Decizie nr. 234/R din 03.07.2024

În absenţa finalizării procedurii de obţinere a reparaţiei conform Legii fondului funciar, iniţiată de antecesoarele reclamanţilor, aceştia nu au putut prezenta un titlu de proprietate, fiind corectă reţinerea instanţei de apel în acest sens.

Lipsa titlului emis conform Legii 18/1991 nu impietează asupra declarării acţiunii ca admisibilă, ci se analizează în cadrul condiţiei de fond a acţiunii în revendicare legată de obligaţia reclamantului să probeze calitatea sa de proprietar.

Art.136 al. 4 din Constituţie, art. 22 şi art. 27 din Legea nr. 7/1996, art. 56 din Legea nr. 71/2011.

Prin decizia civilă nr. 234/R din 03.07.2024 a Curţii de Apel Braşov a fost respins recursul declaraţi de recurenţii reclamanţi TC, TG, ŞD, TT, FV, TM, TG, PLV, SR în contradictoriu cu intimatul pârât UAT Oraşul P împotriva deciziei civile nr. 854/Ap din 29.06.2023 a Tribunalului Brașov.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Examinând recursul declarat în cauză de reclamanţi, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că acesta nu este fondat.

Conform art. 483 al. 3 Cod de procedură civilă, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Starea de fapt stabilită de instanţa de apel, prin aprecierea probelor administrate, nu mai poate forma obiectul examinării în etapa recursului, limitat numai la verificarea conformităţii deciziei atacate cu dispoziţiile legale incidente în speţă.

Faţă de această precizare legată de limitele investirii instanţei, Curtea reţine că instanţa de apel a stabilit că terenul în litigiu s-a aflat din anul 1982 în posesia pârâtului, când a fost predat din administrarea Biroului executiv al Consiliului local P. în administrarea MAPN şi că, pe o parte din acesta, a fost edificată pârtia de biatlon, fiind atestat conform HG nr. 972/2002 în domeniul public al intimatului pârât.

Tribunalul Braşov a păstrat soluţia de respingere a acţiunii în revendicare substituind propriile considerente motivării primei instanţe.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au dovedit că au calitatea de proprietari ai imobilului pentru că certificatele de moştenitor, prin ele însele, nu fac dovada calităţii de proprietar a moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală.

S-a mai arătat că nici extrasul de carte funciară nu dovedeşte dreptul de proprietate până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ – teritorială şi că, faţă de apartenenţa terenului la domeniul public, acesta este inalienabil, condiţii în care acţiunea în revendicare nu poate fi admisă.

Primul motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei legale de motivare a hotărârii pronunţate, recurenţii reclamanţi invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 al. 1 pct. 6 Cod de procedură civilă.

Acest caz de casare vizează absenţa din hotărâre a motivelor pe care se întemeiază soluţia pronunţată.

Motivarea hotărârii constituie o chestiune ulterioară pronunţării soluţiei, aspect susţinut de dispoziţiile art. 401 coroborate cu art. 426 Cod de procedură civilă.

În consecinţă, omisiunea instanţei de apel de a soluţiona apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 6082 din 01.07.2021 a Judecătoriei Braşov nu poate fi încadrată în cazul de casare invocat, ci în cel reglementat de art. 488 al. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă.

Astfel, conform art. 479 al. 1 Cod de procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Încălcarea acestei dispoziţii procedurale, expresie a principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de apel de a statua integral în limitele investirii sale, poate forma obiectul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 al. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă.

În cauză, instanţa de apel a complinit omisiunea invocată de recurenţii reclamanţi prin decizia civilă nr. 73/Ap din 01.02.2024 prin care a admis cererea reclamanţilor de completare a deciziei atacate în speţă şi a dispus respingerea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 6082 din 01.07.2021 a Judecătoriei Braşov.

Reclamanţii nu au atacat această decizie, cu consecinţa că soluţia dispusă s-a definitivat iar recurenţii reclamanţi nu mai justifică vreun interes în susţinerea neregularităţii procedurale invocate în speţă, care nu mai subzistă la data prezentă.

O a doua critică adusă deciziei atacate, din perspectiva aceluiaşi caz de casare stabilit de art. 488 al. 1 pct. 6 Cod de procedură civilă, vizează omisiunea instanţei de apel de a răspunde motivului de apel privind încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 235 Cod de procedură civilă, prin ignorarea efectelor obligatorii ale încheierii din 4 mai 2018 pronunţate de Judecătoria Braşov.

Curtea constată că, prin încheierea arătată, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare cu motivarea că reclamanţii aveau obligaţia să urmeze procedura instituită de legile speciale de reparaţie (L. nr. 18/1991 sau l. nr. 10/2001), statuând că acţiunea este admisibilă.

Prin cererea de apel, reclamanţii au arătat că soluţia primei instanţe încalcă dispoziţia imperativă invocată pentru că motivele pentru care a respins acţiunea sunt grefate pe argumentele invocate de pârât prin întâmpinare, în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii.

În decizia atacată nu se regăseşte un răspuns la această critică însă Curtea constată că această omisiune nu produce efecte asupra soluţiei pronunţate.

În virtutea efectului devolutiv al apelului, tribunalul a păstrat soluţia primei instanţe pentru alte considerente decât cele legate de incidenţa legilor speciale de reparaţie, analiza dezvoltată în decizia contestată fiind legată de condiţiile de fond ale acţiunii în revendicare, iar nu de admisibilitatea acesteia.

În consecinţă, argumentul apelanţilor reclamanţi care nu a fost examinat de instanţa de apel nu are un caracter esenţial pentru că nu este de natură să infirme soluţia tribunalului şi considerentele care o susţin.

Nu orice viciu al motivării poate conduce la casarea unei hotărâri, fiind necesar ca această carenţă să justifice o soluţie diametral opusă celei pronunţate.

Or, în cauză, instanţa de apel, prin prisma efectului devolutiv a remediat în judecata căii de atac viciul imputat de reclamanţi sentinţei primei instanţe, examinând condiţiile acţiunii în revendicare.

În relaţie cu acest motiv de recurs, Curtea reţine că recurenţii reclamanţi au susţinut două alte încălcări ale normelor procedurale de către instanţa de apel, care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 al. 1 pct. 5 şi respectiv pct. 7 Cod de procedură civilă.

S-a susţinut, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 al. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă, că prin substituirea motivării primei instanţe cu propriile considerente, fără punerea în discuţie a temeiurilor de drept invocate şi în condiţiile stabilirii definitive a admisibilităţii cererii, instanţa de apel a încălcat principiul neagravării propriei situaţii în apel, prevăzut de art. 481 Cod de procedură civilă.

Curtea are în vedere că art. 481 Cod de procedură civilă consacră principiul non reformatio in pejus, ceea ce presupune ca, în ipoteza în care numai reclamanţii declară apel, situaţia lor să nu fie înrăutăţită prin decizia pronunţată de instanţa de apel.

Recurenţii reclamanţi nu au justificat de ce situaţia lor, rezultată din sentinţa atacată ar fi agravată în apel prin păstrarea soluţiei.

Declararea cererii ca fiind admisibilă, prin încheierea din 4 mai 2018 a Judecătoriei Braşov nu conduce şi la admiterea acţiunii, în absenţa întrunirii condiţiilor de fond ale acţiunii în revendicare.

Rezultatul procesului în faţa ambelor instanţe de fond este acelaşi (de respingere a cererii), din perspectiva dreptului ce s-a urmărit a fi recunoscut şi astfel nu se poate reţine temeinicia criticii formulate.

Instanţa de apel a răspuns argumentelor apelanţilor reclamanţi legate de aptitudinea înscrisurilor evocate de a dovedi calitatea lor de proprietari asupra terenului, dezvoltate chiar la fila 4 din cererea de apel.

Faptul că tribunalul nu a validat aceste argumente, prin prisma unor dispoziţii legale care guvernează efectele juridice ale acestor acte, nu constituie o încălcare a principiului menţionat, ci o soluţionare a cauzei în raport cu regulile de drept aplicabile, în conformitate cu principiul legalităţii stabilit de art. 7 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Păstrând soluţia primei instanţe, instanţa de apel are posibilitatea să substituie considerentele incorecte şi să le completeze pe cele lacunare pentru că este îndreptăţită să judece cauza sub toate aspectele, sens în care art. 477 Cod de procedură civilă reglementează efectul devolutiv al apelului.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a pus în discuţie dispoziţiile legale pe care le-a reţinut în analiza valorii probatorii a înscrisurilor invocate în dovedirea dreptului de proprietate nu reprezintă o încălcare a principiului instituit de art. 481 Cod de procedură civilă, ci poate pune în discuţie o eventuală încălcare a principiului contradictorialităţii.

Respectarea principiului contradictorialităţii impune punerea în discuţie a chestiunilor litigioase, respectiv asigurarea pentru parte a posibilităţii de a-şi prezenta argumentele pe chestiunea discutată, conform art. 21 alin. 4 şi alin. 5 Cod de procedură civilă.

Cu toate acestea, instanţa are în vedere că în cauza Oldrich Baca c.

Republicii Cehe, Curtea europeană a reamintit că echitatea unui proces trebuie examinată în ansamblu, fiind posibil ca o instanţă superioară să poată, în anumite cazuri să îndrepte încălcarea Convenţiei de către instanţele inferioare.

În cauză, reclamanţii au introdus recurs contra deciziei tribunalului, recurs în care au putut să-şi expună toate argumentele pertinente cu privire la dispoziţiile aplicate de instanţa de apel.

În consecinţă, de vreme ce prin cererea de recurs, reclamanţii au dedus instanţei de recurs critici care pot fi analizate de către această instanţă, în acord cu jurisprudenţa europeană, nu operează nulitatea deciziei atacate pentru eventuala încălcare a principiului contradictorialităţii.

Cu referire la încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat ataşată încheierii din 4 mai 2018 a Judecătoriei Braşov, evocată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 al. 1 pct. 7 Cod de procedură civilă, Curtea constată că această critică nu are susţinere în actele dosarului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii menţionate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost analizată de Judecătoria Braşov numai prin prisma efectelor pe care legile speciale de reparaţie le produc asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare.

Nici un considerent al primei instanţe nu cuprinde o analiză a situaţiei juridice a terenului în litigiu, din perspectiva apartenenţei sale la domeniul public, deşi pârâtul a invocat prin întâmpinare această apărare.

Conform art. 430 al. 2 Cod de procedură civilă, autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Chestiunea litigioasă tranşată prin încheierea arătată a fost aceea a admisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile L. nr. 18/1991 şi L. nr. 10/2001, iar nu faţă de dispoziţiile art. 136 al. 4 din Constituţie, respectiv faţă de condiţiile de fond ale cererii în revendicare.

Potrivit art. 430 al. 1 teza finală Cod de procedură civilă, autoritatea se manifestă numai în privinţa chestiunii litigioase tranşate.

În privinţa autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2375/2021 a Judecătoriei Braşov, Curtea reţine că aceasta este doar una provizorie, funcţionând până la soluţionarea apelului, conform art. 430 al. 4 Cod de procedură civilă.

Sentinţa invocată este însă chiar cea atacată în cauză, cu consecinţa că în raport cu dispoziţiile art. 466 alin. 1 şi art. 479 al. 1 Cod de procedură civilă, instanţei de apel investite cu verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate, nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate.

Cu referire la cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 al. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, Curtea are în vedere că acţiunea în revendicare este o acţiune în realizare de drepturi, care nu pune în discuţie legalitatea titlurilor exhibate de părţi.

În contextul acestei acţiuni, termenul de „titlu” vizează accepțiunea de mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului, cu precizarea că admiterea unei acțiuni în revendicare nu are un efect constitutiv de drept, pentru a se aprecia că dreptul de posesie și folosință curge de la acel moment, ci reprezintă un mijloc de apărare a acestui drept preexistent.

De asemenea, pe calea acțiunii în revendicare este exclusă și reconstituirea unui drept vechi de proprietate care a ieșit din patrimoniul reclamanților.

Instanţa de apel a reţinut în esenţă că apelanţii reclamanţi nu au dovedit prin certificatele de moştenitor şi extrasul de carte funciară în care au fost acestea înscrise că sunt proprietarii bunului revendicat.

Curtea reţine că acţiunea în revendicare este condiţionată de existenţa şi dovada dreptului de proprietate, cum corect a stabilit şi instanţa de apel iar pentru a se stabili regimul juridic aplicabil acțiunii în revendicare trebuie avută în vedere calificarea legală a bunului revendicat.

În toate etapele procesuale, reclamanţii au susţinut că au dobândit imobilul prin succesiune, făcând referire la titlul antecesorului lor, N.G..

În etapa recursului, recurenţii reclamanţi au individualizat şi dispoziţia din Codul civil care prevede succesiunea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv art. 644 Cod civil vechi.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate se transmite prin moştenire iar în raport cu dispoziţiile art. 651 coroborat cu art. 688 C.civil vechi, moştenirea este supusă reglementărilor în vigoare la data deschiderii sale, respectiv a decesului autorului.

Examinând critica formulată, din perspectiva aplicării dispoziţiei sus-menţionate, Curtea infirmă în parte raţionamentul instanţei de apel în sensul că antecesorii reclamanţilor nu au avut calitatea de proprietari ai imobilului, cu titlu de moştenire.

Terenul în litigiu, astfel cum rezultă din starea de fapt necontestată în apel a aparţinut antecesorului reclamanţilor, defunctul N.G., împroprietărit prin reforma agrară conform actului de proprietate din 15.04.1927 şi care a decedat la data de 6 mai 1938.

Conform procesului verbal de predare a moştenirii din 14.12.1939, cele cinci fiice ale defunctului, respectiv C.E., M.L., B.M., T.S. şi T.E. au acceptat succesiunea tatălui lor, conform declaraţiei de acceptare nr. 12034/28.05.1938 (f. 98 vol. 2).

În temeiul art. 26 din Decretul nr. 115/1938, drepturile reale se dobândeau pentru cauză de moarte, aşadar prin succesiune, fără a fi necesară înscrierea lor în cartea funciară.

Contrar celor stabilite de instanţa de apel, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului s-a transmis prin succesiune în favoarea numitelor C.E., M.L., B.M., T.S. şi T.E..

În raport cu precizările anterioare, nu poate fi negată existenta dreptului de proprietate în patrimoniul celor cinci succesoare ale defunctului N.G., însă nu poate fi tăgăduită nici ieşirea bunului din proprietatea acestora şi apartenenţa imobilului la domeniul public.

Instanţa de apel a stabilit că în anul 1982, terenul se afla deja în administrarea intimatului pârât, ceea ce indică o preluare a acestuia de către Stat.

În contextul acestor precizări, instanţa de apel a reţinut că certificatele de moştenitor evocate de reclamanţi, ca titlu de proprietate, au fost emise în perioada în care se afla în vigoare Legea nr. 36/1995.

Curtea observă că pe măsura decesului autoarelor reclamanţilor C.E., B.M., T.S., în perioada anterioară demarării litigiului, respectiv 1991-2002 au fost dezbătute succesiunile lăsate de acestea, fiind emise certificatele de moştenitor nr. xxx/1995 după T.S., nr. xx/1999 după C.E. completat prin certificatul suplimentar nr. xxx/1999 şi respectiv nr. xx/2002 după B.M..

În raport cu data deschiderii succesiunii autoarelor lor, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că certificatul de moştenitor nu face dovada prin el însuşi a dreptului de proprietate.

Conform art.77 din Legea nr. nr. 71/2011, înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009.

Deşi prevederile Decretului nr. 40/1953, evocate de tribunal, nu sunt incidente în cauză, în raport cu data la care au decedat antecesoarele în discuţie, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 sunt incidente în funcţie de acelaşi criteriu.

Faţă de prevederile exprese ale acestui text, certificatele de moştenitor nu fac decât dovada calităţii de moştenitor, a cotei şi a bunurilor moştenite, fără a constitui titlu de proprietate pentru moştenitorii acceptanți.

În acest sens, trebuie reţinute şi prevederile art. 76 din aceeaşi lege care stabilesc limitele de competenţă ale notarilor publici în sensul că în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale, fără a statua aşadar asupra titlului de proprietate al defunctului.

Suplimentar, Curtea are în vedere că în contextul în care Statul a preluat terenul din proprietatea celor 5 coproprietare, dreptul asupra terenului nici nu mai putea fi transmis prin succesiune propriilor moştenitori.

Înscrierea certificatelor de moştenitor în discuţie în cartea funciară este lipsită de efecte constitutive pentru că art. 22 şi art. 27 din Legea nr. 7/1996 nu reglementa efectul constitutiv al acestor înscrieri, la data deschiderii moştenirilor, ci doar pe cel de opozabilitate.

Cum înscrierea acestor drepturi nu a avut loc sub regimul Decretului nr. 115/1938 ori al Noului cod civil, niciuna dintre dispoziţiile acestora nu este aplicabilă în cauză în privinţa înscrierii drepturilor în discuţie şi, în consecinţă, nici prevederile tranzitorii cuprinse în art. 56 din Legea nr. 71/2011.

Nu se confirmă astfel încălcarea de către tribunal a principiului neretroactivităţii legii, instanţa neaplicând dispoziţiile Noului Cod civil, ci doar subliniind prin referirea la aceste dispoziţii că efectul juridic invocat de reclamanţi este atribuit certificatelor de moştenitor emise după intrarea în vigoare a Legii nr.287/2009.

Curtea are în vedere însă că în speţă, faţă de preluarea imobilului de către Stat, certificatele de moştenitor emise, în care se menţionează şi dreptul de proprietate asupra acestui bun, nu au corespondent în realitatea faptică, ele atestând numai calitatea de moştenitor a reclamanţilor după autoarele lor.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile Legii nr. 18/1991 atunci când a apreciat că nu au titlu de proprietate, susţinând că prin Decizia nr. 37/06.02.1992 li s-a confirmat dreptul asupra imobilului.

Curtea observă că reclamanţii au iniţiat procedura conform legilor fondului funciar, prin cererea înregistrată la Oraşul P. de C.E., sub nr. xxx/09.03.1991 (f.15 vol. 2 J.

Braşov), solicitând un lot de aceeaşi suprafaţă cu cel în litigiu, din proprietatea statului ori rămas la dispoziţia primăriei conform Legii funciare pentru că pe terenul revendicat s-a amenajat abuziv o pârtie de schi.

Această cerere confirmă ieşirea bunului din patrimoniul antecesoarelor reclamanţilor.

Pe parcursul judecăţii au fost acordate mai multe termene de judecată pentru soluţionarea amiabilă a cauzei, inclusiv pentru identificarea unui teren echivalent, demersuri rămase fără rezultat.

Cert este că reclamanţii nu au fost puşi în posesia imobilului revendicat, a unui imobil echivalent şi nici nu au primit despăgubiri pentru terenul în litigiu, deşi intimatul le-a recunoscut constant, faţă de cererea formulată sub nr. 547 la 09.03.1991 de C.E., dreptul asupra imobilului, propunând acordarea unui teren similar pe str. xxxxx iar nu pe xxxxx xxxxx ( cuprins în Decizia nr. 37/1992 coroborată cu procesul verbal de punere în posesie anexa 4, poz.14) ori a unor alte parcele situate tot pe xxxxx xxxxx, chiar printr-un schimb aprobat conform HCL nr. 147/12.08.2003, care nu s-a materializat, conform adreselor emise de intimat sub nr. 3304/1998, 2624/02.03.2022 /f.126 vol. 1 T.

Braşov), 6503/11.05.202.

În absenţa finalizării procedurii de obţinere a reparaţiei conform Legii fondului funciar, iniţiată de antecesoarele reclamanţilor, aceştia nu au putut prezenta un titlu de proprietate, fiind corectă reţinerea instanţei de apel în acest sens.

Lipsa titlului emis conform Legii 18/1991 nu impietează asupra declarării acţiunii ca admisibilă, ci se analizează în cadrul condiţiei de fond a acţiunii în revendicare legată de obligaţia reclamantului să probeze calitatea sa de proprietar.

În consecinţă, apare ca fiind corectă concluzia instanţei de apel în sensul că la momentul promovării acţiunii în restituirea bunului şi al pronunţării, înscrisurile depuse de reclamanţi nu au valoarea unui titlu de proprietate.

Cu privire la regimul juridic al bunului, instanţa reţine că potrivit HG nr. 972/2002, imobilul este atestat în domeniul public al intimatului pârât, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 18/1991 invocate de recurenţii reclamanţi cuprinzând numai definiţia domeniului public, fără a fi relevante în economia speţei.

Consfinţirea prin hotărâre de guvern a conţinutului inventarului, chiar dacă are doar un efect declarativ, produce efecte juridice în sensul că acest act administrativ individual beneficiază de o prezumţie de legalitate care nu a fost răsturnată în cauză, prin admiterea excepţiei sale de nelegalitate.

Hotărârile emise de autorităţile locale privind însuşirea inventarelor bunurilor din domeniul public sunt acte prealabile, supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului, respectiv Hotărârea de Guvern.

Hotărârea Guvernului este actul care certifică regimul juridic aplicabil bunurilor respective şi care, astfel, poate aduce atingere dreptului de proprietate ori interesului legitim al altor persoane.

Aprobarea de către Guvern a acestui inventar presupune o analiză de temeinicie şi legalitate a celor supuse aprobării, nefiind doar un act conform ca atare declarat de lege.

În speţă este vorba de un act de aprobare a unui inventar cu bunurile proprietate publică, atât persoanele destinatare cât şi drepturile fiind precis determinate, fapt care conferă actului caracteristicile unui act administrativ individual.

Hotărârea de Guvern are natura juridică a unui act administrativ individual emis în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, putând face obiectul unei excepţii de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr.554/2004, care instituie o cale indirectă de control judecătoresc al actului administrativ.

Reclamanţii nu au uzat de această posibilitate, cu consecinţa că regimul juridic al bunului este cel rezultat din HG nr. 972/2002, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, fiind invocat ca atare chiar prin întâmpinarea depusă de pârât în faţa Judecătoriei Braşov.

În consecinţă, admiterea cererii ar contraveni dispoziţiilor imperative ale art. 136 al. 4 din Constituţie, care stabilesc caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţa nu poate stabili legalitatea regimului juridic al terenului, rezultat din hotărârea menţionată, această analiză excedând limitelor investirii sale.

Prin urmare, restituirea în natură a terenului, astfel cum solicită reclamanţii este oprită de regimul juridic al acestuia.

Cu referire la protecţia conferită foştilor proprietari ai terenurilor preluate de Stat în mod abuziv de dreptul european, Curtea reţine că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate impune statelor contractante obligaţia generală de a restitui proprietăţile care le-au fost transferate, înainte de ratificarea convenţiei (Jantner contra Slovaciei, pct. 34) şi nici nu garantează restituirea bunului în natură ( Fostul Rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, pct. 89, Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, pct. 53, Gashi contra Croaţiei pct. 41, Vistins şi Perepjolkins contra Letoniei pct. 111), respingerea cererii de restituire nefiind de natură a încălca dreptul de acces la justiţie.

Jurisprudenţa internă invocată de recurenţii reclamanţi nu susţine soluţia de admitere a cererii întrucât vizează situaţii în care reclamanţii deţineau o dispoziţie de restituire în natură emisă conform Legea nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speţă.

Circumstanţele sus enunţate conturează însă o aşteptare legitimă în privinţa obţinerii unei măsuri echivalente restituirii în natură, întemeiată pe procedura pusă la dispoziţie de legiuitor şi pe conduita intimatului pârât ca autoritate administrativă responsabilă de finalizarea procedurii, de natură a atrage protecţia stabilită de art. 1 din Convenţie.

În ipoteza în care regimul juridic al imobilului nu permite restituirea lui în natură, acesta fiind transformat în materialitatea sa, fără a mai corespunde bunului iniţial, Curtea constată că situaţia reclamă, din perspectiva prevederilor art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocol, tranşarea problemei în sensul obligării pârâtului să le plătească reclamanţilor un echivalent bănesc ori să le ofere un teren echivalent celui în litigiu.

În cauză, reclamanţii nu au solicitat însă acest echivalent ca alternativă la imposibilitatea restituirii, ci doar despăgubiri pentru lipsa de folosinţă până la predarea imobilului.

De la momentul la care s-a tranşat definitiv că bunul nu le mai poate fi restituit în natură, se naşte însă dreptul reclamanţilor la obţinerea echivalentului acestuia.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că celelalte critici aduse deciziei atacate cu referire la neînregistrarea de către Stat a dreptului în cartea funciară, a păstrării calităţii de proprietar faţă de art. 35 din Legea nr. 18/1991 care pune în discuţie legalitatea titlului statului şi art. 2 al. 2 din Legea nr.10/2001 neincident în cauză, a îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin adresa nr. 547/30.05.1996 şi a demarării/ finalizării procedurii stabilite de Legea nr. 18/1991 nu pot fi reţinute ca întemeiate ori de natură a influenţa soluţia dispusă.

În final, în baza art.496 al. 1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat în cauză, păstrând soluţia dispusă de instanţa de apel pentru considerentele sus enunţate, fără cheltuieli de judecată pentru intimatul pârât faţă de precizarea că vor fi cerute pe cale separată.