Decizie nr. 746 din 21.12.2022

- art. 58 alin. 1 din O.U.G. nr. 59/2000 rap. la dispoziţiile din Legea nr. 188/1999 și Codul muncii.

Răspunderea personalului silvic din vina şi în legătură cu munca sa este o răspundere civilă contractuală, fiind reglementată de art. 254 alin. (1) din Codul muncii, iar dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 trebuie interpretate ca făcând trimitere la răspunderea disciplinară reglementată de Codul muncii, având în vedere că, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părţi s-a născut un raport juridic de dreptul muncii.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 58 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care dispun că personalul silvic se împarte în două categorii, respectiv funcţionarii publici, numiţi în funcţie printr-un act administrativ, şi personalul contractual, care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 10 din Codul muncii.

Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare a personalului silvic angajat în baza unui contract individual de muncă nu se poate realiza prin emiterea ordinului sau dispoziţiei de sancţionare, în condiţiile art. 77 – 82 din Legea nr. 188/1999, întrucât aceste persoane nu se află într-un raport de serviciu cu autoritatea silvică, născut şi exercitat în baza actului administrativ de numire, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, fiindu-le aplicabile dispoziţiile din codul muncii, faţă de prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) şi 117 din Legea nr. 188/1999.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. xxxxx reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Regia Publică Locală a Pădurilor B.

RA, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr.51/16.04.2019, obligarea la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, precum şi plata drepturilor salariale cuvenite în perioada 18.04.2019 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia publică deţinută anterior, aceea de subinginer silvic şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă, indexate, majorate şi actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1018/CA/11.11.2021 prima instanţă a respins exceptiile invocate de către pârâtă.

A admis actiunea formulata de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Publica Locala a Padurilor B.

R.A., şi a anulat Decizia nr. 51/16.04.2019 privind desfacerea disciplinara a Contractului individual de munca al reclamantului, dispunând reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, respectiv cea de subinginer silvic.

A obligat pârâta la plata drepturilor salariale către reclamant pentru perioada cuprinsă între data încetării contractului de muncă şi a momentului reintegrării în funcţie, precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pe toată această perioadă, toate aceste drepturi indexate şi actualizate cu rata inflaţiei şi dobanda legală calculate până la data plăţii efective.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile pronunţate de prima instanţă a declarat recurs principal pârâta Regia Publică Locală a Pădurilor B.

RA şi recurs incident reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, cu indicarea de către pârâtă a temeiului de drept prevăzut de art.488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului principal, recurenta pârâta Regia Publică Locală a Pădurilor B.

RA a arătat, în esenţă, că prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile legale referitoare la personalul silvic, respectiv în cauză sunt incidenţe dispoziţiile din O.U.G. nr. 59/2000 şi cele ale Codului muncii şi nu dispoziţiile din legea funcţionarilor publici.

Recurenta a menţionat că art.2 din O.U.G. nr. 59/2000 face o distincţie clară între personalul silvic din cadrul aparatului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, din inspectoratele silvice teritoriale, precum şi din oficiile cinegetice teritoriale şi din cadrul unităţilor silvice care administrează fondul forestier proprietate publică a statului şi personalul silvic care îşi desfăsoară activitatea în cadrul unităţilor silvice înfiinţate de către UAT-uri.

De asemenea, se face distincţie şi între personalul silvic numit şi angajat în temeiul unui contract de muncă, stabilind numai personalul numit în funcţie printr-un act administrativ are statut de funcţionar public, însă recurentul reclamant a fost angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, astfel încât acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile din statutul pesonalului asilvic şi din Codul muncii în ceea ce priveşte modalitatea în care se desfăşoară cercetarea disciplinară şi sancţiunile care se aplică pesonalului silvic angajat în temeiul unui CIM.

A invocat şi dispoziţii din Decizia nr. 3/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subliniind că abaterile disciplinare reţinute prin decizia de concediere contestată de către recurentul reclamant nu au nicio legătură cu activitatea silvică, fiind constatate în cadrul exercitării atribuţiilor de coordonare a activităţii de turism şi agrement din cadrul C. şi respectiv în desfăşurarea unei activităţi în scop exclusiv personal (vânâtoarea).

Drept urmare, se impune admiterea recursului, caşarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că s-au respectat toate prevederile legale în cee ace priveşte abaterea constatată în sarcină recurentului reclamant.

În motivarea recursului incident, recurentul reclamant a arătat că se impune acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că cauza a fost reluată, la momentul prezentării în şedinţă publică a reprezentantului legal, fiind reluate dezbaterile asupra fondului cauzei şi fiind depusă dovada cheltuielilor de judecată - a onorariului avocaţial, coroborat cu culpa procesuală a RPLP B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov sub același număr unic de dosar la data de 2.11.2021.

Intimatul recurent reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta pârâtă solicitând respingerea acestui recurs, arătând că comisia de disciplină a fost organizată după normele Codului muncii, fără ca vreunul din membrii acesteia să fi fost desemnat de Sindicatul „D.” B..

A menţionat că judecătorul fondului a analizat în mod corect norma de drept materială aplicabilă în cauză, neputând recalifica natura litigiului după voinţa exclusivă a anagajatorului Intimatul recurent reclamant făcând parte din personalul silvic, iar „...potrivit art. 58 alin. 1 din O.G. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici” , lege cu caracter special faţă de Codul muncii şi deşi intimatul recurent reclamant nu are calitatea de funcţionar public, dispoziţiile aceste legi îi sunt aplicabile, fiind asimilat acestuia.

A reluat susţinerile din cererea de chemare în judecată şi a subliniat că referitor la „abaterea gravă” nu se precizează nicăieri – decizie contestată, cercetare prealabilă, întâmpinare, note scrise - în ce constă acestă abatere, care este gravitatea, ce prejudicii s-au adus, financiare, de imagine, fiind o chestiune destul de clară că din moment ce există „o acuzaţie de abatere gravă” trebuie specificat în concret în ce a constat aceasta şi care sunt rezultatele, cum se cuantifică prejuduciul creat, etc.

A mai arătat că nu se poate vorbi de afectarea imaginii unei instituţii cum este Regia Publică Locală a Pădurilor B.

R.A., care are notorietate la nivel naţional şi chiar internaţional, mai ales datorită obiectivelor turistice C. şi E., astfel încât acuzaţiile ce se aduc recurentului reclamant nu sunt fondate, ci din contră acesta a contribuit din plin la promovarea pozitivă a numelui Regiei Publice Locale a Pădurilor B.

R.A. în mod direct şi a municipiului B. în mod indirect.

Referitor la a două faptă constatată în sarcină sa, respectiv folosirea în interes personal a maşinii proprietatea R.P.L.P.

B.

R.A., pentru activităţi de vânătoare (activitate care nu se regăseşte în obiectul de activitate a regiei), recurentul reclamant a susţinut că la data când a fost captată fotografia - autoutilitara din fotografie, cu nr. de înmatriculare […] nu era proprietatea R.P.L.P.

B.

R.A., ci a unei firme de leasing, deci nu poate fi învinuit recurentul reclamant că ar fi folosit maşina proprietatea regiei în scop personal, atât timp cât Regia nu o avea în proprietate.

Mai mult în perioada 2009 - 2012, deci inclusiv în anul 2011, când a fost făcută fotografia, toţi deţinătorii de maşini de serviciu, inclusiv recurentul reclamant plăteau lunar (se reţinea, din salariu) o sumă, ca fiind contravaloarea folosirii maşinilor de serviciu în interes personal.

În acest fel, chiar, prin absurd dacă am accepta că s-ar fi folosit maşina la o acţiune de vânătoare, acest lucru avea acoperire, atât timp cât reclamantul plătea lunar o sumă ce reprezenta, chiar contravaloarea acestei folosinţe a maşinii de serviciu, în interes personal.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea aăpărărilor recurentului reclamant, reluând susţinerile din cererea de recurs şi apreciind că cele menţionate de recurentul reclamant sunt doar reluări din cererea de chemare în judecată.

Recurentul reclamant a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta pârâtă, reluând motivarea din întâmpinare.

În recurs, ambele părți au depus înscrisuri care au fost încuviințate de instanța de control judiciar ca fiind utile în soluționarea pricinii.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, în limita motivelor de recurs formulate, Curtea reţine că recursul principal declarat de recurenta pârâtă Regia Publică Locală a Pădurilor B.

RA este fondat, iar recursul incident declarat de recurentul reclamant A. este nefondat, pentru considerentele ce succed:

• În ceea ce priveşte recursul principal declarat de recurenta pârâtă Regia Publică Locală a Pădurilor B. RA se rețin următoarele:

Prioritar recurenta pârâtă a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acţiunii ce formează obiectul dosarului civil nr. xxxxx conexat la prezentul dosar, însă instanţa de recurs va înlătura această critică, având în vedere că prin rezoluţia din data de 05.01.2020 emisă în dosarul nr. xxxxx prima instanţă, în baza art. 107 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 a trimis dosarul nr. xxxxx la primul complet investit cu soluţionarea dosarului nr.xxxxx, întrucât avea acelaşi obiect, cauză şi părţi.

Aşadar, prima instanţă nu a conexat dosarul nr. xxxxx la prezentul dosar, nefiind incidenţe dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură civilă care impunea primei instanţe să se pronunţe în mod separat asupra acţiunii ce a format dosarul nr. xxxxx, ci a trimis xxxx la prezentul dosar, fiind incidenţe dispoziţiile art. 138 din Codul de procedură civilă şi care nu impun instanţei pronunţarea distinctă asupra acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. xxxxx, întrucât acţiunea ce a format obiectul xxxxx este identică cu acţiunea ce a format obiectul prezentului dosar.

Revenind la criticile susţinute în cadrul recursului declarat, Curtea constată că recurenta pârâtă îşi întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă care prevăd că - Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:… 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta pârâtă a susţinut că normele de drept material apreciate a fi fost aplicate greşit de către instanţa de fond sunt cele prevăzute de O.U.G. nr.59/2000 rap. la Legea nr.188/1999.

În speță, intimatul reclamant, având funcția de subinginer silvic, în baza Contractului individual de muncă înregistrat sub nr.22/2006, angajat al instituţiei recurente pârâte, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 51 din 16 aprilie 2019 emisă de Directorul Regiei Publice Locale a Padurilor ”B.” R.A prin care a fost sancționat disciplinar cu desfacerea CIM, sancțiune prevăzută de art.61 lit.a, art. 247 şi art.248 alin.1 lit.e din Legea nr.53/24.01.2003 privind Codul muncii, în vigoare, coroborate cu prevederile art.93 alin.1 şi 2 lit.g din Contractul Colectiv de Muncă în vigoare, şi cu art. 24 din Statutul RPLP B.

S.A..

Prima instanţă, deşi a constatat că intimatul reclamant recurent nu face parte din categoria funcţionarilor publici, a apreciat că acestuia îi sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, întrucât face parte din categoria corpului personalului silvic, faţă de prevederile art. 58 alin.1 din O.U.G. nr. 59/2000.

În acord cu susţinerile recurentei pârâte şi contrar celor statuate de prima instanţă şi celor invederate de intimatul reclamant recurent, Curtea apreciază că în speţă sunt incidenţe dispoziţiile Codului muncii, faţă de prevederile art. 58 alin.1 din O.U.G. nr. 59/2000 rap. la dispoziţiile din Legea nr. 188/1999 și Codul muncii, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate.

În acest sens, Curtea aminteşte că răspunderea personalului silvic din vina şi în legătură cu munca sa este o răspundere civilă contractuală, fiind reglementată de art. 254 alin. (1) din Codul muncii, iar dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 trebuie interpretate ca făcând trimitere la răspunderea disciplinară reglementată de Codul muncii, având în vedere că, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părţi s-a născut un raport juridic de dreptul muncii.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 58 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care dispun că personalul silvic se împarte în două categorii, respectiv funcţionarii publici, numiţi în funcţie printr-un act administrativ, şi personalul contractual, care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 10 din Codul muncii.

Or, conform dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 doar în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu dispune altfel şi în sensul că dispoziţiile respective vizează alte aspecte decât cele care privesc răspunderea disciplinară a peronalului silvic, angajat în baza unui contract de muncă, în cazul căruia sunt aplicabile prevederile art. 247-252 din Codul muncii, act normativ ce reglementează raportările de muncă izvorâte dintr-un contract individual de muncă.

Curtea constată, contrar celor reţinute de către prima instanţă, că angajarea răspunderii disciplinare a personalului silvic angajat în baza unui contract individual de muncă nu se poate realiza prin emiterea ordinului sau dispoziţiei de sancţionare, în condiţiile art. 77 – 82 din Legea nr. 188/1999, întrucât aceste persoane nu se află într-un raport de serviciu cu autoritatea silvică, născut şi exercitat în baza actului administrativ de numire, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, fiindu-le aplicabile dispoziţiile din Codul muncii, faţă de prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) şi 117 din Legea nr. 188/1999.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin.1 lit. b şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personal silvic angajat cu contract individual de muncă face parte din categoria profesională a personalului silvic, însă din interpretarea dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 rezultă că personal silvic angajat cu contract individual de muncă nu are calitatea de funcţionar public, respectiv acesta nu răspunde criteriilor de identificare a funcţiei publice, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) – (3), art. 4 alin. (1) şi art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999, motiv pentru care acestor categorii de salariați le sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii.

Aşa fiind, Curtea concluzionează că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile din Codul muncii privind răspunderea disciplinară a intimatului reclamant recurent, astfel încât urmează a analiza legalitatea şi temeinicia deciziei contestate prin raportare la dispoziţiile art. 251-252 din Codul muncii.

Analizând decizia de sancționare a intimatului reclamant recurent, instanţa de recurs reține că aceasta respectă prevederile art.252 alin.2 Codul muncii, respectiv decizia contestată cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabilă, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Referitor la susţinerea intimatului reclamant recurent privând faptul că faptele reţinute în sarcina sa nu au fost descrise clar, punctual şi obiectiv, Curtea o va înlătura, întrucât în cadrul Deciziei nr. 51/2019 este detaliat motivul pentru care se impune desfacerea disciplinară a CIM, respectiv intimatul reclamant recurent a furnizat informaţii către mass-media ce au plasat instituţia angajatoare într-un scandal mediatic, în urma căruia instituţia recurentă a fost prejudiciată.

Se menţionează în cadrul deciziei contestate că intimatul reclamant recurent a utilizat autoutilitară de serviciu pentru desfăşurarea activităţii de vânătoare care nu se regăseşte în obiectul de activitate al recurentei.

Instanţa de recurs observă, prin urmare, că actul administrativ contestat cuprinde elemente necesare şi suficiente pentru a permite destinatarului exercitarea neîngrădită a dreptului de a-l contesta.

De altfel, prin acţiunea introductivă, intimatul reclamant recurent a detaliat motivele de nelegalitate şi netemeinicie ce, în opinia sa, impun anularea actului, astfel încât a putut să-şi formuleze apărări în cauză.

Pe de altă parte, indicarea temeiurilor de drept, coroborate cu cele menţionate în cadrul procesului-verbal de cercetare disciplinară (f.127 ds.

Fond) şi cu nota explicativă dată de intimatul reclamant recurent, permite exercitarea controlului judiciar al instanţei de judecată.

Astfel, instanţa deţine elementele necesare pentru a aprecia asupra legalităţii măsurii, a motivelor ce au determinat instituţia recurentă pârâtă să ia această măsură, putând reconstitui raţionamentul efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea sa.

Este adevărat că motivarea constituie o garanţie contra arbitrariului însă, în egală măsură, instanţa de judecată învestită cu anularea actului trebuie să verifice dacă prin elementele pe care le deţine, poate efectua o cercetare judicioasă a legalităţii actului şi dacă este posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, reglementat prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, astfel cum s-a precizat, decizia contestată cuprinde temeiul de drept ce a stat la baza emiterii sale, este însoţit de procesul-verbal de cercetare disciplinară ce conţine motivele de fapt şi de drept detaliate ce impun sancţionarea intimatului reclamant recurent cu desfacerea CIM, iar intimatul reclamant recurent, în acţiunea introductivă, a demonstrat, prin argumentele aduse că are cunoştinţă de considerentele ce au determinat măsura dispusă.

Referitor la susţinerea intimatului reclamant recurent privând faptul că Comisia de disciplină nu respectă dispoziţiile din H.G. nr. 1344/2007, Curtea o va înlătura, având în vedere că intimatului recurent nu îi sunt aplicabile dispoziţiile din acest act normativ, iar pe de altă parte Comisia de cercetare disciplinară a fost alcătuită conform prevederilor art. 251 din Codul muncii.

Referitor la susţinerea intimatului reclamant recurent privând faptul că pentru abaterea disciplinară constând în folosirea autoutilitarei de serviciu pentru desfăşurarea activităţii de vânătoare care nu se regăseşte în obiectul de activitate al recurentei a intervenit prescripţia, Curtea o va înlătura, întrucât conform art. 252 alin.1 din Codul muncii aplicarea sanctiunii disciplinare trebuie dispusă în termen de 30 de zile calendaristică de la data luării la cunoştinţă de săvârşirea abaterii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Or, conform celor menţionate în cadrul deciziei contestate, instituţia recurentă pârâtă a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterilor disciplinare de către intimatul reclamant recurent la data de 8.04.2019, aspect care se coroborează cu cele reţinute şi de către comisia de disciplină, iar faptul că fotografia, în baza căreia s-a constatat abaterea disciplinară, a fost făcută în perioadă 2009-2012, este lipsită de importanţă, întrucât instituţia angajatoare a luat cunoştinţă în mod efectiv de folosirea autoutilitatei de către intimatul reclamant recurent la data de 8.04.2019, atunci când fotografia în discuţie a fost cuprinsă în articolul din mass-media.

Fără relevanţă este şi susţinerea potrivit căreia la data când a fost făcută fotografia proprietar al autoutilitarei era o societate de leasing, având în vedere că ceea ce interesează în cauză este cine folosea/administra autoutilitara la momentul constatării faptei.

Or, la momentul constatării faptei, precum şi la momentul cînd a fost făcută fotografia cea care administra autoutilitara era instituţia recurentă pârâtă.

Referitor la susţinerea intimatului reclamant recurent privând faptul că angajatorul nu a trecut şi nici respectat dreptul de preaviz, Curtea o va înlătura, deoarece, conform art. 75 din Codul muncii, de dreptul la preaviz beneficiază doar salariații care, în urma unei expertize medicale, se constată că sunt inapți fizic și/sau psihic, fapt ce nu permite acestora să își indeplinească atribuțiile corespunzatoare locului de muncă ocupat; salariații care nu corespund profesional locului de muncă în care sunt încadrați, precum și salariații cărora li s-a desfăcut CIM din motive ce nu țin de persoana lor.

Or, intimatului reclamant recurent i s-a desfăcut CIM, în baza art. 61 alin.1, lit.a din Codul muncii, respectiv pentru săvârșirea unei abateri grave de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, astfel încât nu avea dreptul la preaviz.

Referitor la susținerea privind inexistența abaterilor disciplinare constatate de către instituția recurentă în sarcina intimatului reclamant recurent, Curtea o va înlătura, având în vedere că din probele existente la dosar pârâta a reușit să demonstreze faptele reținute în sarcina intimatului reclamant recurent, iar intimatul reclamant nu a reușit să demonstreze că nu a săvârșit faptele reținute în sarcina sa.

Astfel, din declarația martorului audiat, în primă instanţă, rezultă că intimatul reclamant a folosit maşina de serviciu a instituţiei angajatoare pentru a se deplasa la vânătoare şi a divulgat informaţii către presă cu privire la numărul de turişti care vizitează C..

Din CIM al intimatului reclamant rezultă că acesta are obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în ROI, CCM şi CIM, iar în ROI la art. 14 lit. l, m, o, r, s se prevede obligaţia angajaţilor instituţiei recurente de a manifestă loialitate faţă de instituţie, de a nu participa - în niciun fel - la publicarea în mijloace de informare în mass-media de articole defăimătoare sau reportaje vădit neconforme cu realitatea şi defăimătoare la adresa RPLP B.

RA, de a nu difuza informaţii şi documente indiferent de ce natură referitoare la activitatea RPLP B.

RA şi de a manifesta fidelitate şi confidenţialitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu.

Martorul audiat în cauză a susţinut că informaţiile defăimătoare la adresa instituţiei recurente au fost furnizate de intimatul reclamant, întrucât acesta era singurul care deţinea date statisctice cu privire la numărul de turişti care vizitează C., iar în presă au fost relatate tocmai aceste aspecte.

De asemenea, maşina de serviciu folosită în alte scopuri decât cele pentru care era destinată s-a regăsit pe pagina de facebook a intimatului reclamant.

Intimatul reclamant nu a reuşit să demonstreze că informaţiile apărute în presă nu intrau în sfera sa de activitate, ci din contră din întâmpinarea depusă în recurs acesta susţine că avea dreptul să transmită aceste informaţii, însă această susţinere este infirmată de prevederile art. 14 lit.l, m, o, r, s din ROI.

Aşa fiind, instanţa de recurs reţine că cel care a divulgat informaţii în presă este intimatul reclamant raportat la depoziţia martorului audiat în primă instanţă şi la atribuţiile de serviciu ale intimatului reclamant, iar simpla negare a intimatului reclamant, în sensul că faptele nu corespund adevărului, nu este suficientă, atât timp cât nu a adus probe ori nu a invocat împrejurări credibile pentru a răsturna prezumţia simplă de fapt născută împotriva sa.

Referitor la susţinerea intimatului reclamant recurent privind faptul că sancţiunea aplicată este prea drastică, Curtea trecând peste aspectul ca aceasta este atributul exclusiv al recurentei pârâte, reţine că în motivarea sancţiunii aplicate recurenta pârâtă a apreciat că faptele săvârşite de intimatul reclamant recurent sunt deosebit de grave, iar intimatul reclamant recurent a mai fost anterior sancționat.

În acest sens, Curtea amintește că împrejurarea că intimatul reclamant recurent a fost sancționat anterior constituie un element esenţial în stabilirea sancțiunii disciplinare care urmează a fi aplicată salariatului vinovat de nerespectarea prevederilor din CIM și din CCM.

În speță, intimatul reclamant a mai fost sancţionat disciplinar cu sancțiunea diminuării drepturilor salariale cu 10%, pe o perioadă de o lună, iar această sancțiune nu a fost radiată, în condițiile legii, la data săvârşirii faptelor ce formează obiectul prezentului dosar, astfel că este un element obiectiv care să justifice aplicarea sancțiunii.

De asemenea, faptele săvârșite de intimatul reclamant au fost deosebit de grave, de natură a afecta imaginea instituţiei recurente în societate şi de a decredibiliza unitatea recurentă în rândul populaţiei şi chiar a salariaţilor, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menținerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă (reclamantul prin atitudinea sa la adresa instituţiei pârâte a creat un climat impropriu desfășurării relațiilor de muncă bazate pe confidenţialitate, fidelitate şi respect reciproc și deși prin sancțiunea aplicată anterior de instituția recurentă pârâtă, intimatului reclamat i s-a acordat posibilitatea să-și revizuiască atitudinea la adresa unităţii angajatoare, acesta a continuat să manifeste o atitudine la adresa instituţiei recurente pârâte incompatibilă cu obligaţiile de serviciu prevăzute de CIM).

Pe de altă parte, în procesul de individualizare a sancţiunii este relevantă şi atitudinea persoanei cercetate pe parcursul efectuării actelor de cercetare disciplinară.

În acest sens, Curtea observă că pe parcursul cercetării disciplinare acesta a manifestat dezinteres privind sesizările făcute împotriva sa, nepropunând nicio probă în apărare, iar această împrejurare denotă faptul că intimatul reclamant nu a înţeles gravitatea faptelor sale şi importanţa consecinţelor acţiunilor sale asupra imaginii instituţiei pârâte.

Urmarea faptelor săvârşite de intimatul reclamant este certă şi constă într-un prejudiciu de imagine, credibilitate şi reputaţie ce afectează în mod direct imaginea instituţiei recurente pârâte care, pentru o funcţionare adecvată, trebuie să se bucure de respect, bună-credință, corectitudine și amabilitate.

Drept urmare, Curtea reţine că sancţionarea intimatului reclamant a fost rezultatul unei proceduri care respectă dispoziţiile 251-252 din Codul muncii, iar situaţia de fapt reținută în Comisia de disciplină este confirmată de către martorul audiat de către instanţa de judecată.

Motivele invocate de intimatul reclamant nu justifică însă un comportament lipsit de loialitate şi de încălcare a clauzei de confidenţialitate, comportament inadecvat funcţiei deținute, astfel încât instanţa de recurs urmează a constata încălcarea de către intimatul reclamant a prev. art.61 lit.a din Codul muncii, motiv pentru care sancţiunea aplicată de instituţia pârâtă este proporţională cu gravitatea abaterilor săvârşite de reclamant.

În lumina considerentelor de fapt și de drept expuse, precum și în temeiul art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă coroborat cu art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de către recurenta pârâtă Regia Publică Locală a Pădurilor B.

RA, va casa, în parte, hotărârea atacată şi, urmare a rejudecării cauzei în fond, va dispune respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Publică Locală a Pădurilor B.

RA, ca fiind neîntemeiată.

Se va menține ca fiind temeinică și legală soluția pronunțată de către prima instanță asupra excepțiilor invocate de pârâtă.

• În ceea ce priveşte recursul incident declarat de intimatul reclamant recurrent se rețin următoarele:

Potrivit art. 452 Cod procedură civilă ,,partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

În concret, textul legal impune ca dovezile privind cheltuielile de judecată efectuate să fie depuse la dosarul cauzei înainte de închiderea dezbaterilor în care s-a soluționat fondul pricinii.

Analizând susținerile intimatului reclamant recurent prin raportare la cronologia desfășurării ședinței de judecată din 30.09.2021, Curtea constată că la data de 30.09.2021 Tribunalul Brașov a constatat cercetarea judecătorească terminată, a declarat dezbaterile deschise și a acordat cuvântul părților prezente asupra litigiului pendinte, pentru ca apoi să declare dezbaterile închise și să rețină cauza în pronunțare.

Cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri, atât intimatul reclamant recurent, cât și reprezentantul instituţiei pârâte au fost prezenţi în sală şi au avut cuvântul asupra acţiunii formulate, iar intimatul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 30.09.2021.

După închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare s-a prezentat repezentantul intimatului reclamant și a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat de Tribunalul Braşov la data de 30.09.2021 şi din rezoluția aplicată pe aceste înscrisuri de către judecătorul fondului.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a respins cererea intimatului reclamant recurent de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât dovezile privind cheltuielile pretinse nu au fost depuse la dosarul cauzei în termenul prevăzut de art. 452 Cod procedură civilă.

Susținerea intimatului reclamant recurent privind faptul că la data și ora prezentării sale în instant dezbaterile pe fondul litigiului au fost reluate și astfel dovada cheltuielilor de judecată a fost depusă în termenul prevăzut de lege este nefondată și va fi respinsă de către instanța de recurs, întrucăt din conținutul încheierii de ședință din data de 30.09.2021 nu rezultă că dezbaterile au fost reluate, ci faptul că după închiderea dezbaterilor s-a prezentat reprezentantul intimatului reclamant recurent care depune la dosar concluzii scrise şi dovada cheltuielilor de judecată.

Or, prezentarea în instanță a reprezentantului conventional al intimatului reclamant recurent după închiderea dezbaterilor nu are semnificația unei reluări a dezbaterilor, mai ales în situația în care partea adversă nu este prezentă.

Astfel, conform art. 395 Cod procedură civilă, reluarea dezbaterilor se face prin repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților, ceea ce în cauză nu s-a realizat, iar intimatul reclamant recurent nu a solicitat transcrierea ședinței din data de 30.09.2021 și nici nu a contestat cele consemnate în cadrul încheierii de ședință şi în cadrul procesului-verbal din data de 30.09.2021, motiv pentru care susținerile sale nu se coroborează cu probele de la dosar.

Față de cele expuse, Curtea va respinge ca fiind nefondat recursul incident declarat de intimatul reclamant recurent A., urmând a menține ca fiind temeinică și legală soluția pronunțată de prima instanță asupra cheltuielilor de judecată solicitate de această parte.