Curtea de Apel BRAȘOV · xxxx/120/2021

Decizie nr. 273/R din 12.06.2025

Instanță: Curtea de Apel BRAȘOV
Dosar: xxxx/120/2021
Obiect: Recurs. Funcționari publici. Refuz acordare salariul de baza la nivelul maxim de salarizare pentru funcții similare aflate în plată în cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili pentru aceeași funcție/gard/treaptă/gradație
Soluție
Sursa: portal.just.ro

- art. 6 lit. b) şi c) şi art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 153/2017

- Decizia nr. 13/13.03.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

- Decizia nr. 80/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept

- Decizia nr. 40/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

În aplicarea principiilor de interpretare şi aplicare fixate de Decizia nr. 13/13.03.2023, Decizia nr. 80/2023 şi Decizia nr. 40/2024, Curtea va verifica nivelul salariului de bază acordat reclamantului comparativ cu nivelul salariului de bază maxim acordat funcţionarilor publici cu aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă şi specialitate din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi a modului în care s-a ajuns la stabilirea lui, respectiv a conţinutului hotărârilor judecătoreşti definitive invocate.

Majorările recunoscute prin hotărârile judecătoreşti, fie invocate de intimatul reclamant, fie de recureta pârâtă, în faţa instanţei de fond, au vizat, în esenţă, acordarea majorării pentru complexitatea muncii de 15% (drept acordat de instanţe fie direct, în sentinţa nr. 300/10.04.2018, fie prin raportare la această hotărâre sau la alte hotărâri care au avut în vedere această sentinţă, în celelalte hotărâri), iar această interpretarea a fost ulterior infirmată, prin decizia nr. 82/26.11.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin urmare, faţă de aspectele reţinute anterior, ce rezultă din Decizia nr. 40/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea constată că prima instanţă s-a raportat, în mod eronat, la nivelul salariului de bază maxim acordat funcţionarilor publici cu aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă şi specialitate din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul acestor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind evident că acestea nu pot produce nicio consecinţă juridică în speţa de faţă, câtă vreme dezlegările date prin Decizia nr. 40/2024 sunt obligatorii de la publicarea în Monitorul Oficial, conform art. 521 alin. (3) Cod procedură civilă.

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 12.04.2024, reclamantul A. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, subrogată în drepturile Direcţiei Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat obligarea pârâtei ca începând cu 01.01.2018 şi până în septembrie 2023 să calculeze şi să plătească reclamantului diferenţa dintre salariul de baza efectiv achitat şi salariul de baza cuvenit la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare aflate în plată în cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili pentru aceeaşi funcţie/gard/treaptă/gradaţie, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive sau la nivelul stabilit prin Decizia nr. 403/16.10.2023 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, adică 23,6% la salariul de bază, actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii.

Totodată pentru sumele în cauză, a solicitat şi dobânda legală calculată de la data de la care obligaţia a fost scadentă până la data plăţii, după cum urmează:

(i) începând cu 01.01.2018, diferenţa dintre salariul în plată de 8.488 lei pentru funcţia de inspector superior, clasa I gradaţia 5, din cadrul pârâtei şi suma de 9.425 lei reprezentând salariul maxim aflat în plată pentru funcţia de inspector principal, clasa I, gradaţia 5 din cadrul pârâtei (majorat conform sentinţei civile nr. 126/17.02.2022 pronunţată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. xxxx/120/2021 rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 759/08.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești şi a Deciziei definitive nr. 122/2023 data de Curtea de Apel Alba Iulia privind Sentinţa civilă nr. 185/2022 în dosarul nr. xxxx/85/2021);

(ii) începând cu 01.01.2019, diferenţa dintre salariul în plată de 8.723 lei pentru funcţia de inspector superior, clasa 1 gradaţia 5, din cadrul pârâtei şi suma de 9.425 lei, reprezentând salariul maxim aflat în plată pentru funcţia de inspector principal, clasa I, gradaţia 5 din cadrul pârâtei (majorat conform sentinţei civile nr. 126/17.02.2022 pronunţată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. xxxx/120/2021 rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 759/08.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești şi a Deciziei definitive nr. 122/2023 dată de Curtea de Apel Alba Iulia privind Sentinţa civilă nr. 185/2022 în dosarul nr. xxxx/85/2021);

(iii) începând cu data de 01.01.2020, diferenţa dintre salariul în plată de 8.957 lei pentru funcţia de inspector superior clasa I, gradaţia 5, din cadrul pârâtei şi suma de 9.425 lei reprezentând salariul maxim aflat în plată pentru funcţia de inspector principal, clasa I, gradaţia 5 din cadrul pârâtei (majorat conform Sentinţei civile nr. 126/17.02-2022 pronunţată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. xxxx/120/2021 rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 759/08.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești şi a Deciziei definitive nr. 122/2023 data de Curtea de Apel Alba Iulia privind sentinţa civilă nr. 185/2022 în dosarul nr. xxxx/85/2021);

(iv) începând cu data de 01.08.2021, diferenţa dintre salariul în plată de 9.074 lei, pentru funcţia de inspector superior, clasa 1, gradaţia 5, din cadrul pârâtei şi suma de 9.425 lei reprezentând salariul maxim aflat în plată pentru funcţia de inspector superior, clasa T, gradaţia 5 din cadrul pârâtei (majorat conform Sentinţei civile nr. 126/17.02.2022 pronunţată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. xxxx/120/2021 rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 759/08.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești şi a Deciziei definitive nr. 122/2023 data de Curtea de Apel Alba Iulia privind Sentinţa civilă nr. 185/2022 în dosarul nr. xxxx/85/2021).

Prin sentinţa civilă nr. 92/14.02.2025, Tribunalul Covasna – Secţia civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, subrogată în drepturile Direcţiei Generală de Administrare a Marilor şi, în consecinţă şi a obligat pârâta să calculeze şi să plătească drepturile salariale ale reclamantului aferente perioadei 01.01.2018 - 31.12.2022, la nivelul maxim al salariului de bază aflat în plată în cuantum de 8.554 lei pentru perioada 01.01.2018-01.08.2018, respectiv în cuantum de 9.425 lei pentru perioada 02.08.2018-31.12.2022 în cadrul pârâtei corespunzătoare funcţiei, gradului profesional superior, treptei, gradaţii 5, vechimii în muncă şi în specialitate, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală ce se va calcula de la data scadenţei fiecărei obligaţii lunare de plată restantă ce compune creanţa rezultată din suma acordată/plătită şi cea care trebuia acordată/achitată şi până la data plăţii efective a creanţei de plată.

Totodată, a constatat că, începând cu data de 01.01.2023, reclamantul beneficiază de drepturi salariale la nivel maxim cu colegii săi ce ocupă aceeaşi funcţie, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate şi a respins restul pretenţiilor.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că sentinţa este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod de procedură civilă.

Recurenta pârâtă a considerat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale referitoare la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, statuat de art. 22 alin. (1)-(7) Cod de procedură civilă.

Rolul activ al judecătorului presupune obligaţia instanţei de judecată de a stabili starea de fapt şi de drept din speţă, în scopul aflării adevărului, atunci când este investită cu situaţii de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părţile nu au propus probe ori probele administrate, la propunerea părţilor, sunt insuficiente.

Recurenta pârâtă a arătat că, în motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor trei ani introducerii cererii de chemare în judecată şi, ca atare, a analizat în integralitate cererea reclamantului şi pretenţiile pecuniare ale acestuia începând cu data de 01.01.2018.

În opinia recurentei pârâte, a fost încălcat şi principiul legalităţii, principiu pe care instanţa de fond nu l-a pus în legătură cu dispoziţiile art. 22 Cod de procedură civilă, care consacră principiul rolului activ al judecătorului în proces, creând reclamantului o situaţie mai favorabilă.

Astfel, Tribunalul Covasna, deşi a constatat că nu a fost invocată această excepţie, totuşi a acordat drepturi salariale în mod neîntemeiat şi pentru perioada care a depăşit termenul de prescripţie.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii.

Astfel, în cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se dispună acordarea drepturilor salariale la nivelul salariilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti indicate, însă instanţa de fond a arătat că aceste hotărâri judecătoreşti nu au putere de lucru judecat şi nu sunt izvor de drept şi deci nu sunt aplicabile în cauză.

Aşadar, din perspectiva argumentelor aduse de către instanţa de judecată, soluţia pe care trebuia să o pronunţe aceasta ar fi fost aceea de respingere a acţiunii raportat la motivele de fapt şi de drept indicate de petiţionar.

Însă, prima instanţă, deşi reclamantul nu a cerut acest lucru, a analizat pretenţiile reclamantului dintr-o altă perspectivă, a legislaţiei care stabileşte nivelul maxim al salariilor de bază cu aplicabilitate generală, deci a analizat cauza din perspectiva unei situaţii de fapt şi de drept diferită faţă de solicitarea reclamantului, ceea ce înseamnă că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă a invocat că instanţa de fond a analizat cererea reclamantului raportându-se la legislaţia salarizării aplicabile funcţionarilor publici şi nu la hotărârile judecătoreşti pe care le-a invocat în cauză reclamantul, aşa cum ar fi fost procedural şi cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor.

Recurenta a apreciat că apărarea formulată de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, însuşită de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, este cea aplicabilă în cauză, răspunzând criticilor reclamantului.

Recurenta pârâtă a arătat că se impune a se constata că la nivelul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti s-au acordat exclusiv funcţionarilor publici care au fost parte în aceste procese, deoarece nu există niciun text de lege care consacră că drepturile salariale acordate unor funcţionari publici pe baza unor hotărâri judecătoreşti au aplicabilitate generală şi se acordă întregului personal din cadrul acestei direcţii.

În plus, prin Decizia nr. 6/2016, Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea Curţii de Apel Constanţa statuând că „în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) şi alin. (3), ale art. 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi”.

Recurenta pârâtă a apreciat că, din perspectiva Deciziei nr. 2/2016, plata drepturilor băneşti tuturor funcţionarilor publici care ocupă aceleaşi funcţii şi desfăşoară aceleaşi activităţi, pentru evitarea unor discriminări, nu are niciun fel de temei legal.

În acest sens este şi Decizia nr. 820/2006 a Curţii Constituţionale care a statuat că „situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Recurenta pârâtă a subliniat că, anterior datei de 06.10.2023, nu exista temei legal pentru a stabili la nivel maxim, dispus prin hotărâri judecătoreşti, salariile tuturor funcţionarilor publici.

Majorarea salarială dispusă prin art. 17 alin. (4) din Legea-cadru nr. 15372017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a avut în vedere doar salariile personalului din cadrul aparatului propriu al Ministerului Finanțelor Publice şi nu a instituţiilor subordonate lui.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod de procedură civilă.

Recursul este scutit de la plata taxei de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul reclamant A., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (3) Cod de procedură civilă (filele 15-18), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a arătat că hotărârea este temeinică şi legală.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar constau în obligarea pârâtei ca începând cu 01.01.2018 şi până în septembrie 2023 să calculeze şi să-i plătească reclamantului diferenţa dintre salariul de baza efectiv achitat şi salariul de bază cuvenit la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare aflate în plată în cadrul DGAMC pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive sau la nivelul stabilit prin Decizia nr. 403/16.10.2023 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, adică 23,6% aplicat la salariul de bază, actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii.

Intimatul reclamant a apreciat că, în mod corect, instanţa a reţinut că, în cauză, pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru perioada anterior celor trei ani anterior formulării acţiunii.

Prevederile art. 2513 Cod civil au fost corect interpretate şi aplicate de instanţa de fond, potrivit căruia prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

În sensul celor dispuse de instanţa de fond sunt şi prevederile art. 1512 alin. (2) şi (3) Cod civil.

Intimatul reclamant a apreciat că, în mod corect, i s-a reţinut calitatea de funcţionar public, fiind inspector superior, clasa I, gradaţia 5 la serviciul de inspecţie fiscală nr. 18 - activitatea de inspecţie fiscală 2 din cadrul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, subrogată în baza prevederilor H.G. nr. 520/2013 şi a H.G. nr. 565/2024, conform deciziilor de salarizare aflate la dosar.

În cauză, a invocat că la nivelul pârâtei, pentru alţi colegi, există hotărâri judecătoreşti definitive în temeiul cărora li s-au stabilit acestora drepturi salariale semnificativ mai mari decât cele ale sale.

Astfel, pretenţiile s-au raportat la drepturi salariale neacordate.

În opinia intimatului reclamant, tratamentul juridic ce i s-a aplicat este abuziv şi discriminatoriu, fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

A susţinut că la stabilirea salariului său au fost încălcate dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8/2021 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016.

În susţinere a invocat jurisprudenţă şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80/2023.

Intimatul reclamant a arătat că instanţa de fond a analizat speţa dedusă judecăţii cu respectarea principiului egalităţii şi al nediscriminării, drepturile solicitate a fi acordate fiind reglementate de norme juridice cu aplicabilitate generală, la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Corect s-a reţinut că, anterior Legii cadru nr. 153/2017, egalizarea salariilor ,,la nivelul maxim a devenit obligatorie în sensul că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare” trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive.

Acest nivel maxim trebuia să se stabilească „prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică”.

Pentru a stabili salariile de bază lunare ale personalului plătit din fonduri publice se aplică dispoziţiile Legii nr. 153/2017, respectiv art. 38 (creşteri salariale generale), art. 25 (sporuri), art. 10 (nivelul salarial maxim aferent anului 2022 corespunzător fiecărei gradaţii) şi majorările salariale specifice fiecărei familii ocupaţionale.

Prima instanţă a reţinut ca acest act normativ nu mai prevede sintagma „salarizat la acelaşi nivel”.

Reglementările vechi erau în sensul art. 1 alin. (5¹) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, astfel cum a fost el interpretat prin Decizia nr. 23/2016 de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în sensul că personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Prin O.U.G. nr. 20/2016 aplicabilă începând cu luna august 2016, s-au reluat sintagmele din art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, articol introdus prin Legea nr.71/2015, respectiv egalizarea salariilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, salarii care vor fi ridicate la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Anterior Legii cadru nr. 153/2017, egalizarea salariilor la nivelul maxim a devenit obligatorie în sensul că ,,nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare” trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive.

Acest nivel maxim trebuia să se stabilească ,,prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică”.

Deşi anterior datei de 01.07.2017 legiuitorul a avut în vedere egalizarea salariilor pentru persoanele încadrate în aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, în baza principiului „la muncă egală, remuneraţie egală”, legea actuală nu a fost elaborată prin stabilirea grilelor de salarizare cu niveluri salariale pentru anul 2018, ci pentru anul 2022.

De aici şi dificultatea aplicării legii salarizării la data de 01.01.2018 atât pentru stabilirea salariilor pentru vechii angajaţi, cât şi pentru noii angajaţi.

Pentru a stabili salariile de bază lunare ale personalului plătit din fonduri publice se aplică dispoziţiile Legii nr. 153/2017, respectiv dispoziţiile art. 38 (creşteri salariale generale), art. 25 (sporuri), art. 10 (nivelul salarial maxim aferent anului 2022 corespunzător fiecărei gradaţii) şi majorările salariale specifice fiecărei familii ocupaţionale.

Astfel, începând cu data de 01.01.2019, în baza prevederilor art. 34 alin. 1 din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, prin derogare de la prevederile art. 38 alin. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017, salariile de bază se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018.

Intimatul reclamant a arătat că, prin decizia nr. 59/17.01.2019, s-a dispus ca începând cu data de 01.01.2019, salariile de bază ale personalului din cadrul Direcţiei generale de Administrare a Marilor Contribuabili să se majoreze cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cu cel din luna decembrie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul funcţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, astfel cum se prevede în anexa 1.

În baza acestei decizii, reclamantului i s-a stabilit un salariu brut în sumă de 8723 lei, începând cu data de 01.01.2019.

Intimatul reclamant a arătat că, prin decizia nr. 20/22.01.2020, s-a dispus ca începând cu data de 01.01.2020 salariile de bază ale personalului din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să se majorare cu 1/3 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cu cel din luna decembrie 2019, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 45 din Legea nr. 5/2020.

Prin art. 3 din decizie s-a dispus acordarea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă în cuantumul brut stabilit în anexă.

Sporul s-a stabilit potrivit deciziilor nr. 369/2019 şi nr. 454/2019 emise de directorul general al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

În baza acestei decizii, reclamantului i s-a stabilit un salariu brut de 8.957 lei şi 1.309 lei cu titlul de spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă, începând cu data de 01.01.2020.

Intimatul reclamant a arătat că, prin decizia nr. 201/31.08.2022, s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2022, salariile de bază ale personalului din cadrul Direcţiei generale de Administrare a Marilor Contribuabili să se majoreze cu l/4 din diferenţa dintre salariul de baza prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cu cel din luna decembrie 2021, în conformitate cu dispoziţiile art.

I alin. 4 din O.U.G. nr. 130/2021 pentru cei din Anexa 1.

S-a mai stabilit şi cuantumul brut al salariilor de baza ale personalului prevăzut in Anexa 2 care a fost majorat cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cu cel din luna iulie 2022, în conformitate cu dispoziţiile art.

I alin. 4 din O.U.G. nr. 130/2021.

Prin art. 3 din decizie s-a dispus ca sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă să rămână la cuantumul stabilit anterior.

În baza acestei decizii, reclamantului i s-a stabilit un salariu brut de 9.074 lei şi suma de 1.309 lei cu titlul de spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă, începând cu data de 01.08.2022.

Ulterior, prin decizia nr. 341/28.12.2022, s-a dispus ca începând cu data de 01.01.2023, prin derogare de la prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, cuantumul brutal salariilor de bază ale personalului din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să se majoreze cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2022, fără a depăşi valoarea nominală pentru anul 2022 stabilită potrivit anexelor la lege.

Prin art. 2 din. decizie s-a dispus ca sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă să rămână la cuantumul stabilit anterior.

În baza acestei decizii, reclamantului i s-a stabilit un salariu brut de 9.425 lei şi suma de 1.309 lei cu titlul de spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de muncă, începând cu data de 01.01.2023.

Comparând salariul brut al reclamantului aferent perioadei 01.01.2018- 31.12.2022 pentru un funcţionar public din cadrul pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pentru o funcţie de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5 cu salarile acordate altor funcţionari publici din cadrul aceleiaşi instituţii şi care ocupă aceleaşi funcţii/grad/treaptă, intimatul reclamant a apreciat că în mod corect instanţa a constatat că drepturile salariale stabilite şi acordate acestuia pentru perioada amintită sunt inferioare celor acordate celorlalţi angajaţi ce ocupa aceeaşi funcţie şi au aceleaşi atribuţii.

Prin adresa nr. 1107/15.07.2024, pârâta a arătat că nivelul maxim de salarizare în cadrul instituţiei pentru funcţia publică de execuţie de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, începând cu data de 01.01.2018 şi până în prezent este următorul: (i) 01.01.2018-01.08.2018 este de 8.554 lei, deci, mai mare decât cel acordat reclamantului în urma deciziei 18/25.01.2018 care a fost de 8.488 lei; (ii) 02.08.2018-31.08.2019 este de 9.425 lei, deci mai mare decât cel acordat reclamantului în urma deciziei nr. 59/17.01.2019, care a fost de 8.723 lei; (iii) 01.09.2019-05.10.2023 este de 9.425 lei mai mare decât cel acordat în baza deciziilor nr. 20/22.01.2020 şi nr. 201/31.08.2022 care a fost de 8.957 lei plus 1.309 pentru perioada 01.01.2020-31.07.2022 şi de 9.074 lei plus 1.309 de la data de 01.08.2022 până la data de 01.01.2023, când i s-a acordat suma de 9.425 lei plus suma de 1.309 lei.

Intimatul reclamant a susţinut că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că există diferenţe între salariile de bază stabilite pentru reclamant pentru perioada 01.01.2018- 31.12.2022 şi nivelul maxim de salarizare pentru alţi funcţionari ce ocupă funcţii identice.

Cu privire la cererea de acordare a indicelui de inflaţie şi a dobânzii legale, intimatul reclamant a apreciat că, în mod corect, s-a dispus admiterea acesteia.

Indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale, iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul, dând expresie astfel principiului reparării integrate a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) Cod civil.

În drept a invocat Codul de procedură civilă.

Analizând recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X., în conformitate cu dispoziţiile art. 488 şi urm.

Cod de procedură civilă, susţinerile părţilor şi ansamblul materialului probator existent la dosar, Curtea constată următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept prim motiv de reformare a sentinţei nerespectarea dispoziţiilor de ordin procedural cuprinse în art. 22 Cod de procedură civilă, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod de procedură civilă, dar care nu e fondat.

Primul argument în susţinerea acestui caz de casare a fost acela că instanţa de fond a încălcat art. 22 Cod de procedură civilă care reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului şi principiul legalităţii, deoarece deşi pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor trei ani introducerii cererii de chemare în judecată, tribunalul a analizat în integralitate cererea reclamantului şi pretenţiile pecuniare ale acestuia începând cu data de 01.01.2018, acordând drepturi salariale în mod neîntemeiat şi pentru perioada care a depăşit termenul de prescripţie.

Acest argument este vădit nefondat.

În mod corect, întrucât pârâta nu a fost diligentă să invoce în condiţiile art. 2513 Cod civil, prin întimpinarea formulată în faţa primai instanţe sau cel târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a trebuit să analizeze pretenţiile reclamantului şi pentru intervalul care depăşea perioada anterioară celor trei ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Critica recurentei pârâte ignoră faptul că, spre deosebire de dispoziţiile art. 18 din decretul 167/1958, aplicabile până la data intrării în vigoare a actualului Cod civil şi care permiteau instanţei să cerceteze din oficiu dacă dreptul material la acţiune este sau nu prescris, în actuala reglementare, cuprinsă în art. 2513 Cod civil – Legea 287/2009 (în vigoare din data de 01.10.2011) acest drept nu mai este recunoscut instanţei, analiza prescripţiei putând fi efectuată de instanţă numai dacă pârâtul o invocă expres prin actele procesuale efectuate în cauză, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa instanţei de fond.

Al doilea argument în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod de procedură civilă a fost acela că tribunalul a încălcat principiul disponibilităţii, deoarece în cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se dispună acordarea drepturilor salariale la nivelul salariilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti indicate, iar instanţa de fond a analizat pretenţiile reclamantului dintr-o altă perspectivă, a legislaţiei care stabileşte nivelul maxim al salariilor de bază cu aplicabilitate generală, deci a analizat cauza din perspectiva unei situaţii de fapt şi de drept diferită faţă de solicitarea reclamantului, ceea ce înseamnă că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Nici acest argument nu este fondat.

Contrar susţinerilor pârâtei, Curtea constată că, prin chiar modul de formulare a petitelor cererii de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanţa de fond cu solicitarea de a calcula şi plăti diferenţa dintre salariul acordat şi „salariul de bază cuvenit la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare aflate în plată în cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili”, justificată în drept pe dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, solicitarea de luare în considerare a nivelului drepturilor salariale stabilite prin hotărârile judecătoreşti indicate fiind o solicitare subsecventă.

Prin urmare, prima instanţă, contrar criticilor pârâtei, a respectat principiul disponibilităţii şi limitele în care a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greșita aplicare a legislaţiei salarizării aplicabile funcţionarilor publici, a deciziei nr. 6/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 860/2006 a Curţii Constituţionale, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă şi care este fondat.

Curtea reţine că intimatul reclamant, având calitatea de funcţionar public – inspector, superior, clasa I, gradaţia 5, a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la calcularea şi plata diferenţei dintre salariul de bază efectiv achitat şi salariul de bază cuvenit la nivelul maxim raportat la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă şi specialitate de la nivelul tuturor direcţiilor generale regionale din ţară şi începând cu data de 01.01.2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii efective, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Tribunalul Covasna a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, subrogată în drepturile Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili şi, în consecinţă, a obligat pârâta să stabilească şi să plătească drepturile salariale ale reclamantului aferente perioadei 01.01.2018 - 31.12.2022, la nivelul maxim al salariului de bază aflat în plată, în cuantum de 8.554 lei pentru perioada 01.01.2018-01.08.2018, respectiv în cuantum de 9.425 lei pentru perioada 02.08.2018-31.12.2022, în cadrul pârâtei, corespunzătoare funcţiei, gradului profesional superior, treptei, gradaţii 5, vechimii în muncă şi în specialitate, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală ce se va calcula de la data scadenţei fiecărei obligaţii lunare de plată restantă ce compune creanţa rezultată din suma acordată şi cea care trebuia achitată şi până la data plăţii efective a creanţei de plată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, din interpretarea art. 38 şi 39 din Legea nr. 153/2017, raportat la considerentele deciziilor obligatorii, pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2015 (Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept), nr. 15/2021 (Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii) şi nr. 80/2023 (Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept), că noul act normativ din domeniul salarizării nu mai prevede sintagma „salarizat la acelaşi nivel”, ci reglementează numai principiul egalizării salariului de bază pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică.

Prima instanţă a comparat apoi nivelul salariului de bază al reclamantului cu nivelul salariului de bază, astfel cum au fost justificate prin adresa nr. 1107/15.07.2024 (filele 104-130 dosar tribunal), comparaţie realizată cu luarea în considerare a hotărârilor judecătoreşti obţinute de alţi funcţionari cu aceeaşi încadrare şi a constatat că, pentru reclamant, pentru intervalul 01.01.2018 - 31.12.2022, nivelul salariului de bază acordat a fost mai mic decât nivelul salariului de bază acordat la nivelul Direcţia Generală a Finanțelor Publice B., raportat la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă şi specialitate şi, astfel, a admis în parte acţiunea promovată de reclamant.

Recurenta pârâtă a criticat soluţia primei instanţe invocând faptul că prima instanţă a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar această critică este corectă.

Curtea are în vedere că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, au fost stabilite şi aplicate principiile de salarizare diferite de dispoziţiile legale anterioare, aspect reţinut corect şi de instanţa de fond.

Această concluzie este susţinută de considerentele Deciziei nr. 15/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: „Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte „prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală” (paragraful 86).

Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) şi art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 153/2017, în actuala reglementare a salarizării personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a avut în vedere aplicarea principiului egalităţii în ceea ce priveşte salariul de bază/indemnizaţia de încadrare, nu și cu privire la nivelul sporurilor, la art. 39 alin. (4) stabilind expres „în aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.”

De asemenea, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 13/13.03.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut expres că „dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)” (paragraful 145).

Totodată, prin aceeași decizie, s-a reţinut că principiul nediscriminării şi principiul egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală), consacrate de dispoziţiile art. 6 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 153/2017, „funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar ... relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Ulterior, prin Decizia nr. 80/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”, relevante fiind considerentele 78-82 ale acestei decizii.

În considerentele acestei decizii, la paragrafele 84 şi 87, s-a reţinut explicit că: „84.

Nici dacă reperul de comparaţie invocat ar fi personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instanţe/parchete de acelaşi grad, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a justifica, prin ea însăși, soluţia egalizării; într-o asemenea situaţie, instanţa este chemată să facă o analiză a legii, în vederea corectei ei aplicări,,; (…) „87…existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.”

Curtea mai are în vedere şi decizia nr. 40/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 1017 din 11 octombrie 2024, care a statuat expres că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.”

În aplicarea tuturor acestor principii, Curtea va verifica nivelul salariului de bază acordat reclamantului comparativ cu nivelul salariului de bază maxim acordat funcţionarilor publici cu aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă şi specialitate din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi a modului în care s-a ajuns la stabilirea lui, respectiv a conţinutului hotărârilor judecătoreşti definitive invocate.

Or, efectuând această verificare, Curtea constată că, prin adresa nr. 1107/15.07.2024 (filele 104-130 vol.

I, 9-52 vol.

II dosar tribunal) pârâta a comunicat primei instanţe nu doar nivelul salariului de bază maxim acordat funcţionarilor publici cu aceeaşi funcţie, grad, gradaţie şi vechime în muncă şi specialitate din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, ci şi hotărârile judecătoreşti definitive ce au stat la baza acordării lui: sentinţa civilă nr. 126/17.02.2022 pronunţată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. xxxx/120/2021, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 759/08.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești; sentinţa nr. 1317/07.07.2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. xxxx/63/2021*, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2581/17.11.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

În plus, Curtea reţine că intimatul reclamant a invocat în faţa primei instanţe şi decizia nr. 122/22.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. xxxx/85/2021 (filele 36-51 vol.

I dosar tribunal), iar, din oficiu, a fost ataşată sentinţa nr. 300/10.04.2018 pronunţată de Tribunalul Buzău, definitivă prin decizia nr. 3505/05.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești (filele 153-162 vol.

I dosar tribunal).

Analizând majorările recunoscute prin hotărârile judecătoreşti arătate anterior, fie invocate de intimatul reclamant, fie de recureta pârâtă, în faţa instanţei de fond, Curtea constată că acestea au vizat, în esenţă, acordarea majorării pentru complexitatea muncii de 15% (drept acordat de instanţe fie direct, în sentinţa nr. 300/10.04.2018, fie prin raportare la această hotărâre sau la alte hotărâri care au avut în vedere această sentinţă, în celelalte hotărâri).

În plus, Curtea reţine că interpretarea din sentinţa nr. 300/10.04.2018, iniţială, a fost ulterior infirmată, prin decizia nr. 82/26.11.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora „în interpretarea dispoziţiilor Notei 2 lit. c) pct.

II lit.

A, cap.

I din Anexa nr.

VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, stabileşte că: majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017 - 31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018; pentru perioada 2019 – 2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017; prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate”.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice X., împotriva sentinţei civile nr. 92/14.02.2025, pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, pe care o va casa în parte şi, în rejudecare, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge ca neîntemeiate pretenţiile reclamantului aferente perioadei 02.08.2018-31.12.2022.

Totodată, Curtea va înlătura menţiunile contrare şi menţine restul dispoziţiilor sentinţei, respectiv constatarea că, începând cu data de 01.01.2023, reclamantul beneficiază de drepturi salariale la nivel maxim cu colegii săi ce ocupă aceeaşi funcţie, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi soluţia de respingere a pretenţiilor ulterioare acestui moment.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,