Decizie nr. 135/Ap din 06.02.2024

-Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, art. 1350 şi 1371 din Codul civil

Răspunderea sportivului pe temeiul legislaţiei anti-doping nu se suprapune în totalitate cu răspunderea acestuia pe temei contractual.

Sancţionarea sportivului de către Comisia din cadrul Agenţiei Naţionale Anti-Doping (A.N.A.D.) în temeiul Legii nr. 227/2006 nu exclude posibilitatea acestuia de a atrage răspunderea contractuală a Clubului sportiv care a impus procedura medicală interzisă de legislaţia sportivă.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 07.04.2022, sub numărul de dosar xxxx/62/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Clubul Sportiv Municipal „X.

Y.” la plata sumei de 138.366 de lei şi a sumei de 12.000 de euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, precum şi la plata sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încălcării de către pârât a dispoziţiilor contractuale şi legale.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 178/S din data de 30 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. xxxx/62/2022*, Tribunalul Brașov - Secţia I Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamata A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal „X.

Y”.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 1.08.2019, între reclamanta A., în calitate de sportivă/ participantă la activitatea sportivă, și pârâtul Clubul Sportiv Municipal X.

Y., reprezentat legal de directorul interimar, B., în calitate de structură sportivă/club, a fost perfectat constructul de activitate sportivă, pentru o perioadă de 11 luni, respectiv de la data de 1.08.2019 și până la data de 30 iunie 2020, prin care, printre altele, reclamanta, în calitatea menționată, și-a asumat obligația de a respecta regulamentul de ordine interioară al clubului sportiv, precum și regulile de securitate și disciplină impuse de acesta și toate regulile antidopaj relevante în domeniu, în timp ce pârâtul, în calitatea anterior indicată, și-a asumat, printre altele, obligația de a respecta toate regulile antidoping relevante ale organismelor în domeniu, precum și obligația de a respecta regulamentele și statutele federațiilor sportive și legislația în vigoare.

La capitolul dispoziții finale, părțile contractante au stipulat că limba care guvernează contractul este limba română și că el va fi interpretat conform legislației din România.

Acest contract a fost modificat prin actul adițional nr.1, prin care s-a stipulat, printre altele, că sportiva, adică reclamanta din cauza civilă de față, are și obligația de a se supune examinărilor medicale periodice și, dacă este cazul, tratamentului, prescripțiilor medicale și terapiei indicate de medicul nominalizat de Club, și că raporturile contractuale dintre părți vor înceta, de drept, în cazul în care sportiva va fi depistată pozitiv la controlul antidoping sau în cazul în care refuză să efectueze un astfel de control.

Corespunzător celor consemnate în Decizia nr. x/10 iunie 2020, pronunțată de Agenția Națională Antidoping în cauza înregistrată sub numărul x/2019, ce le-a vizat pe sportivele de la disciplina handbal din cadrul Clubului Sportiv Municipal X.

Y., la data de 13.10.2019, acest organism a primit informații (imagini de pe Instagram), că 3 sportive de la clubul sportiv menționat anterior, de la disciplina handbal, au efectuat terapia cu laser intravenoși, la clinica privată C din Y., astfel că au notificat sportivele acestui club despre demararea cercetărilor.

În cadrul acestor cercetări, sportivele au susținut că, până la momentul primirii notificării din partea Agenției, nu au știu că procedura la care au fost supuse este interzisă.

Mai mult, în momentul în care au aflat că trebuie să facă această terapie, au întrebat medicul clinicii, respectiv pe doamna doctor D., dacă ,,există posibilitatea să fie doping”, justificat de faptul că sunt sportive profesioniste și participă la competiții naționale și internaționale și ,,pentru că există posibilitatea să vină oricând să le verifice”.

Medicul, angajat al clinicii mai sus identificate, le-a răspuns prin mesageria rețelei de socializare Facebook că ,,pentru a fi dopaj, ar trebui nivelul de ATP să crească cu 60%.

Într-adevăr, mărește un pic nivelul de ATP, dar cu maxim 30%, și atât timp cât nu se aplică laser roșu cu 10 zile înainte de meciurile importante și 21 de zile înainte de cele mondiale (…)”.

Potrivit art. 2.1.1 teza a doua din Codul Mondial Antidoping, nu este necesar să se demonstreze intenția, greșeala, neglijența sau folosirea conștientă de către sportiv pentru a stabili o încălcare antidoping.

De asemenea, potrivit art. 2.2.1 din Codul Mondial Antidoping, ,, este de datoria fiecărui sportiv să se asigure că nicio substanță interzisă nu pătrunde în corpul său și că nu se utilizează nicio metodă interzisă.

Prin urmare, nu este necesar să se demonstreze intenția, vinovăția, neglijența sau cunoașterea utilizării de către sportiv pentru a se stabili o încălcare a reglementărilor antidoping privind utilizarea substanțelor interzise sau a unei metode interzise”.

Totodată, s-a stabilit că, în conformitate cu prevederile art.10.4 și art.10.5.2, un sportiv depistat pozitiv la un control antidoping poate fi exonerat de răspundere numai dacă poate dovedi că, în pofida tuturor diligențelor necesare, a fost sabotat de un alt sportiv.

În schimb, nu se va aplica lipsa de vinovăție sau a neglijenței, în următoarele circumstanțe: a) un rezultat pozitiv, cauzat de ingerarea unor vitamine sau a unui supliment nutritiv etichetat greșit sau contaminat, pentru că sportivii răspund pentru ceea ce ingeră și au fost atenționați în legătură cu posibilitatea contaminării unui supliment nutritiv; b) administrarea unei substanțe interzise de către medicul sau antrenorul personal al sportivului, fără informarea acestuia, pentru că sportivii răspund pentru alegerea lor cu privire la personalul medical și pentru obligația de a informa personalul medical că nu li se poate administra o substanță interzisă; c) sabotarea alimentelor sau lichidelor ingerate de un sportiv sau de o altă persoană din anturajul acestuia, pentru că sportivii sunt răspunzător pentru ceea ce ingeră și pentru conduita celor cărora le permit accesul la alimentele și lichidele pe care le consumă.

Cu toate acestea, luând în considerare circumstanțele speciale ale unui caz particular, oricare dintre aceste situații poate duce la aplicarea unei sancțiuni reduse.

În acest context, Agenția a reținut că, potrivit listei de substanțe și proceduri interzise aferente anului 2019, aprobată prin Ordinul președintelui ANAD nr. 299/18.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei partea I, nr.906/29.10.2018, terapia intravenoasă cu laser este considerată metodă interzisă sportivilor.

De asemenea, pe site-ul agenției internaționale antidoping se evidențiază în mod clar că aceasta terapie este interzisă, la fel ca orice terapie de manipulare a sângelui.

În acord cu aceste argumente, Agenția a constatat că responsabilitatea sportivelor nu poate fi înlăturată, pentru fapta de a utiliza sau pentru tentativa de a utiliza o substanță sau o metodă interzisă, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b din Legea nr. 227/2006, însă a reținut, în favoarea acestora, circumstanțe atenuante, astfel că le-a aplicat sancțiuni orientate spre minimul reglementat de lege, reclamanta din cauza civilă de față fiind sancționată cu suspendarea din activitatea sportivă pentru 1 an și 4 luni, din care a fost dedusă perioada suspendării provizorii, precizându-se că, pe perioada suspendării, aceasta nu poate participa la nicio competiție sau activitate autorizată sau organizată de către o organizație semnatară a Codului Mondial Antidoping și că nu poate avea niciun raport contractual sau de voluntariat care să implice o activitate sportivă.

Pentru angajarea răspunderii civile contractuale, autorul faptei ilicite trebuie să fie altă persoană decât cea vătămată, pentru că fapta victimei însăși se constituie într-o cauză exoneratoare de răspundere.

Or, reclamanta a fost cea care, în final, a optat pentru efectuarea procedurii medicale mai sus indicate, deși avea posibilitatea să se informeze cu privire la acceptarea acesteia proceduri ca procedură ce poate fi realizată de sportivi, pentru că lista procedurilor medicale considerate dopante a fost publicată atât în Monitorul Național al României, cât și pe site-ul Agenției Internaționale Antidoping, astfel că trebuie să suporte consecințele alegerii pe care a făcut-o.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, apelanta-reclamantă a susţinut, raportat la cele reținute de Tribunalul Brașov, că, prin hotărârea Agenţiei Naţionale Anti-Doping (A.N.A.D.), nu s-a constatat vinovăția sportivei, sub aspectul notat de către acesta ci, din contră, s-a constatat lipsa vinovăției și neglijenţe semnificative în sarcina sportivelor.

De asemenea, motivul reţinut de către Tribunalul Brașov privind obligativitatea sportivei de a cunoaște legislația națională sau internaţională în materie de dopaj nu a făcut obiectul unor apărări, dezbateri și nici nu a fost invocat ca o cauză de nerăspundere.

Ce a invocat reclamanta a fost faptul că pârâtul C.S.M.

X.

Y., prin medicul şi preşedintele Clubului, au indus-o în eroare, menționând faptul că vor face o terapie intravenoasă cu vitamine pentru recuperare, care nu este interzisă de legislația antidoping, deși, din probatoriul administrat în faţa primei instanţe, rezultă că ei cunoșteau ce terapie contractează.

Inclusiv A.N.A.D. a reținut faptul că sportivele nu au cunoscut realitatea procedurii, iar apelanta-reclamantă chiar a făcut demersuri suplimentare să afle dacă procedura este sau nu de dopaj.

Mai mult, şedinţele de terapie au avut loc la clinica C., cu care clubul încheiase anterior un contract, sportivele prezentându-se la așa-zisele ședințe de recuperare în urma unor programări efectuate de medicul clinicii și nu din proprie inițiativă.

Apelanta a arătat, de asemenea, că inclusiv A.N.A.D. a reţinut că sportivele nu aveau reprezentarea reală și corectă a procedurii pe care o făceau, medicii garantându-le că nu e dopaj, reţinând şi că sportivele erau obligate contractual și regulamentar sub sancțiuni, fiind presate de către medic și președintele clubului, care au garantat faptul că nu este o terapie interzisă, ci o vitaminizare.

Pe de altă parte, apelanta-reclamantă a susţinut că, în hotărârile A.N.A.D., nu s-au reţinut cauze atenuante în sarcina medicului și a președintelui C.S.M.

X.

Y., medicul fiind sancţionat cu pedeapsa maximă de 4 ani de suspendare din cadrul personalului asistent, iar președintele, cu 2 ani și 6 luni de suspendare din cadrul personalului asistent, aceştia recunoscându-și faptele, ambele pedepse fiind mai mari decât cele ale sportivelor, ceea ce, evident, denotă culpa gravă a acestora.

Deşi toate probele indicau contrariul, iar A.N.A.D. a constatat clar faptul că sportivele au fost trimise de medicul/președintele C.S.M.

X.

Y. la aceste proceduri şi nu s-au prezentat din proprie inițiativă; că sportivele nu cunoșteau că metoda este interzisă; că medicul C.S.M.

X.

Y. a considerat că metoda este legală, inclusiv în cadrul audierii A.N.A.D., instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut faptul că sportiva a fost cea care a optat, în final, pentru această procedură și trebuie să suporte consecinţele.

În ceea ce privește cele reţinute de către instanţa de fond relativ la faptul că reclamanta este autorul faptei ilicite, motiv pentru care nu poate solicita despăgubiri, aceasta a arătat că prima instanța confundă obiectul și limitele cercetării A.N.A.D. cu obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanța, în condiţiile în care, prin aceasta, nu a solicitat să se constate dacă suspendarea este legală, din prisma legislației antidoping, ci ą solicitat să se constate o încălcare a obligaţiilor contractuale existente între club și ea.

Apelanta a învederat că A.N.A.D. nu cercetează aspectul vinovăţiei sau al încălcării raporturilor contractuale și/sau efectele acestora și nu acordă prejudicii sportivului, dacă a fost dopat de altă persoană.

Indiferent de existenţa și gradul de vinovăţie, comisia sancționează cu suspendare un sportiv care este găsit dopat sau care a utilizat o metodă interzisă, ceea ce nu înseamnă că, fiind suspendat în baza legislaţiei antidoping, sportivul nu poate solicita, pe plan civil, repararea prejudiciului cauzat prin vina medicului.

Prin urmare, cele două răspunderi sunt diferite, respectiv răspunderea sportivă pentru protejarea competiției, și răspunderea civilă contractuală, pentru prejudiciile produse printr-o faptă ilicită.

Apelanta a susţinut şi faptul că nu este autorul încălcării obligațiilor contractuale, deoarece obligația de a respecta regulile antidoping și obligaţia de a garanta proceduri medicale cu respectarea legislației antidoping erau obligaţii contractuale stipulate în sarcina C.S.M.

X.Y. și nu a sa, iar dacă reclamanta ar fi avut o minimă culpă, instanţa, în baza prevederilor art. 1371 din Codul civil, trebuia să stabilească partea de prejudiciu imputat clubului şi nu să respingă cererea în integralitate.

Verificând, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în limitele cererii de apel, văzând că nu există motive de apel de ordine publică, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, Curtea constată următoarele:

Instanţa de fond a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 138.366 de lei și a sumei de 12.000 de euro, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale, reţinând că reclamanta, prin contractul pe care l-a semnat cu partea pârâtă, și-a asumat obligația de a respecta reglementările din domeniul combaterii dopajului în rândul sportivilor, astfel că, în situația în care avea cel mai mic dubiu cu privire la corectitudinea procedurii recomandate de medicul și de directorul clubului sportiv la care activa, trebuia să refuze să urmeze această procedură.

Prin motivele de apel, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor contractuale şi legale de către clubul sportiv şi greșita aplicare a legislaţiei antidoping.

Obiectul litigiului vizează pretenţiile reclamantei ca urmare a încălcării prevederilor contractuale de către clubul sportiv care, prin intermediul preşedintelui și al medicului sportiv, au impus handbalistelor din echipa C.S.M.

X.

Y. să realizeze un tratament medical considerat dopaj sportiv, fără ca ele să cunoască acest lucru.

Prin Decizia nr. x/10 iunie 2020, pronunțată de Agenția Națională Antidoping în cauza înregistrată sub numărul x/2019, au fost suspendate din activitatea sportivă sportivele de la disciplina handbal din cadrul Clubului Sportiv Municipal X.

Y., printre care şi apelanta reclamantă, întrucât au urmat tratamente medicale interzise de reglementările anti-doping, apelanta-reclamantă primind interdicţie de a desfăşura orice activitate sportivă, inclusiv antrenament, organizat timp de 1 an şi 4 luni.

Agenția Anti-Doping a conchis că fapta de dopaj pe care a cercetat-o a fost pe deplin dovedită și a stabilit că nu pot fi primite ,,diferitele susțineri, formulate în apărare, în principal la cauze/motive de neimputabilitate, pornind de la lipsa de vinovăție/ lipsa neglijenței, constrângerea morală ce ar fi fost generată de clauze contractuale și continuând cu obligația de conformare față de dispozițiile personalului medical, pentru evitarea sancționării, sau eroarea de fapt ori calificarea faptelor drept tentativă, ca urmare a lipsei scopului și a oricăror consecințe de modificare a performanțelor sportive”.

Aceasta pentru că, arată în continuare Comisia de audiere din cadrul ANAD, potrivit art. 2.1.1. teza a doua din Codul Mondial Anti-Doping, „nu este necesar a se demonstra intenţia, greşeala, neglijenţa sau folosirea conştientă de către sportiv pentru a stabili o încălcare anti-doping conform Articolului 2.1.” şi pentru că, potrivit art. 2.2.1. din acelaşi cod, „Este datoria fiecărui sportiv să se asigure că nicio substanţă interzisă nu pătrunde în corpul său şi că nu se utilizează nicio metodă interzisă.

Prin urmare, nu este necesar să se demonstreze intenţia, vinovăţia, neglijenţa sau cunoaşterea utilizării de către un sportiv pentru a se stabili o încălcare a reglementărilor antidoping privind utilizarea unei substanţe interzise sau a unei metode interzise”.

În consecinţă, Comisia a reţinut că nu poate fi înlăturată responsabilitatea sportivelor pentru abaterea prevăzută de art. 2 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 227/2006 constând în utilizarea sau tentativa de a utiliza o substanţă sau metodă interzisă, faptă care constituie o încălcare a reglementărilor anti-doping (f. 72 – 86 dos. fond, vol.

I Tribunal Secţia a II-a).

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu poate fi înlăturată în totalitate responsabilitatea apelantei-reclamante pentru fapta de a utiliza o metodă interzisă, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b din Legea nr. 227/2006, şi că există o încălcare a reglementărilor antidoping privind utilizarea unei metode interzise din partea apelantei-reclamante.

Cu toate acestea, Comisia a reţinut că, în raport cu circumstanţele cauzei, gradul redus de vinovăţie al sportivelor, inclusiv al apelantei reclamante, sunt incidente dispoziţiile art. 3 pct. 18 din Legea nr. 227/2006, referitoare la „lipsa vinovăţiei sau neglijenţei semnificative”, aplicând prevederile art. 10.5.2. din Codul Mondial Anti-doping, potrivit cărora: „Dacă un sportiv sau o altă persoană poate dovedi într-un caz particular, căruia nu i se aplică art. 10.5.1, că nu poartă răspunderea unei vinovăţii sau neglijenţe semnificative, atunci, în funcţie de reducerea suplimentară sau eliminarea suspendării în conformitate cu art. 10.6, perioada de suspendare altfel aplicabilă poate fi redusă în funcţie de gradul de vinovăţie al sportivului sau al altei persoane, dar perioada de suspendare nu poate fi mai mică decât jumătatea perioadei de suspendare altfel aplicabilă”.

Prin Hotărârea A.N.A.D., s-a reţinut că utilizarea metodei interzise nu a fost propusă de către sportive ori realizată la inițiativa acestora, şedinţele de terapie având loc la clinica C. cu care clubul încheiase anterior un contract, sportivele prezentându-se la ședințe de recuperare, în urma unor programări efectuate de medicul echipei și medicul clinicii, și nu din proprie inițiativă.

Potrivit pct.

B pct. 42 din Regulamentul Secţiei de Handbal CSM X.

Y. pentru sezonul 2019 – 2020, sportivii nu au voie să folosească sau să consume substanţe interzise din lista întocmită în fiecare an de Agenţia Mondială Anti-Doping (WADA).

În acelaşi timp, potrivit pct.

F pct. 12 din acelaşi regulament, constituie abatere disciplinară nerespectarea prescripţiilor medicale a tratamentului, în caz de accidentare sau îmbolnăvire, precum şi neefectuarea corectă a procedurilor de recuperare (f. 46, vol.

I Trib.

Bv. – Secţia a II-a).

Prezintă o importanţă deosebită în soluţionarea cauzei prevederile art.

IV alin. 4.I. lit. c) coroborate cu alin 4.3. pct. 3 din Contractul de Activitate Sportivă existent între părți și art. 3 alin. 4.3. pct. 8 din Actul Adițional și lit.

A pct. 6 și 7 din R.O.I.

CSM X.

Y., prin care intimatul-pârât s-a obligat contractual să asigure şi să pună la dispoziţia apelantei-reclamante asistenţa medicală, terapia sportivă şi medicaţia necesară, cu respectarea regulilor anti-doping.

Aşadar, prin obligarea sportivei să urmeze procedura medicală interzisă de legislaţia anti-doping, intimatul-pârât nu şi-a respectat obligaţiile contractuale asumate faţă de apelanta-reclamantă, motiv de atragere a răspunderii contractuale potrivit art. 1350 din Codul civil.

De altfel, chiar în conferința de presă din data de 10.12.2019, realizată de directorul clubului sportiv și de medicul clubului, aceştia au declarat că sportivele nu au cunoscut consecinţele procedurii medicale contractate de club cu clinica C. şi că au primit asigurări că procedura nu contravine normelor antidoping.

Aceste împrejurări nu sunt însă de natură a înlătura în tot răspunderea apelantei-reclamante pentru încălcarea reglementărilor anti-doping privind utilizarea unor metode interzise, prin raportare la calitatea sa de sportiv profesionist şi la reglementările speciale din materia anti-dopingului sus-menţionate, potrivit cărora apelanta reclamantă era datoare să cunoască substanţele şi metodele interzise şi să se asigure că nicio substanţă interzisă nu pătrunde în corpul său şi că nu se utilizează nicio metodă interzisă.

Toate aceste aspecte au fost reţinute, după cum s-a arătat anterior, şi prin Decizia nr. x/10 iunie 2020, pronunțată de Agenția Națională Anti-Doping în cauza înregistrată sub numărul x/2019.

În acelaşi timp, prin decizie s-a reţinut şi o atenuare a răspunderii sportivei reclamante, respectiv lipsa vinovăţiei sau neglijenţei semnificative, ca urmare a lipsei de informare corectă şi completă a sportivei de către preşedintele şi medicul clubului sportiv de handbal şi de către medicul care a efectuat procedura, persoane care trebuiau să fie calificate în domeniul legislaţiei anti-dopingului şi în care sportiva a avut încredere, dar care au indus-o în eroare, deşi sportiva a manifestat diligenţă, făcând demersuri, fără succes însă, pentru a afla dacă terapia este legală.

Această decizie este definitivă.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 227/2006 rep., privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, în vigoare la data examinării faptelor de către instanţele sportive, “În examinarea faptelor şi aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicţia de soluţionare a cauzelor o au doar instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne.”

Aşadar, prezenta instanţă de judecată nu poate contrazice aceste aspecte care se impun cu putere de lucru judecat iar din conţinutul acestei decizii rezultă situaţia factuală a imputării săvârşirii unor fapte reclamantei din perspectiva încălcării prevederilor Legii nr. 227/2006, care a fost cauzată şi de faptele săvârşite de prepuşi ai clubului pârât.

În materie contractuală, prin culpă, se înţelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiilor ce îi revin şi care prezintă o anumită gravitate.

Criteriul de stabilire a culpei este unul de factură obiectivă, din perspectiva unei persoane diligente, iar acest criteriu obiectiv se completează cu elemente subiective, ce ţin de circumstanţele concrete în care a fost săvârșită fapta, nivelul exigenţelor fiind mai ridicat atunci când acţionează o persoană cu pregătire profesională de specialitate în domeniul respectiv, cum este cazul apelantei-reclamante, în comparaţie cu activitatea desfăşurată de un neprofesionist.

Potrivit art. 1371 din Codul civil, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, dispoziţiile aplicându-se şi în cazul în care, la producerea prejudiciului, au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

În consecinţă, Curtea, în acest context legislativ şi factual probat, va reţine o culpă comună, în proporţii egale, ca urmare a nerespectării de către ambele părţi a reglementărilor contractuale şi legale anti-doping, în sensul că, deşi apelata reclamantă avea o obligaţie de rezultat, de a se informa asupra procedurii medicale impuse de personalul clubului şi de a verifica dacă aceasta este legală, în egală măsură clubul intimat pârât avea obligaţia contractuală de rezultat de a nu impune sportivei proceduri interzise de legislaţia anti-doping.

Or, efectuarea procedurii medicale interzise s-a realizat cu concursul clubului, prin prepuşii săi în care sportiva a avut încredere, dar care nu au vegheat asupra terapiei medicale, deşi potrivit atribuţiilor şi pregătirii lor de specialitate trebuiau să ofere garanţii cu privire la respectarea legislaţiei anti-doping şi implicit a obligaţiilor contractuale ale clubului.

În mod corect a susţinut apelanta reclamantă că răspunderea sportivului pe temeiul legislaţiei anti-doping nu se suprapune în totalitate cu răspunderea acestuia pe temei contractual, motiv pentru care, este eronat raţionamentul primei instanţe, în sensul că sancţionarea reclamantei de către Comisia A.N.A.D. în temeiul Legii nr. 227/2006 exclude posibilitatea acesteia de a atrage răspunderea contractuală a Clubului pârât, operând exonerarea totală de răspundere contractuală pentru fapta victimei înseşi.

Astfel, Comisia A.N.A.D. nu cercetează raporturile contractuale dintre părţi, iar dacă din punct de vedere al legislaţiei anti-doping, răspunderea este una obiectivă, un sportiv fiind sancţionat, indiferent de gradul de vinovăţie, chiar dacă a fost indus în eroare de către medicul său, precum în speţa de faţă, acesta poate solicita despăgubiri pe temeiul unei răspunderi, de asemenea obiectivă, răspunderea civilă contractuală, de la clubul cocontractant ai cărui prepuşi au acţionat cu neglijenţă sau cu intenţie.

Având în vedere aceste considerente, pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în parte, respectiv pentru partea de culpă care revine pârâtului, apreciată ca fiind în proporţie de 50%, după cum s-a argumentat anterior.

În ceea ce priveşte daunele materiale, Curtea reţine că modul în care acestea au fost calculate nu a fost contestat de către intimatul pârât, care nu a formulat întâmpinare nici în dosarul de fond şi nici în apel.

În ceea ce priveşte daunele morale, Curtea reține că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu operează cu criterii de evaluare prestabilite atunci când acordă despăgubiri morale, ci procedează la o apreciere subiectivă, în echitate, a circumstanțelor particulare ale cauzei, cu privire la suferințele fizice și psihice ale victimei și consecințele nefaste pe care evenimentul analizat le-a avut asupra vieții particulare, așa cum sunt evidențiate de probele administrate.

În materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri sau pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Prejudiciul moral cuprinde daune în legătură cu vătămările aduse persoanei, cu suferinţele sau neplăcerile de ordin fizic sau psihic, iar criteriile de determinare se raportează şi la intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana vătămată şi la durata menţinerii consecinţelor vătămării.

Având în vedere aceste criterii, Curtea reține că, în urma suspendării dispuse, apelanta- reclamantă a regresat pe plan sportiv, economic și psihic, pentru că, în această perioadă, i s-a interzis orice raport cu echipa sportivă, chiar și voluntariatul, conform legislației anti-doping, astfel că nu a avut voie să se antreneze într-un cadru organizat, fiind nevoită să se antreneze singură, acasă sau în parc.

După reluarea activităţii, apelanta-reclamantă a fost nevoită să activeze la un club net inferior valoric celor la care a fost obișnuită să joace, într-un campionat național cu mult sub valoarea ei profesională, astfel că și câștigurile ei financiare au fost afectate, fiind nevoită să treacă de la un venit lunar net de 3.600 de euro, la un venit lunar net de 1.000 de euro, aspecte care au afectat-o psihic, având insomnii, episoade de surescitare, de tristețe, de lipsă de perspectivă asupra viitorului, de nesiguranță, de frică și de durere.

În consecinţă, acordarea sumei de 10.000 de lei, cu titlu de daune morale, corespunde unei juste despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă, precum şi scopului prevăzut de legiuitor, reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul resimţit, sub acest aspect fiind întemeiate susţinerile din apel.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de apelanta-reclamantă A., va schimba în parte sentinţa civilă nr. 178/S/30.05.2023, pronunţată de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. xxxx/62/2022*, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal ,,X.

Y.”, și, în consecinţă, va obliga pârâtul să-i plătească reclamantei sumele de 69.183 de lei, cu titlu de daune materiale, şi de 6.000 de euro, cu titlu de beneficiu nerealizat (50% din sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată, proporţional cu partea de contribuţie la cauzarea prejudiciului), sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data cererii de chemare în judecată, 04.04.2022, şi până la plata lor efectivă.

De asemenea, pârâtul va fi obligat şi la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale şi a sumei 2.578,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, reprezentând 50% din taxa judiciară de timbru, proporţional cu pretenţiile admise, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. 2 Cod proc. civ.

Restul pretenţiilor reclamantei vor fi respinse ca nefondate.