Decizie nr. 142 din 04.05.2023

În situația în care procesul verbal de contravenție ar fi fost contestat în fața instanței de judecată, iar aceasta ar fi făcut constatări proprii cu privire la modalitatea de comitere a faptei și vinovăția părților, astfel de statuări nu ar mai putea fi combătute în alt litigiu.

Dar având în vedere că procesul verbal nu a fost contestat în cadrul plângerii reglementate de OG nr.2/2001, în mod corect instanța de apel a coroborat toate probele de la dosar în raport de dispozițiile legale aplicabile și a stabilit că cel vinovat de producerea impactului mașinii cu turma de oi este reclamantul recurent, care nu a adaptat viteza astfel încât să fie în măsură să evite orice obstacol, respectiv nu a circulat în condiții de siguranță.

(Secția I civilă, Decizia civilă nr.142/ 4 mai 2023)

Prin sentinţa civilă nr.../2019 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr.../176/2018 a fost admisă cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtul B. şi în consecinţă a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune materiale și la suma de 2110 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.../2020 Judecătoria Alba Iulia a admis cererea de completare a sentinței civile nr.../2019 în sensul că s-a introdus un nou aliniat prin care s-a respins cererea reconvențională a pârâtului reclamant reconvențional B. împotriva reclamantului pârât reconvențional A.

Împotriva acestor hotărâri a declarat apel pârâtul- reclamant reconvenţional B. aducându-le critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţelor apelate şi rejudecând cauza să fie respinsă acţiunea principală şi admisă acţiunea reconvenţională, aşa cum a fost formulată.

Tribunalul Alba prin decizia civilă nr.../A/27.10.2021 a admis apelul declarat de reclamantul reconvenţional B. împotriva sentinţei civile .../2019 a Judecătoriei Alba Iulia pronunţată în dosar nr.../176/2018 şi împotriva sentinţei civile nr.../2020 a Judecătoriei Alba Iulia, pronunţate în dosar nr.../176/2018/a1 şi în consecinţă a schimbat în tot sentinţele apelate şi procedând la o nouă judecată a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.; a admis acţiunea reconvenţională formulată de reclamantul reconvenţional B. împotriva pârâtului reconvenţional A. şi în consecinţă a obligat pârâtul reconvenţional B. să plătească reclamantului reconvenţional B. suma de 6912,5 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 6812 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi la fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea deciziei și menținerea ca legală a sentinței civile nr.../2019.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.pr.civilă, se susține că hotărârea instanței de apel este dată „cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, și anume a dispozițiilor prevăzute de art .1375, 1371, 1380 din Codul civil si a dispozițiilor privind circulația pe drumurile publice dar și a celor privind OG 2/2000.

Instanța de apel a ignorat și dispozițiile legale prevăzute de art.1380 din Codul de civil privind cauzele de exonerare a răspunderii, în cauză nefiind incidente cauzele exoneratoare de răspundere, prevăzute de art.1380 C. civ, respectiv: fapta imputabilă exclusiv victimei înseși, fapta imputabilă exclusiv unei terţe persoane pentru care cel care deține paza juridică a animalului nu este ținut să răspundă, forța majoră.

Dimpotrivă exista dovada prejudiciului cert în cuantum de 20.000 lei, prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv: procesul-verbal de sancționare contravențională a pârâtului seria ... nr... din 27.08.2017, emis IPJ Alba, Postul de Poliţie S., autorizație de reparații, deviz de lucrări.

Prejudiciul (avarierea autoturismului) personal a fost cauzat de turma de oi, care se afla, la momentul producerii prejudiciului, sub paza pârâtului, fiind cel care deținea paza juridică a animalelor, conform celor scrise de acesta în procesul - verbal de sancționare contravențională.

Un înțeles greșit a dat instanța de fond și dispozițiilor privind circulația pe drumurile publice, Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002.

Instanța de apel, fără să indice un text de lege sau un temei juridic susține că singurul vinovat, 100%, de producerea evenimentul este recurentul pentru că nu a respectat limita de viteza de cel mult 70 km/h și că a circulat cu 90 km/h motiv pentru care nu a reușit să evite turma de oi aflata în paza pârâtului.

Instanța de apel a aplicat greșit și interpretează greşit dispozițiile aplicabile în cauză. Pârâtul este vinovat de producerea accidentului întrucât a condus turma de oi pe un drum național, ceea ce este interzis prin lege.

Potrivit art.71 alin.1 din OUG nr.195/2002, „sunt interzise accesul și deplasarea vehiculelor cu tracțiune animală, a mașinilor și utilajelor autopropulsate utilizate în lucrări de construcții, agricole și forestiere, a animalelor de povară, de tracțiune sau de călărie, precum şi a animalelor izolate sau în turmă pe drumurile naționale, în municipii şi pe drumurile la începutul cărora există indicatoare de interzicere a accesului”.

Traversarea acestui drum cu turma de oi constituie o deplasare pe drumul național, fiind irelevant că deplasarea are loc în lungul sau de-a latul drumului, de vreme ce animalele se deplasează, în sensul propriu al expresiei, „pe drumul național”.

Susținerea instanței de apel că este vinovat de nerespectarea dispozițiilor (art. 38 din OUG nr.195/2002) privind neadaptare vitezei la condițiile de drum, este greșită, întrucât pârâtului i-a fost încheiat procesul verbal de contravenție în care se reține culpa exclusivă în producerea accidentului, constând în nerespectarea dispozițiilor prevăzute de Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice și pentru care i s-a aplicat sancțiunea contravențională constând în „ avertisment”, iar acesta nu a contestat procesul verbal încheiat.

Hotărârea instanței de apel este greșită și în ceea ce privește analiza procesului verbal pe care, în mod greșit, îl socotește că nu face dovada stării de fapt.

Or, O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forță probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului - art.34- rezultă că procesul-verbal contravențional face dovada deplină a situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară, iar proba contrară se poate face doar pe calea specială de contestare a actului, respectiv, în cadrul soluționării plângerii contravenționale formulate împotriva procesului verbal de contravenție (conform art.31 alin.1 din OG nr. 2/2001- împotriva procesului - verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia), în condițiile în care, potrivit art.37 din O.G. nr.2/2001 procesul - verbal neatacat în termenul de 15 zile de la comunicare sau luare la cunoștință, precum și hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu fără vreo altă formalitate.

Instanța de apel a aplicat greșit și art.1349 din Codul civil, care reglementează „Răspunderea delictuală”.

Este adevărat că, potrivit art.123 alin.1 lit.d din H.G. nr.1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, conducătorul de vehicul este obligat să circule cu o viteză care să nu depășească 30 km/h în localități sau 50 km/h în afara localităților, la trecerea pe lângă animale care sunt conduse pe partea carosabilă sau pe acostament.

Se reține însă că această obligație revine conducătorului auto în situația în care trecerea animalelor este regulamentară, respectiv când „sunt conduse pe partea carosabilă sau pe acostament”.

Or, probele administrate au demonstrat faptul că pârâtul nu a respectat obligația de a fi condus animalele.

Revenind asupra obligației sale de a reduce viteza la trecerea pe lângă animale, se poate observa că pe DN7 este interzis accesul animalelor.

Conform art. 71 din O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, „Sunt interzise accesul şi deplasarea [...] precum și a animalelor izolate sau în turmă pe drumurile naționale” prin urmare, pârâtul a nesocotit obligația de a nu pătrunde cu ovinele pe un drum național și nu a respectat obligația de a „conduce” animalele.

Este adevărat că, în conformitate cu cele reglementate de art.48 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, conducătorul de vehicul, pe lângă obligația de a respecta regimul legal de viteză, are și sarcina de a adapta această viteză în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță, înțelegând-se prin aceasta chiar și reducerea vitezei sub limită legală.

Pentru aceasta este necesară cunoașterea de către conducătorul de vehicul a condițiilor respective de drum.

Or, nu se poate reține în sarcina conducătorului de vehicul obligația de prevedere a unor condiții care rezultă din nerespectarea reglementărilor de către ceilalți participanți la trafic.

Intimatul B. nu a depus întâmpinare în recurs.

CURTEA, analizând legalitatea deciziei atacate, în raport de criticile formulate, reține următoarele:

Soluția pronunțată de instanța de apel este la adăpost de criticile formulate, nefiind aplicate sau interpretate greșit dispozițiile legale la care recurentul face referire.

Recurentul este într-o eroare atunci când susține că instanța de apel a ignorat prevederile art.1380 Cod civil.

Potrivit acestui text de lege în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale nu există obligația de a repara prejudiciul atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori ca urmare a unui caz de forță majoră.

Practic, potrivit acestei dispoziții, pârâtul intimat B. nu ar fi ținut să repare prejudiciul cauzat de animalele sale autoturismului recurentului, dacă prejudiciile ar fi cauzat exclusiv de intimat sau ar fi urmarea unui caz de forță majoră.

Însă în cauză nu s-a invocat și dovedit forța majoră, iar rezultatul prejudiciabil nu s-a probat că ar fi cauzat exclusiv de către pârât, cu atât mai mult cu cât recurentul invocă dispozițiile art.1371 Cod civil ce are ca titlu ”Vinovăția comună.

Pluralitatea de cauze”.

Trebuie menționat că în calea de atac a recursului nu se poate analiza temeinicia deciziei atacate, doar legalitatea acesteia, motiv pentru care instanța de recurs verifică doar dacă la starea de fapt definitiv reținută de Tribunal s-a aplicat corect legea.

Or, în cauză, instanța de apel nu a reținut că prejudiciul a fost cauzat de turma de oi, ceea ce ar fi presupus că turma ar fi intrat în mașina care staționa a reclamantului, dimpotrivă, a reținut că reclamantul este cel care, ca urmare a neadaptării vitezei la condițiile de drum, nu a mai putut opri la timp și a intrat în turma de oi, cauzând decesul mai multor animale și avarierea mașinii.

În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art.71 alin.1 din OUG nr. 195/2002, Curtea reține că întradevăr este interzis accesul și deplasarea animalelor în turmă pe drumurile naționale, însă nu aceasta este situația în cauză.

Animalele conduse de pârât nu se deplasau, ci traversau drumul național, pentru a ajunge la pășune.

În speță nu s-a dovedit de către recurent că pe drumul național respectiv ar fi fost amenajate căi de acces și locuri de traversare a drumurilor publice, astfel cum sunt reglementat la art.71 al.2 din OUG nr.195/2002, acesta fiind motivul pentru care instanța de apel a reținut că pârâtul a luat toate măsurile unui proprietar diligent atunci când s-a angajat în traversarea drumului național, martorii confirmând că la acel moment pe drum nu se zărea nicio mașină.

Astfel cum s-a mai menționat deja, în recurs, instanța nu poate reanaliza starea de fapt, aceasta fiind definitiv reținută de către instanța de apel.

Nici afirmația recurentului că nu se face vinovat de nerespectarea dispozițiilor art.38 din OUG nr.195/2002 nu este susținută de probatoriul administrat în calea de atac a apelului, această afirmație fiind făcută în strânsă legătură cu critica vizând ignorarea forței probante a procesului verbal de contravenție.

Este corectă susținerea că procesul verbal de constatare a contravenției neatacat constituie titlu executoriu, dar această executorialitate se referă doar la eventuala sancțiune aplicată, în sensul că pentru punerea în executare a amenzii, organul constatator nu mai trebuie să solicite altă formalitate.

Însă acest lucru nu înseamnă că nu poate fi ulterior contestată într-un litigiu starea de fapt astfel reținută, mai ales că asupra acestui proces verbal nu s-a pronunțat nicio instanță judecătorească.

Întreadevăr, dacă acest proces verbal ar fi fost contestat de oricare dintre părțile implicate, iar instanța de judecată ar fi făcut constatări proprii cu privire la modalitatea de comitere a faptei și vinovăția părților, astfel de statuări nu mai puteau fi combătute în alt litigiu.

Dar având în vedere că procesul verbal nu a fost contestat în cadrul plângerii reglementate de OG nr.2/2001, în mod corect instanța de apel a coroborat toate probele de la dosar în raport de dispozițiile legale aplicabile și a stabilit că cel vinovat de producerea impactului mașinii cu turma de oi este reclamantul recurent care nu a adaptat viteza astfel încât să fie în măsură să evite orice obstacol, respectiv nu a circulat în condiții de siguranță.

Mergând pe raționamentul recurentului, că nu are nicio vină în producerea accidentului, s-ar ajunge în situația absurdă ca, de exemplu, dacă în locul oilor, de drum s-ar fi aflat un grup de copii/adulți, angajați în traversarea drumului, tot aceștia să fie de vină, nu reclamantul care nu a adaptat viteza de circulație.

Trebuie observat că locul impactului nu este într-o curbă cu vizibilitate redusă, care să justifice nefrânarea la timp din partea reclamantului, ceea ce face rezonabilă susținerea instanței de apel că reclamantul nu a fost atent la porțiunea de drum pe care rula și a observat cu mare întârziere turma de oi aflată în traversarea drumului, ceea ce a dus la impactul cu aceasta, pe drum neexistând urme de frânare.

Or, reclamantul, chiar dacă rula cu o viteză peste limita legală, dacă ar fi circulat diligent, ar fi observat turma de oi și instinctual ar fi frânat, astfel că s-ar fi redus impactul și pagubele produse, pârâtul neavând nicio culpă în acest sens, criticile recurentului referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art.1349 Cod civil și art.123 alin.1 lit.d din HG nr.1391/2006 fiind nefondate.

Distinct de aceste rețineri, Curtea reține că și în situația în care s-ar fi reținut, prin absurd, contrar probelor de la dosar și dispozițiilor legale incidente, că pârâtul este cel vinovat, acțiunea reclamantului tot nu putea fi admisă, întrucât reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu cert și determinat sau determinabil, sens în care se are în vedere adresa nr.../12.10.2021 comunicată de P. din care rezultă că devizul depus în probațiune de către reclamant a fost întocmit fără evaluarea mașinii în service, fiind deci un deviz ipotetic, fără suport factual, motiv pentru care în mod corect nu a fost avut în vedere de către instanța de apel.

Față de cele menționate, reținând că decizia atacată este temeinică și legală, la adăpost de criticile formulate, recursul declarat de reclamant este nefondat și în temeiul art.496 C.pr.civilă urmează a-l respinge ca atare.

Recurentul a solicitat cheltuieli de judecată, însă față de soluția pronunțată și dispozițiile art.453 C.pr.civilă el fiind partea care a pierdut procesul, nu este îndreptățit a le primi, motiv pentru care nu se vor acorda.