Decizie nr. 198/R din 03.04.2023

- art. 145 şi art. 155 din Legea nr. 571/2003

Omisiunile despre care fac vorbire recurentele nu sunt de natură să acrediteze concluzia că facturile de care s-a prevalat intimata reclamantă pentru exerciţiul dreptului de deducere nu ar conţine elementele obligatorii prevăzute de lege (art. 155 din legea nr. 571/2003).

Pe de altă parte,în ceea ce priveşte TVA-ul aferent acestor facturi, Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune reglementărilor naţionale care permit administraţiei fiscale să refuze dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente unor tranzacţii, atât timp cât cerinţele de fond sunt îndeplinite, iar dreptul de deducere nu este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Astfel, statelor membre nu le este permis să condiţioneze exercitarea dreptului de deducere a TV- ului de respectarea unor condiţii privind conţinutul facturilor, care nu sunt prevăzute în mod expres de dispoziţiile Directivei 2001/112.

Or, omisiunile semnalate de reecurente nu sunt prevăzute în mod expres în cadrul Directivei nr. 2001/112.

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.04.2019, sub dosar nr.xxxxx reclamanta S.C.

A.

S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice X. și Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice X., să dispună anularea parțială a Deciziei de impunere nr.F-XX xx8/29.12.2017 și a Raportului de inspecţie fiscală nr.F-XX xx0/29.12.2017, în ce privește suma de 115.180 lei impozit pe profit și suma de 102.255 lei TVA, precum și anularea integrală a Deciziei nr.xxxx/18.10.2018.

Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 14 aprilie 2021, tribunalul a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâte prin notele scrise, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.413 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, respectiv nu s-a început urmărirea penală cu privire la fapte săvârșite de reclamanta S.C.

A.

S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 530/CA din 31 mai 2021, Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilității invocată de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice X. și Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice X..

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C.

A.

S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice X. și Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice X. şi, în consecinţă: a anulat, în parte, Decizia nr.xxxx/18.10.2018 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice X.; a obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice X. să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă şi înregistrată la AJFP X. sub nr. 1095/27.02.2018, iar la DGRFP X. sub nr.21604/19.07.2018, în ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei, sume stabilite suplimentar; a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă şi înregistrată la AJFP X. sub nr.1095/27.02.2018, iar la DGRFP X. sub nr.21604/19.07.2018; a anulat în parte Raportul de inspecţie fiscală nr.F-XX xx0/29.12.2017 şi Decizia de impunere nr.F-XX xx8/29.12.2017 emise de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice X., cu referire la suma de 41.537 lei reprezentând impozit pe profit şi suma de 60.008,19 lei reprezentând TVA.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

A obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 23.405 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, cât și împotriva încheierii din data de 14.04.2021, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice X., în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice X. în baza mandatului nr. 379/12.07.2019, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurentele au invocat aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material, aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, arătând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorescă cu încălcarea dispoziţiilor art. 21. art. 24 şi art. 145 din Legea nr.571/2003, ale art. 277 din Legea nr.207/2015, precum și ale art. 23 și art. 91 din O.G. nr.92/2003.

O primă critică vizează soluția primei instanţe privind obligarea pârâtei DGRFP X. la soluţionarea pe fond a contestaţiei fiscale formulate de reclamantă împotriva actelor prin care s-a impus, suplimentar, în sarcina acesteia, impozit în cuantum de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei, susţinând că între obligaţiile bugetare stabilite prin Decizia de impunere nr.

F-XX xx8/29.12.2017 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei în procedura administrativă, interdependenţă care constă în aceea că organele de inspecţie fiscală au constatat operaţiuni nedeclarate, cu consecinţa diminuării impozitului pe profit şi a TVA de plată.

Acestea au fost motivele pentru care structura cu atribuţii specifice a apreciat că se impune suspendarea soluţionării contestaţiilor, procedând în consecinţă, măsura suspendării fiind luată cu respectarea dispoziţiilor art. 277 alin.1 din Legea nr. 207/2015.

O a doua critică în recurs vizează soluţia instanţei de fond cu privire la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabilii obligaţii fiscale suplimentare, aferente anului 2011.

În acest sens, cu privire la impozitul pe profit, recurentele au considerat că sunt incidente prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv art. 23 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 91 alin. (1) şi alin. (2) precum şi Decizia nr. 7/2011 a Comisiei Fiscale Centrale.

În acest sens, recurentele au menţionat că pentru anul 2011, declaraţia anuală privind impozitul pe profit a avut termen de depunere la organul fiscal teritorial până la data de 15.04.2012, rezultă, aşadar, că pentru impozitul pe profit datorat pe anul 2011 termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă la data de 01.01.2013 şi s-a împlinit la data de 01.01.2018, deci stabilirea impozitul pe profit de către organele de inspecţie fiscală pentru anul 2011 s-a făcut înăuntrul termenului legal de prescripţie.

În ceea ce priveşte TVA, situaţiei de fapt fiscale îi sunt aplicabile prevederile art. 134 şi art. 156^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora dreptul de creanţă fiscală se naşte la momentul prevăzut de lege pentru depunerea declaraţiei de impunere.

Societatea reclamantă a depus trimestrial decontul de TVA, respectiv până la data de 25 a lunii următoare celei în care se încheie trimestrul, rezultă că pentru perioada 01.01.2011 - 30.09.2011, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2012 şi s-a împlinit la data de 01.01.2017, iar pentru perioada 01.10.2011 - 31.12.2011, având în vedere că decontul de TVA s-a depus la data de 25.01.2012, rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2013 şi s-a împlinit la 01.01.2018.

Mai mult, au susţinut recurentele că în perioada 20.12.2016 - 29.12.2017 termenul de prescripţie a fost suspendat.

Asupra fondului cauzei, recurentele-reclamante au arătat, în esenţă, că înţeleg să critice aprecierea instanţei în sensul că bunurile achiziţionate de reclamantă de la diferiţi furnizori ar fi fost aferente activităţii economice a societăţii, argumentaţia instanţei de fond fiind întemeiată pe premise greşite, pe care autorităţile fiscale le-au semnalat la fond, dar au fost ignorate total atât de către expert, cât şi de către instanţă.

Reluând, în detaliu, constatările din raportul de inspecţie fiscală privind cheltuielile nedeductibile cu TVA aferentă, cât şi apărările din întâmpinarea de la fondul cauzei, recurentele au arătat susţinut că în perioada supusă inspecţiei fiscale S.C.

B.

S.R.L. a înregistrat cheltuieli cu serviciile de deplasare (transport, cazare, diurna) în țară şi în străinătate, în sumă de 114.276,34 lei, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă în sumă de 10.142 lei, pentru care nu a demonstrat cu documente realitatea efectuării deplasărilor în scopul activităţii economice a societăţii, respectiv pentru realizarea activităţii de prestări servicii de contabilitate şi de consultanţă generatoare de venituri impozabile.

Cheltuielile de transport, cazare şi diurnă în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cu respectarea prevederilor legale privind încadrarea personalului în categorii de diurnă şi plafoane de cazare, iar persoana impozabilă demonstrează, cu documente justificative, că cheltuielile cu deplasarea sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Documentele justificative sunt cele prevăzute de OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, respectiv: ordinul de deplasare în ţară, ordinul de deplasare în străinătate, decont de cheltuieli (pentru deplasări externe), decont de cheltuieli valutare (transporturi internaţionale), bilete de călătorie, facturi fiscale etc.

Pentru cheltuielile cu transportul și cazarea înregistrate în evidenţa contabilă, persoana impozabilă a prezentat doar bilete de avion (pentru transport) şi facturi (pentru cazare), fără a prezenta pentru fiecare înregistrare ordinele de deplasare care să conţină toate informaţiile prevăzute în anexa 2 din OMFP nr. 3512/2009, referitoare la persoana care a efectuat deplasarea, scopul deplasării, data şi ora sosirii/plecării, semnătură reprezentanţilor legali ai entităților la care s-a efectuat deplasarea.

De asemenea, pentru cheltuielile cu diurna acordata salariaţilor, înregistrate în evidenţa contabilă, aferente unor deplasări în […], […] şi la […], societatea intimată a prezentat doar ordinele de deplasare, fără a prezenta alte documente din care să rezulte realitatea deplasării, respectiv documente privind transportul, bonuri combustibil, documente de cazare, procese-verbale încheiate cu clienţii, contracte încheiate, note de negociere, taxe de participare la expoziţii, târguri, conferinţe etc., după cum nu a prezentat societatea nici documente din care să rezulte participarea la cursuri de perfecţionare în interesul activităţii economice a societăţii.

Totodată, societatea nu are drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă serviciilor de transport şi cazare, întrucât nu a făcut dovada că aceste servicii sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Referitor la suma de 9.370.19 lei reprezentând cheltuieli cu achiziţia de bunuri si servicii (piese auto, reparaţii auto etc) pentru autoturismele marca […] și marca […] și TVA aferentă în sumă de 2.556 lei, organele de inspecţie fiscală au aplicat în mod corect limitarea de 50% prevăzută de lege privind deductibilitatea acestor cheltuieli și TVA.

Autoturismele au fost utilizate de angajaţii societăţii în perioada 2012 - 2015, nefiind dovedit că acestea au fost folosite exclusiv pentru nevoile societăţii, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. n), alin. (4) lit. t) şi art. 145A1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborat cu prevederile pct.49A2 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Aplicarea limitei de 50% pentru stabilirea valorii nedeductibile la determinarea profitului impozabil se efectuează după aplicarea limitării aferente taxei pe valoarea adăugată, respectiv limitarea se aplică şi asupra TVA pentru care nu s-a acordat drept de deducere.

Potrivit legii, în cheltuielile aferente vehiculelor rutiere motorizate supuse limitării fiscale se cuprind cheltuielile direct atribuite vehiculului, cât și cele înregistrate ca urmare a derulării unui contract de leasing cum sunt: impozitele locale, asigurarea obligatorie de răspundere civila auto, inspecţii tehnice periodice, rovinieta, chiriile, partea nedeductibilă din taxa pe valoarea adăugată, dobânzile, comisioanele, diferenţele de curs valutar etc.

Cu privire la deductibilitatea TVA aferentă achiziţiilor destinate funcţionării vehiculelor motorizate, sunt aplicabile prevederile art. 145 alin. (2) lit.a) şi art.146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și art. 145^1 “Limitări speciale ale dreptului de deducere” din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la cheltuielile cu prestările de servicii în suma totală de 89.008,28 tei şi taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor servicii în sumă de 21.362 lei, organele de inspecţie fiscală au stabilit că acestea sunt nedeductibile la calculul profitului impozabil, iar TVA aferentă acestor servicii nu poate fi dedusă, întrucât nu au fost prezentate documente care să justifice necesitatea efectuării acestor cheltuieli în scopul obţinerii de venituri impozabile, în conformitate cu prevederile din Codul fiscal referitoare la impozitul pe profit și TVA.

Aceste cheltuieli reprezintă: servicii de asistență şi consultanţă juridică în suma de 21.475,28 lei cu TVA aferentă în suma de 5.154 lei, facturate de Cabinet de avocat C. în lunile aprilie, iulie şi august 2012; servicii de consultanţă în sumă de 13.350 lei şi TVA de 3.204 lei, conform facturii emise de S.C.

D.

S.R.L.; servicii de contabilitate în sumă de 9.200 tei și TVA în sumă de 2.208 lei, conform facturii emise de S.C.

E.

S.R.L.; servicii de tip coaching pentru angajaţi în sumă de 2.983 lei şi TVA în sumă de 716 lei, facturate de S.C.

F.

S.R.L. în anul 2012; servicii de contabilitate în sumă de 18.000 lei și TVA de 4.320 tei, consemnate în facturile nr. 357/31.01.2013, nr. 367/28.02.2013 şi nr. 372/20.03.2013 emise de S.C.

E.

S.R.L.; servicii cu întocmirea unui studiu privind situaţia juridică şi statutul ofertei de păduri din România, în sumă de 24.000 lei și TVA în sumă de 5.760 lei, înscrise în factura nr. 6/30.09.2014 emisă de S.C.

G.

S.R.L..

Pentru cheltuielile în sumă de 21.475,28 lei reprezentând servicii de asistență și consultantă juridică, cu TVA aferent de 5.154 lei, reclamanta nu a prezentat, în timpul inspecţiei fiscale, documente care să justifice legătura dintre aceste servicii şi activitatea desfăşurată de S.C.

B.

S.R.L..

A prezentat doar Contractul de asistență juridică din data de 15.04.2012, care este un contract de abonament, fără, însă, a preciza și dovedi cu documente care au fost serviciile prestate, necesitatea efectuării acestor cheltuieli raportat la specificul activităţilor desfăşurate şi modul efectiv în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor societăţii, respectiv în scopul operaţiunilor taxabile.

Referitor la cheltuielile în sumă de 13.350 lei reprezentând servicii de consultanţă şi TVA aferentă în sumă de 3.204 lei, S.C.

B.

S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă aceste cheltuieli şi TVA având la bază Contractul de consultanţă nr. 16/26.04.2012 al cărui obiect îl constituie „întocmirea unui studiu de fezabilitate care să confirme dacă beneficiarul este eligibil pentru depunerea de proiecte pe axa prioritară 2.3 din cadrul PGSDRU şi de asemenea, să stabilească dacă societatea este în măsură să susțină implementarea unui astfel de proiect".

Intimata-reclamantă a susţinut că studiul de fezabilitate i-a fost necesar pentru întocmirea şi documentarea dosarului de accesare de fonduri structurale cu scopul de a finanţa activităţi de participare la formarea profesională continuă pentru angajaţii societăţii, dar nu a prezentat documente din care să rezulte că studiul respectiv a fost depus pentru obţinerea de fonduri nerambursabile, respectiv că programul vizat pentru finanţare nu a mai fost disponibil.

Referitor la cheltuielile în suma de 9.200 lei reprezentând servicii de contabilitate și TVA aferentă acestor servicii în sumă de 2.208 lei, S.C.

B.

S.R.L., în calitate de beneficiar, a încheiat cu S.C.

E.

S.R.L., în calitate de prestator, Contractul de prestări servicii de contabilitate nr. 28ALT01/31.07.2012, având ca obiect „prestarea de servicii de (re)introducere date în sistemul informatic CIEL pentru clientul S.C.

H.

S.R.L., pentru perioada ianuarie - iunie 2012, ca urmare a pierderii şi imposibilităţii recuperării unor baze de date din contabilitatea acestui client.

Cu privire la cheltuielile în sumă de 2.983 lei reprezentând servicii de acompaniere de tip coaching pentru angajaţi și TVA în sumă de 716 lei, acestea au fost înregistrate în baza contractului de prestări servicii nr. 124/01.09.2012 încheiat cu S.C.

F.

S.R.L., în calitate de prestator, contractul având ca obiect „servicii de acompaniere de tip coaching pentru angajaţi, servicii de training pentru ridicarea nivelului conversațional cu clienţii, servicii de consiliere în vederea eficientizării procesului de muncă”.

Despre acest contract, reclamanta a susținut că servicii au fost prestate în scopul evaluării personalului implicat în relaţia directă cu clienţii societăţii, însă, din documentele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă care au fost persoanele care au participat efectiv la această evaluare, în ce au constat serviciile de training de care a beneficiat personalul angajat şi documentaţia aferentă pentru justificarea acestor servicii.

Referitor la cheltuielile în sumă de 18.000 lei reprezentând servicii de contabilitate și TVA aferentă acestor servicii în sumă de 4.320 lei, au susținut recurentele că prin facturile emise de prestator s-a menţionat, la modul general, „servicii conform contract”, iar notele de fundamentare au fost întocmite doar pentru două din cele trei facturi emise şi cuprind numărul de ore de contabilitate efectuate pentru o parte din societăţile menţionate în contracte, fără a se preciza cu claritate în ce au constat lucrările de contabilitate efectuate, zilele şi persoanele care au contribuit la efectuarea lucrărilor, precum şi alte elemente în măsură să demonstreze realitatea serviciilor prestate.

Referitor la cheltuielile în suma de 24.000 lei reprezentând achiziţionarea de servicii cu întocmirea unui studiu și TVA în sumă de 5.760 lei, înscrise în factura nr. 6/30.09.2014 emisă de S.C.

G.

S.R.L., au arătat recurentele că aceste cheltuieli au avut ca temei Contractul nr. 1001/15.07.2014 având ca obiect „întocmirea unui studiu cu situaţia juridică şi statutul ofertei de păduri în România (Regiunea I.)”, studiu despre care reclamanta a susținut că a fost comandat în vederea completării informaţiilor necesare realizării unui studiu mai amplu privind anumite păduri din J. şi K., și pe care societatea intenționa să-l prezinte mai multor potenţiali investitori interesați să cumpere suprafeţe de păduri din regiunea K.–I., însă entitatea controlată nu a prezentat documente care să-i justifice toate aceste susțineri, nici achiziţiile de păduri din regiunea K.-I. de către investitori în colaborare cu societăţi din domeniul imobiliar în folosul cărora S.C.

B.

S.R.L. ar fi comandat studiul, prin refacturarea serviciilor de consultanţă înregistrate în baza facturii emise de S.C.

G.

S.R.L..

Având în vedere cele prezentate mai sus, precum şi faptul că S.C.

B.

S.R.L. nu a depus niciun document în susţinerea propriei cauze, suplimentar fata de cele analizate de organele de inspecţie fiscală, din care să rezulte o situaţie contrară faţă de cea constatată la inspecţia fiscală, rezultă că, în mod legal, organele de inspecţie fiscală au procedat la majorarea bazei impozabile aferente impozitului pe profit cu suma de 89.008,28 lei, reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal cu serviciile de asistență juridică, de contabilitate, de consultanță la întocmirea unor studii și de tip coaching pentru angajați, precum și la neadmiterea la deducere a TVA în suma totală de 21.362 lei, aferentă acestor servicii.

Referitor la suma de 5.564 lei reprezentând cheltuieli cu materialele achiziţionate de la S.C.

L.

S.R.L., S.C.

M.

S.R.L. şi S.C.

N.

S.R.L. și taxa pe valoarea adăugată aferentă în sumă de 1.335 lei, această sumă reprezintă contravaloarea unei centrale termice şi a materialelor auxiliare, pe care organele de inspecţie fiscală au considerat-o ca fiind nedeductibilă la calculul profitului impozabil aferent anului 2015, întrucât societatea nu a prezentat documente justificative din care să rezulte lucrările în care au fost incorporate materialele respective, respectiv contractul de prestări servicii, situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, în conformitate cu prevederile art.21 alin. (1) şi (2) şi alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Drept consecință, nici TVA aferentă, înscrisă în facturi, nu a fost considerată ca deductibilă.

Referitor la cheltuielile cu amortizarea în sumă de 1.282,6 lei, organele de inspecţie fiscală au stabilit ca în anii 2013 şi 2014, S.C.

B.

S.R.L. a înregistrat cheltuieli cu amortizarea fiscală a autoturismului […], la nivelul de 1.558,3 lei/luna, depăşind cu suma de 58,3 lei/lună limita de 1.500 lei/lună deductibilă fiscal în conformitate cu art.24 alin. (11 ind.1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Prin cererea formulată, reclamanta a susţinut că nu este de acord cu calcularea de obligaţii suplimentare cu titlu de impozit pe profit, majorări şi penalitati de întârziere, aferente sumei de 1.282,6 lei, întrucât aceste cheltuieli au fost contabilizate deja în contul 681110 „Cheltuieli nedeductibile cu amortizarea autoturismelor”, aşa cum reiese din extrasele din Registrul-jurnal pentru acest cont, precum şi din balanţele de verificare întocmite pentru anii 2013 şi 2014, aplicându-se tratamentul fiscal corespunzător, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 11 ind.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Însă înscrisurile prezentate nu reprezintă documente din care să rezulte modalitatea de calcul a profitului impozabil şi a impozitului pe profit, cu excluderea cheltuielilor cu amortizarea nedeductibile fiscal.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în sumă totală de 23.405 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul expertului fiscal şi onorariul avocaţial, recurentele au apreciat soluţia instanței de fond ca fiind nelegală, pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă.

În concluzie, pentru toate motivele de fapt şi de drept expuse, recurentele au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, s-au invocat prevederile din Codul de procedură civilă, Codul de procedură fiscală, Legea nr. 544/2004.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A.

S.R.L. - societate în faliment (fostă B.

S.R.L.) prin lichidator judiciar O.

S.P.R.L, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, a arătat că, prin cererea de recurs, recurentele au reiterat aproape toate argumentele pe care şi-au fundamentat Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere care formează obiectul verificărilor judiciare şi, ulterior, întâmpinarea formulată în cauză.

A menționat intimata-reclamantă că, în cele ce urmează, înțelege să combată doar acele chestiuni care pot forma obiectul recursului şi care necesită o analiză punctuală din partea instanţei de recurs, celelalte aspecte fiind tratate, în detaliu, prin întâmpinarea formulată la fondul cauzei.

Un prim motiv de recurs vizează soluţia dată de către instanţa de fond cererii reclamantei de obligare a pârâtelor la soluţionarea contestaţiei fiscale, această soluție fiind corectă și legală, în opinia intimatei, întrucât instanța a reținut, în mod just, că pârâta DGRFP X. nu a motivat influenţa hotărâtoare pe care eventuala constatare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală o are asupra soluţiei din procedura administrativă.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează soluţia dată de către instanţa de fond asupra prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2011, însă este și acesta de neprimit, a susținut intimata.

Restul memoriului de recurs conţine, în mare parte, o reluare a aspectelor cuprinse în raportul de inspecţie fiscală, decizia de impunere fiscală şi în întâmpinarea formulată la fondul cauzei, sens în care intimata a arătat, în acord cu concluziile raportului de expertiză fiscală şi cu alegaţiile primei instanţe, că toate cheltuielile excluse de la deducere de către inspecția fiscală au la bază documente justificative şi sunt deductibile integral la calculul profitului impozabil aferent perioadelor la care se referă, fiind efectuate în scopul realizării de operaţiuni taxabile, respectiv: cheltuielile de cazare şi taxă parcare, deplasare externă, transport şi diurnă, cheltuielile în valoare de 9370,19 lei privind achiziţia de bunuri şi servicii pentru auto; cheltuielile cu serviciile de asistenţă juridică, de contabilitate, de consultanţă la întocmirea unor studii şi de tip coaching în sumă de 89.008,28 lei; cheltuielile cu materialele achiziţionate de la S.C.

L.

S.R.L., S.C.

M.

S.R.L. şi S.C.

N.

S.R.L. în sumă de 5564 lei; cheltuielile cu amortizarea în sumă de 1282,6 lei au fost corect contabilizate în contul ,,Cheltuieli nedeductibile cu amortizarea autoturismelor", în anii 2013 şi 2014, nefiind justificată calcularea de obligaţii suplimentare cu titlu de impozit pe profit și accesorii pentru această sumă.

Totodată, taxa pe valoarea adăugată aferentă cheltuielilor de mai sus reprezintă TVA deductibilă.

A arătat, în continuare, intimatul-recurent că, prin cererea de recurs, organele fiscale nu invocă elemente noi, ci se limitează la a expune propria interpretare cu privire la caracterul real şi justificat al cheltuielilor efectuate de către reclamantă şi ignoră, integral, rezultatul expertizei.

Cu privire la critica asupra cuantumului cheltuielilor de judecată (vizând exclusiv onorariul expertului judiciar), intimata a solicitat respingerea și a acestui motiv de recurs, având în vedere că onorariul de expert nu este disproporţionat faţă de nivelul serviciilor prestate de către expert şi faţă de obiectul cauzei.

Pentru toate argumentele dezvoltate mai sus, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului.

5.Considerentele Curţii de Apel asupra recursului formulat

Examinând legalitatea sentinţei recurate, în limita motivelor de recurs formulate, se reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurentele îşi întemeiază recursul pe dispozițiile art.488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă care prevăd că ,,Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material,,.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă, normele de drept material apreciate a fi fost aplicate greşit de către instanţa de fond şi invocate de recurente în susţinerea cererii de recurs sunt cele prevăzute de art. 21, 24 şi 145 din Legea nr. 571/2003, art. 23 şi 91 din O.G. nr. 92/2003 şi 277 din Legea nr. 207/2015.

De asemenea, recurentele au criticat valoarea probatorie acordată de către prima instanţă raportului de expertiză efectuat în cauză.

Referitor la critica recurentelor privind valoarea probatorie acordată de către prima instanţă raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, Curtea constată că aceste critici nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, având în vedere că, în prezent, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac deschisă părții interesate exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate de disp. art.488 alin.1 pct.1-8 Cod procedură civilă, iar interpretarea probelor nu se circumscrie niciunuia dintre aceste motive, motiv pentru care această critică nu va fi analizată de către instanţa de control judiciar.

Referitor la critica recurentelor privind greşita obligarea de către prima instanţă a DGRFP X. de a soluţiona pe fond contestatia intimatei reclamante în ceea ce priveşte impozitul pe profit in sumă de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei, Curtea urmează să o respingă ca fiind nefondată, constatând că norma legală în baza căreia instituţia recurentă DGRFP X. a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative este reprezentată de art. 277 alin. 1 lit. a din Legea nr. 207/2015, care precizează că organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei atunci când organul, care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei, ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Posibilitatea suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă se regăseşte şi la pct. 10.6 din Instrucţiunile din 2015 pentru aplicarea titlului VII din Legea nr. 207/2015 aprobate prin ordinul OPANAF 3741/2015, cu precizarea că trebuie motivată de legătura de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale şi stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

Din conţinutul dispoziţiilor legale sus evocate, rezultă că măsura suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei este lăsată la latitudinea organului fiscal competent să soluţioneze contestaţia, căruia îi revine dreptul de a aprecia dacă se impune sau nu să procedeze în acest mod, neregăsindu-se într-o normă imperativă, nefiind suficientă sesizarea organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, ci şi ca respectiva infracţiune să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere, precum şi să existe un raport de dependenţă între faptele cu care au fost sesizate organele de urmărire penală şi soluţionarea contestaţiei administrative.

În prezenta cauză instituţia recurentă AJFP X. a formulat sesizarea penală xxx/2018, care a fost înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, fiind prezentate constatările inspectorilor fiscali în ceea ce priveşte raporturile derulate de intimata reclamantă (fostă S.C.

B.

S.R.L.) cu diferiţi parteneri economici, operaţiunile comerciale pentru care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare, respectiv taxă pe valoare adăugată şi impozit pe profit, ce totalizează 272.294 lei, fiind prejudiciat bugetul de stat cu aceste sume, în accepţiunea organului fiscal.

Deşi serviciul de soluţionare a contestaţiei a apreciat că se impune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative în ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei, în cadrul Deciziei nr.1888 din 18.10.2018 nu se regăseşte descrisă în concret înrâurirea hotărâtoare a soluţiei laturii penale asupra dezlegării contestaţiei administrative, condiţie ce se impunea a fi îndeplinită şi nu doar evidenţiată, conform normei legale redată în decizia contestată.

Tribunalul Braşov a apreciat corect că nu se verifică această cerinţă legală, care nu este individualizată în Decizia nr. 1888 din 18.10.2018, nici probată în faţa instanţei de fond sau a celei de control judiciar, fiind necesar a exista un raport de dependenţă între faptele ce fac obiectul sesizării penale şi soluţia ce se va da în contestaţia administrativă, a cărei soluţionare nu poate fi împietată în niciun mod de demararea şi continuarea cercetărilor penale, în condiţiile în care la momentul efectuării inspecţiei fiscale au existat toate elementele pentru a stabili întinderea obligaţiilor fiscale suplimentare, iar în situaţia în care aceste obligaţii principale au fost deja stabilite prin aprecierile/reconsiderările organului fiscal asupra operaţiunilor comerciale derulate de societatea intimată cu partenerii săi, se poate verifica şi temeinicia şi legalitatea argumentelor societăţii, pe care le-a prezentat în contestaţia administrativă, cu consecinţe asupra întinderii/existenţei acestor obligaţii.

În prezenta cauză organul fiscal a exercitat abuziv dreptul său de apreciere, dispunând suspendarea soluţionării contestaţiei administrative în ceea ce priveşte impozitul pe profit in sumă de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei, fără ca între soluţia ce se va pronunţa de organele penale în sesizarea formulată şi cea care se va pronunţa în contestaţia administrativă să existe o înrâurire hotărâtoare, astfel că nu au fost respectate limitele rezonabilităţii şi echităţii, nu s-a asigurat o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, cum prevede art. 6 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, raportat la faptul că în cadrul inspecţiei fiscale au fost stabilite de inspectorii fiscali pretinse încălcări ale prevederilor legale, cu consecinţe în ceea ce priveşte baza de impozitare, au fost calculate obligaţii fiscale principale suplimentare, în baza documentelor puse la dispoziţie de societatea verificată, ce trebuie avute în vedere şi pentru verificarea argumentelor intimatei reclamante, dezvoltate în demersul administrativ.

Este adevărat că se impune a se preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii, sesizarea organelor penale justificând măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative, însă aceasta nu poate fi dispusă decât atunci când sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 277 alin. 1 lit. a din Legea nr. 207/2015, iar în prezenta cauză cea referitoare la o înrâurire hotărâtoare a soluţiei ce se va da de organele penale în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei administrative nu se verifică, instituţia recurentă a procedat la stabilirea bazei de impozitare prin reconsiderarea unor operaţiuni comerciale derulate de societatea contestatoare, finalizată prin calculul de obligaţii fiscale suplimentare principale şi accesorii, putând proceda la verificarea argumentelor S.C.

A.

S.R.L. prin prisma aceloraşi documente, ce au fost avute în vedere în timpul inspecţiei.

Argumentele recurentelor potrivit cărora organele de inspecţie fiscală au constatat o serie de operaţiuni suspecte, derulate de societate în perioada ce a făcut obiectul verificării, cum au fost detaliate în sesizarea penală, ceea ce justifică în opinia recurentelor măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative în ceea ce priveşte impozitul pe profit in sumă de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei, nu sunt în măsură să ducă la suspendarea soluţionării unei contestaţii administrative, având în vedere că atât timp cât organul fiscal a putut stabili intinderea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina intimatei reclamante, în aceeași măsură poate verifica legalitatea și temeinicia sumelor impuse acesteia și poate soluționa contestația administrativă formulată de aceasta.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că în mod corect Tribunalul Braşov a concluzionat că se impune anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1888 din 18.10.2018, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele art. 277 alin. 1 lit a din Legea nr. 207/2015, cu consecinţa obligării instituţiei recurente DGRFP X., prin continuator DGSC, de a proceda la soluţionarea contestaţiei administrative în ceea ce priveşte impozitul pe profit in sumă de 65.808 lei şi TVA în cuantum de 41.172 lei.

În ceea ce priveşte critica recurentelor referitoare la greşita constatare de către prima instanţă a incidenţei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, constând în TVA şi impozit pe profit suplimentar, aferente anului 2011, Curtea o găseşte întemeiată, faţă de prevederile art. 91 alin.1 şi 2, art. 92 alin.2 lit.b din O.G. nr. 92/2003 rap. la Decizia nr. 21/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, Curtea reţine că pentru obligaţiile suplimentare constând în TVA şi impozit pe profit, aferente anului 2011, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2012, faţă de dispoziţiile art. 91 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 rap.

La Decizia nr. 21/2020 RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi s-a împlinit la data de 01.01.2017, conform art. 91 alin.1 din O.G. nr. 92/2003, iar inspecţia fiscală a fost începută la data de 20.12.2016 (4 ani şi 19 zile), aşa cum rezultă din RIF nr.

F.

XX xx0/29.12.2017, fiind evident că obligaţiile suplimentare de plată de natura TVA şi impozit pe profit pe anul 2011 au fost stabilite înlăuntrul termenului de prescripţie.

Susţinerile intimatei reclamante din cadrul întâmpinării depuse la dosar prin care solicită a se constată implinită prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili creante bugetară pe anul 2011 prin raportare la data emiterii deciziei de impunere (29.12.2017) vor fi înlăturate de către instanţa de recurs, întrucât termenul de 5 ani privind prescripţia organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând TVA şi impozit pe profit pentru anul 2011, care a inceput să curgă la data de 01.01.2012 şi a fost suspendat în perioada 20.12.2016 până la 27.12.2017, cât timp a durat inspecţia fiscală desfăşurată de organele de inspecţie fiscală din cadrul DGRFP X., finalizată cu emiterea Deciziei de impunere nr.

F-A XX xx8/29.12.2017.

Prin urmare, începând cu data de 27.12.2017 cursul prescripţiei a fost reluat, iar termenul de prescripţie de 5 ani s-a împlinit la data de 06.01.2018 (cu reluarea termenului scurs înainte de suspendarea produsă în temeiul art. 92 alin.2 Cod procedură fiscală din 2003, aplicabilă în speţă).

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a termenului de prescripţie prin raportare la efectele suspendării unui astfel de termen, Curtea aminteşte că spre deosebire de nouă reglementare cuprinsă în art. 111 alin.2 din Legea nr. 207/2015 care stabileşte că suspendarea operează ,,în condiţiile respectării duratei legale de efectuare a acestora”, art. 92 alin.2 din O.G. 92/2003 stabileşte suspendarea cursului prescripţiei pe întreaga perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, fără vreo altă condiţionare, sens în care susţinerile intimatei referitoare la depăşirea duratei inspecţiei fiscale sunt lipsite de relevanţă şi vor fi înlăturate ca atare.

Aşadar, pentru considerentele expuse, Curtea reţine că prima instanţă a interpretat greşit normele de drept material referitoare la prescrierea cheltuielilor în sumă de 12.576 lei reprezentând achiziții de materiale și bunuri de uz gospodăresc, respectiv servicii de transport și TVA de 3.018 lei, cu referire la cheltuielile în sumă de 27.454,14 lei reprezentând cazare Hotel P., cazare și taxă stațiune Q., deplasare […], deplasare […], deplasare […] și TVA de 4.938 lei, cu referire la majorarea bazei impozabile aferentă impozitului pe profit cu suma de 36.160,88 lei, reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal și la TVA în valoare de 4.844,35 lei, cu referire la cheltuielile în sumă de 29.744,58 lei, reprezentând cheltuieli cu întreținerea și reparația, respectiv amortizarea autoturismelor […] și […] și TVA în cuantum de 6956 lei și cu referire la cheltuielile în sumă de 1895 lei reprezentând chirie pentru spațiul din X. și contravaloare energie electrică pentru spațiul din jud.

R..

Însă, Curtea reţine că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal, inclusiv TVA-ul aferent pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza pe fond a deductibilităţii lor prin raportare la susţinerile părţilor, materialul probator administrat în cauză şi dispoziţiile legale aplicabile perioadei supuse verificării de către organele fiscale.

În ceea ce priveşte critica recurentelor referitoare la greşita constatare de către prima instanţă că bunurile/produsele/materialele consumabile achiziționate de la diferiți furnizori (inclusiv cele aferente anului 2011) au fost efectuate în interesul activității economice a societății intimate reclamante, respectiv pentru amenajarea spațiului de cazare al angajaților societății, pentru întreținerea și curățenia celor două puncte de lucru din X. și R., Curtea reţine că toate aceste cheltuieli au fost reale, fiind achiziţionate în interesul economic al intimatei reclamante.

Astfel, contrar susţinerilor recurentelor, cheltuielile reţinute de prima instanţă a fi făcute în interesul economic al societăţii intimate au cuprins materiale de curăţenie, aferente amenajării şi întreţinerii punctelor de lucru din X. şi R., rechizite, tablete şi laptop, pentru activitatea de birotică, achiziţii mobilier, TV, masină spălat vase, prăjitor, detergenţi, pahare, cos gunoi, plante interior, ghivece pentru amenajare spaţiu cazare privitor la angajaţii care au domiciliul în altă localitate.

De asemenea, achiziţionarea de trolere a avut drept scop deplasările la clienţii din S. pentru predarea arhivei şi transportul documentelor.

Curtea reţine că cheltuielile sus menţionate sunt deductibile fiscal, aşa cum s-a concluzionat şi prin raportul de expertiză, raport care se coroborează cu prevederile art. 21 Cod fiscal din 2003 şi art. 25 Cod fiscal din 2015, respectiv, agentul economic are libertate deplină în a achiziţiona orice servicii consideră că sunt oportune la un moment dat, însă pentru că raportul juridic fiscal este un raport de drept public el se supune rigorilor reglementărilor citate şi, ca urmare, fiscul are dreptul de a aprecia dacă o anumită cheltuială este deductibilă sau nu.

Or, în speţă, intimata reclamantă a demonstrat că bunurile/produsele/materialele consumabile achiziționate de la diferiți furnizori pentru amenajarea spațiului de cazare al angajaților societății, pentru întreținerea și curățenia celor două puncte de lucru din X. și R. au fost reale, că au fost în conexiune directă cu activitatea societăţii, fiind aferente obţinerii de venituri de către aceasta şi efectuate în scopul desfășurării activității economice.

Aşadar, critica recurentelor va fi respinsă de către instanţa de judecată ca fiind nefondată.

În ceea ce priveşte cheltuielile în sumă de 12.576 lei, reprezentând achiziții de materiale și bunuri de uz gospodăresc, respectiv servicii de transport și TVA de 3.018 lei, cu referire la cheltuielile în sumă de 27.454,14 lei reprezentând cazare Hotel P., cazare și taxă stațiune Q., Curtea constată că sunt deductibile fiscal, contrar susţinerilor recurentelor, având în vedere că achiziții de materiale și bunuri de uz gospodăresc au la bază documente justificative, respectiv facturi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 155 alin.5 din Legea nr. 571/2003, şi note de intrare/recepţie şi constatare cu semnătura gestionarului responsabilă pentru recepţia bunurilor, iar aceste bunuri au fost achiziţionate în scopul desfășurării activității economice a intimatei reclamante, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 21 alin.1 şi 2 din Legea nr. 571/2003.

De asemenea, serviciile de transport și TVA, cu referire la cheltuielile în sumă de 27.454,14 lei reprezentând cazare Hotel P., cazare și taxă stațiune Q., Curtea reţine, contrar susţinerilor recurentelor, că aceste cheltuieli au fost justificate cu documente care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 571/2003 (facturi, ordine deplasare, program eveniment), fiind efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile, respectiv cheltuielile de transport sunt aferente bunurilor achiziţionate pentru amenajarea spaţiilor din X. şi R., iar cheltuielile de cazare şi taxă staţiune au fost aferente perticipării unui reprezentant al intimatei reclamante la Conferinţa Extraordinară […], fiind evident că aceste cheltuieli au fost realizate în directă legătură cu specificul activităţilor prestate de intimata reclamantă.

Totodată, cheltuielile cu chiria şi utilităţile aferente anului 2011 cu TVA aferent sunt deductibile fiscal, respectiv intimata având documente justificative (contract de închiriere, notificare privind opţiunea de taxare, facturi), fiind lipsit de relevanţă faptul că S.C.

Ş.

S.R.L. nu era proprietara bunurilor imobile inchiriate, întrucât dispoziţiile din Legea nr. 571/2003 şi H.G. nr. 44/2004 nu prevăde o astfel de condiţie, fiind suficient ca cel ce închiriază să fie doar chiriaş şi să aibă dreptul de a subînchiria, aspect ce a fost demonstrat în cauză.

Referitor la critica privind constatarea greşită de către prima instanţă a deductibilităţii cheltuielilor de cazare, taxă parcare, deplasare externă, transport și diurnă (inclusiv cele aferente anului 2011), Curtea o va înlătura, urmând a valida şi a-şi însuşi concluziile expertului din cadrul raportului de expertiză, având în vedere că acestea se coroborează cu dispoziţiile legale privind faptul că efectuarea unei operaţiuni economico-financiare este probată de orice document în care se consemnează aceasta (alin.3 pct.184 din OMFP 3055/2009 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991), iar intimata reclamantă prin facturi, contracte cu agenţia de ticketing, rezervări, ordine de deplasare, rapoarte de deplasare şi documente privind plata diurnei a făcut dovada documentelor justificative pentru deducerea cheltuielilor în sumă de 114.276,34 lei şi a TVA-ului aferent în sumă de 10.142 lei.

De asemenea, contrar susţinerii recurentelor, intimata reclamantă a demonstrat necesitatea efectuării acestor cheltuieli, respectiv întâlniri în scopuri economice cu clienţii cu care intimata avea încheiate contracte de prestări servicii contabilitate şi au constat în vizionarea obiectivelor care au făcut obiectul mai multor contracte de consultanţă în afaceri şi management, deplasări la seminarii, congrese şi cursuri de formare continua în domeniul economic.

Totodată, intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind participarea efectivă a reprezentantului acesteia la seminarii,congrese şi cursuri de formare continua, toate aceste participări având ca obiect perfecţionarea în domeniul economic, fiind necesare prin raportare la activitatea desfăşurată de intimata reclamantă.

Susţinerea recurentelor privind faptul că factură fiscală aferentă cazării din 29.03.2011 nu cuprinde perioadă cazării, locaţia şi numele persoanei cazate, precum şi că factura emisă de S.C.

T.

S.R.L. nu este însoţită de ordine de deplasare, deconturi cheltuieli şi astfel nu reprezintă documente justificative nu poate fi primită de către instanţa de judecată, respectiv omisiunile despre care fac vorbire recurentele nu sunt de natură să acrediteze concluzia că facturile de care s-a prevalat intimata reclamantă pentru exerciţiul dreptului de deducere nu ar conţine elementele obligatorii prevăzute de lege (art. 155 din Legea nr. 571/2003).

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte TVA-ul aferent acestor facturi, Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune reglementărilor naţionale care permit administraţiei fiscale să refuze dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente unor tranzacţii, atât timp cât cerinţele de fond sunt îndeplinite, iar dreptul de deducere nu este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Astfel, statelor membre nu le este permis să condiţioneze exercitarea dreptului de deducere a TV-ului de respectarea unor condiţii privind conţinutul facturilor, care nu sunt prevăzute în mod expres de dispoziţiile Directivei 2001/112.

Or, omisiunile semnalate de reecurente nu sunt prevăzute în mod expres în cadrul Directivei nr. 2001/112.

În acest sens, articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată prevede că exercitarea dreptului de deducere a TVA este condiţionată de deţinerea unei facturi întocmite în conformitate cu articolul 226 din directiva menţionată, care enumeră elementele pe care trebuie să le conţină o factură.

Interpretând teleologic articolul 226 din Directiva TVA, CJUE a concluzionat că obiectivul detaliilor care trebuie menţionate în mod obligatoriu pe o factură este acela de a permite administraţiilor fiscale să controleze plata taxei datorate și, eventual, existenţa dreptului de deducere a TVA-ului.

Curtea a statuat, în această privinţă, că deţinerea unei facturi care conţine detaliile prevăzute la articolul 226 din această directivă constituie o condiţie de formă a dreptului de deducere a TVA-ului.

Această constatare este premiza reperului jurisprudenţial conturat de CJUE atunci când a statuat că deducerea TVA-ului aferent intrărilor trebuie să fie acordată dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond, chiar dacă anumite condiţii de formă nu au fost respectate de persoanele impozabile.

În același sens, administraţia fiscală nu poate refuza dreptul de deducere a TVA-ului pentru simplul motiv că o factură nu îndeplinește condiţiile impuse de articolul 226 din Directiva 2006/112, în cazul în care dispune de toate informaţiile pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor de fond referitoare la acest drept.

De asemenea, susţinerea recurentelor privind corectă nededucere a cheltuielilor de transport/cazare în sumă de 4.661,30 lei şi TVA–ul aferent, este neîntemeiată şi va fi înlăturată de către instanţa de recurs, prima instanţă concluzionând în mod corect că aceste cheltuieli sunt deductibile, deplasările reprezentanţilor intimatei reclamante în […] (în anul 2011) realizându-se fără dubiu în interes profesional, fiind întrunite condițiile cerute de art. 48 alin.4 lit.a-c din Legea nr. 571/2003 și pct. 38, Cap.II din H.G. nr. 44/2004, forma în vigoare la data deplasărilor, respectiv intimata reclamantă a avut încheiat contractul nr. 17C/2010 cu S.C.

Ţ.

S.R.L., iar deplasările s-au făcut la acest client, fiind lipsit de relevanţă faptul că S.C.

Ţ.

S.R.L. traversa o situaţie dificilă sau că soldul avut de încasat de către intimata reclamantă de la această societate era foarte mic, întrucât dispoziţiile legale în domeniu nu condiţionează deductibilitatea sumelor de aceste aspect, iar faptul că societatea din Spania traversa o situaţie dificilă sau că soldul de încasat era mic în comparaţie cu cheltuielile efectuate ori că prezentarea Power Point avută de intimata reclamantă nu justifică deductibilitatea, nu sunt elemente care să justifice faptul că aceste deplasări nu au fost efectuate în interesul economic al societăţii, ci din contră din tot materialul probator administrat în cauză rezultă că aceste cheltuieli au fost efectuate în interesul economic al societăţii, respectiv în cadrul acestor întâlniri s-au discutat aspect legate de evidenţele contabile (datorii, furnizori, creante de recuperat), obţinându-se şi semnăturile necesare depunerii declaraţiilor fiscale la autorităţile competenţe, fiind de domeniul evidenţei că aceste deplasări s-au efectuat în interesul economic al societăţii.

Nici critica privind greşita deductibilitate a sumei de 4622,51 lei (aferentă anului 2011), reprezentând cheltuieli cu diurna şi transport în […], nu poate fi reţinută de Curte, fiind lipsit de relavantă faptul că reprezentantul intimatei reclamante era angajat cu timp parţial de muncă, întrucât Legea nr. 571/2003 și H.G. nr. 44/2004, forma în vigoare în 2011, nu condiţionează deducerea acestor cheltuieli de acest aspect, iar susţinerea că această deplasare nu era necesară, nefiind efectuată în interesul economic al societăţii este neîntemeiată, deoarece această deplasare a fost efectuată în vederea discutării încheierii unui contract de muncă al unui angajat al intimatei reclamante cu S.C.

H.

S.R.L., fiind dovedit de către intimata reclamantă că această cheltuială a fost efectuată în interesul societăţii intimate, respectiv în urma acestei deplasări s-a agreeat modalitatea de încetare a CIM a salariatului intimatei reclamante în condiţiile unei compensări financiară de 5700 euro, această deplasare fiind oportună pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Totodată, susţinerea recurentelor privind greşita deductibilitate a sumei de 14.583 lei cu TVA, aferentă anului 2011, va fi înlăturată de instanţa de recurs, constatându-se că în mod corect expertul a calificat această sumă ca fiind deductibilă fiscal, fiind întrunite condițiile cerute de art. 48 alin.4 lit.a-c din Legea nr. 571/2003 și pct. 38, Cap.II, art.48 din H.G. nr. 44/2004, forma în vigoare la data deplasărilor, respectiv intimata reclamantă a avut încheiat contractul nr. 46/2009 cu S.C.

U.

S.R.L. ce avea ca obiect ţinerea contabilităţii acestei societăţi de către intimata reclamantă.

Or, pentru prestarea serviciilor de către intimata reclamantă este evident că un reprezentant al acesteia trebuia să participe la întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli a acestei societăţi, să discute cu reprezentanţii societăţii chestiuni financiar contabile, astfel încât aceste deplasări în SUA a reprezentanţilor intimatei reclamante au fost efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice ale societăţii, fiind necesare şi oportune pentru continuarea prestării serviciilor de către intimata reclamantă acestei societăţi.

Referitor la suma de 230 lei + TVA, aferentă anului 2012, Curtea reţine că este deductibilă fiscal, constatând că factura şi ordinul de deplasare conţin mențiunile esențiale pentru a avea calitatea de document justificativ, fiind menționate clar și corect în contabilitatea intimatei reclamantei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 48 alin.4 lit.a-c din Legea nr. 571/2003 și pct. 38, Cap.II, art.48 din H.G. nr. 44/2004 pentru a fi deductibile fiscal, precum şi condiţiile prevăzute de art. 145 alin.2, lit.a din Legea nr. 571/2003.

De asemenea, şi suma de 2631,58 lei, aferentă anului 2012, reprezentând servicii de cazare este deductibilă fiscal, fiind justificată cu factura de cazare, iar faptul că această factură nu conţine şi un ordin de deplasare sau alte documente care să certifice deplasarea nu este de natură să excludă această sumă de la deductibilitate, întrucât intimata reclamantă a anexat facturii, contractul de servicii contabilitate nr. 44/2011 şi documente justificative din partea clientului V.

S.R.L. din care rezultă că deplasarea a fost reală, fiind realizată în scopul realizării de venituri.

Referitor la suma de 2.574 lei, aferentă anului 2012, reprezentând cheltuieli de deplasare externă, se constată că este deductibilă fiscal, această cheltuială fiind aferentă biletului de avion, taxei de rezervare şi a taxei de bagaj pentru o singură persoană şi nu 5 aşa cum susţin recurentele, aspect ce rezultă din factura nr. 1985860281, iar pe de altă parte această cheltuială a fost efectuată în scopul realizării de venituri, contrar susţinerilor recurentelor, astfel cum rezultă din situaţiile privind veniturile realizate de către intimata reclamantă de la clientul H.

S.R.L. (F. 1-11, vol.VII ds. fond).

Referitor la suma de 8150 lei şi 6966,53 lei, aferente anului 2013, reprezentând cheltuieli cu cazare şi transport de către reprezentanţi ai intimatei reclamante, Curtea le reţine ca fiind deductibile fiscal, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 48 alin.4 lit.a-c din Legea nr. 571/2003 și pct. 38, Cap.II, art.48 din H.G. nr. 44/2004, iar alegaţiile recurentelor referitoare la faptul că aceste deplasări nu erau necesare vor fi înlăturare de către instanţa de judecată, deoarece deplasările au fost justificate de punerea la dispoziţia asociaţilor din […] a informaţiilor privind situaţia financiară a societăţii din România şi de necesitatea efectuării demersurilor necesare în vederea obţinerii certificatelor de rezidenţă fiscală de la autorităţile austriece în vederea evitării dublei impuneri pentru clientul austriacă cu care intimata avea încheiat contract de prestări servicii, astfel cum rezultă din toate înscrisurie doveditoare existente la filele 184-214, vol.V ds.

Fond.

Referitor la suma de 13.396 lei şi 16.317,31 lei şi TVA, aferente anului 2014, reprezentând bilete avion, cazare, transport, precum şi suma de 2968 lei, suma de 5423 lei, suma de 1121 lei şi suma de 2419 lei, aferente anului 2014, reprezentând servicii de cazare, contrar criticilor reclamantelor, Curtea retine că aceste cheltuieli au fost înregistrate în scopul realizării de venituri, fiind probate cu contractul de prestări servicii nr. 57/2011, facturi nr. 45-46 şi 75 şi note de evaluare, iar deplasările au fost necesare pentru examene şi întâlniri în interesul clientului W.

S.R.L., precum şi pentru realizarea lucrărilor de documentare , studii piaţă pentru clientul Y.

S.R.L. cu care ulterior s-a încheiat şi contractual de prestări servicii, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin.1 şi 2 din Legea nr. 571/2003 pentru ca aceste cheltuieli să fie considerate deductibile.

Sustinerile recurenteleor referitoare la faptul că nu s-au depus documente din care să rezulte participarea reprezentatului intimatei la exemenele asociaţiei experţilor sunt contrazise documentul ,,Pass Rates,, în care este descris fiecare modul în ceea ce priveşte participarea d-nei Z. la examenele ACCA, iar din documentul ,,Member This ist o certify that Z. was admitted a member of….on September 2015..,, rezultă că această a susţinut acest examen.

Totodată, faptul că intimata reclamantă a prezentat un singur ordin de deplasare atât pentru cea de la AA., cât şi pentru cea din […] nu conduce la excluderea sumei de 1121 lei de la caracterul deductibil, întrucât Ordinul de deplasare conţine suficente elemente de indentificare pentru a se putea verifica realitatea stării de fapt şi a raportărilor juridice.

Referitor la suma de 1776 lei, suma de 3869,78 lei, suma de 6180 lei, suma de 3484 lei, suma de 5053 lei şi suma de 4263 lei, aferente anului 2014, reprezentând cheltuieli cu diurna, se constată că intimata reclamantă a depus în dovedire Ordine de deplasare şi programul seminariilor la care a participat, iar aceste documente sunt suficiente pentru a se dovedi efectuarea deplasarii în interes de serviciu şi durata acesteia, atât pentru deplasările interne cât şi pentru deplasarile externe, dispoziţiile legale în domeniu neconditionând deductibilitatea acestor cheltuieli şi de prezentarea altor documente, aşa cum eronat susţin recurentele, astfel încât în mod corect prima instanţa a apreciat deductibilitatea lor.

Referitor la critica privind greşita deductibilitate a sumei de 9.370,19 lei cu TVA aferent, aferente perioadei 2011-2016, reprezentând cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii pentru autoturismele marca […] şi […], în acord cu prima instanţă şi cu concluziile din raportul de expertiză care se coroborează cu prevederile din OMFP nr. 2226/2006 anexa 3, din art. 6 din Legea nr. 85/1991, precum şi din OMFP 3512/2009, Curtea reţine că foile de parcurs despre care fac vorbire recurentele solicitate a fi prezentate de intimată pentru a demonstra cheltuielile aferente autoturismului marca […], respectiv că acest autoturism a fost folosit de salariatul BB. în activitatea societăţii, nu sunt obligatorii, faţă de prevederile art. 21 alin.3 lit. n din Legea nr. 571/2003, care nu condiţionează deductibilitatea totală a acestor cheltuieli de prezentarea foilor de parcurs.

Contrar susţinerilor recurentelor, intimata reclamantă a demonstrat cu fişa postului d-nului BB. şi a d-nei CC., precum şi cu contractul de leasing financiar, carte mare corespondenţă conturi şi facturi (f. 28-52, 110 şi 154-158 vol.22, ds.

Fond ) că autoturismul marca […] şi marca […] au fost folosite exclusiv în activitatea societăţii, iar cele două persoane care au folosit aceste autoturisme în scopul realizării de venituri nu au avut funcţii de conducere în perioada analizată, motiv pentru care toate aceste cheltuieli sunt deductivile fiscal integral, conform art. 21 alin.3 lit. n din Legea nr. 571/2003, precum şi TVA-ul aferent, conform art. art. 145 alin.2, lit.a din Legea nr. 571/2003.

Referitor la critica privind greşita deductibilitate a sumei de 89.008,28 lei, reprezentând cheltuieli cu prestări de servicii, şi TVA aferent în sumă de 21.362 lei, aferente perioadei 2012- 2013, în acord cu prima instanţă şi cu concluziile din raportul de expertiză care se coroborează cu art. 21 alin.3 lit. m şi n şi art. 145 alin.2, lit.a din Legea nr. 571/2003, Curtea reţine că pentru a se deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, trebuie să se demonstreze existenţa contractelor și prestarea efectivă a serviciilor, contribuabilul având obligația să probeze necesitatea efectuării acestor servicii pentru desfășurarea activității pe baza de documente probatorii (pct. 48 din H.G. nr. 44/2004).

Or, în speţă intimata a demonstrat existenţa contractelor de prestări servicii, prestarea efectivă a serviciilor cu facturile aferente contractelor încheiate, precum şi necesitatea contractării unor astfel de servicii, respectiv studiile de fezabilitate au fost necesare pentru ca intimata să obţină finanţare nerambursabilă, contractarea serviciilor furnizorului E.

S.R.L. au fost necesare pentru reintroducerea de date în sistemul informatic Ciel pentru clientul H., iar contractarea serviciilor de asistenţă juridică au fost necesare pentru clarificarea/interpretarea corectă a anumităr prevederi din codul fiscal şi de procedură fiscală, precum şi pentru redactarea contestaţiilor administrative împotriva deciilor de impunere emise împotriva clienţilor societăţii.

Prin urmare, critica recurenţelor va fi respinsă ca nefundată, Curtea constatând că suma de 89.008,28 este deductibilă fiscal.

În ceea ce priveşte la suma de 2.983 şi TVA, aferentă anului 2012, reprezentând servicii de tip coaching pentru salariaţi, se constată că intimata reclamantă a depus în dovedire contractul nr. 124/2012 şi facturi fiscale, iar aceste documente sunt suficiente pentru a se dovedi prestarea serviciilor şi faptul că aceste servicii au avut drept scop formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. 2, lit.h din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce priveşte TVA-ul în sumă de 21.362 lei, Curtea reţine că în Cauza C-463/14, Asparuhovo Lake Investment Company OOD, CJUE a afirmat că, în cazul unui contract de abonament privind prestarea de servicii de consultanţă, în cadrul căruia prestatorul s-a angajat a se afla în permanenţă la dispoziţia beneficiarului pentru a furniza, la momentul oportun, prestările cerute de beneficiar, iar beneficiarul s-a angajat să plătească sume forfetare cu titlu de remuneraţie, independent de volumul sau de natura serviciilor de consultanţă efectiv furnizate în perioada la care se raportează aceasta remuneraţie, există o prestare de servicii impozabilă, la care se raportează suma forfetară, independent de numărul de prestaţii furnizate şi primite.

Cu alte cuvinte, indiferent dacă prestatorul prestează sau nu consultanţă efectivă şi punctuală în temeiul contractului de abonament, există o prestare de servicii impozabilă care constă în faptul că prestatorul se pune la dispoziţia beneficiarului pentru a-i oferi consultanţă.

În plan practic, beneficiarul are dreptul de a deduce TVA-ul aferent remuneraţiei forfetare stabilite, chiar dacă, în fapt, nu a prestat nicio consultanţă efectivă şi punctuală.

Pe cale de consecinţă, continuând raţionamentul Curţii, beneficiarul nu trebuie să dovedească efectuarea unei prestări individualizate şi punctuale pentru a invoca dreptul de deducere a TVA-ului.

Astfel cum notează Curtea, prestarea de servicii trebuie considerată efectuată în perioada la care se raportează plata, indiferent dacă prestatorul a furnizat efectiv servicii de consultanţă clientului său, în această perioadă.

Aşadar, instanţa de control judiciar reţine că prin nerecunoaşterea dreptului societăţii intimate de a deduce TVA aferentă preţului serviciilor achiziţionate de la prestatori, a fost încălcat principiul neutralităţii TVA, privind dreptul persoanelor impozabile de a deduce din taxa pe valoare adăugată pe care o datorează, taxa pe valoare adăugată datorată sau achitată pentru serviciile achizitionate în scopul desfăşurării activităţii economice, acest drept de deducere făcând parte integrantă din sistemul comun al taxei pe valoare adăugată care în principiu, nu poate fi limitat.

Referitor la suma de 5.564 lei şi TVA, aferentă anului 2015, reprezentând cheltuieli cu materialele achiziţionate de la diverşi furnizori, se constată că intimata reclamantă a depus în dovedire facturi fiscale, note de recepţie şi bonuri de consum din care rezultă achiziţia, recepţionarea şi consumul materialelor achiziţionate cât şi locaţia în care acestea au fost utilizate, iar aceste documente sunt suficiente pentru a se dovedi prestarea serviciilor şi faptul că aceste servicii au avut drept scop remedierea unei defecţiuni la centrala termică de la punctul de lucru din R., fiind întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 571/2003, astfel încât în mod corect prima instanţa a apreciat deductibilitatea lor integrală, iar critica recurentelor va fi respinsă ca nefondată.

Referitor la suma de 1.282,6 lei, reprezentând cheltuieli cu amortizarea, se constată că susţinerile recurentelor sunt nefondate şi vor fi înlăturate de către instanţa de recurs, având în vedere că această sumă de bani este rezultatul depăşirii limitei prevăzute de art. 24 alin.111 din Legea nr. 571/2003, forma în vigoare în 2013 şi 2014, fiind inclusă deja de către intimata reclamantă ca şi cheltuială nedeductibilă, aşa cum rezultă din balanţele de verificare întocmite pentru anii 2013 şi 2014, fiind deja incluse la calculul impozitului pe profit pentru anii 2013 şi 2014.

Susţinerile recurentelor că intimata reclamantă nu a prezentat dovezi privind luarea în considerare a acestei sume de bani la calculul impozitului pe profit, precum şi că această sumă de bani nu se reflectă în contabilitatea intimatei reclamante sunt contrazise de faptul că această sumă de bani se reflectă în contabilitatea intimatei, respectiv în contul 681110 la rubrica ,,Cheltuieli nedeductibile cu amortizarea autoturismelor,, aşa cum rezultă din Extrasele de Registru jurnal pentru acest cont şi din balanţele de verificare întocmite pentru anii 2013-2014 existente la dosarul cauzei, fiind declarată la organul fiscal şi inclusă în calculul impozitului pe profit pentru anii 2013-2014, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Referitor la critica recurentelor privind obligarea sa de către prima instanţă la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl contituie culpa procesuală, respectiv partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile efectuate de ea, cât şi cheltuielile efectuate de partea care a câştigat procesul, deoarece a determinat prin atitudinea sa în proces aceste cheltuieli.

Or, în speţă, recurentele pârâte au pierdut parţial procesul, astfel încât în mod corect prima instanţă a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Cât priveşte cuantumul onorariului expertului şi avocatului, Curtea constată că prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sens în care se va respinge această critică ca inadmisibilă.

Considerentele Deciziei nr. 3/2020 se aplică şi în ceea ce priveşte verificarea de către instanţa de control judiciar a proporţionalităţii onorariului cuvenit expertului, întrucât pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de expertului plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a expertului în dosar.

De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului prin raportare la complexitatea cauzei şi la activitatea desfășurată de expert reprezintă tot o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă în călea de atac a recursului.

Faţă de considerentele expuse în precedent, Curtea constată că sentinţa civilă nr. 530/CA/31.05.2021 este temeinică şi legală, iar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă nu este incident în cauză prin raportare la normele de drept material aplicabile speţei referitoare la deductibilitatea cheltuielilor, pentru determinarea profitului impozabil, şi a TVA.-ului aferent acestora.

În ceea ce priveşte critica recurentelor referitoare la încheierea de şedinţă din data de 14.04.2021, Curtea constată că recurentele au criticat doar formal această încheiere de şedinţă, fără a motiva, în concret, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8, respectiv ce normă de drept material a fost încălcată sau aplicată greşit de către prima instanţă, fiind imperios necesar a se prezenta întocmai greșelile anume imputate instanței de fond dar și o minimă argumentare a criticii astfel invocate.

Altfel, orice astfel de susțineri, făcute doar în termeni generali, sunt doar formale, iar în acest fel nu pot fi analizate.

De altfel, dacă instanța de recurs ar proceda la analiza unor critici formale s-ar ajunge ca instanța de recurs să se substituie nejustificat părții recurente în formularea și dezvoltarea criticilor de nelegalitate, ceea ce nu este permis, rolul instanței fiind acela de a soluționa litigiile dintre părți și nu de a se substituii vreuneia dintre părți în dezvoltarea unor motive de nelegalitate.

Aşadar, critica recurentelor împotriva încheierii de şedinţă din data de 14.04.2021 va fi respinsă de către instanţă de judecată ca fiind nefondată.

În raport de cele anterior reținute, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură, Curtea va respinge recursul ca nefondat.