Decizie nr. 153 din 17.05.2023

Dacă preluarea imobilului a avut loc, potrivit situației de fapt a cauzei şi care nu constituie obiect de critică în recurs, în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr.10/2001, reclamanți se regăsesc în situația expusă prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, prin care s-a statuat, în legătură cu acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, că acest concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Recursul incident este deschis intimatului din recursul principal nu numai împotriva soluției cuprinse explicit în dispozitivul, ci şi împotriva considerentelor unei asemenea hotărâri, atunci când se urmăreşte înlăturarea acelor dezlegări date unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, în aplicarea art.491 coroborat cu art.472 alin.1 şi art.461 alin.(2) C.proc.civ.

( Secția I civilă, Decizia nr.153/17 mai 2023)

Prin Sentința civilă nr.../16 Decembrie 2021 pronunțată de Judecătoria Săliște a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâta S.C. A. S.R.L. prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. A. S.R.L., invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții B. şi C., în contradictoriu cu pârâții Oraşul S. prin Primar, S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtul Oraşul S. prin Primar a sumei de 4.370 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial şi onorariu expert.

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâta S.C. A. S.R.L. a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial şi onorariu expert.

Prin decizia civilă nr.../2022 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi B. şi C., împotriva Sentinţei civile nr.../16.12.2021 pronunţată de Judecătoria Sălişte, care a fost păstrată.

Au fost obligați apelanții la plata în favoarea intimatului Oraşul S. prin Primar a sumei de 3570 lei, cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă cererea intimatului SC A. SRL privind plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea de apel se critică soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.

SRL şi de respingere a acţiunii în revendicare imobiliară, invocându-se faptul că raţionamentul instanţei de fond este nelegal, eronat şi contradictoriu.

Astfel, o primă critică formulată prin cererea de apel vizează soluția primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.

SRL, în condiţiile în care prin raportul de expertiză topografică nu s-a putut stabili dacă diferenţa de teren în suprafaţă de 564 mp se află în posesia acestei pârâte sau a altei persoane juridice.

Această critică este apreciată de către tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere că apelanţii, în calitate de reclamanți, aveau obligaţia conform art. 249 C.pr.civ. să îşi dovedească acțiunea, iar în absenţa unor probe certe din care să rezulte că pârâta SC A.

SRL ocupă o parte din terenul revendicat de către reclamanţi, în mod corect prima instanţă a reținut că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Mai mult, nici prin cererea de apel, reclamanții apelanți nu au adus probe suplimentare în acest sens.

O a doua critică priveşte faptul că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că pentru promovarea unei acțiuni în revendicare reclamantul trebuie să solicite să i se recunoască dreptul de proprietate, însă într-o astfel de acțiune nu poate exista un petit de recunoaştere sau constatare a dreptului de proprietate, întrucât existenţa şi certitudine a dreptului de proprietate este tocmai o condiţie prealabilă pentru promovarea acţiunii în revendicare.

Cu privire la această critică tribunalul a reţinut că în considerentele sentinței apelate nu se reține că admisibilitatea acțiunii în revendicare ar fi fost condiționată de formularea unui capăt de cerere în constatarea sau recunoașterea existenței dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, acţiunea nefiind respinsă pentru inexistența unui capăt de cerere în constatare, astfel că această critică apare ca fiind neîntemeiată.

De altfel, prima instanță a avut în vedere definiția acțiunii în revendicare ca fiind acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Cu alte cuvinte este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, nefiind vorba de formularea vreunui capăt de cerere în recunoașterea sau constatarea dreptului de proprietate, așa cum susțin apelanții, ci presupune analiza de către instanță a dreptului de proprietate invocat de fiecare parte în proces cu privire la imobilul revendicat.

Următoarele critici formulate prin cererea de apel privesc apartenența terenului la domeniul public, chiar în lipsa unui act de trecere efectivă a imobilului în domeniul public, cu referire la existența dreptului de proprietate al apelanților, caracterul ilegal al menționării terenului în inventarul bunurilor imobile aparținând domeniului public, precum şi incidența în cauză a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care nu au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului atâta vreme cât l-au dobândit prin moștenire în 2010, şi nu au avut posibilitatea să formuleze o acțiune în baza Legii 10/2001, putându-se prevala doar de calea dreptului comun, terenul nefăcând obiectul unei naționalizări sau exproprieri.

Cu privire la aceste critici tribunalul a reținut că potrivit extrasului de CF ... S. nr. top ... proprietar asupra suprafeței de 1836 mp teren sunt reclamanții C. și B. cu titlu de succesiune, conform încheierii nr.../17.11.2010 (dosar fond).

Din constatările raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de către d-nul expert D. rezultă că potrivit Anexei nr... poziţia ... din HG nr. 978/2002, imobilul înscris în CF ...(CF vechi ...) S., nr. top ..., intravilan, a fost atestat ca fiind în domeniu public al Oraşului S., iar în baza acestui act normativ Oraşul S. deţine posesia şi folosinţa terenului, pe care a exercitat-o încă de pe timpul regimului comunist, fără ca statul să fie înscris ca proprietar al imobilului – stradă în cartea funciară.

Acest teren cu număr cadastral ... a avut în permanenţă destinaţia de stradă, fiind în posesia Oraşului S. de la localizare.

Folosirea terenului de către Oraşul S. şi destinaţia de stradă este atestată de registrul posesorilor înfiinţat în jurul anilor 1970, iar acest aspect este confirmat şi către martorii audiaţi în prezenta cauză.

În acest context, tribunalul a reținut că modalitatea de preluare a fost aceea a unei exproprieri de fapt, autorii reclamanților apelanţi pierzând toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietății să facă obiect al unui act juridic.

În cauza Burghelea c.

României, Curtea europeană a drepturilor omului a reţinut că noţiunea de „expropriere de fapt desemnează acea situaţie în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiect al unui act juridic, fiind o formă a privării de proprietate, la care face trimitere textul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Efectele exproprierii de fapt sunt, de fapt, identice cu cele ale unei exproprieri formale.

Privarea de proprietate implică, în esenţă, pierderea de către titular a atributelor dreptului de proprietate în mod definitiv, în urma unui act al puterii de stat.

Exemplul clasic de privare de proprietate este exproprierea, înţelegând prin această noţiune orice pierdere a proprietăţii unui bun în favoarea statului în urma unui act juridic al statului, indiferent care este denumirea operaţiunii în legislaţia internă.

Curtea a mai reţinut că exproprierea poate să fie şi una de fapt, atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate, pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita.„

Raportat la dispoziţiile legale incidente – Constituţia României art. 44, Legea 33/1994 a exproprierii, la modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului interpretează noţiunea de privare de proprietate şi expropriere de fapt raportat la art. 1 din protocolul 1 la CEDO, faţă de situaţia de fapt ce rezultă din actele dosarului şi raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, tribunalul a reţinut că este vorba de o expropriere de fapt.

Astfel, autoritatea locală prin exercitarea posesiei şi folosinţei asupra terenului, schimbarea ireversibilă a destinaţiei terenului în stradă şi înscrierea imobilului în Registrul posesorilor din anii 1978/1980 cu această destinaţie, nr. cadastral str... în posesia Consiliului popular S. precum şi prin includerea acestuia în domeniul public al Orașului S. conform H.G. 978/2002 anexa ... poziţia ..., strada fiind cuprinsă în nomenclatorul stradal al localității, în lipsa manifestării de voinţă a titularului, a operat o expropriere de fapt autorii reclamanților apelanţi pierzând toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietății să facă obiect al unui act juridic.

Tribunalul a mai reţinut că potrivit poz. III pct. 1 al Anexei la Legea nr. 213/1998 fac parte de drept din domeniul public al UAT-urilor ”drumurile comunale, vicinale și străzile”.

În aceste condiţii în care bunul imobil nu mai poate fi restituit în natură, întrucât subiectul de drept privat nu ar mai fi în măsură să-și exercite în mod liber atributele dreptului de proprietate, din cauza transformării ireversibile a bunului, tribunalul a constatat că soluţia ce se impune în cauză este de respingere a acțiunii în revendicare, apreciind că imposibilitatea folosirii bunului se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia.

Cât priveşte incidenţa în speţă a Legii nr.10/2001, tribunalul faţă de cele arătate mai sus nu îşi însuşeşte considerentele primei instanţe privind parcurgerea acestei proceduri speciale, având în vedere că pentru această situaţie există posibilitatea obligării pârâtului la plata către reclamant a valorii de circulație a imobilului, temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri fiind reprezentat de art.566 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care imposibilitatea folosirii bunului se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia, cum s-a menţionat anterior (punct de vedere a fost exprimat şi de către INM în minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile din curţile de apel -Curtea de Apel Oradea 6-7 iunie 2019 pag. 30).

Faţă de cele arătate, tribunalul a constatat în mod corect prima instanța a reținut că nu este admisibilă o acțiune în revendicare în condițiile în care bunul pe care-l revendică reclamanții, este atestat ca aparținând domeniului public al orașului S. și are destinația de stradă, criticile formulate de apelanți cu privire la aceste aspecte fiind neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, tribunalul a reţinut că motivele invocate prin cererea de apel nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluţiei primei instanţe, astfel că în baza art.480 alin.1 C.pr.civ. a respins apelul formulat de apelanții reclamanți B. şi C. împotriva Sentinței civile nr.../16.12.2021 pronunțată de Judecătoria Săliște, pe care a păstrat-o.

În baza art. 453 C.pr.civ. a obligat apelanții, ca părţi care au pierdut procesul, la plata în favoarea intimatului Orașul S. prin Primar a sumei de 3570 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat conform înscrisurilor depuse la dosar.

Cu privire la cheltuielile de judecată s-a reținut că potrivit art. 452 C.pr.civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței şi întinderii lor prin depunerea de documente justificative în acest scop.

Astfel, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Acest raționament se justifică prin faptul că instanţa va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților, iar hotărârea instanţei reprezintă înscris justificativ şi poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli.

În speță, pentru justificarea onorariului avocatului pentru intimata SC A.

SRL a s-a depus la dosar doar duplicatul facturii fiscale, fără ca aceasta să fie însoțită de originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, pentru a face dovada plății, astfel că a fost respinsă cererea intimatului SC A.

SRL privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. şi C., solicitând casarea deciziei civile nr.../2022 a Tribunalului Sibiu, admiterea cererii de apel, schimbarea sentinței nr.../2021 a Judecătoriei Săliște, în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță ca fiind temeinică şi legală.

În expunerea de motive, recurenţii au arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei (art.488, alin.1, pct. 6 CPC) şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art.488, alin.1, pct. 8 CPC).

Instanța de apel a preluat parțial argumentele primei instanțe, care sunt eronate.

Pe de o parte, instanță de apel a reținut concluzia expertului topograf potrivit căreia acesta nu a putut stabili daca diferența de teren în suprafața de 564 mp se afla în posesia intimatei parate A.

SRL sau a altei persoane juridice, întrucât planurile de carte funciara sunt întocmite la o scara conceptuală şi nu poate face o identificare corecta care să reflecte realitatea (aspect inadmisibil pentru un expert), iar, pe de alta parte, pentru a gira admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a paratei A.

SRL.

Instanță de apel retine că nu au făcut dovada că pârâta folosește aceasta suprafața de teren.

Deși nu există nici dovada contrara, totuși soluția corectă ar fi fost de respingere a excepției şi, eventual, să se respingă acțiunea împotriva acestei pârâte ca nefondată.

Chiar dacă instanță de apel a constatat ca terenul din litigiu a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al orașului S. prin HG nr. 978/2002, Anexa nr.52, poziția 319 şi ca, în baza acesteia, orașul S. deține posesia şi folosința, totuși a reținut ca nu poate fi tăgăduită apartenenta terenului la domeniul public, potrivit poz.

III pct. 1 al Anexei la Legea nr. 213/1998, deși nu exista un act normativ sau individual care să fi avut ca efect trecerea efectiva a imobilului in domeniul public.

Aceasta concluzie este în contradicție evidenta cu raționamentul exproprierii în fapt, pentru ca, ultima ipoteza, presupune inexistenta unui act emis cu privire la terenul din litigiu, precum şi pierderea, in mod definitiv, de către titular a atributelor dreptului de proprietate.

În acest context, este interesant de observat ca instanță de apel nu a girat raționamentul instanței de fond cu privire la incidența, în cauza, a Legii nr. 10/2001, subliniind, totuși, s-a reținut că imobilul face parte din domeniul public (de aici, şi contradictorialitatea motivării deciziei).

Arată că terenul nu a făcut obiectul vreunei naționalizări sau exproprieri, fiind cuprins in inventarul bunurilor imobile aparținând domeniului public al loc.

S., fără niciun temei legal, neexistând nicio decizie/hotărâre in acest sens.

Chiar daca instanță de apel a reținut ca ne aflam în prezenta unei exproprieri faptice a terenului nostru, arată cu nu se poate accepta o astfel de ipoteza, întrucât, pe de o parte, aceasta instituție juridica nu exista, iar, pe de alta parte, finalitatea constatării unei exproprieri în fapt ar genera o situație nelegala şi absurda: reclamanții ar primi despăgubiri pentru teren, dar ar rămâne, în același timp, tot proprietarii acestuia.

În ceea ce privește jurisprudența europeana evocata de către instanță de apel, subliniază că, în cauza Burghelea c.

Romaniei, tocmai titularul dreptului de proprietate a invocat exproprierea în fapt, nu autoritatea care a preluat abuziv posesia şi folosința imobilului.

Or, în cazul reclamanților, situația este diametral opusa şi consideră ca doar proprietarul are aceasta opțiune.

Pe de alta parte, instanță de apel menționează posibilitatea invocării dispozițiilor art. 566, alin.1 CC (pierea bunului), în contextul in care acestea se refera tocmai la efectele admiterii acțiunii în revendicare care a fost respinsa.

În drept, art. 483 si urm., art. 488, art. 496, art. 498 si urm., art. 453 CPC, art. 563 si urm., art. 1357 si urm., art. 1381 si urm., art. 1528 CC.

Pârâtul Orașul S. prin Primar a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, precum şi recurs incident.

Prin recursul incident, pârâtul a solicitat în baza art. 461 alin. 2 C.pr.civ., înlăturarea considerentelor greșite din cuprinsul deciziei atacate, înlocuindu-le cu considerentele proprii, menținând soluția de respingere a apelului formulat de apelanții -recurenți B. şi C., precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În expunerea de motive, pârâtul a arătat, în esență, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 şi pct.8 C.pr.civ., că în cadrul considerentelor deciziei recurate, Tribunalul Sibiu a reținut în mod corect ca imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat în fapt (operand o expropriere de fapt) de către Statul Roman în perioada comunista, însă apreciază ca în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii 10/2001 (modificând în acest sens considerentele primei instanțe), ci întrucât bunul nu mai poate fi restituit in natura, ...soluția ce se impune in cauza ar fi aceea de respingere a acțiunii în revendicare, deoarece imposibilitatea folosirii bunului de către recurenții ... se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia.

Instanța de apel a apreciat ca ne aflam în ipoteza prevăzută de art. 566 C. civ., astfel cum s-ar fi exprimat INM in punctul de vedere regăsit in Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile din Curțile de Apel — Curtea de Apel Oradea 6-7 iunie 2019, p. 30.

Considerentele indicate anterior din decizia recurată sunt greșite, prejudiciind recurentul intimat Orașul S. prin primar, ceea ce impune modificarea considerentelor deciziei nr.../2022 în sensul înlocuirii considerentelor eronate cu propriile considerente.

Problema de drept analizata în cadrul Minutei întâlnirii președinților secțiilor civile din Curțile de Apel-Curtea de Apel, Oradea 6-7 iunie 2019, p. 30. , a vizat admisibilitatea si temeiul acordării de despăgubiri în cazul în care subiectul de drept public preia faptic o suprafață de teren aflata în proprietate privata, fie in vederea realizării unui obiectiv de interes public, fie ca urmare a realizării unui obiectiv de interes public.

Însă, perioada în care s-au realizat preluările de fapt- analizate în cadrul Întâlnirii a fost aceea de după anul 1989, respectiv după revoluție.

Obiect al discuțiilor de pe urma cărora a rezultat Minuta indicata 1-au constituit imobilele preluate în fapt de către o entitate de drept public, după Revoluția de la 1898.

Arată că, în speţă, ne aflăm într-o situație distincta, respectiv exproprierea de fapt a autorilor recurenților intimați ... s-a realizat în perioada comunistă.

Terenul ce face obiectul cauzei a trecut în proprietatea statului încă de pe timpul regimului comunist-imediat după anul 1945, fiind preluat fără titlu valabil, în sensul art.6 al.2 din Legea nr. 213/1998, şi fără înscrierea statului în cartea funciară.

In urma exproprierii de fapt, in timpul perioadei comuniste, imobilul a constituit drumul de acces spre fostul I.A.S.

Incidența în cauză a Legii 10/2001 deriva din prevederile art. 2 care arată că acest act normativ este aplicabil, printre altele, atât imobilelor preluate de către stat cu titlu valabil, cât și oricăror alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și celor preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Potrivit art. 2 din Legea 10/2001 prin imobile preluate abuziv se înțeleg inclusiv imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (l) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.

Raportat la aceste aspecte nu se putea retine aplicabilitatea dispozițiilor Minutei de la Oradea din 6-7 iunie 2019, în sensul ca imposibilitatea folosirii bunului de către familia B.- C. se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia, respectiv incidenta art. 566 C. civ.

Odată cu apariția Legii nr.10/2001, s-a deschis posibilitatea foștilor proprietari sau a succesorilor acestora de a solicita retrocedarea imobilului din litigiu.

Nici intimații recurenți ..., nici autorii lor nu au formulat cerere de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, deși era cert ca nu mai dețineau acest teren din timpul regimului comunist, acesta fiind preluat de stat fără înscriere în cartea funciara şi utilizat ca drum.

Aceste aspecte faptice au fost dovedite prin intermediul probei testimoniale, martorii confirmând ca terenul este folosit de zeci de ani- din perioada comunista-cu destinația de drum, precum şi a înscrierii din Registrul Posesorilor 1978/1980 pe numele U.A.T.

S.

Deși prima instanță- Judecătoria Săliște- a reținut în mod corect că nu este admisibila o acțiune în revendicare formulata pe calea dreptului comun, atâta timp cât așa cum prevede art.6 al.2 din Legea nr.213/1998, Tribunalul Sibiu, in mod eronat atribuie o alta interpretare textelor legale amintite anterior, considerând ca nu sunt incidente în cauza şi arătând ca nu își însușește considerentele expuse prin sentință.

Însă, în lumina dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțata în recursul in interesul legii, s-a stabilit ca in acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea speciala şi legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Imobilul cu nr. cad. ... se include în categoria bunurilor preluate de stat şi descrise la art. 2 din legea 10/2001, sens in care reclamanții ar fi trebuit să formuleze o cerere de retrocedare a terenului din litigiu- care a fost preluat de către stat fără titlu valabil.

Drept urmare, calea aleasa de către recurenții -reclamanți B.- C. a fost una greșita, întrucât aceștia ar fi trebuit să își valorifice drepturile prin intermediul procedurii instituite de legea speciala, respectiv Legea 10/2001, neputând apela la calea dreptului comun a acțiunii în revendicare.

Fiind vorba despre o preluare abuziva, aplicabile vor fi tot prevederile Legii 10/2001 și nu dreptul comun în materie de revendicare, astfel cum a apreciat Tribunalul Sibiu.

Odată cu apariția Legii 10/2001, autorul reclamanților avea posibilitatea de a uza de formularea unei cereri de restituire a bunului în baza legii speciale, însă nu a recurs la valorificarea acelor drepturi în termenul de fapt de lege.

Faţa de acest aspect, în beneficiul moștenitorilor nu au început să curgă alte termene, iar reclamanților apelanți nu li s-au putut transmite mai multe drepturi decât au deținut cei pe care ii moșteneau.

Față de cele arătate, Tribunalul Sibiu a motivat decizia recurată atât cu încălcarea şi aplicarea greșita a normelor de drept material, cât și dezvoltând motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În drept, invocă dispozițiile art. 453, 461, 483-502, C. pr. civ., Legea nr. 213/1998, Legea 10/2001, art.566 C. civ.

Pârâta SC A. SRL a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile formulate din prisma motivelor invocate şi a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanții B. şi C. este nefondat.

Prima critică din recurs ce vizează modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.

SRL este nefondat, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenţi, decizia atacată cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță.

Astfel, recurenţii reclamanții au investit instanța cu o acțiune în revendicare, iar potrivit prevederilor art. 563 alin. 1 teza I din C.civ., calitatea procesuală pasivă într-o astfel de acțiune revine posesorului sau oricărei persoane care deține bunul fără drept.

În speță, potrivit probelor administrate în cauză şi care nu mai pot fi reinterpretate de instanța de recurs, instanțele de fond au stabilit că nu s-a făcut dovada că pârâta folosește o porțiune din suprafața imobilului din litigiu, nefiind identitate între persoana celui chemat în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, prin urmare, în mod corect a fost soluționată excepția lipsei calității procesual pasive, acțiunea neputând fi soluționată în fond în contradictoriu cu o persoană care nu are calitate procesual pasivă.

În realitate, recurenții critică modul în care instanța de apel a interpretat probațiunea administrată în cauză, respectiv raportul de expertiză, or, interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de parte a elementelor bazei factuale, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu greșita aplicare a dispozițiilor legale, criticile recurenţilor fiind nefondate.

Şi criticile prin care recurenții au susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 488, alin.1, pct. 6 Cod procedură civilă, sunt nefondate.

Situaţia de fapt reţinută, în speţă, de instanţa de fond, şi confirmată de instanţa de apel este aceea că imobilul înscris în CF ... (CF vechi ...) S., nr. top ..., intravilan, potrivit Anexei nr... poziţia ... din HG nr. 978/2002, a fost atestat ca fiind în domeniu public al Oraşului S., iar în baza acestui act normativ Oraşul S. deţine posesia şi folosinţa terenului, pe care a exercitat-o încă de pe timpul regimului comunist, fără ca statul să fie înscris ca proprietar al imobilului – stradă în cartea funciară.

Acest teren cu număr cadastral ... a avut în permanenţă destinaţia de stradă, fiind în posesia Oraşului S. de la localizare.

Folosirea terenului de către Oraşul S. şi destinaţia de stradă este atestată de registrul posesorilor înfiinţat în jurul anilor 1970, iar acest aspect este confirmat şi către martorii audiaţi în cauză.

În raport de starea de fapt anterior redată şi necontestată de către reclamanții, în mod corect a reținut tribunalul că modalitatea de preluare a fost aceea a unei exproprieri de fapt, autorii reclamanților apelanți pierzând toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietății să facă obiect al unui act juridic, considerentele instanței de apel nefiind contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

Nu prezintă relevanță împrejurarea că statul nu şi-a înscris imobilul în cartea funciară, întrucât potrivit art.26 din Decretul-lege nr.115/1938, aplicabil la momentul exproprierii, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere.

Prin urmare, statul a dobândit dreptul de proprietate chiar şi în lipsa unei înscrieri în cartea funciară.

Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.

III din anexă (drumurile comunale, vicinale și străzi) și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local , dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean și sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, conform dispozițiilor art.3 alin. 4 și art.10 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente raportat la starea de fapt stabilită, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În schimb, reținerile instanței de apel privind incidența în speță a prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ. şi nu a dispozițiilor Legii 10/2001 sunt eronate, atât timp cât preluarea imobilului a avut loc, potrivit situației de fapt a cauzei şi care nu constituie obiect de critică în recurs, în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că, conform extrasului de carte funciară depus la dosar la filele ... dosar fond, imobilul înscris în CF nr...

S. (nr.

CF vechi ...

S.), nr. top..., în suprafaţă de 1836 mp, se află în coproprietatea tabulară a reclamanților C. şi B., însă nu se poate ignora faptul că această înscriere nu este concordantă cu starea de fapt a terenului, care atestă o preluare a acestui bun, de către stat, încă de pe timpul regimului comunist.

Chiar recurentul reclamant C., cu ocazia administrării interogatoriului, a recunoscut faptul că antecesorii săi au pierdut posesia asupra terenului în litigiu încă din anii 1944-1945 (dosar fond).

Prin urmare, situația de fapt existentă în speță, care relevă că statul a deposedat pe autorii reclamanților, iar ulterior, s-a comportat ca un adevărat proprietar - semnifică, aşa cum stipulează legea specială, a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, preluarea bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce este circumscrisă prevederilor art.2 lit.i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicațiune al acestei legi "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerințele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.

Or, dacă o preluare a unui imobil de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr.10/2001, cu atât mai mult preluarea de la o persoană care era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul acestuia să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter, de preluare abuzivă, înscriindu-se în ipoteza legii speciale, cum în mod corect a reținut prima instanță.

Nu sunt aplicabile dispozițiile art.566 alin.(1) C.civ. conform Minutei întâlnirii președinților secțiilor civile din Curțile de Apel-Curtea de Apel, Oradea 6-7 iunie 2019, p. 30., cum în mod eronat a reținut tribunalul, întrucât problema de drept analizată în cadrul Minutei întâlnirii președinților secțiilor civile din Curțile de Apel-Curtea de Apel, Oradea 6-7 iunie 2019, p. 30. , a vizat admisibilitatea şi temeiul acordării de despăgubiri în cazul în care subiectul de drept public preia faptic o suprafață de teren aflată în proprietate privată, fie în vederea realizării unui obiectiv de interes public, fie ca urmare a realizării unui obiectiv de interes public, perioada în care s-au realizat preluările de fapt fiind ulterioară anului 1989, respectiv după revoluție, situație diferită de cea din prezenta speță.

Faţă de cele de mai sus, recurenţii reclamanți se regăsesc în situația expusă prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, prin care s-a statuat, în legătură cu acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, că acest concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin urmare, reclamanții ar fi trebuit să urmeze calea deschisă de această lege specială de reconstituire, iar formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun apare ca fiind inadmisibilă, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, recursul incident declarat de pârâtul Orașul S. prin Primar împotriva considerentelor deciziei civile nr.../2022 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secţia I Civilă sub acest aspect urmând a fi admis, înlăturate considerentele deciziei atacate privind incidența dispozițiilor art.566 alin.(1) C. civ. şi menținute considerentele Judecătoriei Săliște privind incidența în speță a Legii nr. 10/2001.

Susținerile reclamanților privind inadmisibilitatea recursului incident declarat împotriva considerentelor deciziei civile nr.../2022 sunt nefondate, recursul incident fiind deschis intimatului din recursul principal nu numai împotriva soluției cuprinse explicit în dispozitivul, ci şi împotriva considerentelor unei asemenea hotărâri, atunci când se urmăreşte înlăturarea acelor dezlegări date unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, în aplicarea art. 491 coroborat cu art.472 alin.1 şi art. 461 alin. (2) C.proc.civ., nu şi schimbarea soluţiei din dispozitiv.

Finalitatea schimbării hotărârii atacate, condiție impusă de art.472 alin.(1) C.proc.civ. pentru promovarea recursului incident, este atinsă şi în cazul în care acest recurs este declarat doar împotriva considerentelor, deoarece textul nu distinge în privința părții din hotărâre la a cărei schimbare se tinde, iar considerentele reprezintă parte integrantă a oricărei hotărâri judecătoreşti, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Soluţia preconizată de art. 461 alin. (2) din cod, anume înlăturarea de către instanţa de apel/recurs a unor considerente şi înlocuirea lor cu propria argumentare în susţinerea soluţiei din dispozitiv, menţinute ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1), respectiv a acelei părţi din hotărâre ce explicitează soluţia pronunţată şi intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.

Drept urmare, nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 472 alin. (1) şi cele ale art.461 alin. (2) C.proc.civ., iar partea are alegerea în privința declarării unui apel principal sau a unui apel incident împotriva considerentelor.

Față de cele ce preced, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi C., împotriva deciziei civile nr.../2022 pronunţată de Tribunalul Sibiu - Secţia I Civilă în dosarul nr.../294/2019.

Va admite recursul incident declarat de pârâtul Orașul S. prin Primar împotriva considerentelor deciziei civile nr.../2022 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secţia I Civilă, va înlătura considerentele atacate privind incidența dispozițiilor art.566 alin. (1) C. civ. şi vor fi menținute considerentele Judecătoriei Săliște privind incidența în speță a Legii nr.10/2001, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate cu recurs incident.

În baza art.453 Cod procedură civilă, fiind în culpă procesuală, vor fi obligați recurenții reclamanți B. şi C. să plătească intimatului pârât Orașul S. prin Primar suma de 5950 lei şi suma de 2200 lei intimatei S.C.

A.

SRL, cu titlul cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.