ARES ARES, Asociația pentru Reziliență, Evaluare și Securitate

Tribunalul TELEORMAN ·

Decizie nr. 122 din 04.04.2014

Instanță
Tribunalul TELEORMAN
Dosar
Obiect
ÎNTOARCERE EXECUTARE SILITĂ SAU CONTESTAȚIE LA EXECUTARE = ORDINEA ÎN CARE INSTANȚA DE EXECUTARE POATE FI SESIZATĂ
Soluție
Sursa
portal.just.ro

Prin sentinţa civilă nr. 1957/28.11.2013, Jud.

V a admis acţiunea formulată de SC OMV P SA împotriva pârâtului CM şi a dispus întoarcerea executării silite efectuate în baza unei sentinţe civile, executare desfiinţată de CAB prin decizie irevocabilă, reţinând incidenţa disp. art. 4041 Cpc.

Împotriva sentinţei civile nr. 1957/2013 a declarat recurs pârâtul CM, criticând-o printre altele ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât reclamanta SC OMV P SA, avea deschisă calea contestaţiei la executare, practică pe care, a susţinut reclamantul, o are şi Trib.

Mun.

Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 122/04.04.2014, Trib. T a respins ca nefondat recursul declarat.

Tribunalul a reţinut în acest sens că, instituţia întoarcerii executării silite este reglementată de Codul de procedură civilă în Cartea a V-a” Despre executarea silită”, Secţiunea a VI1 –a.

Din textele enunţate mai sus, rezultă că cererea de întoarcere a executării silite este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă contestaţiei la executare, reprezintă o contestaţie specială la executare, prin care cel îndreptăţit, în speţă SC OMV P SA, poate cere instanţei restabilirea situaţiei anterioare titlului executoriu care a fost desfiinţat prin decizia civilă nr. 4458 / R / 12.

XI . 2008.

Astfel, cererea de întoarcere a executării silite este admisibilă, întrucât sunt îndeplinite în speţă cele 3 condiţii de admisibilitate a acestei cereri respectiv desfiinţarea titlului executoriu, cererea celui interesat şi executarea titlului executoriu.

Este adevărat că şi pe calea contestaţiei la executare se poate ajunge la anularea executării.

Însă există o condiţionare a ordinii în care instanţa poate fi sesizată, iar practica judecătorească a unei instanţe nu constituie izvor de drept, în societatea modernă izvorul de drept fiind actul normativ, în speţă, dispoziţiile legale sus citate.