Decizie nr. 297/R din 16.10.2024

Recursul, fiind o cale de atac împotriva deciziei pronunţate de ultima instanţă de fond, impune ca recurentul să se raporteze la considerentele acesteia şi să le combată, prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

Efectul devoluţiunii integrale a apelului nu se verifică în cauză, de vreme ce apelanta şi-a motivat apelul, iar aceasta nu poate relua în recurs decât critici cu privire la prima judecată care corespund şi motivelor de apel invocate în termen, apelul nemotivat împiedicând ca acele chestiuni care nu au fost supuse analizei instanţei de apel să poată fi discutate direct în recurs.

Interdicţia este justificată chiar de respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, care nu permite expunerea părţii adverse la schimbarea soluţiei favorabile pentru motive care nu i-au fost comunicate şi faţă de care nu a avut posibilitatea să îşi formuleze apărări.

Art. 488 al. 2 Cod de procedură civilă, art. 496 alin. 1 Cod de procedură civilă raportat la art. 477 Cod de procedură civilă

Prin decizia civilă nr. 297/R din 16.10.2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov a fost admisă excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată de intimata reclamantă în temeiul art. 489 al. 2 Cod de procedură civilă, cu aplicarea art. 499 Cod de procedură civilă.

Pentru a dispune această soluţie, instanţa de recurs a constatat, urmare a verificării cererii de recurs din perspectiva condiţiilor de formă impuse de art. 489 al. 2 Cod de procedură civilă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 Cod de procedură civilă.

S-a arătat că potrivit art. 486 al. 1 lit. d şi al. 3 Cod de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 al. 1 Cod de procedură civilă, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, afară de cazurile prevăzute de art.470 al. 5 Cod de procedură civilă, aplicabile şi în recurs.

De asemenea, art. 488 alin. 2 Cod de procedură civilă prevede că “motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.”

Instanţa a subliniat că recursul, fiind o cale de atac împotriva deciziei pronunţate de ultima instanţă de fond, impune ca recurentul să se raporteze la considerentele acesteia şi să le combată, prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

În consecinţă, partea care vrea să îşi conserve dreptul de critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, ocazionând un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

Recurenta pârâtă a susţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. 2 Cod de procedură civilă întrucât a atacat cu apel soluţia din dispozitivul sentinţei iar apelul are un efect devolutiv integral atunci când tinde la anularea deciziei din apel iar obiectul apelului este unul indivizibil.

Aceste argumente ale recurentei pârâte nu au fost validate de Curte, fiind lipsite de bază legală.

S-a arătat că art. 476 alin. 1 Cod de procedură civilă este un enunţ general despre efectul devolutiv al apelului declarat în termen care trebuie raportat la principiul disponibilităţii exprimat şi în apel prin adagiul că se devoluează în apel doar ceea ce s-a apelat.

Apelantul stabileşte astfel limitele judecăţii în apel, dar prin indicarea expresă a motivelor pentru care critică soluţia primei instanţe şi individualizarea acelor cereri cu privire la soluţionarea cărora declară apel, iar nu prin indicarea soluţiei pe care ar trebui să o pronunţe instanţa de apel, soluţie care nu poate fi lăsată la disponibilitatea părţii, în raport cu principiul legalităţii şi funcţia de jurisdicţie a instanţelor.

Prin sentinţa atacată cu apel, cererea reclamantei a fost admisă numai în parte iar din cuprinsul cererii de apel rezultă că pârâta a formulat critici în raport cu pretenţiile admise numai sub aspectul evaluării despăgubirilor, a obligaţiei reclamantei de a dovedi proprietatea bunurilor revendicate cu acte contabile şi lipsei de obiect a pretenţiei de restituire a bunurilor rămase în spaţiu.

Devoluţiunea cauzei nu a fost aşadar una integrală, în sensul art. 477 alin. 2 Cod de procedură civilă, apelul fiind limitat la chestiuni punctuale din raţionamentul logico-juridic al primei instanţe.

Caracterul indivizibil al apelului se manifestă atunci când hotărârile ambelor instanţe de fond nu pot coexista asupra chestiunilor dezlegate, cuprinzând dispoziţii cu caracter contradictoriu.

Într-o atare ipoteză, obiectul apelului este indivizibil, chiar dacă apelul este limitat numai la anumite cereri.

Instanţa a concluzionat că o atare situaţie nu se verifică în speţă, soluţia pronunţată de instanţa de apel neafectând dispoziţiile primei instanţe asupra cererilor cu privire la care nu s-a declarat apel.

Efectul devolutiv integral se manifestă şi în situaţia în care soluţia primei instanţe se întemeiază pe o excepţie iar apelantul nu formulează motive legate şi de fondul cauzei, ci doar critici legate de admiterea excepţiei.

Nici această ipoteză nu a fost reţinută ca incidentă în cauză, faţă de soluţia pronunţată de Judecătoria Braşov.

S-a observat că efectul devolutiv integral al apelului operează în absenţa formulării unor critici de către apelant prin care să fie puse în discuţie şi alte soluţii neatacate din hotărâre.

Apelanta pârâtă şi-a motivat însă apelul iar efectul devoluţiunii integrale nu se verifică în cauză.

De vreme ce apelanta şi-a motivat apelul, s-a concluzionat că aceasta nu poate relua în recurs decât critici cu privire la prima judecată care corespund şi motivelor de apel invocate în termen, apelul nemotivat împiedicând ca acele chestiuni care nu au fost supuse analizei instanţei de apel să poată fi discutate direct în recurs.

Interdicţia este justificată chiar de respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, care nu permite expunerea părţii adverse la schimbarea soluţiei favorabile pentru motive care nu i-au fost comunicate şi faţă de care nu a avut posibilitatea să îşi formuleze apărări.

Curtea a mai avut în vedere că obiectul recursului, conform definiţiei de la art. 483 alin. 1 Cod de procedură civilă, îl reprezintă decizia instanţei de apel.

Atât timp cât prin această decizie nu a fost devoluat integral fondul, invocarea de către recurenta pârâtă, direct în recurs, a unor chestiuni pe care instanţa de apel nu a fost investită să le examineze şi în consecinţă, nici nu le-a analizat, contravine interdicției stipulate de art. 488 alin. 2 Cod de procedură civilă.

În raport cu aceste considerente, din examinarea comparativă a conţinutului cererii de apel, a cererii de recurs şi a deciziei din apel rezultă că recurenta pârâtă a invocat „omisso medio” (direct în recurs) criticile relative la: încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 566 C.civil relaţionate de lipsa culpei pârâtei, încălcarea dispoziţiilor art. 1817 şi art. 1821 C.civil privind rezilierea contractului şi restituirea bunului închiriat în raport cu rezilierea de drept a contractului pentru neplata chiriei, dreptul pârâtei de a evacua bunurile reclamantei fără a le asigura depozitarea ori conservarea, dreptul de limitare a accesului reclamantei în spaţiu faţă de art.

IX lit g din contract, buna-credinţă dovedită prin notificarea adresată reclamantei şi transferul riscului deteriorării/pieirii bunurilor de la momentul notificării adresate reclamantei.

Curtea a constată că nici celelalte critici, încadrate formal de recurentă în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă nu vizează aspecte de legalitate ale deciziei atacate, astfel cum impune art. 483 alin. 3 Cod de procedură civilă.

Recurenta pârâtă a criticat obligarea sa la plata despăgubirilor echivalente bunurilor reclamantei, susţinând că acestea existau şi au fost identificate prin expertiză şi învederând că modalitatea de evaluare a daunelor nu este corectă din perspectiva datei la care a fost realizată evaluarea, a metodei de evaluare aplicate şi a bunurilor evaluate pentru care nu s-a probat că ar fi în proprietatea reclamantei.

A mai arătat şi că instanţa de apel a respins ca neutilă proba cu expertiză solicitată în apel.

S-a observat că toate aceste argumente implică o reevaluare în recurs a concluziilor cuprinse în raportul de expertiză şi a probelor în temeiul cărora instanţa de apel a stabilit că pârâta a sigilat spaţiul şi se află în culpă pentru degradarea suferită de bunuri prin trecerea timpului, nepermiţând accesul reclamantei în imobil.

Utilitatea unei probe în apel constituie o chestiune ce vizează temeinicia hotărârii pronunţate, iar nu legalitatea acesteia, având în vedere că se circumscrie bazei factuale stabilite de instanţă.

Instanţa de apel a mai stabilit că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut de pârâtă prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriul formulat de reclamantă, apreciind că nu era utilă depunerea actelor de achiziţie a acestor bunuri de către reclamantă pentru dovada proprietăţii.

Recurenta critică această recunoaştere în recurs, afirmând că s-ar fi referit numai la bunurile din notificarea adresată reclamantei pentru ridicarea lor, context în care a subliniat lipsa depunerii documentelor contabile de către reclamantă, apreciate ca necesare pentru a dovedi proprietatea asupra bunurilor disputate.

Un răspuns la această critică ar obliga instanţa de recurs la un examen comparativ al probei cu interogatoriu şi cu înscrisuri, cu încălcarea obiectului recursului limitat numai la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

Recurenta a mai susţinut că pretenţia de restituire a bunurilor, formulată de reclamantă era lipsită de obiect din momentul în care a notificat reclamanta să vină să le ridice, iar aceasta a refuzat, sens în care a şi individualizat probele cu care ar face dovada că bunurile au rămas în spaţiu până în luna noiembrie 2020 (declaraţii de martori, procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc în mai 2020, notificarea adresată reclamantei în noiembrie 2020).

Aceasta a mai arătat că reclamanta a ridicat aceste bunuri la momentul inspecţiei realizate de expertul judiciar, la data de 25.11.2021.

Din nou, criticile analizate pun în discuţie reevaluarea probatoriului administrat, cu precizarea că predarea bunurilor constituie o chestiune de fapt pe care instanţa de recurs este oprită de art. 483 alin. 3 Cod de procedură civilă să o examineze.

Controlul judiciar impus în limitele stabilite de art. 483 al. 1 şi al. 3 Cod de procedură civilă, nu se poate exercita decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârșite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod de procedură civilă.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 al. 1 pct.8 Cod de procedură civilă relativ la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi respectiv art. 488 al. 1 pct. 6 Cod de procedură civilă relativ la lipsa motivelor pe care se întemeiază sau existenţa motivelor contradictorii ori numai a motivelor străine de natura cauzei.

Astfel cum rezultă din cele precedente, niciunul dintre argumentele expuse în cererea de recurs nu se pliază pe cazurile de casare invocate şi nici nu pot fi încadrate în alte dispoziţii ale art. 488 alin. 1 Cod de procedură civilă.

În absenţa unor critici de legalitate subsumate dispoziţiilor limitative ale art. 488 al. 1 Cod de procedură civilă, în baza art. 496 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea a admis excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare şi a constatat nulitatea cererii de recurs.