Curtea de Apel BRAȘOV · xxxxx

Decizie nr. 216/R din 05.04.2022

Instanță: Curtea de Apel BRAȘOV
Dosar: xxxxx
Obiect: Act administrativ asimilat – refuzul de plată, din bugetul asigurărilor pentru șomaj, a indemnizației de șomaj prevăzută de art. XI din O.U.G. nr. 30/2020 pentru instituție publică. Legalitate refuz.
Soluție
Sursa: portal.just.ro

- art. XI din O.U.G. nr. 30/2020

Față de scopul și rațiunea reglementării, determinată, în mod evident, de necesitatea asigurării protecției imediate a angajaților, în contextul în care protejarea sănătății și a vieții acestora primează oricăror interese economice, Curtea constată că destinatarii normei de drept analizate sunt exclusiv angajații ale căror salarii sunt afectate de întreruperea totală sau parțială a activității ce genera veniturile necesare plății drepturilor salariale.

Intervenția statului vizează, aşadar, asigurarea unor mijloace de subzistență acelor angajați ale căror salarii nu sunt suportate în mod curent de la bugetul de stat/bugetele locale, dar care nu mai pot fi asigurate nici de angajatori în condițiile în care nu este derulată o activitate economică generatoare de venituri.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin acţiunea formulată la data de 22.06.2020, astfel cum a fost modificată la data de 08.10.2020, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub dosar nr. xxxxx, iar ulterior sub dosar nr.xxxxx* ca urmare a declinării de competență prin încheierea nr. 74/27.01.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B., Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă şi Ministerul Muncii şi Protecției Sociale, a solicitat obligarea pârâţilor la plata, din bugetul asigurărilor pentru șomaj, a sumei de 634.001 lei reprezentând indemnizația de șomaj prevăzută de art.

XI din O.U.G. nr. 30/2020, din care suma de 321.388 lei aferentă perioadei 01.04.2020-30.04.2020, iar suma de 312.613 lei aferentă perioadei 01.05.2020-31.05.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 614/CA/16.06.2021, Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtele Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B. și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă şi excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Muncii şi Protecției Sociale şi Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B., Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă şi Ministerul Muncii şi Protecției Sociale.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinţei atacate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta a invocat aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material, aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă.

În susţinerea acestui punct de vedere, recurenta a arătat că, deși prima instanță a reținut, în mod corect, că prevederile art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020 nu disting între angajatorii privaţi şi cei din sectorul bugetar, ulterior însă, făcând referire la scopul legii şi la interpretarea dispoziţiei, în ansamblul prevederilor legale care reglementează materia finanţelor publice locale, prima instanţă pronunţă o soluţie nelegală, interpretând și aplicând greşit prevederile din O.U.G. nr. 30/2020, Codul muncii, O.U.G. nr. 146/2002, Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006.

În esenţă, instanța de fond conchide că legiuitorul a intenţionat ca beneficiari ai indemnizaţiei prevăzute de art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020 să fie doar angajatorii din mediul privat, care se identifică prin sedii sociale şi au conturi bancare deschise la bănci comerciale.

În cazul instituţiilor publice, Tribunalul a apreciat că bugetele acestora sunt dimensionate anticipat așa încât să asigure plata salariilor şi indemnizaţiilor angajaţilor proprii şi, deci, nu se justifică plata indemnizaţiilor salariaţilor din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

În cazul concret al reclamantei, prima instanţă a reţinut că A. este instituţie publică, ce prestează servicii publice şi care este finanţată din venituri bugetare, iar salarizarea personalului se face cu respectarea Legii-cadru nr. 153/2017.

Împrejurarea că textul de lege nu distinge între angajatorii din sectorul privat şi cei din sectorul public, Tribunalul a reţinut că, deşi dispoziţiile art.

XI alin. (I) din O.U.G. nr. 30/2020 nu disting, trebuie avut în vedere scopul legii, şi anume acela de a sprijini sectorul privat, făcând trimitere la art.

V alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2020.

Recurenta a susţinut că instanța de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile privind finanţele publice, în general, şi finanţarea A., în special.

Este real că bugetul pentru salarii este previzionat şi stabilit din subvenţia de la bugetul local, însă acordarea efectivă a acestor subvenții este strict dependentă de realizarea producţiilor artistice prevăzute în programul minimal, pentru realizarea căruia autoritatea locală alocă veniturile necesare instituţiei de cultură subordonate, în acest sens fiind şi hotărârile Consiliului local al municipiului B. având ca obiect aprobarea metodologiei de alocare a subvenţiei pentru instituţiile de spectacole şi concerte din Municipiul B. şi prevederile O.G. nr. 21/2007, O.U.G. nr. 189/2008 și O.G. nr. 9/1996.

În concret, prin HCL B. nr. 19/2012 s-a aprobat finanţarea cheltuielilor necesare funcţionării instituţiilor de spectacole sau concerte de pe raza municipiului B., anexa 1 a acestei hotărâri cuprinzând Regulamentul privind metodologia de alocare a subvenţiei pentru instituţiile de spectacole şi concerte de pe raza municipiului B..

Prin art. 5 din HCL nr. 19/2012 se prevede că subvenţia aprobată pentru instituţiile de cultură se alocă lunar, pe baza cererilor întocmite conform anexei nr. 4 la respectiva hotărâre, iar potrivit art. 7 din hotărâre, în situaţia nerealizării programului minimal la nivelul aprobat, ordonatorul principal de credite va propune diminuarea alocaţiei bugetare aprobate cu suma corespunzătoare acţiunilor nerealizate.

Sumele astfel disponibilizate vor fi virate de către instituţiile publice de cultură în conturile de cheltuieli bugetare din care au fost virate iniţial, reconstituindu-se plăţile de casă.

Recurenta a arătat că nu este finanţată exclusiv din bugetul local al Municipiului B., ci și din venituri proprii care provin din: încasări din vânzarea biletelor și a programelor pentru spectacole, încasări din prestări servicii, organizarea și participarea în colaborare cu alte instituţii la realizarea de manifestări culturale și alte activități, iar cheltuielile de personal se asigură din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul local.

Or, începând cu luna martie 2020, odată cu anularea spectacolelor și suspendarea întregii activităţi culturale, A. nu a mai avut încasări, deci venituri proprii, fiind astfel în imposibilitate de a acoperi cheltuielile care se finanţează din veniturile proprii, inclusiv cheltuielile de personal.

În această situație, bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat pentru anul 2020, nu poate acoperi sumele de bani necesare cheltuielilor de personal pentru exerciţiul bugetar în curs, atât timp cât nivelul veniturilor proprii prevăzut nu este realizat integral, fiind de precizat că acordarea subvenţiilor bugetare este condiţionată de realizarea obiectului de activitate al A. şi de realizarea atribuţiilor angajaţilor conform fișei postului și contractului individual de muncă.

Altfel spus, în lipsa realizării, in integrum, a obiectului de activitate, instituţia nu primeşte finanţarea de la bugetul local - cum a fost în perioada martie-iunie 2020, când instituţia recurentă nu a primit subvenţiile locale pentru cheltuielile de personal.

Așadar, contrar celor susţinute de intimații pârâți și de către prima instanţă, nu poate fi vorba de o dublă finanţare, respectiv atât din bugetul local, cât şi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, ceea ce face ca cererea recurentei reclamante să fie legală şi temeinică.

Cu alte cuvinte, faptul că fondul de salarii a fost stabilit pe tot anul nu are nicio importanţă, atât timp cât salariul se plăteşte doar dacă s-a desfăşurat activitatea pentru care o persoană este plătită.

Cu privire la interpretarea O.U.G. nr. 30/2020, ce reprezintă temeiul de drept principal al acțiunii, respectiv art.

XI alin. (1) şi (2), art.

XII și art.

XIII, recurenta a menţionat că, din conținutul acestor prevederi legale, rezultă că, pentru a beneficia de facilităţile instituite, angajatorii trebuie să îndeplinească atât condițiile de formă (depunerea cererilor, declaraţiilor pe proprie răspundere, listelor nominale, în modalităţile, în formele şi la termenele prevăzute), cât și condiţiile de fond: reducerea sau întreruperea temporară a activităţii angajatorului, total sau parţial, ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului Covid-19 și suspendarea temporară a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Recurenta reclamantă a îndeplinit toate aceste condiții - aspect necontestat de către intimații pârâți ori de către instanță.

Astfel, întreruperea activității A. a intervenit ope legis, prin actele normative emise în perioada stării de urgenţă, respectiv Decretul nr. 195/2020 şi ordonanţele militare emise în baza acestuia, angajatorul procedând la suspendarea temporară a contractelor individuale de muncă ale angajaţilor, cu respectarea art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, chestiuni demonstrate cu înscrisuri.

Totodată, A. a transmis și înregistrat în termen, la A.J.O.F.M.

B., pe platforma electronică indicată, cererile, declaraţiile şi toate documentele impuse de lege, conform modelului prevăzut de Ordinul nr. 741/2020, la termenele şi în condiţiile prevăzute de art.

XII și art.

XIII din O.U.G. nr. 30/2020.

Cu toate acestea, prima instanţă a interpretat şi aplicat, în mod greşit, prevederile O.U.G. nr. 30/2020, dincolo de conţinutul lor concret, fie adăugând la lege condiţii pe care legiuitorul nu le-a instituit, fie excluzând anumite categorii de angajatori, pe care legiuitorul nu a înţeles să îi excludă de la aplicare.

Contrar analizei primei instanţe, apreciază recurenta că la interpretarea și aplicarea prevederii legale trebuie să se coreleze mai multe tehnici şi metode de interpretare legislativă prevăzute de lege.

Prima regulă de interpretare logică este reprezentată de principiul de drept exprimat prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, excepţia respectivă nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.

Cu atât mai mult, în ipoteza în care norma juridică nu prevede excepţii de la aplicarea ei, excepţiile nu pot fi adăugate.

În speță, contrar celor susţinute de către intimații-pârâți şi de către prima instanţă, pentru ca O.U.G. nr. 30/2020 să producă efecte, nu are relevanţă nici tipologia angajatorului, de drept public sau de drept privat şi nici sursa de finanţare a cheltuielilor de personal.

O altă regulă de interpretare logică a actului normativ este exprimată prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

O.U.G. nr. 30/2020 reglementează într-o manieră generală (angajatorii care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parţial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-Co V-2, pe perioada stării de urgenţă decretate), aşa încât şi aplicarea acestui act normativ se impune a fi tot una generală, fără a se aplica excepții sau distincţii pe care legea nu le prevede.

Recurenta invocă și principiul potrivit căruia actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, adică legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

În cauză, prin refuzul manifestat de către pârâți şi, implicit, prin soluţia primei instanţe, O.U.G. nr. 30/2020 este lipsită de eficiență și aplicare efectivă.

Principiul enunțat se impune a fi respectat cu atât mai mult cu cât actul normativ incident speței a fost emis într-un context social, economic şi sanitar excepţional, de criză, şi cu scopul expres de a acorda sprijin efectiv tuturor participanţilor la viaţa economică și socială, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de ordonanţă.

Recurenta a mai invocat faptul că, raportat la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, reglementat de art. l alin. (4) din Constituţie, conform căruia statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, nici intimații pârâți și nici instanţa de judecată nu au atribuţii de legiferare.

Din legea care reglementează organizarea şi funcţionarea agenţiilor judeţene (teritoriale) pentru ocuparea forţei de muncă şi A.N.O.F.M., Legea nr. 202/2006, rezultă că aceste instituţii au dreptul și obligaţia corelativă de a întreprinde acte şi demersuri şi de a lua măsuri în executarea legii, şi nu în interpretarea ori în edictarea legii.

Concret, AJ.O.F.M.

B. este chemată să dea curs cererilor formulate de către angajatori, în condiţiile (de fond şi formă) prevăzute de O.U.G. nr. 30/2020, fără a avea atributul de a reinterpreta actul normativ şi fără a exclude categorii de angajatori care nu sunt stabilite, expres, de către legiuitor.

În ceea ce priveşte autoritatea judecătorească, rolul acesteia este de a interpreta şi aplica legea în limitele ei, cu respectarea voinţei şi scopului pentru care legiuitorul (autoritatea legislativă) a edictat norma respectivă, în limitele regulilor şi principiilor de drept în materia interpretării legii şi cu respectarea limitelor competenței/atributelor autorităţii judecătoreşti.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta reclamantă a depus la dosar practică judiciară în materie, respectiv: Sentinţa nr. 65/28.01/2021, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. xxxxx, definitivă prin Decizia nr. 415/09.06.2021 a Curţii de Apel Braşov; Sentinţa nr. 75/27.01.2021 a Tribunalului Arad, dată în dosarul nr. xxxxx.

În final, recurenta reclamantă precizează că într-o cauză cu obiect similar (dosarul nr. xxxxx), Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la două chestiuni de drept, dintre care prezintă importanţă în cauză următoarea: „În interpretarea dispoziţiilor art.

XI şi XII din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă, în noţiunea de „angajator”, pot fi incluse şi instituţiile, după caz, serviciile publice finanţate parţial sau integral de la bugetul public sau local”, iar, prin Raportul emis la data de 14.10.2021, s-a propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Braşov, relevante fiind considerentele instanţei supreme, în ce priveşte a doua chestiune ce face obiectul sesizării, după cum urmează: „În ce priveşte dispoziţiile art.

XII din O.U.G. nr. 30/2020, a căror interpretare se solicită, de asemenea, nu este relevat niciun aspect de neclaritate sau dificultate în aplicarea normei, mai ales în contextul în care ea nu conţine decât cerinţe formale pe care trebuie să le îndeplinească angajatorii care solicită acordarea sumelor necesare plăţii indemnizaţiei prevăzute de art.

XI din acelaşi act normativ (respectiv, depunerea, prin poştă electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, a unei cereri semnate şi datate, conform modelelor din anexă, însoţită de lista persoanelor care urmează să beneficieze de indemnizaţie, asumată de reprezentantul legal al angajatorului).

Aspectele învederate, referitoare la o formulare cu caracter general a textului (care nu distinge între categoriile de angajatori) nu îndreptăţesc demersul instanţei de trimitere, care trebuie doar să facă apel la regulile de interpretare logico-juridică adecvate (...)”.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul pârât Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin întâmpinare formulată în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (3) Cod de procedură civilă (filele 41-43) a solicitat respingerea recursului.

În motivare, intimatul a apreciat că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că scopul O.U.G. nr. 30/2020 este de a sprijini sectorul privat, astfel că, la elaborarea sa, nu au fost avuţi în vedere angajatorii din domeniul public, aspect ce rezultă din dispoziţiile art.

XII alin. (11) al ordonanței.

De altfel, intenţia iniţială a legiuitorului, de a exclude din câmpul de aplicare al art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020 instituţiile publice este confirmată şi de faptul că, ulterior, prin art.

V alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2020 s-a stipulat exceptarea instituţiilor şi autorităţilor publice de la beneficiul acordării indemnizaţiei prevăzute de art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020.

Intimatul a arătat că Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B. este o instituţie publică, având statut de serviciu public deconcentrat, cu personalitate juridică, care se află în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, aflată sub autoritatea Ministerului Muncii), al cărui preşedinte îndeplineşte şi funcţia de ordonator principal de credite al bugetului asigurărilor pentru şomaj.

Pârâta AJOFM B., conform art. 26 lit. c) din Legea nr. 202/2006, stabileşte şi plăteşte, în condiţiile legii, drepturile băneşti ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, iar în cauză, este emitenta actelor contestate şi a refuzului de plată, deci singura care are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, intimatul pârât a arătat că, la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța de fond a interpretat, în ansamblul lor, dispoziţiile legale care reglementează materia finanţelor publice locale, reținând că unul dintre motivele adoptării O.U.G. nr. 30/2020 este „faptul că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, în domeniul social şi economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaţilor şi a beneficiarilor unor măsuri de asistenţă socială”.

Conform art.

XI alin. (1) din acest act normativ, „pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului (...), indemnizaţiile de care beneficiază salariaţii se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat şi se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020”, iar conform art.

XII alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 30/2020, plata indemnizaţiei se va face către conturile deschise de angajatori la băncile comerciale, în baza cererii semnate și datate de reprezentantul legal, depusă prin poşta electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene ori a municipiului Bucureşti, în raza cărora îşi au sediul social angajatorii.

În mod corect, a considerat intimatul, instanţa de fond a reţinut că noţiunea de sediu social este proprie numai persoanelor juridice de drept privat şi că acestea pot avea conturi deschise la băncile comerciale.

Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal, conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, respectiv art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Intimatul a mai arătat că prima instanţă a mai reţinut, în mod judicios, că intenția legiuitorului a fost aceea ca, de indemnizaţia prevăzută de art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020, să beneficieze doar angajatorii din mediul privat, care se identifică prin sedii sociale şi au conturi bancare deschise la băncile comerciale, instanța interpretând corect dispoziţia art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020 în corelaţie cu dispoziţiile legale care reglementează execuţia bugetară.

În cazul instituţiilor şi autorităţilor publice, bugetele acestora au fost dimensionate anticipat, astfel încât să asigure plata salariilor şi indemnizaţiilor angajaţilor proprii, iar, în perioada pandemiei, nu au fost operate reduceri în bugetele aferente cheltuielilor şi, prin urmare, nu se justifică asigurarea indemnizațiilor salariaţilor şi dintr-un alt buget.

Intimatul a precizat că recurenta este instituţie publică, ce prestează servicii publice şi care este finanţată din venituri bugetare, că aceasta a beneficiat de alocaţii bugetare pentru plata drepturilor salariale, buget din care se face şi plata indemnizaţiilor pentru persoanele ale căror contracte de muncă au fost suspendate, legea nereglementând o plată bugetară dublă.

În consecinţă, acordarea indemnizaţiei prevăzute de O.U.G. nr. 30/2020 se face numai către angajatorii care au dificultăţi reale în asigurarea plăţii salariilor, în cazul instituţiilor publice această ipoteză nu poate fi susţinută, deoarece acestea au prevăzute în buget sumele necesare funcţionării și asigurării plătii cheltuielilor salariale.

Faptul că sectorului bugetar nu îi sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 30/2020 rezultă, în opinia intimatului și din prevederile O.U.G. nr. 43/2020, act normativ prin care s-a aprobat decontarea din fonduri europene aferente Programului operaţional „Capital uman” a indemnizaţiilor acordate în baza art.

XI din O.U.G. nr. 30/2020, suportate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, companiilor a căror activitate a fost afectată în mod direct şi indirect de epidemie și care au dispus măsura întreruperii temporare a activităţii, ca urmare a intrării în şomajul tehnic a angajaţilor (art. 9 alin. (1)).

Instituţiile publice nu intră în categoria companiilor, activitatea acestora nefiind afectată în mod direct sau indirect de către epidemie, în sens economic, chiar dacă unele dintre acestea au dispus măsura intrării în şomaj tehnic a angajaţilor şi a întreruperii temporare a activităţii în baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii - Legea nr. 53/2003.

Intimatul a susţinut că reclamanta nu poate invoca lipsa de fonduri pentru plata salariilor, în condiţiile în care acestea sunt asigurate de la bugetul de stat, buget din care este finanţată o parte a bugetului local.

În legătură cu solicitarea recurentului de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată, intimatul a solicitat respingerea acesteia, intimaţii pârâți nefiind în culpă procesuală.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 Cod de procedură civilă, precum şi toate celelalte dispoziţii legale invocate prin întâmpinare.

Intimata pârâtă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (3) Cod de procedură civilă (filele 44-48), a solicitat respingerea recursului.

În motivare, a arătat că, prin sentința recurată, instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt, a interpretat şi aplicat corect prevederile legale incidente în speţă, a luat în considerare probele administrate în cauză şi şi-a motivat soluţia respingerii cererii formulate de reclamant.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant, raportat la starea de fapt şi de drept a speţei, soluţia primei instanţe, de respingere a cererii reclamantului formulată în contradictoriu cu Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B., este corectă şi legală, motivele reţinute susţinând şi justificând pe deplin această soluţie.

Intimata a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere apărările şi susţinerile de la fond ale tuturor pârâților, precum şi cele care urmează.

Astfel, adoptarea O.U.G. nr. 30/2020 constituie una dintre masurile luate de Guvern în concordanţă cu prevederile art. 30 din Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, potrivit cărora Guvernul poate sprijini angajatorii şi angajaţii afectaţi de efectele crizei COVID-19, prin derogări de la prevederile legale în vigoare.

Însă, prin această ordonanţă de urgenţă, executivul a avut în vedere doar acei angajatori a căror activitate a fost afectată total sau parţial şi care, nemaiavând surse de finanţare, sunt puşi în situaţia de a-şi închide efectiv activitatea, intenţia legiuitorului la adoptarea ordonanţei fiind tocmai asigurarea sustenabilităţii plăţii unei părţi a veniturilor salariale în cazul angajatorilor care nu au capacitatea financiară de a suporta plata salariilor propriilor angajaţi.

Or, angajatorii cărora statul le asigură salariile din bugetul general consolidat nu sunt în imposibilitatea de plată a salariilor, acestea fiind bugetate încă de la începutul anului, activitatea instituţiilor publice nefiind afectată în mod direct/indirect de epidemie, în sens economic, chiar dacă unele dintre acestea au dispus măsura întreruperii temporare a activităţii în baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Intimata a menţionat că, în mod corect, a reţinut prima instanţă că, deşi dispoziţiile art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020 nu disting între angajatorii privaţi şi cei din sectorul bugetar, trebuie avut în vedere scopul legii, astfel cum rezultă acesta din celelalte prevederi legale cuprinse în actul normativ menţionat, dar şi din interpretarea acestei dispoziţii legale în ansamblul prevederilor legale care reglementează materia finanţelor publice locale.

Astfel, potrivit art.

XII alin. (1) şi (2), precum și art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020, plata indemnizaţiei se va face către conturile deschise de angajatori la băncile comerciale, în baza cererii depuse la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene ori a municipiului Bucureşti în raza cărora îşi au sediul social.

Or, noţiunea de sediu social este proprie numai persoanelor juridice de drept privat și numai acestea pot avea conturi deschise la băncile comerciale, spre deosebire de instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, care efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal, aşa cum prevede art. 5 alin. (1) şi (10) din O.U.G. nr. 146/2002, art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice și art. 73 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

În concluzie, intimata a precizat că intenția legiuitorului a fost aceea ca, de indemnizaţia prevăzută de art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020, să beneficieze doar angajatorii din mediul privat, care se identifică prin sedii sociale şi au conturi bancare deschise la bănci comerciale.

Intimata a mai arătat că dispoziţia prevăzută de art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020 privind suportarea indemnizaţiei din fondul asigurărilor pentru şomaj, derogatorie sub acest aspect de la art. 53 Codul muncii care prevede plata acesteia din fondul de salarii, trebuie interpretată sistematic, în corelaţie cu dispoziţiile legale care reglementează execuţia bugetară.

Astfel, bugetele instituţiilor publice și ale autorităţilor publice au fost dimensionate anticipat, astfel încât să asigure plata salariilor şi indemnizaţiilor angajaţilor proprii şi, de vreme ce nu au fost operate reduceri în bugetele aferente cheltuielilor de personal, nu se justifică asigurarea indemnizaţiilor salariaţilor şi dintr-un alt buget, şi anume cel al asigurărilor pentru şomaj.

În acest sens, pentru asigurarea principiului echilibrului bugetar, astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 273/2006, „cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv, inclusiv excedentul anilor precedenţi”.

Scopul măsurilor stabilite prin O.U.G. nr. 30/2020, așa cum rezultă din preambulul actului normativ, a fost acela de a înlătura prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaţilor și pentru siguranţa socială şi economică a populaţiei, iar, în cauză, nu se poate aprecia că, deşi prin bugetul anual de salarii au fost prevăzute şi alocate sume necesare plăţii salariilor angajaţilor recurentei-reclamante, mai era necesar ca acestei categorii de angajaţi să i se asigure suplimentar vreo formă de protecţie socială.

Nerealizarea veniturilor bugetare se remediază prin alte mecanisme de drept bugetar (rectificări, transferuri, împrumuturi etc.), iar nu prin recurgerea la forme de sprijin destinate mediului economic.

Intimata a mai susţinut că, ulterior adoptării O.U.G. nr. 30/2020, a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2020, care, la art. 9 alin. (1), a aprobat decontare din fonduri europene aferente Programului operaţional "Capital uman", conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului şi, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a indemnizaţiilor acordate în baza art.

XI din O.U.G. nr. 30/2020 suportate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, companiilor a căror activitate a fost afectată în mod direct sau indirect de epidemie şi care au dispus măsura întreruperii temporare a activităţii, ca urmare a intrării în şomaj tehnic a angajaţilor.

Or, instituţiile publice nu sunt „companii”, astfel că, chiar dacă unele dintre acestea au dispus măsura intrării în şomaj tehnic a angajaţilor şi a întreruperii temporare a activităţii în baza art. 52 alin. (1) lit. c) Codul muncii.

Faptul că sectorului bugetar nu îi sunt aplicabile dispoziţiilor O.U.G. nr. 30/2020 este confirmat și prin O.U.G. nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru modificarea unor acte normative, prin care s-a prevăzut expres că instituţiile şi autorităţile publice nu intră în categoria angajatorilor care beneficiază de sumele compensatorii din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Faţă de cele expuse, intimata a considerat, contrar susţinerilor recurentei reclamante, că raţionamentul instanţei de fond este corect și legal, iar interpretarea nu adaugă la lege, întrucât, așa cum reiese din ordonanța de urgență și din actele normative din materia finanţelor publice, nu poate fi extins sprijinul destinat mediului economic şi la angajatorii instituţii publice, care beneficiază de sprijin prin mijloacele specifice dreptului bugetar, şi care au beneficiat deja de alocaţii bugetare pentru plata drepturilor salariale.

Totodată, în ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamantă, intimata a susţinut că, așa cum a reținut și instanța de fond, prin acordarea acestei indemnizaţii doar în sectorul privat nu poate fi vorba de discriminare, având în vedere că situaţiile celor două categorii de angajatori nu sunt comparabile.

Sumele destinate plăţii salariilor pentru personalul din sectorul public sunt prevăzute în buget, fiind aprobate anterior datei intrării în starea de urgenţă, spre deosebire de sectorul privat unde plata salariilor este direct influenţată de sumele încasate lunar de angajator.

Intimata a arătat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 30/2020 în conformitate cu scopul urmărit de către autoritatea emitentă, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a solicitat şi obţinut de la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin adresa nr. 2164/EC/11.05.2020, o interpretare oficială a dispoziţiilor art.

XI din ordonanță, în sensul că, pentru a beneficia de măsurile de protecţie socială prevăzute de O.U.G. nr. 30/2020, angajatorii trebuie să fi limitat ori întrerupt activităţile socioeconomice, cu efecte pe termen lung asupra angajaţilor, situaţie care nu este opozabilă instituţiilor publice ale căror bugete de venituri şi cheltuieli sunt aprobate, iar cheltuielile de personal - drepturile salariale aferente locurilor de muncă pentru personalul din sectorul bugetar - sunt oricum bugetate, astfel că în sectorul bugetar nu sunt aplicabile dispoziţiile privind şomajul tehnic cuprinse în O.U.G. nr. 30/2020.

Intimata a menţionat că recurenta reclamantă A. este o instituţie publică ce prestează servicii publice şi care este finanţată din venituri bugetare și din venituri proprii, iar salarizarea personalului se face cu respectarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Cu privire la susținerea recurentei că nerealizarea veniturilor proprii determină reducerea sau retragerea alocațiilor de la bugetul local, intimata arată că, în opoziție cu cele afirmate, recurentei reclamante i-a fost aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli la începutul anului, pentru întregul an 2020, inclusiv pentru cheltuieli de personal (care sunt acoperite integral din subvenţie) şi i-au fost acordate din bugetul local sumele solicitate, veniturile proprii ale instituției de cultură acoperind doar un procent de 4% din totalul cheltuielilor.

Astfel, este nefondată susţinerea recurentei că în lipsa veniturilor proprii nu a putut asigura cheltuielile cu salariile angajaţilor.

Ţinând cont atât de motivarea tribunalului din sentinţa civilă nr. 614/CA/2021, cât şi de considerentele din prezenta întâmpinare şi din actele de procedură depuse în faţa primei instanţe, având în vedere şi practica judiciară în materie depusă la dosarul cauzei, intimata-pârâtă AJOFM B. a conchis că sentinţa civilă recurată este temeinică şi legală, recursul declarat împotriva acesteia fiind nefondat și solicită respingerea acestuia, precum și a cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), prin întâmpinare formulată în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (3) Cod de procedură civilă (filele 99-100), a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru netimbrare, iar pe fond, respingerea lui ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, că se impune a fi respins, ca nelegal şi neîntemeiat.

Astfel, AJOFM B., ca instituţie publică cu personalitate juridică, are, potrivit art. 26 lit. c) din Legea nr. 202/2006, atribuţii privind stabilirea şi plata indemnizaţiei prevăzute la art.

XI alin. (1) din OUG nr. 30/2020, iar faptul că preşedintele ANOFM îndeplineşte atribuţiile ce revin, potrivit legii, ordonatorului principal de credite nu constituie un temei suficient pentru atragerea acestei instituții în litigiu, în condiţiile în care recurenta reclamantă pretinde că este vătămat în dreptul său prin refuzul AJOFM B., al cărei conducător este ordonator terţiar de credite

Solicitarea recurentei reclamante privind acordarea din bugetul asigurărilor pentru şomaj a sumelor necesare plăţii indemnizaţiei de şomaj aferentă perioadei 01.04.2020-31.05.2020 este nejustificată.

Din adresa MMPS nr. 2164/EC/11.05.2020, depusă la dosarul cauzei, rezultă, în mod neechivoc, că prevederile O.U.G. nr. 30/2020 privind plata şomajului tehnic în temeiul art.

XI alin. (1) nu sunt aplicabile instituţiilor publice, acestea având deja resursele necesare în bugetele proprii aprobate inclusiv pe cheltuieli de personal, pentru asigurarea protecţiei salariaţilor.

Prin art. 4 din HCL B. nr. 81/2020 privind aprobarea bugetului municipiului B. pe anul 2020, au fost aprobate bugetele de venituri şi cheltuieli, pe anul 2020, ale instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetul municipiului B., printre care şi al recurentei reclamante, prin care au fost alocate de la bugetul de stat resursele financiare necesare cheltuielilor de personal.

Din acest buget se impunea plata indemnizaţiei de care beneficiază salariaţii pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 53/2003.

Nu în ultimul rând, intimata a susţinut că instanţa de fond a identificat în mod corect scopul măsurilor adoptate de legiuitor prin O.U.G. nr. 30/2020, în contextul generat de evoluţia situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, respectiv sprijinirea angajatorilor privaţi a căror activitate a fost afectată în mod direct şi indirect de epidemie şi care au dispus măsura întreruperii temporare a activităţii, în sensul de intrare în şomaj tehnic a angajaţilor - măsură concretizată prin decontarea, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, a sumelor acordate în baza O.U.G. nr. 30/2020.

Având în vedere statutul juridic al recurentei reclamante, deţinut în temeiul O.G. nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, acela de persoană juridică de drept public, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile privind şomajul tehnic cuprinse în O.U.G. nr. 30/2020.

În drept, a invocat prevederile din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 202/2006, O.U.G. nr. 30/2020, O.U.G. nr. 80/2013, H.G. nr. 1610/2006.

La termenul de judecată din data de 22.03.2022, reprezentantul intimatei pârâte Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a precizat că nu mai susţine excepţia netimbrării cererii de recurs, invocată prin întâmpinare.

Analizând recursul declarat de reclamanta A., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, respectiv a art.

XI din O.U.G. nr. 30/2020, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că, din interpretarea dispozițiilor art.

XI alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2020, rezultă că, în cazul suspendării temporare a contractului individual de muncă determinată de reducerea sau întreruperea temporară a activității, total sau parțial, ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2, pe perioada stării de urgență decretate, Statul Român și-a asumat obligația de a achita salariaților o indemnizație de 75% din salariul de bază, suportată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020.

Curtea reţine că această normă se referă la „angajatorii care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parțial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2”, fără a face distincție în funcție de categoria angajatorilor, respectiv dacă este vorba de instituții publice sau întreprinderi economice.

Prin urmare, la prima vedere, câtă vreme norma de drept nu distinge, nici autoritățile chemate să o aplice nu ar trebui să distingă, prin urmare cererea reclamanților ar apărea ca fiind întemeiată.

Însă, criticile recurentei sub acest aspect nu pot fi reţinute, deoarece, din interpretarea istorico-teleologică, logică şi gramaticală a actului normativ, în corelare și cu alte acte normative ce vizează același domeniu de reglementare, Curtea reţine că nu poate fi dedusă o voință a legiuitorului ca măsura de sprijin instituită prin art.

XI din O.U.G. nr. 30/2020 să fie acordată și în beneficiul instituțiilor și autorităților publice.

Astfel, în forma inițială (21.03.2020), art.

XI alin. (2) din O.U.G. nr. 30/2020 prevedea că „(2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariații angajatorilor care îndeplinesc una din următoarele condiții: a) întrerup activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate, și dețin certificatul de situații de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, prevăzut la art. 12 din anexa nr. 1 Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri eliberează certificatul de situații de urgență conform metodologiei aprobate prin ordin;

b) reduc activitatea ca urmare a efectelor epidemiei COVID-19 și nu au capacitatea financiară de a achita plata tuturor salariilor angajaților lor.

Angajatorii pot beneficia de plata indemnizației prevăzute la alin. (1) pentru cel mult 75% dintre angajații care au contracte individuale de muncă active la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

Curtea constată că instituțiile publice nu ar fi fost în măsură să îndeplinească niciuna din cele două condiții, din moment ce, cu privire la condiția menționată la lit. a), art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 prevedea că certificatele de situație de urgență se eliberează de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul COVID-19, iar o instituție publică nu este un operator economic.

În ce privește condiția de la lit. b), Curtea constată că instituțiile publice au aprobate în bugetul anual, potrivit legii, sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal.

În plus, art.

XV din același act normativ prevede că: „alți profesioniști, astfel cum sunt reglementați de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au calitatea de angajatori și întrerup activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, beneficiază din bugetul general consolidat de o indemnizație egală cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată stabilit pentru anul 2020”.

Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul a avut în vedere, ca și destinatari ai normei juridice prevăzute la art.

XI din O.U.G. 30/2020, profesioniștii, categorie din care nu fac parte instituțiile publice, art. 3 Cod civil definind profesioniștii ca fiind „toți cei care exploatează o întreprindere”.

Curtea mai reţine că art.

XI alin. (2) din O.U.G. nr. 30/2020 a fost modificat prin O.U.G. nr. 32/2020 (30.03.2020), scopul modificării fiind acela de a simplifica formalitățile la măsura de sprijin adoptată de legiuitor şi de a extinde beneficiul măsurii la unele categorii de persoane angajate sau care realizează venituri din activități independente ori din proprietate intelectuală, a căror activitate nu mai putea fi realizată pe perioada instituirii stării de urgență.

Nici din acest act nu rezultă intenția legiuitorului de a extinde sprijinul și la angajatorii instituții publice.

Curtea constată că O.U.G. nr. 30/2020 a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2020 (07.04.2020), prin care la art. 9 alin. (1) s-a prevăzut că „decontarea din fonduri europene aferente Programului operațional „Capital uman“, conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului și, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a indemnizațiilor acordate în baza art.

XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, cu modificările și completările ulterioare, suportate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, companiilor a căror activitate a fost afectată în mod direct și indirect de epidemie și care au dispus măsura întreruperii temporare a activității, ca urmare a intrării în șomaj tehnic a angajaților”.

Or, în mod evident, instituțiile publice nu constituie „companii”, astfel că, chiar dacă unele dintre acestea au dispus măsura intrării în șomaj tehnic a angajaților și a întreruperii temporare a activității în baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acestea nu sunt destinatarele măsurilor instituite de dispozițiile O.U.G. nr. 30/2020.

Această interpretarea este susţinută, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, inclusiv de dispozițiile cuprinse în art.

XII alin. (1²), introdus prin O.U.G. nr. 32/2020 (30.03.2020), care stabileşte că plata indemnizației se va face „către conturile deschise de angajatori la băncile comerciale”, deoarece în categoria angajatorilor care au conturi bancare deschise la bănci comerciale nu intră angajatorii din sistemul bugetar, întrucât, conform art. 70 alin. (1) și (2) din Legea nr. 500/2002, respectiv art. 73 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, instituțiile publice nu pot desfășura operațiuni de încasări și plăţi prin intermediul băncilor comerciale, ci, exclusiv, prin intermediul Trezoreriei Statului.

Curtea mai reţine că, din expunerea de motive rezultă că măsurile dispuse de actul normativ în discuție sunt măsuri excepționale, determinate de împrejurări extraordinare în care intervenția promptă a statului este esențială pentru protecția propriilor cetățeni „ținând cont de faptul că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, în domeniul social și economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaților și a beneficiarilor unor măsuri de asistență socială”, legiuitorul apreciind că „aceste elemente vizează un interes public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată și impune adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanței de urgență, pentru stabilirea mijloacelor și procedurilor necesare pentru siguranța socială și economică a populației, precum și reglementarea unor măsuri de protecție socială pe perioada stării de urgență decretate”.

De altfel, aceasta este interpretarea dată chiar de unul din inițiatorii actului normativ în discuție, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, care, prin adresa nr. 2164/EC/11.05.2020 transmisă Președintelui Agenției Naționale a Forței de Muncă (fila 75 vol.

I dosar tribunal) a precizat că prevederile O.U.G. nr. 30/2020 nu sunt aplicabile instituțiilor publice ale căror bugete de venituri și cheltuieli sunt aprobate, iar cheltuielile de personal, drepturi salariale aferente locurilor de muncă, sunt oricum bugetate, ci numai acelor persoane juridice cărora, chiar dacă statul are calitate de acționar, li se aplică Legea societăților nr. 31/1991.

Curtea constată că regulile de interpretarea invocate de către recurentă în cererea de recurs, respectiv „exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis”, „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat” şi „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” nu pot modifica interpretarea actului normativ aplicabil litigiului, reţinută anterior.

Prima regulă nu are aplicabilitate, norma juridică interpretată (art.

XI din O.U.G. nr. 30/2020) nefiind reglementată de legiuitor din perspectiva instituirii unei reguli, urmată de excepţii, ci, legiuitorul a stabilit domeniul de aplicare, prin utilizarea unei terminologii generale.

Însă, clarificarea domeniului concret de aplicare a legii a fost realizată de instanţa de judecată prin aplicarea regulilor de interpretare istorico-teleologică, logică şi gramaticală a actului normativ, în ansamblul său, precum şi prin coroborarea cu alte acte normative aplicabile recurentei reclamante, ca instituţie publică.

Nici ultimele două reguli de interpretare nu pot fi aplicate, în mod exclusiv, de vreme ce instanţele de judecată au obligaţia de a aplica normele juridice, cu respectarea voinței legiuitorului, exprimată în cuprinsul actelor normative, fără a avea îndreptăţirea de crea, pe cale jurisprudenţială, drepturi suplimentare, neavute în vedere de acesta.

Curtea reţine că nu are relevanţă faptul că instituţia recurentă nu este finanţată exclusiv din bugetul local al Municipiului B., ci şi din venituri proprii, care nu au putut fi realizate.

Din raportul de activitate depus la dosar pentru anul 2019 (filele 103-108 vol.

I dosar tribunal) rezultă că proiectul de venituri şi cheltuieli pentru perioada următoare de raportare a estimat venituri proprii de 590.000 lei, subvenţii de 17.735.000 lei şi cheltuieli de personal de 15.857.000 lei, cuantumul subvenţiilor depăşind cheltuielile de personal prognozate.

Referitor la susţinerea că subvenţiile sunt acordate instituţiei recurente numai în măsura realizării activităţii instituției şi că, în anul 2020, nu a primit subvenţiile locale pentru cheltuielile de personal, Curtea constată, pe de o parte, că recurenta reclamantă nu a depus probe în acest sens, la dosar nefiind ataşat raportul de activitate pentru anul 2020.

Pe de altă parte, acest aspect, chiar dacă ar fi fost justificat, nu poate determina aplicarea normei juridice în discuţie, respectiv O.U.G. nr. 30/2020, care are alţi destinatari decât instituţiile publice, ci poate face obiectul analizei numai în cadrul raportului juridic dintre instituţia publică şi autoritatea publică locală, fiind evident că nerealizarea obiectului de activitate al recurentei reclamante, în perioada stării de urgenţă, respectiv de alertă, a fost determinată exclusiv de factori excepţionali, externi, iar nu de factori care să poată fi influenţaţi de conducerea A..

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 614/CA/16.06.2021 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pe care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,