Decizie nr. 541/R din 05.10.2022

Art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009, „(2) Instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2020, vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat”.

De asemenea, la alin. (2 ind. 4), (2 ind. 5) şi (3), se stipulează că „în limita resurselor bugetare, angajatorul stabileşte, în condiţiile alin. (2), când acordă voucherele de vacanţă, de comun acord cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, după caz”, că „în cazul instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale, modalitatea de acordare a indemnizaţiilor de vacanţă se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, fără a se diminua cuantumul anual acordat salariaţilor din administraţia publică centrală şi locală pentru vouchere de vacanţă sau echivalent” şi că „voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

Or, din interpretarea coroborată a acestor norme, în dezacord cu prima instanţă, Curtea reţine că, deşi pentru instituţiile publice legiuitorul a folosit, la art. 1 alin. (2), sintagma „acordă, anual (...) vouchere”, care pare a avea un caracter imperativ, în aliniatele următoare a stabilit explicit că angajatorul stabileşte data la care acordă vouchere, că modalitatea de acordare se stabileşte prin hotărâre a Guvernului şi că acordarea acestora este condiţionată de existenţa sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetele locale, aspecte care nu pot fi ignorate la momentul interpretării alin. (2).

Prin urmare, în acord cu susţinerile recurenţilor, Curtea constată că pentru instituţiile publice nu a fost instituită obligaţia acordării necondiţionate a voucherelor de vacanţă, „ope legis”, cum pretinde reclamanta, ci, dimpotrivă, dreptul reclamantei la voucherele de vacanţă este condiţionat de alocarea sumelor necesare pentru plata lor în bugetul instituţiei angajatoare

Prin sentinţa civilă nr. 52/31.01.2022 Tribunalul Covasna-Secţia Civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal Sindicatul B. în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului C. - prin primar şi Primarul Oraşului C. şi în consecinţă a obligat pârâţii să îi plătească reclamantei o despăgubire egală cu diferenţa dintre voucherul de vacanţă aferent anului 2020 în valoare de 1450 lei şi suma de 450 lei, plătită reclamantei, sumă ce se actualizează cu dobânda legală ce se calculează de la data ce trebuia acordată şi până la data plăţii efective a sumei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului C. - prin primar şi Primarul Oraşului C. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanţei de fond, rejudecarea cauzei şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii.

În motivare au arătat că sentinţa civilă atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 şi a prevederilor art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 215/2009.

Recurenţii au susţinut că sentinţa civilă a fost pronunţată fără ca instanţa de fond să analizeze dacă sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea voucherelor de vacanţă, respectiv fără să verifice dacă în bugetul local al oraşului C. au fost prevăzute sume cu destinaţia de vouchere de vacanţă pentru personalul care a avut raportul de serviciu suspendat, respectiv funcţionarii publici aflaţi în cursul anului 2020 în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani.

În opinia recurenţilor pârâţi art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 instituie un drept în beneficiul personalului din instituţiile publice centrale şi locale de a primi vouchere de vacanţă, drept a cărui existenţă şi realizare sunt subsumate condiţiei legale a alocărilor de sume bugetare cu acest titlu, condiţie în afara căreia dreptul în cauză nu există şi nu poate fi realizat.

Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de vouchere de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie.

Au precizat recurenţii pârâţi că potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Regulamentul intern pentru acordarea voucherelor de vacanţă pentru anul 2019 aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al oraşului C. nr. 46/2019, printre persoanele care nu beneficiază de acordarea voucherelor de vacanţă se numără funcţionarii publici şi angajaţii cu contract individual de muncă aflaţi în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi cei care au raportul de serviciu sau contractul individual de muncă suspendat.

Astfel, art. 2 prevede la alin. (2) că voucherele de vacanţă se acordă funcţionarilor publici şi angajaţilor cu contract individual de muncă din cadrul primăriei care au raportul de serviciu sau contractul individual de muncă activ la data aprobării Regulamentului intern de acordare a voucherelor de vacanţă sau beneficiază de concediu de odihnă, concediu pentru incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate, concediu pentru risc maternal şi concediu pentru îngrijirea copilului bolnav, considerate perioade de activitate prestată conform art. 145 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform Adresei nr. 32977/16.12.2021 întocmită de Direcţia Economică din cadrul aparatului de specialitate al primarului oraşului C., contravaloarea voucherelor de vacantă a fost bugetată în Bugetul anului 2020 doar pentru perioada efectiv lucrată.

Recurenţii au invocat Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 39/2017 conform căreia dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacantă este condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz în bugetele locale ale instituţiilor publice.

Pentru toate acestea au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În drept, a invocat prevederile legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs.

Recursul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. 80/2013.

Intimatul reclamant Sindicatul B., în numele membrului de sindicat A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivarea întâmpinării, intimatul reclamant a precizat că toate susţinerile recurenţilor sunt greşite, instanţa de fond în mod corect stabilind că intimata-reclamantă este îndreptăţită să beneficieze de cuantumul integral al voucherelor de vacanţă aferente anului 2020.

Astfel, a arătat că potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă, instituţiile din sectorul bugetar (...) acordă în condiţiile legii, tichete de vacanţă iar potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 215/2009, în cazul salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, se acordă o singură indemnizaţie de vacanţă, sub formă de vouchere în cuantum de 1.450 lei/an/salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie.

În opinia intimatului reclamant, instanţa de fond în mod corect a stabilit că cuantumul voucherelor de vacanţă se acordă raportat la salariat şi an, ca persoană şi unitate de timp indivizibile şi nu la perioada sau perioadele de timp parţial în care acesta a lucrat.

Astfel, caracterul imperativ al acordării voucherelor de vacanţă de către angajatori este prevăzut şi de art. 36 alin. 1) din Legea-cadru nr. 153/2017 potrivit căruia în perioada 2019-2020, personalul din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice beneficiază de vouchere de vacantă conform prevederilor O.U.G. nr. 8/2009.

În acest context legislativ, salariaţii bugetari primesc integral voucherul de vacanţă, indiferent de durata contractului de muncă, în anul calendaristic 2020, implicit şi intimata-reclamantă.

A învederat că reclamanta că deţine funcţie publică în cadrul pârâtei, iar începând cu 01 septembrie 2020 acesta şi-a reluat activitatea profesională la revenirea din concediu de creştere şi îngrijire ai copilului, motiv pentru care instanţa de fond în mod corect a stabilit că aceasta este îndreptăţită să beneficieze de cuantumul integral al voucherelor de vacantă aferent anului 2020.

În opinia intimatului reclamant, simpla invocare a prevederilor Regulamentului Intern sau a unei adrese emise de direcţia economică a recurentei-pârâte nu este de natură a înfrânge dispoziţiile legale care stipulează imperativ dreptul acesteia de a beneficia de cuantumul integral al voucherelor de vacanţă aferente anului 2020.

Referitor la invocarea prevederilor Deciziei nr. 39/ 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către recurenţii-pârâţi, intimatul reclamant a solicitat să se observe că nu este aplicabilă prezentei speţe, deoarece din bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei-pârâte reiese că au fost prevăzute sume privind acordarea voucherelor de vacanţă pentru anul 2020.

Pentru toate acestea a solicitat respingerea recursului.

În probaţiune a depus jurisprudenţă.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art. 499 din Codul de procedură civilă, susţinerile părţilor şi ansamblul materialului probator existent la dosar, Curtea constată următoarele:

Recurenţii invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv O.U.G. nr. 8/2009, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, şi care este fondat.

În acest sens, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009, „(2) Instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2020, vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat”.

De asemenea, la alin. (2 ind. 4), (2 ind. 5) şi (3), se stipulează că „în limita resurselor bugetare, angajatorul stabileşte, în condiţiile alin. (2), când acordă voucherele de vacanţă, de comun acord cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, după caz”, că „în cazul instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale, modalitatea de acordare a indemnizaţiilor de vacanţă se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, fără a se diminua cuantumul anual acordat salariaţilor din administraţia publică centrală şi locală pentru vouchere de vacanţă sau echivalent” şi că „voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

Or, din interpretarea coroborată a acestor norme, în dezacord cu prima instanţă, Curtea reţine că, deşi pentru instituţiile publice legiuitorul a folosit, la art. 1 alin. (2), sintagma „acordă, anual (...) vouchere”, care pare a avea un caracter imperativ, în aliniatele următoare a stabilit explicit că angajatorul stabileşte data la care acordă vouchere, că modalitatea de acordare se stabileşte prin hotărâre a Guvernului şi că acordarea acestora este condiţionată de existenţa sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetele locale, aspecte care nu pot fi ignorate la momentul interpretării alin. (2).

Prin urmare, în acord cu susţinerile recurenţilor, Curtea constată că pentru instituţiile publice nu a fost instituită obligaţia acordării necondiţionate a voucherelor de vacanţă, „ope legis”, cum pretinde reclamanta, ci, dimpotrivă, dreptul reclamantei la voucherele de vacanţă este condiţionat de alocarea sumelor necesare pentru plata lor în bugetul instituţiei angajatoare.

Or, în speţă, conform Adresei nr. 32977/16.12.2021 întocmită de Direcţia Economică din cadrul aparatului de specialitate al Primarului oraşului C., contravaloarea voucherelor de vacantă a fost bugetată în Bugetul anului 2020 doar pentru perioada efectiv lucrată, iar această bugetare a avut la bază prevederile art. 2 alin. (3) din Regulamentul intern pentru acordarea voucherelor de vacanţă pentru anul 2019 aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al oraşului C. nr. 46/2019, potrivit cărora printre persoanele care nu beneficiază de acordarea voucherelor de vacanţă se numără funcţionarii publici şi angajaţii cu contract individual de muncă aflaţi în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi cei care au raportul de serviciu sau contractul individual de muncă suspendat.

Astfel, art. 2 prevede la alin. (2) că voucherele de vacanţă se acordă funcţionarilor publici şi angajaţilor cu contract individual de muncă din cadrul primăriei care au raportul de serviciu sau contractul individual de muncă activ la data aprobării Regulamentului intern de acordare a voucherelor de vacanţă sau beneficiază de concediu de odihnă, concediu pentru incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate, concediu pentru risc maternal şi concediu pentru îngrijirea copilului bolnav, considerate perioade de activitate prestată conform art. 145 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au statuat următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituţiilor publice”.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut explicit că: „64.

Formula legislativă fermă regăsită în conţinutul normei art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - «acordă» -, în opoziţie cu cea dispozitivă din conţinutul art. 1 alin. (1) şi art. 1^1 din acelaşi act normativ - «pot acorda» - determină concluzia neîndoielnică în sensul că, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică centrală şi/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului - personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare.

Acest drept nu este însă unul pur şi simplu, ci este unul condiţionat deoarece, potrivit aceleiaşi norme a art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, acordarea primelor de vacanţă sub forma voucherelor de vacanţă nu se poate realiza decât «în condiţiile legii».

65.

Aceste condiţii sunt descrise în conţinutul art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ pentru unităţile din domeniul bugetar, prin aceea că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, iar nivelul lor maxim poate reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.

66.

Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie”.

Or, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014 interpretata prin decizia nr. 39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevedea că: „Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă”.

Prin urmare, norma juridică interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are un conţinut similar cu norma juridică supusă interpretării instanţei în prezentul litigiu, raţionamentul instanţei supreme este pe deplin aplicabil, susţinerile contrare ale intimatei reclamante neputând fi primite.

De altfel, această interpretare a Curţii este susţinută şi de considerentele nr. 78 şi 79 din Decizia nr. 23/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.240/119/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, arătându-se că sunt relevante considerentele nr. 64, 65 şi 66 din Decizia nr. 39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente ce au fost redate mai sus.

În consecinţă, Curtea nu poate valida susţinerea intimatei reclamante în sensul că art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 creează un drept imperativ şi necondiţionat, de vreme ce legiuitorul, în alineatele următoare, aplicabile instituţiilor publice, condiţionează acordarea lui de existenţa unor alocări bugetare în acest sens, în bugetul instituţiei publice angajatoare, situaţie care în cauză nu există.

Nu se poate considera că acest drept ar trebui să fie acordat obligatoriu în situaţia în care nu au fost emise acte normative care să interzică expres alocarea de sume în buget pentru acordarea tichetelor de vacanţă, astfel cum s-a întâmplat pentru anii 2012-2014.

În acest sens, Curtea reţine că pentru anii 2012-2014 ordonatorilor de credite le era interzisă expres alocarea de sume în buget cu această destinaţie, chiar dacă aceştia ar fi dorit alocarea sumelor.

În schimb, pentru perioada analizată (01.01.2019 şi pentru viitor) această interdicţie nu a mai existat, astfel că puteau fi prevăzute în buget sume cu această destinaţie, posibilitatea şi oportunitatea alocării resurselor bugetare aparţinând ordonatorilor de credite.

Or, obiectul prezentei cauze nu îl constituie legalitatea refuzului alocării sumelor necesare plăţii voucherelor de vacanţă, ci acordarea acestor vouchere, care este subsumată condiţiei obligatorii a existenţei unor alocări bugetare în acest sens, în bugetul instituţiei publice angajatoare, după cum s-a arătat mai sus.

Pe de altă parte, Regulamentul intern pentru acordarea voucherelor de vacanţă pentru anul 2019 aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al oraşului C. nr. 46/2019 care a stat la baza alocărilor bugetare şi în anul 2020, nu a fost anulat până în prezent.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin.1 Cod de procedură civilă, raportat la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, constatând că sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept material anterior menţionate, Curtea va admite recursul formulat de recurenţii pârâţi UAT Oraşul C. şi Primarul Oraşului C. împotriva sentinţei civile nr. 52/31.01.2022 pronunţată de Tribunalul Covasna pe care o va casa şi în rejudecare va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. prin Sindicatul B. în contradictoriu cu pârâţii UAT Oraşul C. şi Primarul Oraşului C., ca nefondată.