Curtea de Apel BRAȘOV · xxxx/62/2021

Decizie nr. 1964/Ap din 18.12.2024

Instanță: Curtea de Apel BRAȘOV
Dosar: xxxx/62/2021
Obiect: Acțiune revocatorie. Interesul creditorului reclamant în continuarea acțiunii pauliene nu poate fi negat ca urmare a constatării imposibilității urmăririi bunului înstrăinat
Soluție
Sursa: portal.just.ro

- Art. 1562-1565 C.civ.

Potrivit art. 1562 din Codul civil, acțiunea pauliană reprezintă un mecanism juridic de protecţie conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general, ce poate fi utilizat de creditor pentru a-şi conserva dreptul și care nu asigură acestuia un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor.

Astfel, prin intermediul acțiunii pauliene, creditorul urmărește sancţionarea eventualei fraude a terţului achizitor sau a îmbogăţirii fără just temei a acestuia.

Ca atare, interesul creditorului în formularea/continuarea acţiunii pauliene trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta i-o datorează, neputând fi limitat la verificarea posibilității executării silite a bunului ca efect al admiterii cererii de constatare a inopozabilității actului juridic pretins fraudulos, ci la scopul acestui mijloc procesual - repararea prejudiciului înregistrat de creditor prin încheierea actului şi la aptitudinea acestuia de a proteja interesele sale.

Cum, simpla formulare a acțiunii pauliene nu are, potrivit art. 1565 alin. (1) din Codul civil, drept consecință indisponibilizarea bunului înstrăinat, între data dobândirii bunului, de către subdobânditor, și data pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii, acesta poate fi înstrăinat sau executat silit, situaţie nereglementată, însă, de legiuitor.

Cu toate acestea, art. 1565 alin. (2) din Codul civil instituie un drept de opțiune în favoarea terțului căzut în pretenții, în acțiunea pauliană, între a efectua plata către creditorul reclamant și a abandona bunul în mâinile acestuia.

Așadar, interesul creditorului reclamant în continuarea acțiunii pauliene nu poate fi negat ca urmare a constatării imposibilității urmăririi bunului înstrăinat, însuși legiuitorul permițând ca repararea prejudiciului cauzat creditorului prin însărăcirea frauduloasă a debitorului să poată fi realizată inclusiv prin plata unei sume de bani egală cu acest prejudiciu de către terțul care a înstrăinat bunul.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1652- 1565 din Codul civil nu condiționează exercitarea acțiunii pauliene de existența bunului în patrimoniul terțului subdobânditor, pe tot timpul procedurii judiciare.

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 30.09.2021, sub numărul de dosar xxxx/62/2021, reclamantul A.B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.D. şi C.E., ca instanța să dispună declararea, ca inopozabil față de reclamant, a actului nr. xxx/27.07.2021, încheiat între C.D. și mama sa, C.E., notat la punctul B.3, în cartea funciară nr. xxxxxx-C1-U1 a localității F.; notarea în cartea funciară nr. xxxxxx-1-U1 a localității F. a declarației de inopozabilitate a acestui act şi să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentința civilă nr. 101/S din 15.04.2024, pronunțată în dosarul nr. xxxx/62/2021, Tribunalul Brașov – Secția I Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția rămânerii fără obiect a petitului principal având ca obiect acțiune pauliană, excepție invocată de pârâți.

A admis excepția lipsei de interes a petitului având ca obiect notarea în cartea funciară, și pe cale de consecință, a respins acest petit, ca fiind lipsit de interes.

A admis cererea formulată de reclamantul A.B., în contradictoriu cu pârâții CD. şi C.E., având ca obiect „acțiune pauliană”.

A declarat inopozabil față de reclamant contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx/27.07.2021, de B.N.P. G..

A obligat pârâții la plata către reclamant, în solidar, a sumei de 13.006,95 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Brașov a reținut următoarele:

În fapt, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr. xxxx/29.03.2021, de S.P.N.

H., reclamantul s-a obligat, în calitate de promitent-cumpărător, să cumpere, iar pârâtul s-a obligat, în calitate de promitent-vânzător, să vândă imobilul situat în satul Sânpetru, comuna F., str. xxxxxx, nr. xx, jud.

I., înscris în C.F. xxxxxx-C1-U1.

Prețul vânzării a fost stabilit la 70.000 euro, din care reclamantul a achitat 20.000 de euro, cu titlu de arvună penalizatoare, la data de 30.03.2021, iar diferența de 50.000 de euro urma să fie achitată până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, stabilită pentru 31.05.2021.

În acest act, s-a stabilit că, în caz de nerespectare de către promitentul-cumpărător a clauzelor şi termenelor prevăzute, acesta va pierde sumele achitate cu titlu de arvună penalizatoare, conform art. 1545 din Codul civil, promitentul-vânzător având libertatea de a vinde imobilul cui va crede de cuviință; în cazul nerespectării de către promitentul-vânzător a clauzelor şi termenelor contractuale, acesta îi va plăti promitentului-cumpărător dublul sumelor achitate cu titlu de arvună penalizatoare, precum şi suma de 20.000 de euro, ca daune-interese, în termen de 5 zile de la data prevăzută pentru încheierea contractului.

Întrucât pârâtul C.D. și-a exprimat refuzul de a mai încheia contractul de vânzare-cumpărare, iar termenul pentru această operațiune era împlinit, prin notificarea din data de 02.07.2019 (filele 18-24), reclamantul din prezenta cauză a declarat rezoluțiunea unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr. xxxx/29.03.2021, de S.P.N.

H. și a solicitat pârâtului restituirea sumei de 40 000 euro reprezentând dublul arvunei primite și suma de 41 000 euro, reprezentând parte din preț; suma de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune-interese convenite prin antecontract, aceasta fiind primită de către pârât la data de 05.07.2024.

După numai 22 de zile, respectiv ,la data de 27 iulie 2021, pârâtul C.D. a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului către mama sa, pârâta CE., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notatul public J., sub nr. xxx/27.07.2021.

În cuprinsul sentinței civile nr. 141/S/19.05.2022, pronunțate de Tribunalul Brașov, în cadrul dosarului civil nr. xxxx/62/2021, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că nu poate fi reținută culpa reclamantului pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece acesta a achitat mare parte din preţ anterior termenelor stabilite, a efectuat toate demersurile necesare şi a obţinut creditul pentru achitarea diferenţei de preţ înăuntrul termenului aşa cum a fost modificat de părţi.

Constatând că a operat rezoluțiunea unilaterală ca urmare a notificării pârâtului, instanța a confirmat că acesta este debitor al obligaţiei asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, de achita drepturile reclamantului rezultând din antecontractul de vânzare-cumpărare și a obligat pârâtul să-i plătească acestuia suma de 40.000 de euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând dublul arvunei penalizatoare; suma de 41.000 de euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând parte din preț; suma de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune-interese convenite prin antecontract.

Potrivit art. 1562 din Codul civil, „(1)Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate. ”

De asemenea, art. 1563 din Codul civil prevede: „Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.”

Dispozițiile art. 1562 şi 1563 din Codul civil reglementează condițiile de admisibilitate a acțiunii revocatorii (pauliene), în justificarea unei astfel de acțiuni, reclamantul trebuie să probeze: caracterul cert al creanței, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului, iar, în cazul contractelor cu titlu oneros, complicitatea terţului la fraudă.

Relativ la prima condiție, aceasta vizează existenței creanței și este îndeplinită, având în vedere că, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxxx din 29.03.2021, la S.P.N.

H., părțile au stabilit, de comun acord, că, în cazul nerespectării de către promitentul- vânzător a clauzelor şi termenelor contractuale, acesta îi va plăti promitentului-cumpărător dublul sumelor achitate cu titlu de arvună penalizatoare, precum şi suma de 20.000 de euro, ca daune- interese, în termen de 5 zile de la data prevăzută pentru încheierea contractului (30.06.2021), iar restituirea sumei achitate ca avans este o consecință a rezoluțiunii unilaterale a contractului, conform art. 1554 alin. 1 din Codul civil.

Creanța reclamantului s-a născut, așadar, anterior încheierii de către pârât a actului fraudulos și a dobândit caracter executoriu la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 141/S/19.05.2022, pronunțate de Tribunalul Brașov, în cadrul dosarului civil nr. xxxx/62/2021.

Pe de altă parte, nu se poate reține că reclamantul ar fi trebuit să aștepte până la soluționarea definitivă a dosarului nr. xxxx/62/2021 (deși a introdus cererea de chemare în judecată anterior sesizării instanței cu prezentul litigiu), întrucât exista riscul ca dreptul la acțiune să se prescrie, potrivit art. 1564 din Codul civil, din moment ce a aflat de existența contractului de vânzare care face obiectul prezentei cauze, fiind necesar să acționeze în interiorul termenului de 1 an de la acest moment.

Cerința relativă la prejudicierea creditorului presupune existența unui prejudiciu personal şi actual constând în faptul că debitorul şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului juridic a cărei inopozabilitate se solicită a se constata.

Această condiție este îndeplinită în cauză, în contextul în care reclamantul este în imposibilitate de a recupera creanța, care are un cuantum ridicat, întrucât, prin contractul încheiat, debitorul a înstrăinat singurul imobil deținut în proprietate, acesta nu deține în proprietate alte bunuri urmăribile, iar veniturile lunare ale pârâtului sunt extrem de mici prin raportare la creanța urmărită (astfel cum rezultă din rapoartele Patrimven extrase din evidențele A.N.A.F., filele 14-19, vol. 2, consultate de executorul judecătoresc în demersul de recuperare, prin executare silită, a creanței deținute de către reclamant).

Cerințele relative la frauda debitorului şi frauda terţului în materia acţiunii revocatorii au un înțeles mai larg, cuprinzând nu numai intenția directă a acestora de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere a faptului că debitorul îşi provoacă sau îşi agravează starea de insolvabilitate.

Ca atare, nu este necesară dovedirea intenţiei directe a debitorului şi a terţului în vederea fraudării intereselor creditorului.

Așadar, în acțiunea pauliană, frauda este dată de simpla cunoaștere de către debitor a rezultatului păgubitor al actului față de creditor, iar complicitatea la fraudă, care definește atitudinea dobânditorului, din punctul de vedere al acțiunii pauliene, înseamnă cunoașterea de către dobânditor, terț față de raportul juridic obligațional, a faptului că actul încheiat cu debitorul îl prejudiciază pe creditor, provocând sau mărind insolvabilitatea debitorului.

Prin faptul că pârâtul CD, la un interval de aproximativ trei săptămâni de la primirea notificării de rezoluțiune unilaterală, prin care i se solicita, în mod ferm, plata sumelor stabilite pentru această ipoteză, prin acordul părților, a înstrăinat singurul bun imobil deținut în proprietate și nu mai deține, în patrimoniul său, alte bunuri urmăribile a căror valoare să permită acoperirea sumei urmărite, și-a diminuat patrimoniul și și-a creat o stare de insolvabilitate care împiedică încasarea creanței recunoscute reclamantului.

În fața instanței, pârâtul CD a mai susținut că, din prețul încasat, a achitat alte datorii decât cele care îl priveau pe reclamant și a dorit să părăsească țara, fără însă a da detalii cu privire la identitatea acestora, din înscrisurile depuse de reclamant rezultând numai existența unor datorii către organele fiscale în cuantum de 9645 lei.

Având în vedere aspectele prezentate, susținerile pârâtului potrivit cărora ar fi achitat anumite datorii diferite de creanța reclamantului sunt fără relevanță din perspectiva admisibilității acțiunii pauliene, câtă vreme nu a fost invocată și probată anterioritatea, cuantumul și opozabilitatea datei acestora față de reclamant.

Așadar, debitorul a cunoscut rezultatul păgubitor al actelor încheiate pentru creditorul reclamant, în condițiile în care, prin vânzarea bunului din patrimoniul său, a cunoscut că și-a creat starea de insolvabilitate, de natură a-l păgubi pe creditor, din moment ce imobilul putea fi urmărit, spre deosebire de sumele de bani pe care susține le-a primit, dar care nu se mi regăsesc în conturile sale.

Instanța nu a analizat caracterul gratuit al contractului încheiat de părți, invocat de reclamant în expunerea de motive, întrucât acesta poate face obiectul unei alte acțiuni, cu care instanța nu a fost învestită.

În ceea ce privește condiția complicității terțului dobânditor la frauda debitorului, tribunalul a considerat că și această condiție de admisibilitate a acțiunii pauliene este îndeplinită în cauză, pentru considerentele mai departe prezentate.

Cum s-a arătat anterior, complicitatea terțului la fraudă există atunci când acesta cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.

Îndeplinirea, în speță, a acestei condiții rezultă din mai multe împrejurări de fapt pe care instanța le-a avut în vedere.

Astfel, în analiza împrejurării dacă pârâta CE cunoștea existența creanței reclamantului, prezintă relevanță răspunsul la întrebarea nr. 3 din cadrul interogatoriului administrat în instanță, prin care a arătat că avea cunoștință de „situația încheierii contractului de vânzare-cumpărare între reclamant și fiul meu”, aspect care se coroborează cu împrejurarea că momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este la un interval foarte scurt de timp de la data comunicării notificării de rezoluțiune.

Totodată, a avut în vedere relația de rudenie dintre părți, pârâta CE fiind mama pârâtului CD, cât și faptul că nu s-a contestat că relațiile dintre părți erau bune și de încredere.

Or, în condițiile în care debitorul reclamantului a înstrăinat imobilul terțului dobânditor, care este mama sa, luând în considerare că relația dintre părți este o relație apropiată şi de încredere, tribunalul a apreciat că se naşte prezumţia rezonabilă că pârâta a cunoscut că debitorul CD. şi-a cauzat, prin încheierea contractului de vânzare, o stare de insolvabilitate.

De asemenea, a constatat caracterul de favoare pe care încheierea acestui contract l-a avut din perspectiva acestei pârâte, câtă vreme, la data de 21.01.2022 (la numai 6 luni de la cumpărarea bunului) aceasta l-a înstrăinat, la rândul său, unor terți, motivul invocat în cadrul răspunsului la întrebarea nr. 5 din cadrul interogatoriului administrat în cadrul instanței fiind necesitatea achitării datoriilor.

Prin urmare, prin vânzarea imobilului mamei sale, la numai trei săptămâni de la primirea notificării, se poate prezuma că părțile au urmărit numai scoaterea acestuia din patrimoniul vânzătorului, câtă vreme această operațiune a fost urmată, la scurt timp, de înstrăinarea sa unor terți, neinvocându-se intervenirea unor cauze ulterioare, ci numai lipsa disponibilităților bănești.

Având în vedere aspectele prezentate, tribunalul a concluzionat că, în cauză, este îndeplinită condiția fraudei terțului, în sensul că pârâta CE. a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor.

Pentru toate considerentele arătate instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile art. 1562 – 1563 din Codul civil, acțiunea pauliană (revocatorie) formulat de reclamant fiind întemeiată.

În privința cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că reclamantul a efectuat următoarele cheltuieli: 7117,95 lei – taxă judiciară de timbru (f. 46 dosar vol.1); 5889 lei – onorariu avocat (achitat conform facturii fiscale nr.

AA xxxxxx/30.09.2021).

Prin urmare, în baza art. 453 alin. 1, art. 451 alin. 1 şi art. 452 din Codul de procedură civilă., constatând culpa procesuală a pârâților, tribunalul a reținut că se impune obligarea acestora la plata către reclamant, în solidar, a sumei de 13 006,95 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând, în continuare, cererea de notare în cartea funciară a acestei soluții prin prisma lipsei de interes în susținerea acesteia, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Excepția lipsei de interes este o excepție de fond, întrucât se referă la condițiile de exercitare a dreptului la acțiune, peremptorie, deoarece admiterea excepției are drept rezultat respingerea acțiunii formulate împotriva intimatului, și absolută, pentru că poate fi invocată de instanță, din oficiu, de oricare dintre părţi sau de procuror, în orice stare a pricinii.

Potrivit art. 32 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură, orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar, conform art. 33 din același cod, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Prin interes, se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia - cerere în justiție sau apărare de fond ori procedurală.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Față de împrejurarea că nu există niciun impediment în demersul părții de a solicita și a obține notarea prezentei sentințe în evidențele funciare, folosul practic al reclamantului în admiterea acestui petit nu există, astfel că tribunalul a apreciat că se impune respingerea acestuia, ca lipsit de interes.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 101/S din 15.04.2024 a Tribunalului Brașov, dar și a încheierii de ședință din data de 09.05.2022, au declarat apel pârâții CD. și CE., solicitând, în principal, admiterea apelului, anularea (desființarea), în tot, a sentinței și încheierii atacate şi, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă, trimiterea cauzei spre judecare.

În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, anularea (desființarea), în tot, a sentinței și a încheierii atacate și, reținând cauza spre rejudecare, instanța de apel să soluționeze toate excepțiile și cererile formulate și să respingă, în integralitate, cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond și în apel

II.1. Motivele de apel

Apelanții au susținut că sentința instanței de fond nu răspunde exigențelor instituite prin art. 425 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, astfel că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, apelanții au arătat că judecătorul fondului nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, nu a răspuns argumentelor formulate şi nu a procedat la motivarea înlăturării lor.

De asemenea, au arătat că, în condițiile în care, la termenul de judecată din data de 26.02.2024, au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri menite să dovedească o pretinsă stare de insolvabilitate a apelantului-pârât, înscrisuri ce nu reflectă realitatea, la data de 06.03.2024, au solicitat, prin cererea trimisă instanței prin e-mail, repunerea cauzei pe rol, anexând cererii certificatul de atestare fiscală pentru persoane fizice nr. xxxxx/04.03.2024, care atestă inexistența insolvabilității.

Întrucât instanța de fond a omis să analizeze această cerere şi să se pronunțe asupra ei, apelanții au susținut că se impune casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca tribunalul să soluționeze şi această cerere, doar astfel putând să le fie garantate şi protejate drepturile şi interesele, printre care, dreptul la apărare, dreptul de a beneficia de dublul grad de jurisdicție, dreptul la un proces echitabil.

Pe fondul cauzei, apelanții au susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii pauliene exercitate de intimatul-reclamant, respectiv: actul atacat să-i fi creat creditorului un prejudiciu, adică debitorul să-și fi cauzat sau agravat starea de insolvabilitate; frauda debitorului; creditorul să aibă o creanță certă, lichidă, exigibilă şi anterioară actului atacat, complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat, în situația în care actul este cu titlu oneros şi nu cu titlu gratuit.

De asemenea, au arătat că, în temeiul art. 22 din Codul de procedură civilă, instanța are obligația de a stabili starea de fapt şi de drept din speță, în vederea aflării adevărului, mai ales când este învestită cu situații de fapt şi raporturi juridice complexe, iar părțile nu au propus probe sau probele propuse sunt insuficiente.

Apelantul-pârât a subliniat că, deși corespunde realității că a încheiat cu intimatul-reclamant antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr. xxxx/29.03.2021, de S.P.N.

H., starea de fapt reală nu este cea descrisă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În acest sens, apelantul a învederat că discuțiile legate de vânzarea apartamentului situat în satul F., comuna F., str. xxxxx nr. xx, județul I. au fost purtate de tatăl său, CK.; că prețul de vânzare a apartamentului a fost stabilit la suma de 101.000 euro; că intimatul-reclamant i-a virat, în cont, din prețul apartamentului, doar suma de 20.000 de euro, reprezentând avans/arvună penalizatoare, suma de 41.000 de euro fiindu-i virată cu titlu de împrumut, astfel cum rezultă atât din extrasul de cont bancar, cât și din conversațiile scrise purtate cu acesta.

Or, acțiunea promovată de intimatul-reclamant nu are ca obiect restituirea împrumutului.

De asemenea a arătat că dumnealui a avut disponibilitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, acesta neputând fi, însă, perfectat din culpa intimatului-reclamant, care nu a plătit diferența de preț întrucât nu avea banii necesari, cererea de creditare fiindu-i respinsă din vina sa exclusivă.

Or, pentru situația neacordării creditului, intimatul-reclamant și soția sa și-au asumat pierderea avansului.

Apelantul-pârât a precizat, în acest context, că, în anul 2021, chiar tatăl său a dus la bancă o parte din actele imobilului şi că actele, în original, şi cheile imobilului i-au fost predate intimatului-reclamant, acesta din urmă aducând şi materiale necesare continuării lucrărilor, în condițiile în care casa nu era finalizată.

În consecință, apelantul a apreciat că nu i se poate reține nicio culpă în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere imposibilitatea perfectării contractului, a arătat că părțile s-au prezentat la notar pentru rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, însă intimatul-reclamant i-a solicitat restituirea împrumutului într-un termen extrem de scurt, de 15 zile, cerință imposibil de realizat.

Intimatul-reclamant și soția acestuia au fost de acord, în cele din urmă, ca împrumutul să le fie restituit integral când se va vinde apartamentul.

Raportat la toate aceste elemente, apelantul a susținut că intimatul-reclamant nu a avut o creanță certă, lichidă și exigibilă și, nicidecum, o creanță anterioară vânzării imobilului, vânzare ce nu s-a făcut în scopul fraudării intereselor acestuia.

Prin aceasta, nu i s-a creat intimatului vreun prejudiciu și nu există nicio complicitate a apelantei-pârâte, CE., vânzarea realizată de aceasta fiind legală, în condițiile în care dumneaei și soțul său sunt sub regimul matrimonial al separației de bunuri.

Apelantul a precizat că, în contextul lipsei unei creanțe certe, lichide şi exigibile a intimatului-reclamant, respectiv, a unei creanțe anterioare vânzării imobilului şi față de stadiul dosarului nr. xxxx/62/2021 al Tribunalului Brașov, a invocat excepția prematurităţii acțiunii, excepție pe care o menține și în prezent.

A subliniat, totodată, că simpla declarare a rezoluțiunii antecontractului și a formulării unei cereri de chemare în judecată nu sunt suficiente pentru a avea o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Cu privire la această excepție, judecătorul fondului a reținut, la termenul de judecată din data de 09.05.2022, că este lipsită de temei și că nesoluționarea dosarului poate conduce la o eventuală suspendare, cele două considerente ale instanței fiind cele care au determinat atacarea cu apel a încheierii de ședință de la acel termen.

Apelanții au susținut că instanța de fond a reținut, în mod greșit, şi că simplul fapt al existenței unui antecontract determină nașterea creanței anterior formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a reținut eronat că intimatul-reclamant nu ar fi putut aștepta soluționarea definitivă a dosarului civil nr. xxxx/62/2021, întrucât ar fi existat riscul prescrierii dreptului material la acțiune, în condițiile în care termenul de prescripție ar fi început să curgă doar de la data soluționării definitive a dosarului menționat, aceasta fiind data la care intimatul a fi avut o creanță, certă, lichidă și exigibilă.

Au precizat, raportat la dispozițiile art. 32 din Codul de procedură civilă, că nu poate fi învestită instanța cu o acțiune, atât timp cât dreptul nu este născut și actual, în speranța că, până la finalul judecății, o să devină actual.

Pe de altă parte, apelanții au arătat că, la analizarea îndeplinirii condiției privind agravarea stării de insolvabilitate a debitorului, judecătorul fondului a avut în vedere înscrisuri depuse, la dosarul cauzei, la termen de judecată din 26.02.2024, care arată situația din anul 2024, când a fost începută executarea silită a hotărârilor civile pronunțate în dosarul nr. xxxx/62/2021, şi nu situația de la data vânzării imobilului, 27.07.2021, care ar fi trebuit avută în vedere.

Judecătorul fondului a reținut greșit şi faptul că vânzarea a avut loc la un interval de aproximativ trei săptămâni de la primirea notificării de rezoluțiune unilaterală, ignorând faptul că această notificare nu a fost primită, astfel cum au arătat ambii apelanți pârâți, în cadrul răspunsurilor la întrebările nr. 2 şi 3 din interogatoriul administrat.

Instanța de fond nu a analizat culpa reclamantului-intimat în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, dorința acestuia de a nu mai încheia contractul, asumarea de către acesta a pierderii avansului şi nici faptul că valoarea presupusei creanțe este mai mică decât valoarea imobilului.

Apelanții au apreciat, de asemenea, că, în mod greșit, instanța de fond a analizat, ca excepție, și a respins apărarea că imobilul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, nu mai există în patrimoniul apelantei-pârâte CE.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul AB. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de apel, menținerea sentinței civile atacate şi obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea apărărilor, intimatul-reclamant a arătat că apelanții susțin, în mod netemeinic şi cu rea-credință, că sentința apelată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, respectiv că prima instanță nu a răspuns argumentelor pe care aceștia le-au invocat, încălcând, astfel, dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.

La o simplă lectură a sentinței, se poate observa clar că prima instanță a motivat atât în fapt, cât și în drept soluția dată capetelor de cerere, arătând, în mod concret, argumentele pe care s-a întemeiat.

Mai mult decât atât, în literatura de specialitate, se arată că „se admite că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca, din considerentele hotărârii, să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit”.

De altfel, apelanții nu arată, în mod concret, în ce constă lipsa de motivare a primei instanțe sau care sunt argumentele ori probele pe care instanța de judecată nu le-a analizat în cadrul sentinței apelate.

Referitor la înscrisul depus de apelanți, la dosarul cauzei, în cursul deliberării, intimatul a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 394 alin. (3) şi ale art. 400 din Codul de procedură civilă.

Pe lângă faptul că apelanții au beneficiat de toate garanțiile unui proces legal și nu au avut niciun motiv întemeiat pentru care să fi depus înscrisul după închiderea dezbaterilor, intimatul a susținut că această probă este complet irelevantă.

Intimatul a arătat, raportat la teza probatorie indicată de apelanți cu privire la acest înscris, că aceștia fac o confuzie și pun semnul egal între o eventuală lipsă de datorii la bugetul de stat și insolvabilitatea apelantului-pârât.

Este absolut irelevant dacă apelantul are datorii la bugetul de stat sau nu, ceea ce contează este insuficiența activului din patrimoniul reclamantului pentru a acoperi datoriile exigibile pe care acesta le are față de intimat.

Or, acest lucru nu poate fi dovedit mai clar decât prin procedura de executare silită demarată împotriva acestuia, în cadrul căreia, se poate observa că apelantul nu deține bunuri sau venituri care pot acoperi datoriile pe care le are.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii revocatorii, intimatul-reclamant a susținut că este neîntemeiată.

A învederat că, din perspectiva acțiunii pauliene, condiția interesului trebuie analizată prin raportare la existența unui prejudiciu constând în micșorarea activului patrimonial al debitorului, prin încheierea unui act juridic de dispoziție.

Or, în speța de față, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu apelanta-pârâtă, apelantul-reclamant și-a provocat o stare de insolvabilitate, existând, astfel, interesul de a obține inopozabilitatea acestui contract.

În plus, în cazul declarării inopozabilității contractului de vânzare-cumpărare intervenit între apelanți, intimatul a arătat că i se deschide atât calea formulării, împotriva apelantei CE., a unei cereri în despăgubiri, cât și calea demarării unei acțiuni revocatorii sau a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelantă cu o terță persoană, acest din urmă contract având la bază un act lovit de ineficacitate.

Astfel, intimatul a susținut nu numai că are interes în declararea inopozabilității contractului de vânzare-cumpărare, dar şi că aceasta constituie un element esențial pentru a continua demersurile în vederea recuperării creanței.

Pe fondul cauzei, intimatul a susținut că soluția primei instanțe este temeinică și legală, în cauză fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii revocatorii, prevăzute de art. 1562, art. 1563 din Codul civil.

În acest sens, referindu-se la condiția existenței unui prejudiciu suferit de creditor, ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, intimatul-reclamant a arătat că această condiție este îndeplinită, de vreme ce, prin vânzarea către apelanta-pârâtă a singurului bun pe care îl avea în patrimoniu, apelantul-reclamant l-a pus în imposibilitatea recuperării creanței născute din rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu apelantul și recunoscute prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. xxxxx/62/2021.

Apelantul susține că nu era în stare de insolvabilitate la momentul transferării dreptului de proprietate în patrimoniul mamei sale, dar nu arată care erau bunurile din patrimoniul său la acel moment și nu există nici o trasabilitate a banilor încasați pe imobil, nefăcând dovada că ar fi achitat o serie de datorii opozabile intimatului.

În ceea ce privește condiția existenței fraudei debitorului, intimatul a arătat că apelantul-pârât nu doar că a cunoscut că, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx/27.07.2021, îi va cauza un prejudiciu, dar a şi încheiat actul în acest scop, al fraudării intereselor sale în realizarea creanței.

Relevant, sub acest aspect, este faptul că, la numai câteva zile de la comunicarea notificării de rezoluțiune a antecontractului, pe care, contrar susținerilor din apel, pârâtul a primit-o, astfel cum rezultă din confirmarea de primire, acesta a transmis dreptul de proprietate mamei sale, apelanta CE., devenind, astfel, insolvabil, de vreme ce, în patrimoniul său, nu mai existau alte bunuri.

Intenția de fraudare a apelantului rezultă şi din înstrăinarea ulterioară a bunului, de către mama sa, unui terţ.

Intimatul a subliniat că, deși apelantul invocă faptul că motivul înstrăinării apartamentului l-a reprezentat stingerea datoriilor, acesta nu arată explicit care sunt datoriile pe care le-ar fi achitat din prețul obținut prin vânzarea apartamentului, ceea ce înseamnă ori că acestea nu au existat, ori că nu au fost plătite.

În privința complicității la fraudă a dobânditorului, în speță, a apelantei-pârâte, intimatul a învederat că, în pofida susținerilor apelanților, instanța de fond, analizând îndeplinirea acestei condiții, nu a interpretat trunchiat răspunsul la interogatoriu al apelantei şi nici nu a făcut prezumții nerezonabile.

Intimatul a susținut că legătura de rudenie mamă - fiu existentă între apelanți, părți ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx/27.07.2021 și buna relație dintre cei doi susțin concluzia că apelanta avea cunoștință despre motivele reale ale încheierii acestui act, respectiv prejudicierea sa.

Aceasta, şi în condițiile în care notificarea comunicată apelantului i-a fost transmisă şi soțului apelantei, CK., care locuiește împreună cu aceasta.

De altfel, în cadrul răspunsului la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, apelanta arată că știa de situația antecontractului de vânzare-cumpărare.

Complicitatea la fraudă a apelantei rezultă şi din maniera în care aceasta a acționat la scurt timp după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, prin înstrăinarea acestuia unui terț.

Mai mult, aceasta a declarat în fals, atât în cadrul contractului de vânzare încheiat cu apelantul, cât și în contractul de vânzare-cumpărare încheiat ulterior cu terțul la care se află în acest moment imobilul, că nu există niciun litigiu cu privire la imobil, deși știa de prezenta cauză, precum și de dosarul care avea ca obiect rezoluțiunea antecontractului și pretenții.

Referitor la existența unei creanțe certe și, în principiu, anterioare actului atacat, intimatul a arătat că, asupra culpei apelantului în ceea ce privește neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi a existenței creanței în valoare de 101.000 euro și 19172 de lei, s-a pronunțat, cu autoritate de lucru judecat, Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 141/S din 19.05.2022, pronunțată în dosarul nr. xxxx/62/2021, sentință definitivă.

În aceste condiții, intimatul a susținut că deține, împotriva apelantului, o creanță certă lichidă și exigibilă, aspect ce nu mai poate fi contestat și analizat de către instanța de judecată.

Cu privire la condiția existenței creanței anterior actului atacat, intimatul a subliniat că, prin sentința civilă mai sus menționată, instanța de judecată doar a constatat o creanță ce exista înainte de încheierea de către apelanți a contractului de vânzare-cumpărare, prețul plătit, arvuna penalizatoare, precum și daunele-interese fiind stabilite, în mod expres, prin antecontractul rezoluționat, care, potrivit art. 639 alin. 1 din Codul de procedură civilă, constituie titlu executoriu.

Concluzionând, intimatul a arătat că atât existența în patrimoniul său a unei creanțe certe, cât şi anterioritatea acesteia față de actul notarial nr. xxx/27.07.2021 rezultă din chiar antecontractul asumat de apelant.

II.3. Soluţia şi considerentele Curţii de Apel Brașov

Prima chestiune ce se impune a fi analizată este solicitarea apelanţilor de anulare a sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare potrivit art. 480 alin. 3 şi 4 C.pr.civ.

Conform acestui text de lege:

alin. 3 În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului.

Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

alin. 4 Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.

Situaţia premisă impusă de aceste dispoziţii legale pentru a se dispune anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare face referire fie la soluţionarea procesului fără a se intra în judecata fondului ori judecarea cauzei în lipsa părţii care nu a fost legal citată (alin. 3), fie la necompetenţa primei instanţe (alin. 4).

Or, niciuna din aceste ipoteze nu se regăseşte în cauză, întrucât, sub un prim aspect, prima instanţă a soluţionat pe fond cererea de chemare în judecată.

Deşi se invocă de către apelanţi împrejurarea că judecătorul nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa şi nu a răspuns argumentelor care constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată, respectiv că nu a procedat la motivarea înlăturării lor, chestiune ce ar putea atrage anularea hotărârii, Curtea observă că aceştia s-au limitat să prezinte doar aspecte teoretice cu referire la motivarea unei hotărâri judecătoreşti.

Nu s-a indicat, însă, în concret care sunt apărările pe care le-au formulat pe parcursul soluţionării cauzei care nu au primit răspuns în considerentele sentinţei.

S-a precizat de aceştia doar faptul că, după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, au solicitat repunerea cauzei pe rol, anexând şi un certificat de atestare fiscală, apreciindu-se că se impune lămurirea aspectelor legate de insolvabilitatea apelantului-pârât CD..

Cu privire la această chestiune, Curtea reţine că, potrivit art. 394 alin. 3 C.pr.civ., după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

Deci, nu există nicio obligaţie a instanţei de a se raporta la înscrisurile depuse de părţi ulterior închiderii dezbaterilor, cu atât mai puţin de a se pronunţa asupra unei eventuale cereri de repunere a cauzei pe rol.

De asemenea, din cuprinsul încheierii de şedinţă a primei instanţe din data de 04.03.2024, termen la care s-au depus înscrisurile ce vizează insolvabilitatea apelantului pârât în raport de care acesta din urmă a înţeles să formuleze cererea de repunere a cauzei pe rol în vederea lămuririi stării sale de insolvabilitate, rezultă că a fost prezent şi reprezentantul convenţional al acestei părţi.

În situaţia în care ar fi apreciat că situaţia rezultată din înscrisurile depuse de partea adversă nu este cea reală, avea posibilitatea solicitării acordării unui nou termen de judecată pentru a face proba contrară.

Însă, o astfel de cerere nu s-a formulat.

Faţă de cele prezentate, Curtea concluzionează în sensul că nu există text de lege care să oblige instanţa în sensul repunerii cauzei pe rol în ipoteza formulării unei astfel de cereri şi nici care să oblige instanţa în sensul pronunţării în dispozitivul hotărârii asupra unei astfel de cereri.

În acest context, nu se poate lua în discuţie încălcarea dreptului de apărare, al unui proces echitabil sau a principiului dublului grad de jurisdicţie.

S-a mai susţinut de către apelanţi că, prima instanţă, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 22 C.pr.civ. avea obligaţia de a stabili starea de fapt şi de drept din speţă în scopul aflării adevărului.

Cu referire la acest aspect, Curtea reţine că prima instanţă s-a conformat întocmai acestei obligaţii, apelanţii pârâţi fiind, însă nemulţumiţi de concluzia la care s-a ajuns în urma analizei probatoriului administrat.

De asemenea, trebuie arătat că potrivit art. 254 alin. 6 C.pr.civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Revenind la ipotezele prevăzute de lege pentru a se putea dispune anularea sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat prin prezenta cale de atac, trebuie menţionat că prin criticile formulate apelanţii nu au susţinut nici împrejurarea necitării lor în condiţii legale sau necompetenţa de ordine publică a tribunalului.

Faţă de toate cele mai sus arătate, solicitarea apelanţilor pârâţi de anulare a sentinţei şi trimitere a cauzei spre rejudecare este lipsită de temei.

În continuare, se impune a fi analizată critica referitoare la soluţia pronunţată de prima instanţă în sensul respingerii excepţiei prematurităţii acţiunii ce se regăseşte în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 09.05.2022.

Conform menţiunilor din această încheiere pârâţii au invocat excepţia în discuţie prin raportare la faptul că reclamantul nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă având în vedere că dosarul nr. xxxx/62/2021 în care acelaşi reclamant a solicitat constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxxx/29.03.2021, nu era finalizat.

Prima instanţă a apreciat că excepţia prematurităţii este neîntemeiată întrucât nesoluţionarea dosarului nr. xxxx/62/2021 poate conduce la o eventuală suspendare a prezentei cauze, iar certitudinea, exigibilitatea şi lichiditatea creanţei constituie motive de fond.

Curtea reţine că prematuritatea presupune că dreptul pretins nu este actual la data sesizării instanţei, fiind supus unui termen, unei condiţii care încă nu s-a împlinit.

În speţă, însă, argumentul apelanţilor pârâţi face referire la condiţiile de fond impuse de lege pentru introducerea unei acţiuni revocatorii în temeiul art. 1562 şi urm.

C.civ.

Astfel, conform art. 1563 având titlul marginal Condiţii privitoare la creanţă, creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii.

Prin urmare, este corectă aprecierea primei instanţe în sensul că aspectul deţinerii de către reclamant a unei creanţe certe trebuie a fi avut în vedere la analiza temeiniciei acţiunii, iar nu ca şi condiţie pentru formularea acesteia.

În motivarea apelului formulat de pârâţi, aceştia au reluat şi aspecte în legătură cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare şi a modalităţii în care s-au derulat raporturile lor contractuale.

În acest sens, Curtea observă că în cuprinsul paginilor 6-7 sunt prezentate chestiuni în legătură cu preţul real convenit al imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, neachitarea integrală a preţului vânzării şi neobţinerea creditului de către reclamant, încercarea de soluţionare pe cale amiabilă, plata sumei de 41.000 euro cu titlu de împrumut, lipsa culpei pârâtului CD. în ceea ce priveşte rezoluţiunea antecontractului

Or, Curtea reţine că toate aceste aspecte au fost deja analizate şi tranşate în dosarul nr. xxxx/62/2021 al Tribunalului Braşov în cadrul căruia s-a pronunţat civilă nr.141/S/19.05.2022.

Prin această hotărâre, rămasă definitivă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul AB. în contradictoriu cu pârâtul CD. și, pe cale de consecință:

- s-a constatat că a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. xxxx/29.03.2021 de SPN H.;

- a fost pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând dublul arvunei penalizatoare; suma de 41.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând parte din preț; suma de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune interese convenite prin antecontract;

- a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 19172,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Fiind aspecte supuse deja analizei instanţei în cadrul dosarului indicat, nu este permis a se efectua o nouă analiză, fiind incidentă instituţia puterii de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. 2 C.pr.civ.

Conform acestui text de lege, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

De altfel, astfel cum rezultă din susţinerile orale ale avocatului apelanţilor, acesta cunoaşte că toate chestiunile arătate mai sus au fost deja tranşate în litigiul anterior purtat de părţi, continuând, însă, să-şi exprime nemulţumirea faţă de cele statuate de instanţe în ciuda acestui fapt.

În continuare, cu referire la criticile ce vizează fondul cererii de chemare în judecată, Curtea reţine că o primă critică formulată vizează faptul că prima instanţă, în determinarea stării de insolvabilitate a pârâtului CD. a avut în vedere anul 2024, deşi trebuia să se raporteze la 27.07.2021, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui inopozabilitate se solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Punctul de vedere al apelanţilor nu poate fi primit, ceea ce este esenţial pentru admiterea unei acţiuni pauliene fiind ca actul încheiat de debitor să producă un prejudiciu creditorului, respectiv să creeze ori să mărească insolvabilitatea debitorului.

Dacă ne-am raporta la o dată fixă, precum pretind apelanţii, ar însemna că ar fi suficient ca un debitor să fie solvabil la data înstrăinării unui bun pentru a elimina posibilitatea declarării inopozabilităţii tuturor celorlalte acte ulterioare prin care acesta îşi creează/măreşte starea de insolvabilitate.

Or, o astfel de apreciere contravine chiar scopului pentru care a fost reglementată acţiunea revocatorie, conducând la eludarea acestor dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor în sensul că reclamantul nu deţine o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi nici anterioară vânzării imobilului, Curtea reţine că singura condiţie impusă de cerinţele legale în cea ce priveşte creanţa este ca aceasta să fie certă, astfel cum rezultă din art. 1563 C.civ., mai sus redat.

Potrivit art. 663 alin. 2 C.pr.civ., creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Or, prin sentinţa civilă pronunţată în dosar nr. xxxx/62/2021 al Tribunalului Braşov s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamantul l-a notificat pe pârât, după împlinirea termenului stabilit pentru încheierea contractului de vânzare, pentru rezoluţiunea unilaterală a antecontractului, rezoluţiunea operând în baza acestei notificări în conformitate cu art. 1552 alin1 C.civ.

Potrivit acestui text de lege, rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

Rezoluţiunea unilaterală constă în acea rezoluţiune care operează în puterea creditorului, fără apelul la instanţa de judecată.

Eventualul control asupra modului în care creditorul a invocat rezoluţiunea unilaterală poate avea loc pe cale judiciară a posteriori, adică după invocarea rezoluţiunii de către creditor în contextul acţiunii prin care creditorul solicită aplicarea efectelor retroactive ale rezoluţiunii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Or, la momentul comunicării notificării privind rezoluţiunea unilaterală, confirmată ulterior de instanţa de judecată, reclamantul era deţinător al unei creanţe certe, începând cu acest moment putând să formuleze o acţiune revocatorie pentru ipoteza în care debitorul său îşi crea/mărea starea de insolvabilitate.

Susţinerea apelanţilor în sensul că notificarea de rezoluţiune unilaterală nu a fost primită va fi înlăturată, situaţia contrară fiind deja stabilită cu putere de lucru judecat în cadrul litigiului anterior purtat de părţi ce a format obiectul dosarului nr. xxxx/62/2021 al Tribunalului Braşov.

Din perspectiva celor mai sus reţinute apare ca fiind corectă reţinerea primei instanţe în sensul că reclamantul deţinea o creanţă anterior încheierii actului contestat pe calea prezentei acţiuni pauliene.

În ceea ce priveşte critica referitoare la reţinerea greşită a primei instanţe în sensul că reclamantul nu ar fi putut aştepta soluţionarea definitivă a dosarului nr. xxxx/6272021 întrucât exista riscul prescrierii dreptului material, se observă că apelanţii nu au avut în vedere dispoziţiile speciale referitoare la acţiunea revocatorie.

Astfel, potrivit art. 1564 C.civ., dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Deci, textul de lege nu condiţionează curgerea termenului de prescripţie de momentul dobândirii de către reclamant a unei creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel cum eronat se apreciază de către apelanţi.

S-au formulat critici şi cu referire la aprecierea primei instanţe în sensul că s-a probat frauda debitorului pârât şi complicitatea terţului, respectiv a pârâtei CE.

În acord cu prima instanţă, Curtea reţine că elementul fraudă reprezintă un element de natură psihică ce se poate dovedi prin orice mijloc de probă indirectă ce evidenţiază acele împrejurări care să formeze convingerea judecătorului învestit cu soluţionarea cererii că debitorul la data încheierii actului cunoştea că prin aceasta creează un prejudiciu creditorului, fiind suficient din acest punct de vedere ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor.

Or, astfel cum a subliniat şi tribunalul, este mai mult decât evident că prin înstrăinarea de către pârâtul CD. a singurului bun deţinut în proprietate, la un interval scurt de la primirea notificării de rezoluţiune unilaterală, acesta a avu reprezentarea că şi-a diminuat patrimoniul şi şi-a creat o stare de insolvabilitate, ceea ce atrage imposibilitatea creditorului de a-şi recupera creanţa.

Totodată, se reţine că prima instanţă a înlăturat motivat apărările pârâtului debitor prin care a justificat vânzarea imobilului, respectiv faptul că avea nevoie de bani pentru a-şi achita diferite datorii.

Nu se poate reţine caracterul fondat al unei astfel de susţineri în contextul în care acesta nu a detaliat cu privire la identitatea acestor alţi creditori, nu a probat creanţele pretins stinse şi cuantumul acestora pentru a se putea efectua verificări de către instanţă asupra realităţii aspectelor invocate.

Aceste chestiuni se impuneau a fi lămurite cu atât mai mult cu cât, în baza probelor administrate, rezultă că pârâtul debitor figurează doar cu datorii la organele fiscale în cuantum de 9645 lei.

În ceea ce priveşte complicitatea terţului, s-a criticat prin apel reţinerea primei instanţe în sensul că relaţiile dintre debitor şi terţ sunt „bune şi de încredere”, că au fost ignorate răspunsurile de la interogatoriu şi că s-a făcut abstracţie de context, respectiv culpa reclamantului, dorinţa acestuia de a nu mai încheia contractul şi asumarea pierderii avansului.

Curtea reţine că art. 1562 alin. 2 C.

Civ. prevede în mod explicit că declararea inopozabilității actului atacat pe cale pauliană nu poate avea loc decât dacă terțul cunoaște faptul că prin încheierea actului contestat se cauzează sau se mărește starea de insolvabilitate a debitorului.

Deci, există complicitatea terțului la frauda debitorului, atunci când acesta din urmă a cunoscut că prin actul atacat se cauzează un prejudiciu creditorului.

În cauză, dobânditoarea imobilului înstrăinat de către pârâtul debitor este mama acestuia.

Relaţia de rudenie existentă între aceştia (mamă-fiu) ce se caracterizează în mod firesc prin încredere reciprocă şi cunoaşterea aspectelor din viaţa fiecăruia, a determinat în mod corect prima instanţă să aprecieze că pârâta CE. a cunoscut că prin vânzarea către aceasta a imobilului proprietatea fiului, acesta din urmă îşi creează o stare de insolvabilitate.

Este rezonabil a se presupune că o mamă cunoaşte situaţia materială a fiului său, în concret câte imobile deţine în proprietate.

Nu s-a susţinut pe parcursul soluţionării cauzei că între debitor şi terţ ar exista o situaţie conflictuală şi nu una specifică relaţiei mamă-fiu.

Chiar dacă s-ar pleca de la această ipoteză, s-ar fi impus o justificare a motivului pentru care, în ciuda existenţei unei astfel de situaţii, părţile au încheiat, totuşi contractul de vânzare-cumpărare.

Explicaţia oferită de pârâtul CD. în sensul că avea nevoie de bani pentru a plăti nişte datorii sau pentru a pleca din ţară (oricum nedovedită în speţă) nu ar fi suficientă, întrucât ar fi obţinut suma de bani cu titlu de preţ indiferent de persoana cu care ar fi încheiat contractul.

De asemenea, nu s-a motivat contextul necesităţii mamei de a achiziţiona un imobil pe care ulterior l-a înstrăinat la numai 6 luni de la cumpărare către o terţă persoană.

Deşi prin apel s-a susţinut că prima instanţă a ignorat răspunsurile oferite de pârâţi cu ocazia administrării probei cu interogatoriu, Curtea observă că nu au fost indicate în mod concret susţinerile acestor părţi care ar fi de natură să atragă o altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanţă.

Dimpotrivă, pârâta CE. a arătat în mod expres că avea cunoştinţă de încheierea de către fiul său a contractului cu reclamantul, ceea ce întăreşte aspectele menţionate mai sus în legătură cu faptul că aceasta avea o relaţie bună şi apropiată cu acesta.

De asemenea, aceeaşi pârâtă a susţinut prin răspunsul la întrebarea nr. 5 că a revândut imobilul din cauza datoriilor.

Nu a oferit, însă nicio explicaţie a pretinsei modificări a situaţiei sale financiare într-un termen atât de scurt – 6 luni.

Astfel, se impunea a se preciza ce eventuale schimbări au survenit între data cumpărării imobilului de la fiul său - moment la care avea o situaţie materială bună de vreme ce a plătit preţul în cuantum de 260.000 lei şi data revânzării imobilului, moment la care susţine că avea datorii.

În raport de toate aspectele menţionate mai sus, Curtea concluzionează, în acord cu prima instanţă, că prin modalitatea în care cei 2 pârâţi au procedat – fiul vinde imobilul mamei la 3 săptămâni de la primirea notificării reclamantului de rezoluţiune a antecontractului, iar mama înstrăinează către o terţă persoană la 6 luni de la data cumpărării, s-a urmărit scoaterea imobilului din patrimoniul vânzătorului şi imposibilitatea creditorului de a-şi recupera creanţa.

Critica referitoare la faptul că prima instanţă ar fi făcut abstracţie de culpa reclamantului, de dorinţa acestuia de a nu mai încheia contractul şi asumarea pierderii avansului se impune a fi înlăturată, întrucât aspectele menţionate nu se confirmă, fiind contrazise de considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. xxxx/62/2021 al Tribunalului Braşov ce au dobândit putere de lucru judecat.

S-a mai susţinut prin prezenta cale de atac că în mod greşit nu a fost acceptat argumentul acestora în sensul că acţiunea se impune a fi respinsă de vreme ce bunul imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare nu mai există în prezent în patrimoniul apelantei CE.

Curtea apreciază că această critică pune în discuţie interesul reclamantului în continuarea acţiunii pauliene în raport de împrejurarea înstrăinării ulterioare a bunului de către terţul iniţial.

Cu privire la această critică, se reţine că, potrivit art. 1562 din Codul civil, acțiunea pauliană reprezintă un mecanism juridic de protecţie conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general, ce poate fi utilizat de creditor pentru a-şi conserva dreptul și care nu asigură acestuia un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor.

Astfel, prin intermediul acțiunii pauliene, creditorul urmărește sancţionarea eventualei fraude a terţului achizitor sau a îmbogăţirii fără just temei a acestuia.

De asemenea, contrar susţinerii apelanţilor, faptul că creanţa reclamantului este mai mică decât valoarea imobilului (împrejurare oricum nedovedită) nu reprezintă un argument pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât inopozabilitatea față de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanței, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanței este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parțială, până la concurența creanței creditorului.

Pentru toate argumentele prezentate mai sus, Curtea apreciază că apelul pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 101/S/15.04.2024 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă este neîntemeiat, urmând a fi respins în consecinţă.

Având în vedere culpa procesuală a apelanţilor, urmează ca aceştia să fie obligat în solidar la plata către intimat a sumei de 5917,99 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.