Decizie nr. 83/R din 01.03.2024

-art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc. civ., art. 181 alin. pct. 3 şi art. 183 alin. 1 Cod proc. civ., art. 2520 alin. 1 pct. 3 din Codul Civil art. 653 – 692 din Legea nr. 95/2006

Instanţa de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.ci verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputând realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 4510 din 20.05.2021, pronunțată în dosarul nr. xxxxx/197/2019, Judecătoria Brașov a luat act de renunțarea reclamantului A.B. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu C. și D. – Policlinica E.

F. și chemata în garanție G.

S.A.

A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

A admis excepția prescripției.

A respins cererea de chemare în judecată, în ceea ce îl privește pe reclamantul A.H., ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 4510 din 20.05.2021, a formulat apel reclamantul A.H., solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 341/AP din 29.03.2023, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/3/2019*, Tribunalul Brașov – Secţia I Civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A.H., în contradictoriu cu intimații-pârâți C. şi D. – Policlinica E.

F. şi chemata în garanţie G.

S.A., împotriva sentinței civile nr. 4510 din 20.05.2021, pronunțate în dosarul nr. xxxxx/3/2019 al Judecătoriei Brașov:

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de intimată, prin întâmpinare, cu ocazia soluționării pe fond a cauzei.

A anulat în parte sentința civilă nr. 4510 din 20.05.2021 pronunțate în dosarul cu nr. xxxxx/3/2019 al Judecătoriei Brașov și a trimis cauza, în ceea ce îl privește pe reclamantul A.H., formulată în contradictoriu cu pârâții C. şi D. – Policlinica E.

F. şi chemata în garanţie G.

S.A., spre rejudecare, Judecătoriei Brașov.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 483 şi următoarelor, coroborate cu art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, au declarat recurs pârâţii Policlinica E.

S.A. („xxx”) şi C., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A.H. şi A.B..

Recurenta-pârâtă Policlinica E. S.A. („xxx”) a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a susţinut că decizia nr. 341/AP din 29.03.2023 este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, precum şi a probelor administrate în cauză, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, recurenta a susţinut că, aplicând greşit normele ce reglementează prescripţia, instanța de apel a reţinut, în mod neîntemeiat, faptul că demersul juridic întreprins de intimatul-reclamant A.H., înregistrat pe rolul Tribunalului București, la data de 06.08.2019, sub numărul de dosar xxxxx/3/2019, nu era prescris la momentul sesizării instanţei de judecată.

Recurenta a învederat că instanţa de apel a reţinut faptul că „cererea de chemare în judecată a fost transmisă către Tribunalul București, prin Poşta Română, vineri, în data de 02.08.2019”, însă înscrisul datat 02.08.2019 nu există la dosarul cauzei.

În aceste condiţii, instanţa de apel a pronunţat soluţia făcând trimitere la înscrisuri ce nu au fost administrate în dosar, astfel că nu puteau fi avute în vedere şi nici analizate, pentru a se concluziona că acţiunea a fost formulată în termen.

A susţinut că factura, chitanţa şi confirmarea de primire depuse la dosarul cauzei de către intimatul-reclamant nu sunt aferente cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A.I., întrucât, pe plicul aflat la dosarul cauzei, nu se menţionează numărul de AR din data de 0l.08.2019, respectiv numărul [...], şi acesta nici nu are ataşat conţinut declarat.

Din documentele depuse de apelantul-reclamant A.H., în susţinerea apelului, rezultă că acestea au data de trimitere 01.08.2019 şi nu data de 02.08.2023, iar plicul aflat la dosarul cauzei nu conţine nicio ştampila de plecare şi/sau primire, niciun număr de colet şi nicio dată, fiind doar un plic în alb, apelantul nedovedindu-şi, astfel, susţinerile.

Mai mult decât atât, din răspunsul Tribunalului București, Secţia a IV-a Civilă, rezultă, în mod cert şi fără echivoc, faptul că singurul dosar înregistrat de către reclamanta A.I. pe rolul instanţei este dosarul nr. xxxxx/3/2019 din data de 06.08.2019.

Din confirmarea de primire cu nr.

AR [...], reţinută de instanţa de judecată în motivarea deciziei, rezultă că data predării către Tribunalul București a acestui colet a fost data de 05.08.2019 şi nu data de 06.08.2019, data la care a fost înregistrată acţiunea reclamantei A.I..

În cauză, nelegalitatea soluţiei instanţei de apel este evidentă şi poate fi demonstrată plecând de la neconcordanta dintre motivele invocate de apelantul-reclamant A.H. şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 94 alin. 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

A susţinut, de asemenea, că Tribunalul Brașov a aplicat, în mod eronat, dispoziţiile art. 2528 din Codul civil, făcând vorbire despre existenta unei presupuse fapte ilicite, fără a fi intrat în dezbaterea fondului şi fără a fi demonstrată existenţa acesteia, în prezenta cauză.

A subliniat că, pentru a determina cursul prescripţiei, trebuie stabilită premisa principală, respectiv, fapta ilicită.

Or, în prezentul dosar, nu a fost identificată o faptă ilicită de natură să genereze paguba invocată de intimatul-reclamant A.H..

Termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data realizării actelor medicale, însă, atât timp cât acestea au fost realizate în conformitate cu procedurile şi normele legale, fapta ilicită nu există.

În mod neîntemeiat, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind în mod eronat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Dreptul la acţiune, conform art. 688 din Legea nr. 95/2006 se prescrie în termen de 3 ani iar conform art. 2520 alin. 1 pct. 3 din Codul Civil se prescrie în termen de 1 an.

Raportat la data producerii pretinsei fapte de malpraxis, respectiv data de 02.08.2016, şi data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv data de 06.08.2019, recurenta a susţinut că, în cauză, s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.

În drept, a invocat art. 483 şi următoarele, coroborate cu art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura civilă; art. 498 din Codul de procedură civilă; art. 688 din Legea nr. 95/2006; art. 2520 din Codul civil.

În probaţiune, a făcut trimitere la înscrisurile aflate la dosar.

Recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală, pentru aceleaşi motive cu cele invocate de recurenta-pârâtă Policlinica E.

S.A., motiv pentru care, nu vor mai fi redate in extenso.

Cererile de recurs au fost legal timbrate, potrivit înscrisurilor aflate la filele 44 şi 48 din dosar.

Prin întâmpinarea formulată faţă de recursul declarat de pârâtul C., intimatul-reclamant A.H. a solicitat, în principal, constatarea nulităţii cererii de recurs, iar, în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 Cod proc. civ. excepţia invocată, se constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. 2 C.pr.civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.pr.civ.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă din structura art. 488 Cod Proc.

Civ. care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Recurenţii pârâţi au indicat încadrarea susţinerilor din recurs în motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ. ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Curtea reţine că, prin motivele de recurs, pârâţii critică interpretarea şi aplicarea de către instanţa de apel a normelor de drept material privind determinarea şi calcularea termenului de prescripţie aplicabil în cauză, respectiv termenul de prescripţie de 3 ani sau de un an şi determinarea momentului de la care termenul de prescripţie începe să curgă.

Or, aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc. civ.

Prin urmare, excepţia nulităţii cererilor de recurs ale pârâţilor va fi respinsă ca neîntemeiată.

Analizând, în continuare, decizia instanţei de apel, în raport cu motivele de recurs şi actele dosarului, în baza art. 496 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 2520 alin. 1 pct. 3 din Codul Civil privind termenul de prescripţie de un an, invocat de recurenţii pârâţi, nu este incident în cauză.

Astfel, acest text de lege prevede termenul de prescripţie de un an „în cazul medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente.”

Potrivit art. 2520 pct. 3 NCC, termenul de an va fi aplicabil în cazul contravalorii vizitelor sau a operaţiilor realizate de medici, prestaţiilor realizate de asistente sau moaşe şi, respectiv, medicamentelor furnizate de farmacişti iar nu în cazul acţiunilor pacienţilor pentru atragerea răspunderii cadrelor medicale sau a instituţiilor spitaliceşti.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor sunt nefondate, Tribunalul Braşov apreciind în mod legal şi temeinic că acţiunea reclamantului este prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 688 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

În ceea ce priveşte data de la care curge termenul de 3 ani, susţinerea recurenţilor în sensul că aceasta este data de 02.08.2016, când reclamanta A.I., antecesoarea reclamantului A.H. a fost operată (data pretinsei săvârşirii a actului de malpraxis), este nefondată, instanţa de apel interpretând în mod corect dispoziţiile art. 2528 alin. 1 din Codul civil, potrivit cărora, „(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Aceasta deoarece, dispoziţiile art. 653 – 692 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi medicamente, în special, răspunderea personalului medical pentru malpraxis, care este o formă particulară a răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 653 alin. 1 şi 2 din actul normativ menţionat:

“(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel:

a) personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale;

b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.”

Prin urmare, în mod evident, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data la care reclamanta pretins păgubită, a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, dată care nu coincide cu cea a efectuării intervenţiei chirurgicale, ci cu o dată ulterioară, când reclamanta a cunoscut consecinţele intervenţiei chirurgicale.

Or, această dată, astfel cum a stabilit instanţa de apel, în urma analizării susţinerilor părţilor coroborate cu probele administrate în cauză, nu putea fi data realizării intervenţiei chirurgicale – 02.08.2016 – ci termenul de prescripţie a început să curgă la o dată ulterioară, reclamanta pretinzând că a aflat că se impune realizarea unui alt tip de intervenţie chirurgicală la patru zile după prima intervenţie, respectiv la data de 06.08.2016.

Acest aspect fiind o chestiune de fapt, iar nu de interpretare a normelor de drept material, nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Contrar susţinerilor recurenţilor, fapta ilicită a fost identificată de reclamantă prin descrierea în concret a acesteia, iar faptul că trebuie probată, are legătură cu fondul cauzei iar nu cu soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În continuare, Curtea constată că, instanţa de apel, analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv dovezile de expediere a cererii de chemare în judecată şi cele cuprinzând modalitatea de înregistrate a acesteia pe rolul Tribunalului Bucureşti (prima instanţă sesizată anterior declinării competenţei de soluţionare a cauzei), a ajuns la concluzia că s-a dovedit transmiterea cererii de chemare în judecată la instanţă prin Poşta Română la data de 02.08.2019 iar nu la data de 06.08.2019, această ultimă dată fiind cea a înregistrării cererii în evidenţele instanţei de judecată.

Prin urmare, în acest context, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 181 alin. pct. 3 Cod şi pe cele ale art. 183 alin. 1 Cod proc. civ., citate în cuprinsul deciziei apelate, acesta din urmă, acordând efecte juridice datei depunerii cererii de chemare în judecată prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau la serviciul de curierat.

În acest context, instanţa de apel a concluzionat că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în raport cu niciuna dintre date, respectiv 02.08.2016 şi 06.08.2016.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei (ICCJ - Decizia nr. 1024 din 15.05.2019 – secţia a II-a civilă).

Tot Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că instanţa de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse (Decizia nr. 91 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Secţia a II-a civilă).

Instanţa de apel a analizat amplu probele administrate în cauză în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, făcând trimitere în mod corect la dispoziţiile de drept material şi de drept procesual incidente în cauză.

Or, toate chestiunile referitoare la interpretarea coroborată a probelor şi raportarea instanţei de apel la aceste probe pentru a stabili reperele calendaristice concrete ale calculului termenului de prescripţie şi a ajunge la concluzia că acesta nu s-a împlinit, nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs, nefiind aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii ci de temeinicia acesteia, în contextul invocării ca motiv de recurs a pct. 8 al art. 488 alin. 1 Cod proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, recursul declarat recurenţii pârâţi Societatea POLICLINICA E. S.A. („xxx”) şi C., va fi respins ca neîntemeiat, Decizia civilă nr. 341/AP/29.03.2023 pronunţată de Tribunalul Braşov urmând a fi menţinută.

Intimatul reclamant A.H. a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, însă Curtea, faţă de soluţia instanţei de apel, menţinută prin prezenta decizie, de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, apreciază că acestea urmează a fi stabilite în final, prin raportare la culpa procesuală rezultată din soluţionarea pe fond a cauzei de către prima instanţă.

Prin urmare, ţinând cont de prevederile art. 453 alin. 2 Cod proc. civ., instanţa de recurs nu poate stabili culpa procesuală în prezentul litigiul doar în funcţie de soluţionarea greşită de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, judecarea litigiului urmând a se realiza în continuare prin analizarea fondului.