Decizie nr. 1578/Ap din 24.10.2024

Drept procesual civil – cerere de revizuire, noţiunea de înscris nou.

- Art. 509 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ.

Analiza instanţei trebuie să aibă ca punct de plecare dispoziţiile art. 514 C.pr.civ. din care rezultă că recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific ce are ca scop asigurarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării.

De asemenea, art. 517 C.pr.civ., având titlul marginal Conţinutul hotărârii şi efectele ei dispune:

Alin. 2 Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Alin. 4 Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deci, decizia nr. 8/2024 a ÎCCJ nu afectează în niciun mod hotărârile judecătoreşti rămase definitive anterior momentului pronunţării sale, acestea păstrându-şi autoritatea şi forţa executorie.

În acord cu susţinerile intimatei, trebuie arătat că acest tip de decizie produce efecte numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată, de la data publicării în Monitorul Oficial al României dobândind caracter obligatoriu.

Dacă s-ar accepta interpretarea revizuentului în sensul că şi o astfel de decizie poate fi considerată un înscris nou, s-ar ajunge la eludarea prevederilor art. 517 alin 2 C.pr.civ. care stipulează în mod expres contrariul.

Deşi este corectă susţinerea revizuentului din cuprinsul cererii sale în sensul că o hotărâre judecătorească poate sta la baza unei cereri de revizuire (cu îndeplinirea anumitor condiţii), trebuie arătat că decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu este o hotărâre de drept comun, ci, astfel cum s-a subliniat mai sus, mijlocul procesual prin intermediul căruia poate fi asigurat concursul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea asigurării unităţii de interpretare şi aplicare a regulilor de drept.

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 18.06.2024 pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. xxx/64/2024 revizuentul A. a solicitat în contradictoriu cu intimata SC B.

SRL revizuirea deciziei civile nr. 2077/Ap/20.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosar nr. xxxx/62/2021 în baza art. 509 alin. 5 şi 6 C.pr.civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că în dosarul nr. xxxx/62/2021 în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire o solicită, modalitatea de numărare a zilelor de preaviz nu a fost în conformitate cu modul de interpretare a legislaţiei, exact fondul acţiunii sale principale în dosarul menţionat .

În acest sens, Decizia în recurs în interesul legii nr. 8/2024 a fost pronunţată în urma demersurilor sale la Avocatul Poporului, deoarece Curtea de Apel Braşov a preferat să judece pe bază de jurisprudenţă minoritară, invocând decizii care acum nu mai pot fi luate în considerare.

Se susţine că instanţa, în loc să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un Ril pentru a se stabili pe cale unică, unitară la nivel naţional şi pentru ca sentinţa să fie corectă şi în spiritul legii, aceasta a refuzat jurisprudenţa majoritară şi, astfel a fost nedreptăţit, chiar dacă a invocat acest aspect, neavând parte de un proces echitabil.

În continuare se susţine că, în decizia nr. 2571/23.05.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce are ca obiect contestaţie împotriva Hotărârii CNCD nr. xxx/13.07.2022 chiar avocatul firmei intimate a recunoscut în esenţă că nu a existat o „cauză reală şi serioasă”, ci a fost conflict de muncă început încă din anul 2017.

Se susţine de către revizuent că prin această decizie chiar ÎCCJ cere angajatorului, pentru a nu fi o cauză ilicită să demonstreze că măsurile adoptate în ceea ce îl priveşte pe angajat au fost determinate de cauze legale şi au fost luate în baza unor criterii obiective, care nu au legătură cu motivul de discriminare invocat, ceea ce exclude de la sine o cauză ilicită.

Precizează că Decizia nr. 8/20.05.2024 şi Decizia nr. 2571/22.05.2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt înscrisuri doveditoare ce nu puteau fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, deoarece chiar dacă demersurile au fost începute când încă decizia nr. 2077/Ap nu era definitivă, acestea au luat naştere abia la data pronunţării lor.

Sunt reproduse extrase din hotărâri ale instanţelor cu referire la acest aspect.

Consideră, astfel, revizuentul că este în termenul de 1 lună de zile potrivit art. 511 din Legea nr. 134/2010.

Se menţionează că prin Decizia RIL nr. 8/2024 s-au stabilit următoarele: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile.

Se reiterează că recursul în interesul legii în urma căruia s-a pronunţat această decizie a fost solicitat de el personal, deoarece modul de numărare explicat de Curtea de Apel Braşov nu avea absolut nici măcar un temei legal sau o logică elementară văzând şi Decizia nr. 18/2016 care spune indubitabil de clar că termenul curge de la momentul comunicării şi nu de la momentul emiterii actului.

Susţine revizuentul că acest nou înscris dat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2024 sub formă de recurs în interesul legii este determinant în dosarul nr. xxxx/62/2021 în sensul că dacă instanţa l-ar fi cunoscut, soluţia pronunţată era exact contrară.

Curtea de Apel Braşov a neglijat cel mai important lucru şi anume data comunicării preavizului care a fost în 09.03.2021 aşa cum rezultă chiar din decizia de concediere şi din înscrisurile de la dosar, dată care a fost luată în considerare ca fiind prima zi de preaviz, contrar oricărei norme legislative.

Se mai arată că, văzând nedreptatea făcută la fond, a urmat calea contestaţiei în anulare pe motiv al unei greşeli materiale de neaplicare corectă a legislaţiei în ceea ce priveşte atât numărarea zilelor de preaviz cât şi începutul numărului acestora, începând cu ziua următoare comunicării.

În drept au fost invocate prevederile art. 509 alin.1 pct. 5 C.pr.civ.

La data de 23.07.2024, odată cu depunerea răspunsului la întâmpinare, revizuentul şi-a suplimentat motivele de revizuire, arătând că invocă nulitatea probelor şi administrării probelor din data de 08.12.2022 (dată la care practic s-a judecat dosarul).

În motivarea s-a arătat că, contractul de asistenţă juridică CJ/xxxxxx/2019 din 22.11.2019 era expirat juridic pentru termenul în care s-a judecat practic apelul din data de 08.12.2022, anterior datei procesului (conform documentelor depuse în apel pentru dosarul nr. xxxxx/197/2023 având ca obiect cheltuieli de judecată).

Astfel, conform noului contract CJxxxxxxxx/16.12.2022, contractul iniţial a încetat la data de 10.11.2022 şi, practic, între 10.11.2022 şi 16.12.2022 domnul avocat C. nu a avut mandat juridic legal de a depune probe şi de a reprezenta firma B.

SRL în faţa Curţii de Apel Braşov.

Astfel, domnul C. nu mai avea mandat de reprezentare deoarece în data de 10.11.2022 îşi închisese juridic şi fiscal Cabinetul Individual.

Se mai arată de către revizuent că documentele indicate sunt din timpul procesului, au legătură cu fondul procesului şi era peste puterea sa de a le reprezenta, acestea fiind descoperite abia în momentul în care a primit acces electronic la apelul dosarului nr. xxxxx/197/2023, adică în data de 07.04.2023.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire și, în consecință, menținerea, în întregime, a deciziei atacate.

În privința noului motiv de revizuire, invocat de revizuent, în cadrul răspunsului la întâmpinare, a solicitat, în principal, respingerea acestuia, ca tardiv, iar, în subsidiar, respingerea, ca nefondat.

De asemenea, a solicitat obligarea revizuentului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepției tardivității motivului de revizuire invocat în cadrul răspunsului la întâmpinare înregistrat, la dosarul cauzei, în data de 24.07.2024, intimata a susținut că a fost formulat în afara termenului legal de 30 de zile, început la data de 18.06.2024 și împlinit la data de 19.07.2024.

Or, pentru motivarea cererii de revizuire peste termen, art. 511 alin. 4 din Codul de procedură civilă, raportat la alin. 1 pct. 5 al aceluiași articol, prevede sancțiunea nulității.

De asemenea, a arătat, raportat la dispozițiile art. 509 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă și la contractele de asistență juridică nr.

CJ/ xxxxxxx/2022 și CJ/xxxxxxx/2019, calificate de revizuent ca înscrisuri noi, că, după data de 19.10.2023, când au fost depuse în dosarul nr. xxxxx/197/2023, odată cu răspunsul la întâmpinare, nu se mai poate reține că aceste înscrisuri au fost „reținute de partea adversă” sau că „nu au putut fi înfățișate din motive mai presus de voința” revizuentului.

Mai mult, a susținut că trebuie prezumat faptul că revizuentul a avut cunoștință de ele cel târziu la data de 17.06.2024, data depunerii apelului.

Raportat la această dată, termenul de formulare a cererii de revizuire a expirat în data de 17.07.2024, astfel că noul motiv de revizuire, invocat în data de 23.07.2024, este tardiv.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de revizuire, intimata a susținut că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 din Codul de procedură civilă, având în vedere că niciunul dintre înscrisurile în baza cărora revizuentul a formulat cererea de revizuire nu întrunește condițiile prevăzute de textele de lege menționate, astfel că acestea nu pot constitui temei al revizuirii.

În acest sens, raportat la dispozițiile art. 509 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, intimata a arătat, în privința deciziei nr. 8/2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, că nu poate sta la baza unei cereri de revizuire, deoarece nu este o hotărâre judecătorească de drept comun, ci reprezintă un mijloc procedural special, ce are ca unic scop asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești.

Forța ei obligatorie o deosebește de celelalte înscrisuri, pe care instanțele au competența să le evalueze în mod suveran.

Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii produc efecte numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, când dobândesc caracter obligatoriu.

Pe de altă parte, intimata a susținut că o hotărâre pronunțată ca urmare a declanșării procedurii recursului în interesul legii, hotărâre prin care se tranșează chestiuni de drept și nu de fapt, este incompatibilă cu însuși scopul revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, care vizează îndreptarea erorilor de fapt, mai exact, a acelor situații în care hotărârea atacată stabilește o stare de fapt ce nu corespunde adevărului obiectiv.

Prin urmare, o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, în care „înscrisul nou adus” este o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este inadmisibilă, raportat la lipsa caracterului probatoriu al deciziei pronunțate de instanța supremă în condițiile art. 514-518 din Codul de procedură civilă.

Dincolo de lipsa forței probante, înscrisul nou de care se prevalează revizuentul nu îndeplinește nici condiția anteriorității, întrucât nu exista la data pronunțării deciziei nr. 2077/Ap.

În privința deciziei nr. 2571/23.05.2024, pronunțate în dosarul nr. xxx/64/2022, având ca obiect anularea hotărârii nr. xxx/2022, emise C.N.C.D., intimata a susținut că nici aceasta nu întrunește condițiile admiterii cererii de revizuire pe motivul prevăzut de art. 509 alin. l pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât îi lipsesc forța probantă, anterioritatea și caracterul determinant.

În acest sens, a arătat că, fiind o hotărâre pronunțată în recurs, în considerentele acesteia sunt analizate exclusiv aspecte de drept, nefiind tratate chestiuni de fapt ce ar putea avea forță probantă decisivă în procesul civil având ca obiect „contestație decizie concediere”, iar situația analizată de C.N.C.D. în dosarul nr. xxx/64/2022 nu are nicio legătură cu măsura concedierii analizate în decizia civilă nr. 2077/Ap a cărei revizuire se solicită, astfel că orice statuare din litigiul nr. xxx/64/2022 nu este determinantă în litigiul referitor la concediere, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 2077/Ap.

De asemenea, a precizat că decizia nr. 2571/23.05.2025 nu a existat la data pronunțării deciziei nr. 2077/Ap.

Cu privire la aspectele învederate de revizuent în legătură cu încheierea civilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința publică din data de 25.04.2024, în dosarul nr. xxx/64/2022, intimata a susținut că revizuentul a făcut referire la această încheiere fără a o invoca explicit ca act care să stea la baza revizuirii, încercând să inducă falsa impresie că, în dezbaterile consemnate în încheiere, societatea B.

S.R.L. ar fi recunoscut că măsura concedierii sale ar fi fost dispusă ca urmare a unor conflicte avute cu angajatorul.

În plus, nici această încheiere nu îndeplinește condițiile pentru a sta la baza unei revizuiri, de vreme ce nu este un înscris anterior, nu are forță probantă în sine și nu este determinantă pentru cauza analizată.

Nici cele două contracte de asistență juridică, pe care se întemeiază motivul suplimentar de revizuire, nu reprezintă „înscrisuri determinante” în sensul art. 509 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât invocarea lipsei calității de reprezentant a avocatului nu ar fi determinat o soluție contrară, deoarece contractele de asistență juridică nu au nicio legătură cu fondul cauzei, soluționat prin decizia a cărei revizuire se solicită.

Lipsa calității de reprezentant a reprezentantului părții adverse nu poate fi invocată într-o cale de atac, pentru a solicita anularea deciziei pronunțate.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, intimata a susținut că acest text de lege vizează situația excepțională în care s-ar fi casat, anulat sau schimbat hotărârea unei instanțe, pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, între cele două hotărâri trebuind să existe un raport de cauzalitate, de determinare.

Astfel, hotărârea „desființată” sau schimbată trebuie să fi avut un rol decisiv, determinant în pronunțarea hotărârii a cărei retractare se urmărește, adică să fi constituit chiar suportul ei logico-juridic.

În plus, ca o consecință logică, hotărârea casată, anulată sau schimbată trebuie să fie întotdeauna și necondiționat anterioară hotărârii a cărei revizuire se cere.

Or, în cauza de față, niciunul dintre înscrisurile invocate de revizuent, respectiv, decizia nr. 8/2024 și decizia nr. 2571/23.05.2024, nu îndeplinește aceste condiții.

Referindu-se la netemeinicia apărărilor de fond ce se încearcă a fi valorificate prin cererea de revizuire, intimata a susținut, în privința pretinsei neacordări a preavizului de concediere, că, dacă s-ar reanaliza fondul cauzei, s-ar constata că termenul de preaviz a fost respectat în integralitate, revizuentul beneficiind de cele 20 de zile lucrătoare de preaviz, iar faptul că decizia de preaviz i-a fost comunicată acestuia doar în data de 09.03.2021, care este prima zi a curgerii termenului, îi este imputabil exclusiv dumnealui, întrucât nu s-a prezentat în data de 08.03.2021, pentru a prelua decizia de concediere.

Data de 09.03.2021 a fost o zi efectivă de preaviz, în condițiile în care revizuentul s-a prezentat la sediul societății doar pentru a prelua decizia de concediere.

Mai mult decât atât, acesta a renunțat la dreptul de preaviz, prin e-mailul din data de 08.03.2021, prin care a solicitat să i se comunice decizia de concediere.

În privința lipsei calității avocatului de reprezentant al societății intimate, aceasta a susținut că mandatul de reprezentare al avocatului nu a încetat pe parcursul judecării apelului în dosarul nr. xxxx/62/2021, aspect ce rezultă din art.

I pct. 1.2 din contractul de asistență juridică nr.

CJ/ xxxxxx/2022, fiind incidente și dispozițiile art. 87 din Codul de procedură civilă, care prevăd că mandatul este presupus dat pentru toate actele de procedură îndeplinite în fața aceleiași instanțe.

Chiar dacă s-ar admite ipoteza în care contractul de asistență juridică ar fi încetat la data de 10.11.2022, puterea de reprezentare ar fi continuat să producă efecte ca urmare a mandatului tacit, în virtutea căruia, reprezentantul a continuat, în aceeași manieră, să susțină poziția procesuală și interesul societății pe tot parcursul litigiului desfășurat în prima instanță.

Mai mult, prin plata onorariului aferent activității prestate în perioada 10.11-16.12.2022 și prin încheierea, în formă scrisă, în data de 16.12.2022, a noului contract de asistență juridică, au fost ratificate actele pe care mandatarul le-ar fi îndeplinit fără împuternicire.

II.1. Soluţia şi considerentele Curţii de Apel Braşov

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 C.pr.civ. formulată de revizuentul A., se reţin următoarele:

Conform cererii depuse în acest sens la data de 04.07.2024, revizuentul a susţinut că, atât în dosarul nr. xxxx/62/2021 cât şi în dosarul nr. xxx/64/2023 a contestat în mod repetat că ziua în care se comunică preavizul nu poate fi considerată ca fiind prima zi de preaviz întreagă şi că judecătorii Curţii de Apel Braşov au preferat să avantajeze partea adversă, numărând după bunul plac zilele de preaviz, chiar constatând practică neunitară şi alegând o soluţie contrară întregii jurisprudenţe majoritare.

Astfel, au socotit ziua comunicării notificării preavizului ca fiind prima zi de preaviz.

Se arată în continuare că dacă judecătorii Curţii de Apel Braşov ar fi sesizat ÎCCJ în dosarul nr. xxxx/62/2021, procesul ar fi fost echitabil şi nu mai era necesar să solicite revizuirea acestuia prin prezentul dosar, în urma demersurilor pe căi extraordinare, respectiv prin Avocatul Poporului, procedură ce a durat aproape 2 ani.

Apreciază revizuentul că sintagma „va putea solicita” trebuie înlocuită cu „e obligată să solicite” deoarece este neconstituţională în raport cu art. 1 alin. 3 privind statul de drept şi alin. 5 în componentele sale privind calitatea legii, precum şi principiul securităţii juridice, art. 16 alin. 1 şi 2 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin.1, 2 şi 3 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 126 alin.1, 2 şi 3 privind înfăptuirea justiţiei şi aplicarea unitară a acesteia.

Se susţine de către revizuent că sunt îndeplinite prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992: existenţa legăturii cu cauza, ridicarea excepţiei de către o parte din proces şi nepronunţarea anterioară de către Curtea Constituţională în sensul neconstituţionalităţii acestei dispoziţii.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1-3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial.

De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr.47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Norma legală considerată de reclamant contrară dispoziţiilor şi principiilor constituţionale este art. 519 C.pr.civ., având următorul conţinut:

Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Curtea reţine că primele 2 condiţii sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată în cadrul unui litigiu şi are ca obiect o dispoziţie legală în vigoare.

Cu privire la cerinţa existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, se impune a fi menţionat că relevanța excepției nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul (în acest sens Decizia nr. 3120/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Punctul de plecare al acestei analize îl reprezintă obiectul prezentului dosar – revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin.1 pct. 5 şi 6 C.pr.civ.

În concret, se susţine că, în baza unor înscrisuri noi, decizia nr. 2077/Ap/20.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosar nr. xxxx/62/2021 se impune a fi revizuită întrucât ulterior pronunţării ei au apărut elemente în raport de care se poate stabili că modalitatea de calcul a termenului de preaviz în cazul emiterii unei decizii de concediere individuală este alta decât cea folosită de instanţă la momentul pronunţării deciziei indicate.

Printre aceste elemente noi se regăseşte şi Decizia RIL nr. 8/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la sesizarea Avocatului Poporului, sesizare ce a avut la bază demersurile revizuentului.

În acest context, se susţine că, dacă în cadrul apelului exercitat în dosar nr. xxxx/62/2021, instanţa ar fi fost obligată în baza art. 519 C.pr.civ. să sesizeze Înalta Curte în vederea dezlegării chestiunii de drept privind modul de calcul a termenului de preaviz, nu s-ar mai fi ajuns la situaţia în care Curtea de Apel Braşov să dea o interpretare diferită cu privire la acest aspect.

Or, se observă că revizuentul critică aspecte ce ţin de soluţionarea apelului din dosar nr. xxxx/62/2021, neargumentând legătura dispoziţiilor art. 519 C.pr.civ. cu prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, nu se explică modul în care eventuala neconstituţionalitate a art. 519 C.pr.civ. influenţează prezenta cerere de revizuire.

Chiar şi în ipoteza admisibilităţii revizuirii sale şi, deci a rejudecării apelului, există la acest moment Decizia nr. 8/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat cu privire la problema de drept în discuţie.

În consecinţă, chiar dacă ar fi sesizată Curtea Constituţională nu ar mai exista un interes procesual al revizuentului în analizarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 C.pr.civ.

Pentru motivele expuse, Curtea apreciază cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 C.pr.civ. ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia ca norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei, urmând a fi respinsă în consecinţă.

În continuare, Curtea va analiza cererea de revizuire dedusă judecăţii prin răspunsul la întâmpinare (motivul suplimentar de revizuire faţă de cererea iniţială) şi întemeiat pe art. 509 alin.1 pct. 5 C.pr.civ. cu referire la înscrisurile doveditoare reprezentate de contractul de asistenţă juridică nr.

CJ/xxxxxx/2019 şi contractul de asistenţă juridică nr.

CJ/xxxxxx/2022 şi solicitarea revizuentului de nulitate a probelor şi administrării probelor de la termenul din data de 08.12.2022 din dosarul nr. xxxx/61/2021 în cadrul căruia s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită.

Cu prioritate se impune a fi cercetată excepţia tardivităţii acestei cereri de revizuire invocată de intimată la termenul din data de 24.07.2024 şi reiterată prin întâmpinarea depusă la data de 19.09.2024.

Conform art. 511 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă.

Contractele de asistenţă juridică nr.

CJ/xxxxxx/2019 şi nr.

CJ/xxxxx/2022 au fost ataşate răspunsului la întâmpinare depus de societatea intimată din prezenta cauză în dosarul nr. xxxxx/197/2023 al Tribunalului Braşov (file 177, 178 vol II) la data de 23.10.2023, acest dosar având ca obiect recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată suportate de societate şi pentru judecarea dosarului în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită în prezentul dosar.

În cadrul dosarului nr. xxxxx/197/2023, A. – pârâtul din prezenta cauză, a fost reprezentat de avocat ales (D).

La termenul din data de 16.02.2024 reprezentantul convenţional al revizuentului din această cauză a fost prezent personal.

În opinia instanţei, acesta este momentul cel mai târziu la care se poate susţine că revizuentul A. a luat cunoştinţă de aceste înscrisuri, neavând nicio relevanţă împrejurarea că nu a fost prezent personal la termenul de judecată sau că nu a avut acces la dosarul electronic din perspectiva art. 10 C.pr.civ. ce reglementează obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al revizuentului, ar însemna că, ori de câte ori, un proces se desfăşoară în lipsa părţilor sau părţile sunt reprezentate de avocat ales, acestea ar putea solicita ulterior revizuirea în raport de înscrisuri depuse de partea adversă pe parcursul soluţionării cauzei, pretinzând că le-au descoperit ulterior, ceea ce în mod evident nu poate fi acceptat din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice.

Curtea menţionează, totodată că noţiunea de descoperire folosită de art. 509 alin.1 pct. 5 C.pr.civ. implică cu necesitate faptul că înscrisurile nu au fost aduse la cunoştinţă instanţei şi a părţii adverse prin depunerea lor în cadrul dosarului, motivul de revizuire invocat presupunând desoperirea unor înscrisuri reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

În raport de cele expuse mai sus, în vederea calculării termenului de o lună prevăzut de dispoziţiile legale pentru formularea unei cereri de revizuire întemeiate pe motivul descoperirii unor înscrisuri, Curtea se va raporta la data de 16.02.2024.

Ţinând cont că cererea de revizuire supusă analizei instanţei odată cu depunerea răspunsului la întâmpinare a fost înregistrată la data de 23.07.2024 şi în raport de modalitatea de calcul a termenelor prevăzută de art. 181 alin.1 pct. 3 C.pr.civ., va fi admisă excepţia tatrdivităţii, reţinând că termenul de o lună s-a împlinit pe data de 16.03.2024.

Chiar trecând peste chestiunea tardivităţii, Curtea menţionează că înscrisurile la care face referire revizuentul, respectiv cele 2 contracte de asistenţă juridică din coroborarea cărora ar rezulta, în opinia sa, lipsa dovezii calităţii de reprezentant convenţional al societăţii angajatoare, nu ar putea atrage efectele pe care acesta le pretinde, respectiv nulitatea probelor şi nulitatea administrării acestora la termenul din data de 08.12.2022 din cadrul dosarului în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 82 C.pr.civ.,

alin.1 Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor.

alin. 2 Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Analizând în continuare cererea de revizuire iniţială formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 2077/Ap/20.12.2022 a Curţii de Apel Braşov pronunţată în dosarul nr. xxxx/62/2021, Curtea reţine următoarele:

Prezenta cerere de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin.1 pct. 5 şi pct. 6 C.pr.civ.

Potrivit art. 509 alin.1 pct. 5 C.pr.civ. revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pentru invocarea acestui motiv de revizuire se admite că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- partea interesată să prezinte un înscris nou care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată;

- înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie să fie confirmat prin alte mijloace de probă;

- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită;

- înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii;

- înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată;

- înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea de atac a revizuirii.

În motivarea incidenţei acestui caz de revizuire, revizuentul a înţeles să invoce Decizia nr. 8/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile.

Totodată, în raport de acelaşi motiv de revizuire a înţeles să invoce şi Decizia nr. 2571/23.05.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. xxx/64/2022 având ca obiect anularea Hotărârii nr. xxx/13.07.2022 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. xxx/2021.

Conform acestei decizii, a fost respins recursul declarat de pârâtul A. împotriva încheierii din 31.01.2023 şi au fost admise recursurile declarate de pârâţii CNCD şi A., dispunându-se casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Primul aspect ce se impune a fi analizat este dacă Decizia nr. 8/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, poate fi considerată un înscris nou.

Analiza instanţei trebuie să aibă ca punct de plecare dispoziţiile art. 514 C.pr.civ. din care rezultă că recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific ce are ca scop asigurarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării.

De asemenea, art. 517 C.pr.civ., având titlul marginal Conţinutul hotărârii şi efectele ei dispune:

Alin. 2 Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Alin. 4 Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deci, decizia nr. 8/2024 a ÎCCJ nu afectează în niciun mod hotărârile judecătoreşti rămase definitive anterior momentului pronunţării sale, acestea păstrându-şi autoritatea şi forţa executorie.

În acord cu susţinerile intimatei, trebuie arătat că acest tip de decizie produce efecte numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată, de la data publicării în Monitorul Oficial al României dobândind caracter obligatoriu.

Dacă s-ar accepta interpretarea revizuentului în sensul că şi o astfel de decizie poate fi considerată un înscris nou, s-ar ajunge la eludarea prevederilor art. 517 alin 2 C.pr.civ. care stipulează în mod expres contrariul.

Deşi este corectă susţinerea revizentului din cuprinsul cererii sale în sensul că o hotărâre judecătorească poate sta la baza unei cereri de revizuire (cu îndeplinirea anumitor condiţii), trebuie arătat că decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu este o hotărâre de drept comun, ci, astfel cum s-a subliniat mai sus, mijlocul procesual prin intermediul căruia poate fi asigurat concursul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea asigurării unităţii de interpretare şi aplicare a regulilor de drept.

Din perspectiva celor arătate, nu prezintă relevanţă aspectele menţionate de revizuent în sensul că Decizia nr. 8/2024 a fost pronunţată urmare a diligenţelor sale la Avocatul Poporului şi nici nu se mai impune a fi analizate celelalte condiţii ale cazului de revizuire stabilite de art. 509 alin.1 pct. 5 C.pr.civ. cu referire la înscrisul ce stă la baza cererii de revizuire, de vreme ce s-a concluzionat în sensul că Decizia nr. 8/2024 nu este un astfel de înscris.

De asemenea, chestiunile legate de modalitatea în care a procedat instanţa ce a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită în ceea ce priveşte calcularea termenului de preaviz ar fi prezentat importanţă doar în eventualitatea rejudecării apelului, dacă s-ar fi apreciat admisibilă cererea de revizuire, ceea ce nu este cazul în speţă.

Curtea reţine în continuare că, în motivarea aceluiaşi caz de revizuire, respectiv art. 509 alin.1 pct. 5 C.pr.civ, revizuentul a invocat Decizia nr. 2571/22.05.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. xxx/64/2022.

Din considerentele acestei decizii rezultă că s-a reţinut că hotărârea instanţei de fond nu respectă exigenţele procedurale impuse de art. 20 alin. 6 şi art. 27 alin. 4 din OG nr. 137/2000, astfel încât, în vederea respectării principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii, s-a apreciat necesară casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Revizuentul nu a motivat incidenţa acestui caz de revizuire în raport de aspecte ce ar fi fost tranşate prin această decizie şi care ar fi de natură să conducă la pronunţarea unei alte soluţii decât cea care a fost pronunţată.

Dimpotrivă, acesta a făcut referire, nu la considerentele instanţei de recurs, ci la simple susţineri ale avocatului societăţii intimate în sensul că ar fi recunoscut că nu a existat “o cauză reală şi serioasă”, ci un conflict de muncă început încă din 2017.

Curtea notează şi faptul că susţinerile revizuentului în sensul că în cuprinsul deciziei nr. 2571/23.05.2024 chiar ÎCCJ cere angajatorului să demonstreze că măsurile adoptate în ceea ce îl priveşte pe angajat au fost determinate de cauze legale şi au fost luate în baza unor criterii obiective, nu au suport în considerentele hotărârii.

Trecând peste aspectele deja arătate, se impune şi observaţia că nu s-a motivat în sensul caracterului determinant al acestei hotărâri judecătoreşti asupra soluţiei din dosarul în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită.

Cu alte cuvinte, nu s-a argumentat în ce mod se răsfrâng aspectele tranşate în decizia nr. 2571/23.05.2024 a ÎCCJ asupra soluţiei apelului exercitat în dosar nr. xxxx/62/2021.

O astfel de argumentare se impunea cu atât mai mult cu cât în cuprinsul Deciziei nr. 2077/20.12.2022 s-a reţinut că hotărârea emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are legătură cu obiectul cauzei întrucât nu s-a pronunţat referitor la decizia de concediere ce formează obiectul litigiului de faţă şi nici cu privire la cauzele reale şi serioase care au determinat desfiinţarea locului de muncă al apelantului ori caracterul efectiv al acestei măsuri (paragraf 7, pag. 14 din decizie).

Această reţinere a instanţei din cuprinsul deciziei a avut la bază, printre altele, chiar susţinerile apelantului contestator, aspect ce reiese din considerentul expus în cuprinsul paragrafului 4 din aceeaşi pagină.

Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzionează că cele 2 decizii în baza cărora revizuentul şi-a întemeiat cererea de revizuire nu îndeplinesc condiţia de a fi un înscris nou, respectiv un înscris determinant, soluţia ce se impune fiind în sensul inadmisibilităţii cererii de revizuire.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de revizuire pe care a fost întemeiată prezenta cerere, se reţine că potrivit art. 509 alin.1 pct. 6 C.pr.civ. revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Astfel cum s-a precizat de către revizuent la termenul din data de 24.07.2024, acest caz de revizuire are la bază aprecierea acestuia în sensul desfiinţării hotărârilor judecătoreşti invocate de intimată în cadrul dosarului nr. xxxx/62/2021 reprezentând jurisprudenţa minoritară cu privire la calcului termenului de preaviz şi care, urmare a deciziei RIL nr. 8/2024 ar deveni nule.

Cu privire la susţinerile revizuentului vizând incidenţa acestui caz se impun a fi efectuate 2 observaţii:

- decizia nr. 2077/Ap/20.12.2022 a Curţii de Apel Braşov ce face obiectul revizuirii nu a fost întemeiată pe hotărârile ce au fost invocate cu titlu de practică judiciară, ci a avut la bază propria interpretare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a termenului de preaviz, interpretare ce se regăseşte şi în cadrul altor hotărâri pronunţate la nivelul unor instanţe diferite.

Or, în acord cu intimata, Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. implică cu necesitate ca hotărârea desfiinţată să fi avut un rol decisiv în pronunţarea hotărârii a cărei retractare se urmăreşte, respectiv ca aceasta să consituie suportul ei logico-juridic, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

- pronunţarea Deciziei RIL nr. 8/2024 nu a produs niciun efect cu privire la hotărârile judecătoreşti invocate de intimată ca şi practică judiciară având în vedere dispoziţiile art. 517 C.pr.civ. redate şi analizate mai sus.

Trebuie, deci concluzionat în sensul inadmisibilităţii revizuirii şi în raport de motivul prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ.

Având în vedere că cererea de revizuire urmează a fi respinsă, în parte ca tardivă şi inadmisibilă, în rest, Curtea se va pronunţa şi asupra solicitării intimatei de obligare a revizuentului la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, s-a depus dovada efectuării unor cheltuieli de judecată în cuantum total de 14.705,88 lei reprezentând contravaloare facturilor nr. xxx/22.07.2024 şi nr. xxx/24.09.2024.

Din acest total, suma de 799,99 lei reprezintă cheltuieli de deplasare, iar diferenţa 13.905,89 lei onorariu avocat.

În ceea ce priveşte cuantumul onorariului, se reţine că, potrivit art. 451 alin. 1 teza I C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Reducerea onorariilor avocaţilor în condiţiile art. 451 alin. 2 C. proc. civ. are în vedere ipoteza unui abuz de drept al părţii care câştigă procesul, care tinde să pună în sarcina celeilalte părţi o obligaţie care vădit nu reflectă valoarea procesului şi/sau volumul de muncă al avocatului.

Partea este liberă să plătească avocatului orice sumă cu titlu de onorariu, însă aceasta poate fi pusă în sarcina părţii adverse doar până la limita exercitării abuzive a acestui drept, întrucât, potrivit art. 12 alin. 1 C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

Raportat la datele speţei, la volumul de muncă al avocatului intimatei, la numărul de termene şi la valoarea litigiului, precum şi la dificultatea relativ medie a acestuia, dar necesitând o anume specializare şi documentare faţă de specificul materiei juridice incidente, Curtea constată, recunoscând o marjă de apreciere legitimă a părţilor în vederea asigurării unei apărări de calitate, că suma de 13.905,89 lei achitată cu titlu de onorariu este disproporţionată în raport cu obiectul şi complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat, impunându-se reducerea la un cuantum de 6.952,94 lei apreciat ca fiind rezonabil.

Prin urmare, se va dispune obligarea revizuentului la plata sumei de 7.752,93 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă compusă din 6952,94 lei onorariu avocat şi 799,99 lei cheltuieli deplasare la termenele de judecată din 24.07.2024 şi 25.09.2024.