Decizie nr. 78 din 15.06.2022

- art. 7 alin. 1 cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Legiuitorul a prevăzut că Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este competentă să soluţioneze plângerea împotriva hotărârilor organelor prevăzute la art. 7 alin. 1 cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, însă instanţa apreciază că intenţia legiuitorului a fost de a stabili o competenţă materială şi teritorială exclusivă, derogatorie de la dreptul comun, în privinţa tuturor litigiilor care au ca obiect anularea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale şi obligarea la recalcularea şi plata drepturilor salariale, indiferent dacă se urmează sau nu procedura prevăzută de art. 7 alin. 1 cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov la data de 01.03.2022 reclamanţii A., având C.N.P. […], domiciliat în […], având funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul B.; C., domiciliat în […], CNP […], procuror şef secţie judiciară în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul B. şi D., domiciliată în […], CNP […], procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul B., toţi cu domiciliul procesual ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul B., localitatea […] în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu sediul în […], în calitate de ordonator de credite şi de autoritate emitentă a Ordinului nr. 2295/07.12.2021, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pronunţată să îl oblige pe pârât să dispună:

(i) Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

(ii) Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

Pe fondul cauzei reclamanţii au arătat că prin Ordinul nr. 2295 din data de 07 decembrie 2021 pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus, la art. 1, că începând cu data de 01 august 2016 procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei.

De asemenea, potrivit art. 2 din Ordinul nr. 2295, începând cu 01.01.2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi Ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, reclamanţii au învederat că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraţilor procurori, respectiv personal de specialitate juridică din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcţie în parte, în raport de vechimea în muncă şi în funcţie, şi valoarea de referinţă sectorială (VRS).

Au susţinut reclamanţii că angajatorii din cadrul Familiei ocupaţionale Justiţie nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 şi până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut modul greşit de calcul al salariilor şi, implicit, recalcularea acestora retroactiv şi pentru viitor.

Au susţinut că la momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, a fost calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 lei, mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 lei, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti definitive.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti şi de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut şi recalculat salariile de încadrare ale magistraţilor, astfel că în anumite situaţii se atinge şi se depăşeşte nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022.

Au mai arătat reclamanţii că prevederile art. 38 alin. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariate, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 lei.

Reclamanţii au susţinut că în fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 lei, se află în situaţia unor scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Au opinat reclamanţii că plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea reclamanţilor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Reclamanţii au menţionat că prin Decizia nr. 7 din 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit: ,,interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.

I alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările, prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 20/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr.

II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.” Au precizat că Decizia nr. 7 din 2019 face referire în mod expres la o situaţie identică.

Au menţionat reclamanţii că ulterior pronunţării acestei decizii, instanţele judecătoreşti au admis cererile de lămurire a dispozitivelor unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul reclamanţilor de a beneficia de unele despăgubiri (referitoare la acordarea coeficientului de multiplicare) şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, dar şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

În acest context, efectele hotărârilor care vizau perioada 2006- 2009 au fost extinse pentru viitor, producând efecte în anul 2019- anul 2020.

De asemenea, reclamanţii au solicitat să fie avute în vedere argumentele din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care este obligatorie.

În opinia reclamanţilor, atât timp cât prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 lei, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 lei este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 lei.

Cum art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 prevede că: „in situaţia în care, începând cu 01 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţiei salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", rezultă că reclamanţii ar trebui să beneficieze de o salarizare inferioară (conform prevederilor din Legea nr. 153/2017), plafonată, deşi valoarea VRS 605,225 a fost recunoscută prin decizii administrative şi hotărâri judecătoreşti definitive şi pentru viitor.

Astfel, aceste dispoziţii limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale.

Faţă de argumentele mai sus prezentate, reclamanţii au solicitat să se constate că aplicarea art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca menţiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Deciziei RIL nr.7/2019, Deciziei nr.23/2016 şi a Deciziei nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Au concluzionat reclamanţii că modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 din Ordinul contestat, prin raportare la prevederile art. 38 alin. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 este de natură a aduce atingere principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, motiv pentru care au solicitat admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată la punctul 1.

În ceea ce priveşte punctul 2 al contestaţiei, reclamanţii au precizat că solicită revocarea în parte a Ordinului nr. 2295/07 decembrie 2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400/27.12.2021, respectiv a art. 4 şi a art. 6, prin care se limitează plata diferenţelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare în condiţiile în care prin art. 1 se recunoaşte acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016.

În motivare, au arătat că, la art. 4 din ordinul contestat se menţionează că ”recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin", iar la art. 6 se prevede că "plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege", prin urmare începând cu luna decembrie 2018.

Având în vedere faptul că la art. 1 din Ordinul nr. 2295 se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de 605,225 lei (şi nu de 484,18 cât a fost luat în considerarea în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, reclamanţii au invocat aplicarea în speţă a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. 2 Cod civil referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie şi a prevederilor art. 2506 alin. 4 Cod civil conform căruia recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea unei garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.

Prin urmare, în opinia reclamanţilor, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 Cod civil care stipulează la art. 1 că după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

Având în vedere aceste aspecte, reclamanţii au concluzionat că în urma emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 lei faţă de VRS 484,18 lei, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi.

Pentru toate acestea au solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept au invocat art. 7 alin. 1 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, art. 7 din Legea nr. 554/2004, art. 2506 Cod civil, art. 2537 pct. 1 şi următoarele Cod civil, art. 2541 Cod civil.

În probaţiune au solicitat administrarea probei cu înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare la data de 15.06.2022, prin care a invocat excepţiile privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 01.03.2019, solicitând admiterea excepţiilor, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii promovate de reclamanţii A., C. şi D. ca neîntemeiată.

În motivarea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, pârâtul a arătat că, în perioada supusă analizei, reclamanţii nu au funcţionat în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este, potrivit art. 70 alin. 4 din Legea nr. 304/2004, ordonator principal de credite, astfel, în speţă, sunt aplicabile considerentele Deciziei RIL nr. 13 din 13.06.2016, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale, fiind aplicabil, deopotrivă, şi principiul consacrat de art. 222 din Codul civil, potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În concluzie, calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului unei autorităţi publice nu conferă automat acesteia şi calitatea de pârâtă.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul a arătat că reclamanţii au solicitat recalcularea drepturilor începând cu 01.08.2016, dar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la data de 01.03.2022.

Astfel, în temeiul art. 247 alin. 1 Cod procedură civilă, art. 171 şi art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. 1, art. 2503 alin. 2, art. 2512 alin. 1, art. 2513 şi art. 2517 Cod civil, dreptul material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 01.03.2019 este prescris.

Pe fondul cauzei, cu privire la solicitarea reclamanţilor de înlăturare de la aplicare a art. 38 alin. 6 din Legea nr.153/2017 - potrivit căruia “(6) în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022"-, pârâtul apreciază că, în lipsa unei modificări legislative sau a unei invalidări a legii de către Curtea Constituţională, dispoziţia legală citată este pe deplin aplicabilă.

Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp (Decizia nr. 289 din 07.06.2005) şi că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, legiuitorul fiind în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (Decizia nr. 693 din 17.10.2006).

De asemenea, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reţinut că „este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c.

Ucrainei), aceeaşi instanţă stabilind că „statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.” (Hot. în cauza Wieczorek c.

Poloniei).

A mai arătat pârâtul că nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor cum că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel, art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 are doar semnificaţia constatării aplicării unei noi valori de referinţă sectoriale, recunoscută de ceilalţi ordonatori de credite din familia ocupaţională „Justiţie" şi are rolul de a marca data de la care această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaţionale.

Art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 prevede în mod explicit că personalul vizat se salarizează cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, „în condiţiile prezentului ordin", iar dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 2, 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi de plată a drepturilor salariale în funcţie de cele două situaţii în care se pot afla destinatarii ordinului, şi anume: cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii; cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei), pentru destinatarii care deţin titluri executorii.

Aşadar, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele termenului general de prescripţie extinctivă, prevăzut de art. 2517 Cod civil, respectiv 3 ani, acest text fiind indicat expres în preambulul ordinului.

În concluzie, nu se poate aprecia că emitentul ordinului atacat ar fi renunţat expres la prescripţie şi nici că ar fi intervenit o renunţare tacită la prescripţie, renunţare care, conform art. 2508 Cod civil, trebuie să fie neîndoielnică şi poate rezulta din manifestări neechivoce.

Or, în cauză, emitentul nu a renunţat la prescripţie, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripţia.

La termenul din data de 15.06.2022, Curtea de Apel Braşov, Secţia contencios administrativ fiscal a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale, raportat la dispoziţiile art. 7 din cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, punând excepţia în discuţia părţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Braşov – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, invocată din oficiu, instanţa reţine următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză reclamanţii A., C. şi D. au solicitat revocarea/modificarea art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, emis de Procurorul General al României […], în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. 6 Legea Cadru nr. 153/2017; revocarea/modificarea art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu trei ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

Instanţa reţine că Ordinul nr. 2295/07.12.2021, al Procurorului General al României […], a fost emis în considerarea sentinţei civile nr. 879/08.02.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sentinţa civilă nr. 659/19.02.2021 pronunţată de Tribunalul Prahova-Secţia I civilă şi decizia civilă nr. 4060/08.09.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, privind obligarea Ministerului Public la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 lei (cuantum ce cuprinde valoarea de referinţă sectorială de 484,18 lei la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art.

III O.U.G. nr. 20/2016).

Prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 s-a stabilit, la art. 1, că începând cu data de 1 august 2016, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei.

La articolul 2 s-a prevăzut că drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare.

La articolul 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 s-a stabilit că în cazul personalului menţionat la art. 1, căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 lei îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin.

În motivarea în drept a cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Anexa V a Legii 153/2017 coroborate cu dispoziţiile art. 7 din Legea. 554/2004, art. 2506 Cod civil, art. 2537 pct. 1 şi următoarele din Codul civil, art. 2541 Cod civil.

În acest context, reţine că reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în anularea unui ordin de salarizare emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiect care atrage competenţa materială şi teritorială exclusivă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, conform prevederilor art. 7 din cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Instanţa reţine în acest sens că potrivit dispoziţiilor art. 7 din cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017: „(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.”

Astfel, în condiţiile în care reclamanţii înţeleg să conteste modul de stabilire a drepturilor salariale, prin contestarea actului administrativ prin care au fost stabilite aceste drepturi, competenţa materială şi teritorială aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Legiuitorul a prevăzut că Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este competentă să soluţioneze plângerea împotriva hotărârilor organelor prevăzute la art. 7 alin. 1 cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, însă instanţa apreciază că intenţia legiuitorului a fost de a stabili o competenţă materială şi teritorială exclusivă, derogatorie de la dreptul comun, în privinţa tuturor litigiilor care au ca obiect anularea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale şi obligarea la recalcularea şi plata drepturilor salariale, indiferent dacă se urmează sau nu procedura prevăzută de art. 7 alin. 1 cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Dacă s-ar admite că această competenţă specială operează numai în situaţia în care s-ar formula plângere împotriva hotărârilor organelor prevăzute la art. 7 alin. 1 cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ar însemna să se permită eludarea normelor de competenţă materială şi teritorială exclusive, prin posibilitatea conferită reclamantului de a contesta direct ordinul de salarizare la instanţa competentă, potrivit normelor de competenţă stabilite potrivit art. 10 alin. 1 şi 3 Legea nr. 554/2004, or în condiţiile impuse de Codul muncii.

Această interpretare este susţinută, de altfel, şi print-o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin care a fost soluţionat un conflict negativ de competenţă (paragraful 23, Decizia nr. 978/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia a II-a civilă).

Astfel, raportat la obiectul cererii deduse judecății și natura juridică a raportului juridic litigios, instanța reține că, în speță, competenţa teritorială aparţine, conform art. 7 din cap.

VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă coroborate cu dispoziţiile art. 130 alin. 2, art. 131 alin. 1, art. 132 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, instanța va admite excepția necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu, și, în consecință, va declina competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii A., C. şi D. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ fiscal.