Curtea de Apel BRAȘOV · xxx/119/2023.

Decizie nr. 84/R din 13.02.2025

Instanță: Curtea de Apel BRAȘOV
Dosar: xxx/119/2023.
Obiect: Recurs. Refuz de restituire a contribuției pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate percepută în temeiul art. 367 din Legea nr. 95/2006 („taxă pe viciu”), dispoziție abrogată prin OUG nr. 114/2018 pentru a pune în acord norma națională cu normele UE
Soluție
Sursa: portal.just.ro

- art. 117 alin. (1) lit. d) şi art. 135 din Codul de procedură fiscală (OG nr. 92/2003)

- decizia nr. 24/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/3.01.2012

Emiterea unui act normativ de abrogare a unui alt act normativ sau elaborarea unei note de fundamentare a unui astfel de proiect de act normativ, nu poate fi calificată din punct de vedere juridic ca fiind un act de recunoaştere a unei datorii, nici expresă, nici tacită, deoarece actele respective nu reprezintă o manifestare a debitorului obligaţiei de restituire (organul fiscal), din care să rezulte neechivoc că sumele încasate anterior în baza normei astfel abrogate sunt recunoscute ca fiind un debit, o datorie, astfel încât să opereze cazul de întrerupere a prescripţiei.

Dreptul la restituirea unei taxe încasată în temeiul unei norme naţionale care nu respectă reglementările Uniunii Europene este un drept care poate fi exercitat inclusiv în perioada în care norma naţională ce instituie această obligaţie de plată este în vigoare, acest drept de restituire nefiind condiţionat, potrivit jurisprudenţei CJUE, nici de contestarea reglementărilor naţionale, nici a actelor fiscale emise la momentul plăţii sumelor respective.

În acord cu jurisprudenţa CJUE, acest drept la restituire se exercită în conformitate cu principiului autonomiei procedurale, dezvoltat de jurisprudenţa CJUE, astfel că regulile care reglementează rambursarea acestor sume sunt regulile naţionale, norme care trebuie să respecte principiul echivalenţei (nu pot institui condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivității (procedura naţională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exerciţiul drepturilor conferite de Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene) (hotărârea din 08.01.2001, pronunţată în cauza C Metallgesellschaft şi alţii, pct. 84-86).

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 19.07.2024, reclamanta Societatea A.

S.R.L., în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X., a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei în valoare de 242.027 lei, achitată de reclamantă în perioada 21.03.2013-20.12.2016 cu titlu de contribuţie pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate percepută în temeiul art. 367 din Legea nr. 95/2006 („taxă pe viciu”) şi obligarea pârâtului la plata dobânzii fiscale aferente sumelor achitate de la data plăţii indicate pentru fiecare sumă în parte şi până la data restituirii integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 768/17.10.2024, Tribunalul Covasna – Secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată prin întâmpinare şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A.

S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X.

Împotriva acestei sentinţei, reclamanta Societatea A.

S.R.L. , a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi, în rejudecare, respingerea ca nefondată a excepţiei prescripţiei, cu consecinţa admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă.

Recurenta reclamantă a arătat că problema juridică a speţei are legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani.

Astfel, societatea a susţinut că, pentru sumele achitate în anul 2013, termenul de 5 ani a început să curgă la data de 01.01.2019 şi s-ar fi împlinit, în condiţii normale, la data de 31.12.2023.

Dacă se ia în calcul şi perioada pandemiei, când termenele de prescripţie în materie fiscală au fost suspendate, se poate observa că termenul de prescripţie se împlineşte de abia la data de 11.09.2024.

Or, instanţa de fond a susţinut că termenul de prescripţie nu a început să curgă la data de 01.01.2019, ci a început să curgă cel mai târziu la data de 01.01.2017 (pentru sumele aferente anului 2016) şi s-ar fi împlinit, în condiţii normale, la data de 31.12.2022.

Acest termen putea fi prelungit până la data de 11.09.2023 (datorită perioadei pandemice).

Prin urmare, instanţa de fond a stabilit că, în aceste condiţii, termenul de prescripţie pentru sumele achitate în cursul anilor anteriori (2013-2015) este împlinit şi a considerat că, la data de 08.05.2024, când a fost formulată cererea de restituire pe cale administrativă pentru perioada 2013-2016, deja era depăşit termenul de prescripţie.

Recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond a refuzat, nejustificat, să accepte că abrogarea taxei pe viciu prin O.U.G. nr. 114/2018 reprezintă o recunoaştere de datorie, care face să curgă un nou termen de prescripţie.

Or, în cadrul expunerii de motive, s-a menţionat că se impune abrogarea reglementărilor cu privire la taxa pe viciu din legislaţia naţională, pentru a evita sesizarea CJUE.

În opinia recurentei reclamante, atitudinea adoptată de Statul român reprezintă o recunoaştere de datorie, în raport de reglementările din cadrul art. 2538 Cod civil, fiind o recunoaştere expresă de datorie.

Prin urmare, instanţa de fond avea obligaţia să observe că suntem în prezenţa unei situaţii de întrerupere a termenului de prescripţie, în raport de prevederile art. 2.537 alin. (1) Cod civil.

Recurenta reclamantă a arătat că instanţa de fond a reţinut că prin actul de abrogare s-a recunoscut nelegalitatea reglementării naţionale cu privire la taxa pe viciu, însă acest aspect nu reprezintă o recunoaştere de datorie.

Recurenta reclamantă a subliniat că, potrivit art. 2538 Cod civil, prin raportare la prevederile art. 2541 alin. (1)-(3) Cod civil, recunoaşterea de datorie are efect întreruptiv de prescripţie şi face să curgă un nou termen de prescripţie.

În cauză, efectul întreruptiv de prescripţie a intervenit la data de 29.12.2018, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018.

Astfel, pentru toate creanţele pentru care nu era împlinit termenul de prescripţie la data de 29.12.2018, a început să curgă un nou termen de prescripţie, având ca punct de plecare data de 29.12.2018, termen la care s-a născut dreptul la restituire pentru creanţele care la data de 29.12.2018 nu erau prescrise.

Având în vedere că termenele de prescripţie în materie fiscală încep să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut dreptul la restituire, recurenta reclamantă a apreciat că, în cauză, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2019, urmând a se împlini în mod normal la data de 31.12.2023.

Or, din cauza situaţiei pandemice din cursul anului 2020, se adaugă un termen de 254 de zile cu începere din data de 31.12.2023.

Astfel, în cauză, termenul de prescripţie pentru impunerea de creanţe fiscale aferente anul 2013 s-a împlinit de abia la data de 11.09.2024.

Recurenta reclamantă a precizat că primul act normativ care a condus la suspendarea termenelor de prescripţie în materie fiscală este art.

XII alin. (5) din O.U.G. nr. 48/2020, din care, în coroborare cu prevederile art.

XIII alin. (1) din O.U.G. nr. 48/2020, rezultă că termenele de prescripţie în materie fiscală au fost suspendate pentru o perioadă de 30 de zile de la încetarea stării de urgenţă.

Prelungirea suspendării termenelor de prescripţie în materie fiscală la care face referire O.U.G. nr. 48/2020 a fost realizată prin art.

III alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2020 până la data de 25.06.2020.

O nouă prelungire a termenelor de prescripţie în materie fiscală a fost realizată prin art.

IV din O.U.G. nr. 99/2020 până la data de 25.10.2020, inclusiv.

Ultima prelungire a termenelor de prescripţie în materie fiscală a fost realizată prin art. 24 din O.U.G. nr. 181/2020 până la data de 25.12.2020 inclusiv.

După data de 15.05.2020, România a intrat în stare de alertă, dar s-a menţinut suspendarea termenului de prescripţie în materie fiscală.

În perioada 16.03.2020-15.05.2020, România a fost în stare de urgenţă, iar, toate termenele de prescripţie, indiferent de materie, au fost suspendate în baza decretelor prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020.

Având în vedere că termenul de prescripţie în materie fiscală pentru anul 2015 a fost prelungit cu încă 254 de zile, termen de prescripţie ce a început să curgă de la data de 01.01.2016 şi care s-ar fi împlinit în mod normal la data de 31.12.2020, rezultă că şi pentru termenul de prescripţie care a început să curgă la data de 01.01.2019 (s-ar fi împlinit în mod normal la data de 31.12.2023), s-a prelungit cu încă 254 de zile până la data de 11.09.2024, inclusiv.

Având în vedere că, în cauză, cererea de restituire cu efect întreruptiv de prescripţie a fost înregistrată la A.J.F.P.

X. în data de 08.05.2024, recurenta reclamantă a apreciat că se impune respingerea excepţiei prescripţiei.

De asemenea, a invocat şi puterea de lucru judecat care decurge din dosarul nr. xxx/119/2023.

Pe fondul cauzei, recurenta reclamantă a făcut trimitere la argumentele expuse pe larg în cererea de chemare în judecată şi prin răspunsul la întâmpinare; suplimentar, a arătat că a obţinut în cadrul dosarului nr. xxx/119/2023 restituirea taxei pe viciu achitată în perioada 2013-2016, însoţită de dobânda în materie fiscală de la data fiecărei plăţi în parte şi până la data restituirii efective, pe motivul că taxa pe viciu este incompatibilă cu dreptul UE şi cu principiile constituţionale cu incidenţă în materie fiscală.

Drept pentru care devine incident principiul puterii de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) Cod de procedură civilă.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Recursul a fost timbrat conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (3) Cod de procedură civilă (filele 16-23), a solicitat respingerea recursului.

În motivare, a arătat că instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost sesizată cu o cerere de restituire a unor sume de la bugetul de stat, în condiţiile în care dispoziţiile legale în baza cărora acestea au fost plătite au fost abrogate.

Or, restituirea sumelor de la buget se face în condiţiile prevăzute de lege, iar instanţa învestită cu o astfel de cerere este ţinută a analiza îndeplinirea acestora şi nu raţiunile pentru care legiuitorul a dispus eliminarea din legislaţia naţională a dispoziţiilor legale care reglementau perceperea taxei solicitate a fi restituite.

Sumele plătite în baza unui text de lege abrogat sunt considerate a fi plătite în lipsa unui titlu, astfel încât devin incidente prevederile din Codul de procedură fiscală privind restituirea acestora.

Intimata pârâtă a arătat că, în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, restituirile de sume aferente veniturilor încasate din contribuţiile stabilite conform art. 367 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, se efectuează de la bugetul de stat conform procedurii de restituire prevăzute de normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice.

În normele metodologice aprobate prin OMF nr. 1386/07.02.2019, completat prin OMF nr. 3308/16.10.2019, se stipulează că restituirea sumelor încasate din contribuţiile stabilite conform art. 367 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prevăzute de art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, se realizează conform dispoziţiilor Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.

Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget prevăzută de OMFP nr. 1899/2004 prevede că se restituie contribuabililor sumele prevăzute de Codul de procedură fiscală (în prezent la art. 168 din Legea nr. 207/2015), printre care şi cele plătite sau achitate fără a fi datorate, iar cererea de restituire trebuie să fie depusă în cadrul termenului legal de prescripţie a dreptului de a cere restituirea, respectiv în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire.

Întrucât prin prezenta acţiune reclamanta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 168 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 coroborate cu cele ale art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 şi a prevederilor OMFP nr. 1386/2019, restituirea sumei de 242.027 lei, achitată în perioada 21.03.2013-20.12.2016, cu titlu de contribuţie pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate percepută în temeiul art. 367 şi următoarele din Legea nr. 95/2006 („taxă pe viciu”), pârâta a invocat prescripţia dreptului material la acţiune.

Reclamanta a solicitat organului fiscal restituirea acestor sume pe cale administrativă la data de 08.05.2024 şi a înregistrat prezenta acţiune la grefa Tribunalului Covasna la data de 19.07.2024.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale incidente, pentru sumele achitate în anul 2013, termenul de prescripţie începe să curgă de la 01.01.2014 şi s-a împlinit pe data de 31.12.2019; pentru sumele achitate în anul 2014, termenul de prescripţie începe să curgă începând cu 01.01.2015 şi s-a împlinit pe data de 31.12.2020; pentru sumele achitate în anul 2015, termenul de prescripţie începe să curgă începând cu 01.01.2016 şi s-a împlinit pe data de 31.12.2021; iar pentru sumele achitate în anul 2016, termenul de prescripţie începe să curgă începând cu 01.01.2017 şi s-a împlinit pe data de 31.12.2022.

Intimata a arătat că această excepţie a fost invocată şi prin prisma dispoziţiilor art. 431 alin. (2) Cod de procedură civilă, respectiv prin prisma efectelor lucrului judecat cu privire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie reţinute în sentinţa civilă nr. 973/13.12.2023 a Tribunalului Covasna, menţinută prin decizia civilă nr. 280/30.04.2024 a Curţii de Apel Brașov, hotărâri pronunţate în dosarul nr. xxx/119/2023.

Astfel, ambele instanţe au reţinut că „dreptul reclamantei la restituirea sumelor achitate în cursul anului 2017 a luat naştere la data de 01.01.2018”.

În concret, s-a statuat că termenul de prescripţie al reclamantei de a cere restituirea sumelor achitate în baza dispoziţiilor art. 367 şi următoarele din Legea nr. 95/2006, se va calcula având în vedere dispoziţiile art. 219 alin. (1) Cod de procedură fiscală, adică de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care taxa a fost achitată.

Intimata pârâtă a solicitat să se constate că dreptul reclamantei de restituire a taxei achitate în perioada 21.03.2013-20.12.2016, cu titlu de contribuţie pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate, percepută în temeiul art. 367 şi următoarele din Legea nr. 95/2006, este prescris, avându-se în vedere şi că, în perioada 16.03.2020-15.05.2023, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în recuperarea sumelor în materie fiscală a fost suspendat în temeiul art. 41 din Decretul nr. 195/16.03.2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi al art. 62 din Decretul nr. 240/14.04.2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, ceea ce presupune prelungirea, în fapt, a acestuia cu încă 253 de zile, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârile din dosarul nr. xxx/119/2023.

În situaţia în care, urmare a admiterii recursului, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei va fi respinsă, intimata pârâtă a arătat că, pe fondul cauzei, acţiunea A.

S.R.L. este neîntemeiată pentru că, în susţinerea cererii sale, reclamanta a arătat, în esenţă, că în temeiul prevederilor art. 367 şi următoarele din Legea nr. 95/2006, a fost obligată, în perioada 21.03.2013-20.12.2016 să achite „taxa pe viciu”, întrucât a produs şi comercializat băuturi alcoolice.

Cuantumul taxelor solicitate a fi restituite şi data la care acestea au fost achitate au fost prezentate sub formă tabelară.

Reclamanta a arătat că anterior înregistrării prezentei acţiuni, a beneficiat de restituirea sumelor achitate cu titlu de „taxă pe viciu” în perioada 23.03.2017-23.01.2019, în baza hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. 941/119/2023.

Or, reclamanta a promovat şi acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/119/2023, în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Sport, în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a Ministerului Sportului.

Astfel, prin sentinţa Tribunalului Covasna nr. 831/10.11.2023, care a rămas definitivă prin decizia Curţii de Apel Brașov nr. 110/22.02.2024, pârâta Agenţia Naţională pentru Sport a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 8.412 lei pe care aceasta a achitat-o în perioada 23.03.2017-23.01.2019, cu titlu de contribuţie pentru finanţarea unor cheltuieli din domeniul sportului percepută în temeiul art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, precum şi la plata dobânzii fiscale aferente de la data plăţii fiecărei achitări parţiale a acestei contribuţii şi până la data restituirii integrale.

În această situaţie, A.J.F.P.

X. a solicitat, în fond, a se clarifica de către reclamantă în ce scop a inserat la paginile 3-5 din cererea introductivă, tabelul intitulat „Tabel sport 2013-2015” în care prezintă un număr de 37 plăţi, din perioada 05.04.2013-20.12.2016, în cuantum de 9.968 şi a depus în probaţiune extrase din contabilitatea societăţii, în speţă extrase din Fişa contului 446.4 Taxa Sport pentru băuturi alcoolice şi nu ordine de plată; dacă solicită în cadrul prezentei acţiuni şi restituirea acestora, deşi nu a formulat în concret un petit distinct pentru acestea; în caz afirmativ să arate natura lor, temeiul de drept în baza căruia au fost achitate, fiind evident că aceste sume nu au fost plătite în temeiul dispoziţiilor legale pe care se întemeiază cererea (art. 57 alin. (2) din OUG nr. 114/2018 şi a prevederilor OMFP nr. 1386/2019), fiind inadmisibil a se admite restituirea lor, în cadrul prezentei acţiuni.

Or, aceste aspecte nu au fost clarificate în niciun fel de către reclamantă, ele trebuind a fi lămurite într-o eventuală analizare a cauzei de fond.

În situaţia în care se va considera că reclamanta este în termen pentru a formula pretenţiile din prezenta cauză, având în vedere lipsa unor prevederi clare cu privire la restituirea acestor sume, intimata pârâtă a arătat că, din analiza art. 367 din Legea nr. 95/2006, rezultă că sumele percepute cu titlu de taxă pe viciu reprezentau venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii.

Conform art. 368 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018) sumele percepute cu titlu de taxă pe viciu erau folosite de către Ministerul Sănătăţii pentru finanţarea anumitor categorii de cheltuieli.

Intimata pârâtă a precizat că organele fiscale teritoriale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu a avut vreo legătură juridică cu taxa pe viciu, respectiv nu a fost beneficiara taxei pe viciu, ci a avut exclusiv calitatea de intermediar, de „gestionar” al contului de trezorerie al reclamantei.

Prin urmare, nu se poate da curs solicitării reclamantei, întrucât raportat la data plăţii acestor taxe, nu este titulara obligaţiei potrivit unei proceduri clare şi neechivoce.

Prevederile O.U.G. nr. 114/2018 au intrat în vigoare începând cu data de 29.12.2018, însă abrogarea prevederilor art. 367 din Legea nr. 95/2006 nu echivalează automat cu dreptul la restituirea sumelor care au fost plătite pentru perioada în care aceste prevederi erau în vigoare.

Toate plăţile efectuate de A.

S.R.L. şi care se cer a fi restituite provin din perioada în care au fost în vigoare dispoziţiile art. 367 din Legea nr. 95/2006.

În drept, a invocat Codul de procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Analizând recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 488 şi urm. Cod de procedură civilă, susţinerile părţilor şi ansamblul materialului probator existent la dosar, Curtea constată următoarele:

Recurenta reclamantă invocă drept motiv de recurs greșita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Curtea reţine că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune, formulată în condiţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin care a solicitata sancţionarea refuzului exprimat de intimata pârâtă de a restitui suma de 242.027 lei, achitată în perioada 21.03.2013 – 20.12.2016 cu titlu de contribuţie pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate percepută în temeiul art. 367 din Legea nr. 95/2006 („taxă pe viciu”), cu dobânda fiscală aferentă, de la data plăţii şi până la data restituirii integrale, sumă solicitată la restituire prin cererea nr. xxxx/08.05.2024.

În motivarea cererii de restituire a invocat că această taxă nu este conformă dreptului Uniunii Europene, fiind, de altfel, abrogată de OUG nr. 114/2018, dată de la care, în opinia sa, curge termenul de prescripţie de 5 ani pentru a fi solicitată la restituire (filele 10-18 dosar tribunal).

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată prin întâmpinare de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta Societatea A.

S.R.L., reţinând, în esenţă, că termenul de prescripţie aplicabil creanţelor solicitate a fi restituite este de 5 ani, prevăzut de codul de procedura fiscala şi că acest termen a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv pentru sumele achitate în anul 2013, termenul de prescripţie pentru restituire a început să curgă de la 01.01.2014, împlinindu-se la 01.01.2018, iar pentru sumele achitate în anul 2016 s-a împlinit la data de 01.01.2021.

Prima instanţă a înlăturat susţinerea reclamantei în sensul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 01.01.2019, ca efect al unei pretinse întreruperi a cursului acestuia prin recunoaşterea de datorie realizată prin expunerea de motive a O.U.G. nr. 114/2018, reţinând că adoptarea unui act normativ, prin care s-a stabilit că o taxă este nelegală, nu constituie decât un act de recunoaştere a nelegalității taxei, iar nu o recunoaştere a datoriei pârâtei către reclamantă.

Criticile recurentei reclamante privind faptul că, în cauză, termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă la data de 01.01.2019 şi că instanţa de fond a refuzat, nejustificat, să accepte că abrogarea taxei pe viciu prin O.U.G. nr. 114/2018 reprezintă o recunoaştere de datorie, care face să curgă un nou termen de prescripţie, în condiţiile art. 2538 Cod civil, nu sunt fondate.

În acord cu prima instanţă, Curtea apreciază că emiterea OUG nr. 114/2018, prin care s-a abrogat art. 367 din Legea nr. 95/2006, a fost justificată de legiuitor de faptul că „actualul nivel al accizei pentru ţigarete nu asigură respectarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Directiva 2011/64/UE a Consiliului privind structura şi ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat” şi că a existat o solicitare a „Comisiei Europene de reglementare urgentă a acestei situaţii prin adoptarea măsurilor necesare pentru a corecta neconcordanța cu Directiva 2011/64/UE”.

Prin urmare, această abrogare reprezintă o punere de acord a prevederii naţionale cu normele adoptate la nivelul Uniunii Europene şi nu poate fi calificată ca fiind o recunoaştere de datorie, nici în forma expresă şi nici în forma tacită, deoarece, prin acest act, nu se recunoaşte nicio datorie concretă faţă de persoanele care au achitat taxele reglementate anterior, în cauză neputând fi aplicate prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2538 Cod civil, astfel că nu se poate reţine întreruperea termenului de prescripţie pentru restituirea creanţelor fiscale încasate fără a fi datorate şi, implicit, curgerea unui nou termen de prescripţie de 5 ani de la data publicării OUG nr. 114/2018.

Curtea conchide că emiterea unui act normativ de abrogare a unui alt act normativ sau elaborarea unei note de fundamentare a unui astfel de proiect de act normativ, nu poate fi calificată din punct de vedere juridic ca fiind un act de recunoaştere a datoriei, nici expresă, nici tacită, deoarece actele respective nu reprezintă o manifestare a debitorului obligaţiei de restituire (organul fiscal), din care să rezulte neechivoc că sumele încasate anterior în baza normei astfel abrogate sunt recunoscute ca fiind un debit, o datorie, astfel încât să opereze cazul de întrerupere a prescripţiei evocat.

Curtea mai reţine că dreptul la restituirea unei taxe încasată în temeiul unei norme naţionale care nu respectă reglementările Uniunii Europene este un drept care poate fi exercitat inclusiv în perioada în care norma naţională ce instituie această obligaţie de plată este în vigoare, acest drept de restituire nefiind condiţionat, potrivit jurisprudenţei CJUE, nici de contestarea reglementărilor naţionale, nici a actelor fiscale emise la momentul plăţii sumelor respective.

Cu titlu exemplificativ, Curtea menţionează că, în jurisprudenţa instanţelor naţionale, instanţele de contencios administrativ au dispus restituirea taxelor de poluare/primă înmatriculare/mediu chiar în perioadele în care actele normative care instituiau obligaţia de plată a acestor sume erau în vigoare, motivat de faptul că CJUE a declarat neconformă dreptului Uniunii Europene perceperea acestor taxe.

Legiuitorul naţional a omis reglementarea modului de exercitare a acestui drept la restituirea debitelor reprezentând creanţe fiscale încasate cu încălcarea normelor unionale, aspect reţinut expres în considerentele deciziei obligatorii nr. 24/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/3.01.2012 şi care subzistă la data pronunţării prezentei decizii.

Însă, chiar în lipsa acestei reglementări naţionale, în cuprinsul acestei decizii se reţine explicit că „de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (OG nr. 92/2003)”, normă care stabileşte că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (…) d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”, drept care, potrivit art. 135 „se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire”.

După data de 01.01.2016, acest drept este reglementat de art. 168 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală („Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată”) şi care se prescrie, conform art. 219 din acelaşi act normativ „în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire”.

Prin urmare, în mod corect a reţinut tribunalul că termenul de prescripţie aplicabil creanţelor solicitate a fi restituite este de 5 ani, conform normelor arătate anterior şi că acest termen a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică a anului următor celui în care plata a fost efectuată, pentru sumele achitate în anul 2013, termenul de prescripţie pentru restituire a început să curgă de la 01.01.2014, împlinindu-se la 01.01.2018, pentru sumele achitate în anul 2014 s-a împlinit la data de 01.01.2019, pentru sumele achitate în anul 2015 s-a împlinit la data de 01.01.2020, iar pentru sumele achitate în anul 2016 s-a împlinit la data de 12.09.2021, deoarece în intervalul 16.03.2020-15.05.2020 termenul de prescripţie a fost suspendat în temeiul art. 41 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 62 Decretul 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, iar, ulterior, prin dispoziţiile art.

XII din OUG nr. 48/2020, art.

III din OUG nr. 90/2020, art.

VI din OUG 99/2020, art. 24 din OUG nr. 181/2020 s-a dispus suspendarea termenului de prescripţie în materie fiscală, din dispoziţiile ultimului act normativ care a stabilit astfel de măsuri, OUG 181/2020, reieşind că suspendarea a operat până la data de 25.12.2020 inclusiv.

Prin urmare, sumele solicitate a fi restituite erau prescrise la data solicitării lor pe cale administrativă, respectiv data de 08.05.2024.

Curtea mai reţine că, pentru a fi în situația unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, în raport de natura de creanţă fiscală a sumelor respective, trebuie dovedite împrejurările reglementate de art. 133 din OG nr. 92/2003, potrivit cărora: „Termenul de prescripţie prevăzut la art. 131 se întrerupe: a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune; b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei; c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; d) în alte cazuri prevăzute de lege”, respectiv de art. 217 din 207, potrivit cărora „(1) Termenul de prescripţie prevăzut la art. 215 se întrerupe: a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune; b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei; c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; d) la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate/procesului-verbal adiţional de insolvabilitate; e) în alte cazuri prevăzute de lege.”

Prin urmare, emiterea unui act normativ nu se identifică drept cauză de întrerupere a cursului prescripţiei unei creanţe fiscale, astfel că o statuare contrară ar echivala cu o adăugare la lege.

De altfel, Curtea constată că, în situaţia în care legiuitorul a dorit să recunoască explicit acest drept de restituire, a formulat în termeni neechivoci acest aspect, aşa cum rezultă din art. 1 alin. (1) al OUG nr. 52/2017, respectiv art. 1 alin. (1) din OUG nr. 93/2022, dispoziţii prin care a recunoscut dreptul la restituirea taxelor de primă înmatriculare/ taxelor de poluare/ taxelor de mediu încasate începând cu anul 2008 şi cu privire la care CJUE a constatat că au fost stabilite cu încălcarea normelor Uniunii Europene.

Referitor la invocarea de către recurentă a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 973/13.12.2023 a Tribunalului Covasna, menţinută prin decizia civilă nr. 280/30.04.2024 a Curţii de Apel Brașov, hotărâri pronunţate în dosarul nr. xxx/119/2023, în temeiul art. 431 alin. (2) Cod de procedură civilă, Curtea constată că acest argument nu poate fi avut în vedere.

Recurentul invocă faptul că, în litigiul anterior, s-a statuat cu titlu definitiv asupra termenului de prescripţie de 5 ani, conform art. 219 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, asupra faptului că formularea cererii de restituire pe cale administrativă are efectul întreruperii prescripţiei şi asupra faptului că termenele de prescripţie au fost suspendate pentru 254 de zile, pentru perioada pandemiei din anul 2020.

Or, prima instanţă nu a statuat nici în considerente, nici în dispozitivul sentinţei recurate în mod contrar acestor dezlegări care se impun prezentului litigiu ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat.

În plus, Curtea constată că, prin hotărârile anterioare, instanţele au reţinut că „dreptul reclamantei la restituirea sumelor achitate în cursul anului 2017 a luat naştere la data de 01.01.2018”, respectiv au avut în vedere dispoziţiile art. 219 alin. (1) Cod de procedură fiscală, fără să fie avut în vedere faptul că, ulterior acestui moment, a fost adoptată OUG nr. 114/2018, de abrogare art. 367 şi următoarele din Legea nr. 95/2006.

Întrucât critica de nelegalitate a recurentei din perspectiva soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu este întemeiată, Curtea constată că analizarea criticilor aferente fondului chestiunii litigioase nu se mai impune.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Societatea A.

S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 768/17.10.2024 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, pe care o va menţine.