Decizie nr. 1246/A din 12.07.2024

Existenţa unor lucrări de utilitate publică, ca spaţiu verde pe terenul asupra căruia reclamanta a fost pus în posesie, în temeiul dispoziţiei de retrocedare în natură, impune acesteia o limitare a exercitării atributelor esenţiale ale dreptului de proprietate, precum posesia şi folosinţa, care, în lipsa declanşării procedurii de expropriere prevăzute de lege, reprezintă o ingerinţă în dreptul său de proprietate privată.

Asupra apelului de față,

Prima instanţă a acordat suma de 14.685,8 euro, echivalent în lei 72.680 lei cu titlul de despăgubiri constând în repararea prejudiciului produs prin lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 408 mp, înscris în CF xxxxx X, reţinând că imposibilitatea folosirii terenului de către reclamantă, în calitatea sa proprietară se datorează pârâților care au dat acestui teren destinația de spațiu verde.

Prin motivele de apel, părţile au invocat aplicarea greşită a legii cu privire la regimul tehnic și urbanistic al terenului, condiţiile de acordare a despăgubirilor şi cuantumul despăgubirilor.

Starea de fapt nu a fost contestată prin motivele de apel, astfel că se va reţine că apelanta-reclamantă a redobândit dreptul de proprietate privată asupra imobilului teren, obiect al prezentului litigiu în suprafață de 408 mp., situat în mun.

X, strada xxxxx nr. xx, jud.

X, înscris în CF nr. xxxxx - CF vechi xxxxx, prin Sentința Civilă nr. 299/1998 pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul civil nr.xxxx/1998 având ca obiect constatare nulitate expropriere teren.

Terenul inițial în suprafață de 634 mp a fost dezmembrat în două loturi, iar lotul nr. 2 în suprafață de 408 mp. a fost retrocedat reclamantei fiind liber de construcții/detalii de sistematizare.

Pentru diferenţa de suprafața de 226 mp. au fost solicitate despăgubiri în temeiul Legii 10/2001, iar prin Sentința Civilă nr. 129/S/2022 pronunțată în dosarul civil nr. xxxx/62/2020, Tribunalul Brașov a admis acțiunea formulată și a stabilit că "partea contestatoare este îndreptățită să primească măsuri reparatorii în echivalent și pentru imobilul cu destinația de teren în suprafață de 226 mp., situat în mun.

X, strada xxxxx, nr. xx, judeţul X, înscris inițial în CF nr, : xxxxx X, ce constau în 94.458 puncte valorice.”

Într-un alt litigiu purtat între părţi, cu număr de dosar xxxx/2000 al Judecătoriei Braşov, având ca obiect constatarea identităţii topografice a terenului ce formează lotul nr.2 în suprafaţă de 408 mp , astfel cum aceasta a fost determinată prin sentinţa civilă nr.299/1998 a Tribunalului Braşov, s-a administrat proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, fiind depus la dosar raportul de expertiză nr.1685/2000 întocmit de către expert topograf A. având drept obiectiv identificarea topografică a lotului 2 atribuit prin hotărârea menţionată.

În cadrul aceluiaşi dosar a fost depus şi raportul de expertiză întocmit anterior de către acelaşi expert cu nr.707/1996, în care se menţionează că parcela expropriată în suprafaţă de 634 mp şi casă cu 5 camere şi anexe + atelier a fost comasată şi înscrisă în CF xxxxx, cele două nr.top. regăsindu-se în cei 4879,20 mp.

S-a mai arătat că pe teren parcela în discuţie nu mai este evidenţiată, iar după construcţia blocurilor, o parte a fost ocupată de acestea şi de străzi, trotuare, iar cea liberă este de fapt o zonă verde sistematizată, cu alei de acces mozaicate.

În concluziile raportului s-a mai arătat că terenul este liber, nu este ocupat cu construcţii propriu-zise şi nu este cuprins în detalii de sistematizare.

Suprafaţa este o zonă verde amenajată, cu un rondou central şi alei radiale mozaicate realizate doar pentru aspect estetic, iar pentru accesul pietonilor este folosită aleea betonată dinspre blocul 31.

Rezultă din probele administrate în cauză că la momentul restituirii suprafeţei de teren prin hotărâre judecătorească neapelată, pe terenul în cauză era amenajat de către autorităţile locale un spaţiu verde între blocurile construite.

Situaţia este neschimbată în prezent, nefiind aduse modificări, în sensul că şi în prezent spaţiul verde cu rondou central şi alei radiale, administrat de către autorităţile locale, există.

Solicitând emiterea a trei certificate de urbanism, unul pentru amenajare parcare privată în anul 2009, altul în scopul reconstruirii imobilului locuinţă ce a fost demolat în anul 2015, iar altul pentru informare în anul 2020, au fost emise la cererea apelantei reclamante certificatele depuse la dosar, prin care i s-a adus acesteia la cunoştinţă că terenul se află amplasat în zona verde plantată, iar conform dispoziţiilor art.71 din Legea 265/2006, schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate drept spaţii verzi este interzisă.

Mai mult, în ultimul certificat emis la data de 31.12.2020 s-a menţionat că terenul se află cuprins în planul de urbanism zonal pentru Zona xxxxxi - restructurare nod urban, cu integrarea pasajului rutier B-dul xxxxx- str. xxxxx, aprobat prin HCL 174/2020, valabil până în martie 2025, iar certificatul nu poate fi folosit în scopul declarat, faţă de dispoziţiile legale privind protecţia mediului.

La momentul pronunţării sentinţei civile nr.299/1998 a Judecătoriei Braşov prin care s-a dispus retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de 408 mp ce avea aceeaşi destinaţie ca şi în prezent, se afla în vigoare Legea 137/1995 privind protecţia mediului, ce permite prin art.62 schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi potrivit legii.

Ulterior, prin art.71 din OUG 195/2005 privind protecţia mediului, schimbarea destinaţiei acestui tip de spaţii a devenit interzisă, interdicţia existând şi în prezent.

Cât timp însă s-a dispus prin hotărâre judecătorească, definitivă prin neapelare, în sarcina Municipiului Braşov retrocedarea în natură a terenului expropriat anterior, pârâtul avea obligaţia de a întreprinde toate măsurile pentru executarea hotărârii, inclusiv schimbarea destinaţiei terenului amenajat ca spaţiu verde şi pe care îl administra.

Dispoziţiile legale de la acel moment permiteau schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi, temeinicia măsurii fiind justificată de necesitatea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Neprocedând în această modalitate, apelanta reclamanta nu poate exercita atributele dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, dreptul său real fiind de fapt golit de conţinut.

Cât timp pe terenul în cauză ce este în proprietatea reclamantei, este amenajat un spaţiu verde, acesta nu poate fi folosit pentru edificarea de construcţii sau alte amenajări care să îi permită o exploatare a proprietăţii sale.

Existenţa unor lucrări de utilitate publică, ca spaţiu verde pe terenul asupra căruia reclamanta a fost pus în posesie, în temeiul dispoziţiei de retrocedare în natură, impune acesteia o limitare a exercitării atributelor esenţiale ale dreptului de proprietate, precum posesia şi folosinţa, care, în lipsa declanşării procedurii de expropriere prevăzute de lege, reprezintă o ingerinţă în dreptul său de proprietate privată.

Nu se poate invoca la acest moment faptul că spaţiul verde era amenajat la momentul retrocedării sale, cât timp măsura a fost dispusă prin hotărâre judecătorească, iar acest aspect nu a fost considerat drept un impediment la retrocedarea în natură.

Aspectul trebuia invocat şi analizat în litigiul respectiv, în prezenta cauză fiind dedusă judecăţii răspunderea civilă a UAT ulterioară pronunţării hotărârii.

De asemenea, apelantul pârât avea posibilitatea schimbării destinaţiei terenului în litigiu, fără a putea invoca în favoarea sa schimbarea legislativă ce interzice orice schimbare de destinaţie a unui spaţiu verde.

S-a reţinut de către prima instanţă că sunt îndeplinite în speţă condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Municipiului X, fără ca prin cererea de apel să fie formulate critici concrete sub acest aspect.

Fapta ilicită, astfel cum se deduce din sentinţa atacată, constă în nepredarea efectivă a terenului amenajat drept spaţiu verde către reclamantă care şi-a înscris dreptul dobândit în cartea funciară.

Cât timp terenul a rămas în toată perioada de la restituire în natură cu această destinaţie, rezultă că acesta s-a aflat în administrarea Municipiului X., fără ca reclamanta să poată exercita efectiv posesia şi folosinţa asupra acestuia.

Sunt practic întrucât sunt întrunite elementele unei exproprieri de fapt a terenului intimaţilor, rezultate din atingerea adusă substanţei dreptului lor de proprietate, prin imposibilitatea folosirii bunului din cauza afectării de lucrări de utilitate publică, fără dispunerea unei exproprieri legale şi în lipsa indemnizaţiei aferente.

În această situaţie, dreptul la dezdăunare îşi găseşte corespondent în dispoziţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art.1357 şi următoarele C.civ.

Faptul că reclamanta nu face dovada că ar fi făcut demersurile necesare în vederea autorizării vreunei lucrări de construire şi nici a existenţei documentelor legale prealabile obținerii unei autorizații de construire potrivit art. 2 din legea nr. 50 /1991, nu prezintă relevanţă în cazul acordării despăgubirilor, având în vedere că prevederile art.555 C.civ. și art.44 alin.(3) din Constituţia României, nu condiţionează acordarea despăgubirilor de un atare demers.

În acelaşi sens, nici împrejurarea că reclamanta are la îndemână o procedură legală pentru reglementarea regimului tehnic și urbanistic al terenului, prin elaborarea unei documentații de urbanism de tip plan urbanistic zonal (PUZ) conform Legii nr. 350/2001, nu înlătură obligaţia de despăgubire pentru imposibilitatea utilizării terenului.

Astfel fiind, din perspectiva dispoziţiilor art.44 alin.(3) din Constituţia României, ale art. 555 C.civ. și a jurisprudenței Curții Europene conturate în materia apărării dreptului de proprietate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, proprietarul imobilului este îndreptăţit la acordarea unei juste despăgubiri, ca mijloc de reparaţie pentru privarea suferită.

Terenul identificat este reglementat de documentația de urbanism PUZ „Restructurare nod urban cu integrarea pasajului rutier b-dul xxxxx - str.

Xxxxx”, aprobat prin HCL 174/2020, însă acest aspect nu este de natură a înlătura dreptul apelantei reclamantei la despăgubiri, cum greşit apreciază apelantul pârât, în condiţiile în care există interdicția privind schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentele de urbanism sau reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor, ce are ca efect golirea dreptului de proprietate de atributele sale.

Prin cererea de apel s-au formulat critici de către pârât şi din perspectiva dispoziţiilor art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că includerea terenului în planul de urbanism nu are caracter abuziv, cât timp este prevăzută de lege şi proporţională cu scopul avut în vedere de legiuitor.

În acest sens, se reţine că pentru a fi considerată compatibilă cu art.1 din Primul Protocol la Convenţie, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a stabilit că ingerința asupra dreptului de proprietate privată, trebuie să îndeplinească anumite criterii, anume să respecte principiul legalității și să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporționale cu obiectivul urmărit (Beyeler împotriva Italiei).

Însă, raportul de proporționalitate între interesul general pentru asigurarea unei zone verzi între blocuri şi interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale, poate fi reţinut numai în condiţiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă în urma restrângerilor aduse dreptului său, remediu care este în acord atât cu normele Codului civil, cu cele ale legii fundamentale, cât şi cu jurisprudenţa instanței de contencios european în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art.1 din Primul Protocol la Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în ipoteza absenței unei exproprieri formale, este obligatoriu să se privească dincolo de aparențe și să se cerceteze realitățile situației reclamate (Hotărârea Sporrong și Lonnroth contra Suediei).

Procedând în acest mod, se constată în speţă pe baza probatoriului administrat, că, deşi reclamantei apelante i s-a restituit în natură suprafaţa de teren de 408 mp, pentru care plăteşte impozit, aceasta se află în imposibilitatea de a folosi terenul din cauza faptului că este amenajat drept zonă verde şi a cărei destinaţie nu mai poate fi schimbată.

Dreptul la dezdăunare, în această situaţie, îşi găseşte corespondent şi în dispoziţiile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeana arătând în jurisprudenţa sa că, în ipoteza în care un bun este afectat de utilitate publică, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin acordarea unei despăgubiri proprietarului său.

În caz contrar, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială pe seama unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny şi alţii contra Poloniei).

În privinţa cuantumului despăgubirilor, conform dispoziţiilor art.1385 alin.3 C.civ. ce reglementează întinderea reparaţiei în cazul angajării răspunderii delictuale, despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În privinţa pierderii efectiv suferite, în faza apelului s-a procedat la completarea raportului de expertiză, fiind depus suplimentul prin care a fost cuantificată la suma de 245 euro/ lună chiria ce s-ar obţine din închirierea terenului în cauză în suprafaţă de 408 mp.

Expertul a utilizat metoda abordării prin piaţă, luând în considerare trei comparabile şi determinând un preţ de 0,601 euro/mp/lună.

Raportarea primei instanţe la modalitatea de valorificare a terenului prin concesionare este eronată și conduce la o subevaluare a prejudiciului înregistrat, întrucât concesiunea este o modalitate de valorificare a bunurilor proprietate publică, fiind de notorietate faptul că redevența încasată în aceste contracte este inferioară chiriei ce ar putea fi obținută de proprietar din cedarea folosinței aceluiași bun.

Motivele invocate de apelanta reclamantă sunt întemeiate, în mod eronat prima instanţă raportând-se la valoarea redevenţei obţinute.

Fiind lipsită de folosinţa bunului retrocedat, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri care să acopere această lipsă de folosinţă, respectiv contravaloarea chiriei pe care ar fi obţinut-o dacă ar fi procedat la închirierea imobilului teren.

Prin petitele acţiunii introductive reclamanta a solicitat suma de 70.000 euro determinată prin raportare la o chirie lunară de 2000 euro în ultimii trei ani, sumă pe care a cerut-o în continuare ca echivalent al lipsei de folosinţă.

De asemenea s-a menţionat că această sumă este stabilită prin raportare la zona unde se află terenul, întinderea şi valoarea de piaţă a acestuia, iar obiectivul propus în apel pentru suplimentul de expertiză a vizat cuantificarea veniturilor pe care chiar reclamanta le-ar fi obţinut din închirierea imobilului, astfel că reclamanta nu a cuantificat pretenţiile formulate prin raportare la câştigul pe care l-ar fi obţinut din amenajarea unei parcări.

Din acest motiv nu poate fi avută în vedere valoarea de 13,42 euro /zi stabilită prin raportul de expertiză iniţial, astfel cum s-a solicitat prin nota de şedinţă depusă la ultimul termen de judecată.

Faţă de considerentele expuse, instanţa reţine că susţinerile UAT Municipiul X sunt nefondate, iar apelanta reclamantă este îndreptăţită la încasarea unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, determinată la o valoarea de 0,601 euro/mp/lună, respectiv 245 euro/lună începând cu luna mai 2018.

Pentru perioada mai 2018- mai 2021, suma se ridică la 17116,41 euro, astfel cum a fost indicată în raportul de expertiză, echivalentul a 85060 lei.

Raportat la dispoziţiile art.1535 C.civ. şi la pretenţiile formulate prin cererea introductivă în cadrul primului petit, respectiv acordarea dobânzii legale, la această sumă se va calcula dobânda legală, până la momentul plăţii efective.

În privinţa momentului de început, partea nu a făcut nicio referire în cererea introductivă, dar în nota de şedinţă vizând calculul taxei judiciare de timbru pentru apel, reclamanta a indicat curgerea dobânzii legale de la data stabilirii despăgubirii de către instanţă.

În consecinţă, instanţa se va raporta la această solicitare şi va acorda dobânda legală la suma menţionată începând cu data pronunţării sentinţei, respectiv 30.06.2022.

Prima instanţă a mai reţinut că pretențiile formulate de reclamantă pentru viitor nu se înscriu în posibilitățile ce pot fi acordate pentru lipsa de folosință, iar reclamanta nu a solicitat pârâților încheierea unui contract de schimb sau a unui contract de închiriere a terenului pentru a se putea reține că un eventual refuz al încheierii unor astfel de contracte permite atragerea răspunderii acestora în maniera solicitată în prezenta cauză.

Prin adresa nr. 2983/12.01.2021 apelanta reclamantă a arătat că a solicitat Primăriei Municipiului X efectuarea unui schimb sau chiar o vânzare sau expropriere a imobilului teren în discuție, fără a primi un răspuns.

Conform dispoziţiilor art.1385 alin.2 C.civ., se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

În speţă, faţă de considerentele expuse, până la data pronunţării prezentei decizii, respectiv iulie 2024, se impune acordarea despăgubirilor, prejudiciul produs fiind unul cert.

În continuare însă, raportat la demersurile pe care apelanta pârâtă le poate efectua pentru exproprierea legală a terenului, producerea pentru viitor a prejudiciului nu este neîndoielnică, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile textului legal enunţat anterior.

De asemenea, nu se impune obligarea pârâtei UAT la efectuarea unui schimb, cât timp terenul a fost restituit în natură prin hotărâre judecătorească, aceasta având la dispoziţie procedura exproprierii legale.

În consecinţă, se impune acordarea către apelanta pârâtă şi a despăgubirilor pentru perioada iunie 2021- iulie 2024, respectiv 9310 euro calculate prin raportare la o valoare de 245 euro/ lună chirie şi o perioadă de 38 luni, sumă ce este echivalentul a 46316,32 lei.

Această sumă se va actualiza cu rata inflaţiei până la momentul plăţii efective, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate şi art.480 alin.1 şi 2 C.pr.civ., instanţa va respinge cererea de apel formulată de apelanta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul X, se va admite cererea de apel formulată de apelanta reclamantă B. prin tutore C., se va schimba în parte sentinţa civilă nr.193/S/30.06.2022 pronunţată în dosarul civil nr.xxxx/62/2021 al Tribunalului Braşov, în sensul că vor fi obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 17.116,41 euro, echivalentul a 85.152,43 lei, cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada mai 2018- mai 2021, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei, respectiv 30.06.2022 şi până la momentul plăţii efective şi a sumei de 9310 euro, echivalentul a 46.316,32 lei, cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada iunie 2021- iulie 2024, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei până la momentul plăţii efective.

Se va păstra restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În baza art.451-453 C.pr.civ. faţă de culpa procesuală, apelantul pârât Municipiul X va fi obligat la plata către apelanta reclamantă a sumei de 11367,18 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Această sumă este compusă din taxa judiciară de timbru în cuantum de 1867,18 lei calculată pentru sumele acordate, 4500 lei onorariu avocaţial, conform dovezilor depuse la dosar (filele 58- 60) şi 5000 lei onorariu expert.