, prin aceea că face parte dintr-un contract standard preformulat şi astfel nu s-a dat posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.

Sancţiunea civilă incidentă clauzei abuzive privind cuantumul penalităţilor de întârziere, este nulitatea absolută, având în vedere natura interesului protejat, sens în care s-a pronunţat şi ICCJ prin decizia nr. 686/21. 02. 2013 Secţia a II- a civilă.

Conform a Opoziţiilor art. 5 din codul civil, nici o prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogăţire fără justă cauză.

Clauza fiiid inserată în cuprinsul contractului cu rea-credinţă se constată caracterul abuziv al acestei clauze contractuale, pentru care intervine sancţiunea ce se impune aminteşe, lipsirea de efecte a acestei clauze, conform art. 6 din Legea n 193/200 interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.

Conform dispoziţiilor art. 5 din codul civil, nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogăţire fără justa cauză.

Clauza fiind inserată în cuprinsul contractului cu rea-credinţă se constată caracterul abuziv al acestei clauze contractuale, pentru care intervine sancţiunea ce se impune anunţând, lipsirea de efecte a acestei clauze, conform art. 6 din Legea ni 193/200 interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.

Raportat şi la cele mai sus precizate, solicită admiterea apelului formulat, casarea hotărârii atacate, cu trimitere spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, rejudecând cauza pe fond, schimbarea în tot hotărârea atacată şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept, îşi întemeiază cererea pe dispoz art. 466 Cod proc civilă.

În probaţiune.

Verificând în limitele cererii de apel şi a apărărilor formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat pentru considerentele care vor succede:

Instanţa de fond a dat aprecierea cuvenită probatoriilor administrate în cauză şi a reţinut corect situaţia de fapt constând în aceea că, la data de 13.11.2008, a fost încheiat contractul de vânzare cu nr.

X între I.I.

L P și numitul T M, prin care aceasta din urmă a cumpărat o masă de granit și 4 scaune, urmând să achite prețul de 466 lei în 6 rate (f.8).

Potrivit art. 1.4 din contract, în cazul plății cu întârziere a ratelor sau neplății benevole a acestora, sunt datorate penalități de întârziere în cuantum de 2 % din sumele restante.

Prin S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 pronunțată în dosarul nr. 583/339/2010 al Judecătoriei Z, definitivă prin necontestare, la data de 08.06.2010, instanța a admis cererea de emitere a unei somații de plată formulată de I.I.

L P în contradictoriu cu numitul T M, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 161 de lei cu titlu de debit restant, 480 de lei cu titlu de penalități de întârziere și suma de 40,5 lei cheltuieli de judecată.

Pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe contractul de vânzare nr. 117 din 13.11.2008, încheiat între părți.

În considerentele hotărârii, instanța a reținut că creanța este certă, existența sa rezultând neîndoielnic din contractul încheiat, este lichidă, având cuantumul reținut în nota de calcul și este exigibilă.

În S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 s-a reținut că pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat la instanță, deși a fost legal citat.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale ce a prevăzut plata penalităților de întârziere, în cuantum de 2 %.

A invocat reclamantul faptul că această clauza nu a fost negociată, iar penalitățile se află într-o flagrantă opoziție cu orice prejudiciu rezonabil presupus.

Instanţa de fond a respins acţiunea în constatare ca neîntemeiată.

Critica apelantului constă în aceea că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea în constare formulată şi faţă de caracterul abuziv al clauzei, acest aspect nu s-a tranşat.

Tribunalul apreciază critica neîntemeiată.

În acord cu instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr.

S.civ. nr. 400/2010 din 22.04.2010 pronunţată de Judecătoria Z în dosarul nr. 583/339/2010 instanţa a analizat contractul încheiat de părţi în integralitatea sa, a stabilit că dispoziţiile contractuale sunt legale, dispunând obligarea reclamantei din prezenta cauza la plata sumelor datorate pârâtei în baza acestora, inclusiv în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

A apreciat că prin emiterea somației de plată, prima instanță a realizat o analiză implicită a valabilității consimțământului și a legalității clauzelor contractuale, atât timp cât aceasta a avut chiar obligația de a invoca din oficiu nulitatea absoluta a unor clauze.

Odată analizate de către o instanta judecătorească în mod definitiv dispozițiile contractuale, chiar dacă analiza a fost una implicită, nu se mai pot invoca ulterior, motive de nulitate ale aceloraşi dispozitii contractuale, fără să se încalce principiul securității raporturilor juridice.

Cu privire la sentinţa civilă nr. 400/2010 din 22.04.2010 pronunţată de Judecătoria Z în dosarul nr. 583/339/2010 , respectiv considerentele acesteia se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauza şi împiedică analizarea din nou a legalităţii clauzei inserate la art. 1.2 din contract privind penalitățile de întârziere, motiv pentru care instanța în mod corect a respins acţiunea în constatare formulată de petentul T M în contradictoriu cu intimatul L P, în calitate de titular al II L P, ca neîntemeiată.

Astfel, asupra prevederilor art. 4 s-a pronunţat o instanţă judecătorească anterior, prin sentinţa menţionată, stabilind, cu putere de lucru judecat, că dispoziţia contractuală respectă normele legale şi apelantul din prezenta cauză datorează penalităţile de întârziere în cuantum de 2%.

Chiar dacă în litigiul anterior nu s-a discutat în mod expres caracterul abuziv al clauzei vizând penalităţile de întârziere şi caracterul negociat sau nu al acesteia, este evident că a fost analizată această clauză contractuală şi o nouă analiză a acestei nu se poate realiza fără încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. 2 c.pr.civ.

Totodată, nu este necesară existenţa triplei identităţi (părţi, obiect şi cauză) pentru a se reţine puterea de lucru judecat, fiind suficient ca, prin hotărârea anterioară, instanţa să fi soluţionat aspecte în legătură cu litigiul ulterior, aspecte care nu mai pot fi contrazise sau schimbate printr-o nouă hotărâre, aşa cum solicită apelantul-reclamant în cauza de faţă.

Cu privire la situaţia de fapt concretă în cauza de faţă, raportat la dovezile administrate şi aflate la dosar, tribunalul constată că soluţia dată de prima instanţă este justificată şi fundamentată legal.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 480 alin 1 Cod proc civilă va respinge apelul ca neîntemeiat.