Curtea de Apel ALBA IULIA · ../191/2017

Decizie nr. 275 din 19.10.2023

Instanță: Curtea de Apel ALBA IULIA
Dosar: ../191/2017
Obiect: Uzucapiune. Prescripția achizitivă. Acțiunea în revendicare.
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Relativ la critica ce vizează aplicarea eronată de către instanţele de fond a dispoziţiilor art.1860 Cod civil (aplicabile în cauză în raport de legea în vigoare la data începerii posesiei), Curtea reţine că pentru a putea opune unirea celor două posesii, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: să fie vorba de o posesie propriu-zisă şi posesorul actual să fi dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic.

Or, plecând de la premisa că autor în sensul art.1860 Cod civil, este cel care, la fel ca cel care invoca uzucapiunea, nu este titular al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real asupra bunului imobil, Curtea constată că pentru a invoca joncţiunea posesiilor, posesorul actual trebuie să facă dovada transmiterii posesiei de la autorul său către sine, transmitere care să aibă loc în temeiul unui raport juridic civil născut în urma unui act sau fapt juridic licit concret în care sunt implicate cele două părţi.

Cum în cauză, astfel cum s-a reţinut, autorii reclamanţilor au exercitat o posesie utilă asupra terenului în litigiu şi cum au transmis această posesie succesorilor lor, printr-un act juridic, în mod corect s-a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.1860 Cod civil 1864 care reglementează facultatea oricărui posesor posterior, spre a putea opune prescripţia, să unească posesia sa cu posesiunea autorului său, în condiţiile în care între părţi posesia s-a transmis în baza unui raport juridic născut în baza unui un act juridic încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată.

Relativ la soluţia dispusă de instanţele de fond cu privire la acţiunea în revendicare formulată de recurenţi, Curtea reaminteşte că atât practica judiciară, cât şi jurisprudenţa recunosc caracterul retroactiv al uzucapiunii, în sensul că dobândirea de către posesor a dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii termenului de prescripţie, nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripţiei achizitive, altfel spus, din momentul intrării efective în posesia bunului.

Întrucât prescripția achizitivă reprezintă o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a lăsat bunul timp îndelungat în posesiunea unei alte persoane, permițându-i prin pasivitatea lui să se comporte public ca un proprietar, iar prin împlinirea uzucapiunii, se naşte dreptul de proprietate al uzucapantului şi, concomitent, se stinge dreptul de proprietate al fostului proprietar, în mod corect instanţa superioară de fond a constatat că acţiunea în revendicare a fost paralizată prin intervenirea prescripţiei achizitive, situaţie în care nu mai prezintă relevanţă dacă pârâţii reclamanţi reconvenţional sunt moştenitorii proprietarilor tabulari şi dacă imobilul în litigiu ar fi intrat în masa succesorală rămasă după autorii lor.

Prin urmare susţinerile recurenţilor, relativ la aceste aspecte, nu se mai impun a fi analizate.

(Secția I civilă, Decizia nr.275/19 octombrie 2023)

Prin cererea formulată la data de 03 septembrie 2018 şi înregistrată la Judecătoria Blaj sub nr.../191/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C., să se constate că au dobândit prin prescripţie achizitivă şi joncţiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ... al localităţii V.; să constate că pe terenul înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ... al localităţii V., nu mai există o casă de locuit întrucât a fost demolată şi să dispună radierea acesteia; să dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Prin cererea reconvenţională formulată, astfel cum a fost precizată ulterior şi completată, pârâţii reclamanţi reconvenţional C., D., E. şi F., au solicitat: să se constate că după defunctul G. decedat la data de 09.08.1966 a rămas ca unic moștenitor acceptant al acestuia în calitate de fiu, H., în cotă de 1/1, masa succesorală rămasă după defunct compunându-se din terenul din litigiu; să se constate că după defunctul H., decedat la data de 27 noiembrie 1988 a rămas ca unică moștenitoare I. conform certificatului de moștenitor nr... din 1 septembrie 1989, în cotă de 1/1, masa succesorală rămasă fiind terenul din litigiu; să se constate că după I., decedată la data de 20 aprilie 2008 au rămas ca moștenitori, C., D. în calitate de fiice și F. și E., în calitate de nepoți de fiu, în cotă de câte 1/3, respectiv de câte 1/6, iar masa succesorală se compune din terenul din litigiu, dispunându-se, în final, întabularea dreptului lor de proprietate asupra terenului din litigiu, în cartea funciară, în cotele arătate mai sus; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.../2021 pronunțată de Judecătoria Blaj în dosarul civil nr. .../191/2017* s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F.; s-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali C., D., E. și F.

Şi, în consecință:

- s-a constatat că reclamanții A. şi B., prin joncțiunea posesiilor cu antecesorii lor, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna ..., sat ... nr..., județ ..., înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ... în suprafață de 1514 mp, prin uzucapiune.

- s-a constatat că pe imobilul înscris în CF ... V. nu mai există casă de locuit, și s-a dispus radierea construcției din cartea funciară.

- în baza art.35 alin. 5 din Legea nr.7/1996, republicată, s-a dispus îndrumarea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Alba să efectueze mențiunile în cartea funciară corespunzătoare imobilului.

- s-a luat act că reclamanții au declarat că înțeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de fond a reţinut următoarele:

Prealabil, cu privire la solicitarea reclamanților ca instanța să se pronunțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți reconvenționali în formularea cererii reconvenționale, instanța a constatat că acest aspect a fost tranșat de către instanța de control judiciar, prin respingerea recursului reclamanților declarat împotriva deciziei civile nr.../A/2019 prin care s-a statuat asupra acestui aspect, motiv pentru care s-a constatat că această chestiune litigioasă nu mai poate forma obiect de analiză.

Cu privire la acțiunea principală, s-a reținut că reclamanții A. şi B. au investit instanța, ca în temeiul art.27-28 din Decretul-Lege nr.115/1938, să constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune și joncțiunea posesiilor asupra imobilului înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ...

Astfel, s-a avut în vedere că uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil ca efect al posedării lui de către o persoană în condițiile și termenele prevăzute de lege.

În acest sens instanța a avut în vedere Decizia nr. 86 din 10.12.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la dispozițiile legale aplicabile în cazul acțiunilor care au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile Decretului-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, în materia prescripțiilor achizitive împlinite după intrarea în vigoare a Legii cadastrului si a publicității imobiliare nr.7/1996, prin care s-a stabilit că în situația prescripțiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr.115/1938 și împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr.115/1938, cu precizarea că această soluție relativ la interpretarea dispozițiilor legale este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, fiind valabilă, prin similitudine, raționamentul fiind același, și în cazul incidenței unui alt act normativ, în vigoare la momentul începerii posesiei achizitive, întrucât soluția aleasă de către Î.C.C.J. în soluția mai sus citată a pornit de la regula tempus regit actum.

Totodată, s-a subliniat că Decretul-Lege nr.115/1938 a intrat în vigoare în teritoriile din Banat și Transilvania la data de 12 iulie 1947, prin Legea nr. 241/1947, prin care s-a pus în aplicare Decretul Lege nr.115/1938 în Transilvania și Banat şi faptul că, potrivit susţinerilor reclamanţilor, posesia lor asupra imobilului a început din anul 1996, situaţie în care s-a constatat că regulile după care se impun a fi analizate condițiile uzucapiunii cad sub incidența dispoziţiilor art.28 din Decretul-Lege nr.115/1938, care se referă la uzucapiunea extratabulară.

S-a mai reţinut că acest text dispune că „cel care a posedat un bun nemișcător în condițiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat”.

Astfel s-a subliniat că, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune în temeiul art. 28 din Decretul-lege nr.115/1938, trebuie întrunite următoarele condiții: titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat; uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular; posesia exercitată de uzucapant să fie utilă.

În speţă, sub un prim aspect s-a constatat că pentru a opera prescripția achizitivă în favoarea reclamanţilor, trebuie în primul rând ca titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat.

Or, în cazul de față, s-a reţinut că în CF nr...

V. (provenită din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ..., asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1514 mp este întabulat dreptul de proprietate în favoarea numiților G. și J. şi că reclamanții au făcut dovada decesului proprietarilor tabulari, reţinându-se că numitul G. a decedat la data de 09.08.1966 (vol.

I) iar numita J. a decedat la data de 19.08.1968 (dosar fond vol.

I).

Avându-se în vedere că reclamanții au invocat joncțiunea posesiei exercitate de posesorul anterior cu posesia exercitată de aceștia, instanța a avut în vedere prevederile art. 1860 Cod Civil, potrivit cărora „orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesia sa cu posesia autorului său.”

În consecință, pentru ca joncțiunea posesiilor să fie incidentă, s-a reţinut că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: să fie vorba de o posesie propriu-zisă, detenția precară nu poate fi unită cu o posesie iar cel ce invocă posesia să fie succesor în drepturile autorului său, cu precizarea că prin autor se înțelege persoana care, ca și cel care invocă uzucapiunea nu este titularul dreptului real.

Instanța a reținut, însă, că pentru a putea opera joncțiunea posesiilor, între posesorul ulterior și cel anterior trebuie să existe o legătură juridică, în sensul că posesorul anterior al imobilului trebuie să fie autorul celui care invocă joncțiunea, prin urmare acesta din urmă trebuie să fie succesorul posesorului anterior, subliniindu-se că în dreptul românesc succesiunea poate fi: – universală sau cu titlu universal (derivând din moștenire legală sau testamentară, în cazul persoanelor fizice, sau din fuziune sau divizare, în cazul persoanelor juridice) sau cu titlu particular (acte juridice – între vii sau mortis causa - care au ca efect transmiterea unui drept ut singuli).

Prin urmare, s-a constatat că deşi calitatea de moștenitor poate fi determinată doar în cadrul procedurii dezbaterii succesiunii (pe cale notarială sau judecătorească), procedură în care se verifică atât vocația generală, cât și celelalte condiții pentru a moșteni (vocația concretă, acceptarea succesiunii în termen, inexistența vreunui caz de exheredare sau nedemnitate), în speţă reclamanţii nu au susținut faptul că ar avea calitatea de moștenitori.

Astfel, referitor la cea de-a doua situație necesară pentru ca reclamanţii să poată fi considerați succesori ai posesorului anterior și anume să fi dobândit imobilul prin acte cu titlu particular, instanța a constatat că reclamanții au dobândit posesia asupra imobilului în litigiu în baza unei convenții privind înstrăinarea imobilului de către posesorii anterior, numiții K. și L., care la rândul lor au intrat în posesia imobilului prin cumpărare, astfel cum rezultă din înscrisul intitulat ”înțelegere” aflat la fila ... dosar fond, aspect care a reieşit şi din depoziția martorilor M. și N., audiați în cauză.

În concret, s-a arătat că din declarațiile martorilor audiați, reiese că întregul imobil a fost folosit de către familia K. și L., începând cu anii 1973-1974 până în anul 2015 când au înstrăinat reclamanților terenul, casa fiind demolată, iar din anul 2015 terenul a fost folosit de către reclamanți în mod continuu, fiind cunoscuți ca proprietari ai acestuia.

Totodată, s-a avut în vedere că din adeverința nr.../11.12.2017 eliberată de Primăria Comunei V., a rezultat că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Legii 18/1991, Legii nr.10/2001 și a Legii 247/2005 și nici nu face parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ- teritoriale.

Față de starea de fapt reținută, prima instanţă a constatat că reclamanții, prin joncțiunea posesiei cu cea a autorilor lor, numiții K. și L., exercită posesia asupra întregului imobil, continuu, netulburată, public și sub nume de proprietar, de mai mult decât de 20 de ani de la decesul proprietarului înscris în cartea funciară a imobilului.

În cauză nu s-a putut reține susținerea pârâților reclamanți reconvenționali în sensul că posesia reclamanților ar fi fost tulburată prin notificarea transmisă acestora prin care le-au solicitat să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, câtă vreme aceasta a fost transmisă ulterior inițierii prezentului demers judiciar, respectiv după împlinirea termenului prescripției achizitive.

Nici susținerea potrivit căreia reclamanții au folosit imobilul cu titlu precar nu a putut fi reținută, câtă vreme aceștia au folosit imobilul teren sub nume de proprietar, fiind înscriși și achitând impozitul cuvenit.

În ce privește capătul de cerere privind radierea din CF nr...

V. a casei de locuit, instanţa a constatat că atât din depozițiile martorilor M. și N. cât și din adeverința nr... din 07.12.2017 eliberată de Primăria comunei V. a rezultat că pe imobilul înscris în CF ...

V. , nr. top ..., ... în suprafață de 1514 mp nu mai există casa, întrucât a fost demolată, sens în care s-a apreciat că și acest petit este întemeiat.

Avându-se în vedere aceste considerente de fapt și de drept, instanța, constatând întemeiată acțiunea reclamanților, a admis-o și în baza prevederilor art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938, coroborat cu art. 1846 – art. 1847, art. 1860 și art. 1890 din Codul civil de la 1864, a constatat că reclamanții, prin joncțiunea posesiilor cu antecesorii lor, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna V., sat ... nr..., județ ..., înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ... în suprafață de 1514 mp, prin uzucapiune.

Totodată, s-a constatat că pe imobilul înscris în CF ...

V. nu mai există casa de locuit, sens în care s-a dispus radierea construcției din cartea funciară.

În baza art.35 alin.5 din Legea nr.7/1996, republicată, a fost îndrumat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Alba să efectueze mențiunile în cartea funciară corespunzătoare imobilului.

În ce privește acțiunea reconvențională formulată de pârâții reclamanți reconvenționali C., D., E. și F. instanța a reţinut că cererea are ca obiect revendicarea imobilului înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ..., cerere ce a fost respinsă.

În fundamentarea acestei soluţii, s-a reţinut că potrivit art.555 Cod civil, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, iar potrivit art.563 Cod civil proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la altă persoană care îl deține fără drept.

Prin urmare, s-a reţinut că în doctrină, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind o acțiune reală, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Mai exact, s-a subliniat că prin acțiunea în revendicare o persoană cere să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată şi că în cadrul unei astfel de acțiuni, reclamantul revendicant este dator să dovedească faptul că el este proprietarul bunului revendicat și că acest bun este deținut pe nedrept de către pârât.

Altfel spus, s-a subliniat că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune în cadrul căreia cel obligat să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunului revendicat cât și posesia nelegitimă a pârâtului, este reclamantul, precum şi faptul că aceasta poate fi exercitată de către titularul dreptului de proprietate.

În speță, prima instanţă a constatat că reclamanții nu sunt proprietarii imobilului revendicat, deoarece acesta a fost înstrăinat prima dată de către antecesorul lor, H., moștenitorul proprietarilor tabulari, către numiții K. și L., astfel cum a rezultat din înscrisul intitulat ”Înțelegere” şi care, la rândul lor, l-au înstrăinat reclamanților din prezenta cauză.

În plus, s-a arătat că acest aspect este confirmat și de certificatul de moștenitor nr.../1.09.1989 din care a rezultat că de pe urma defunctului H., antecesorul reclamanților a rămas doar cota de ½ părți din imobilul apartament și ¼ părți din terenul de 345 mp înscris în CF ...

Sibiu, știut fiind că imobilul care formează obiectul prezentului litigiu a ieșit din patrimoniul numitului O. prin acte între vii.

Astfel fiind, reţinându-se că imobilul în litigiu nu poate face parte din masa succesorală a defunctului H., s-a constatat că acesta nu a putut fi transmis pe cale succesorală reclamanților, nefiind îndeplinite dispoziţiile art.555- 563 și art.566 Noul Cod Civil sens în care acțiunea reconvențională a fost apreciată ca fiind nefondată.

În final, s-a luat act că reclamanții au declarat că înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr.../A/13 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul civil nr...

/191/2017* s-a respins apelul declarat de către apelanţii C., D., E., F. în contradictoriu cu intimaţii B. şi A., împotriva sentinţei civile nr... din 13.07.2021 pronunţată de către Judecătoria Blaj în dosar nr.../191/2017*; s-a respins cererea apelanţilor de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată şi s-a luat act de faptul că intimaţii prin reprezentant convenţional au arătat că înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, instanţa superioară de fond a reţinut următoarele:

Criticile apelanţilor C., D., E. şi F. vizează, în esenţă, soluţionarea cauzei cu aplicarea greşită a normelor de drept material, critici apreciate de Tribunal ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:

Potrivit extrasului CF nr... V. (provenit din conversia CF nr... Făget), nr. top ..., nr. top ... asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 1514 mp. este întabulat dreptul de proprietate în favoarea numiţilor G. şi J.

Tribunalul a reţinut că, de principiu, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, este un efect al posesiei ca stare de fapt, respectiv posesia îndelungată cu toate determinările cerute de lege și se constituie într-o sancțiune adusă proprietarului imobilului uzucapat, dată fiind lipsa acestuia de diligență în protejarea proprietății sale.

De asemenea, tot de principiu s-a arătat că deși fiecare posesor începe o posesie nouă în persoana sa, el are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său (art.1860 Cod civil de la 1864).

Prin urmare, s-a reţinut că joncțiunea posesiilor înseamnă unirea posesiei uzucapantului, adică a posesorului actual, cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul său, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.

Altfel spus, s-a arătat că legiuitorul român a plecat de la premisa existenței a două posesii, care au ca obiect același bun, posesii care se disting în primul rând prin aceea că sunt exercitate de două persoane diferite între care s-a născut un raport juridic pe temeiul căruia o persoană are calitatea de autor iar cealaltă are calitatea de succesor, fiind de principiu că, cel care a uzurpat posesia altuia nu poate invoca joncțiunea.

Tribunalul a amintit și că, pentru a putea opune unirea celor două posesii trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: să fie vorba de o posesie propriu – zisă, iar posesorul actual să fi dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic născut dintr-un fapt juridic în sens restrâns (de pildă, moștenirea legală) sau dintr-un act juridic translativ de proprietate, unilateral (de pildă, legatul) sau bilateral (de pildă, vânzare - cumpărarea) ce emană de la un non dominus.

Astfel, s-a concluzionat că în materia joncțiunii posesiilor interesează în mod fundamental, data intrării în posesie a autorului, cât și data intrării în posesie și a unirii posesiei de către uzucapantul posesor actual, şi aceasta, pentru că data intrării în posesie a autorului interesează pentru a stabili legea aplicabilă uzucapiunii din perspectiva deciziei nr.86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub aspectul legii aplicabile în cauză, instanța a reţinut că potrivit art.82 alin. 1 din Legea nr.71/2011 - Dispozițiile art.930 - 934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia.

Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei.

Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.

Astfel, Tribunalul a reţinut că prin decizia nr.86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că în situația prescripțiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938 și împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr.115/1938.

Tribunalul a mai reținut și că potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a legii pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938 „prescripțiunile împlinite, precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiunile legii sub care au început”.

Întrucât Decretul-lege nr.115/1938 a intrat în vigoare în 12 iulie 1947, față de succesiunea în timp a legilor din materia uzucapiunii a rezultat că pentru uzucapiunile începute în intervalul septembrie 1943 (data intrării în vigoare a Legii nr. 389/1943 prin care au fost abrogate prevederile Codului civil austriac și a legilor maghiare) – 12 iulie 1947 sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil de la 1864, cum este cazul în speţa de faţă, avându-se în vedere susţinerile reclamanţilor intimaţi cu privire la momentul începerii posesiei de către autori, respectiv perioada anilor 1970.

S-a mai avut în vedere și faptul că Decretul - Lege nr.115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, intrat în vigoare la 12 iulie 1947, reglementează uzucapiunea în mod diferit față de Codul civil de la 1864, stabilind două cazuri de uzucapiune în art.27 și 28, uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară, ulterior datei de 12 iulie 1947, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară fiind guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr.115/1938.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă de fond că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 115/1938, raportat la data începerii posesiei de către autorul iniţial, cu verificarea condițiilor instituite de acest act normativ, respectiv: titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat, uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular şi posesia să fie utilă, indiferent de buna sau reaua credinţă a posesorului.

Prin urmare, s-a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, reclamanţii intimaţi făcând dovada decesului titularilor dreptului de proprietate înscris în cartea funciară cu privire la imobilul pe care îl posedă, respectiv G. (decedat la data de 09.08.1966 – fila ... vol.

I dosar fond), J. (decedată la data de 19.08.1968 – fila ... vol.

I dosar fond).

În mod similar, Tribunalul a constatat că prin probele administrate a fost dovedită dobândirea proprietăţii terenului de către autorii reclamanţilor, posesia fiind continuată de către reclamanţi, prin posesie prelungită, fiind probat atât elementul material al posesiei, prin exercitarea efectivă a posesiei asupra imobilului, cât şi elementul intenţional, în condiţiile în care atât reclamanţii intimaţi, cât şi autorii acestora, s-au comportat ca adevăraţi proprietari.

Prin urmare, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, ca efect al posesiei utile asupra imobilului, prin joncţiunea posesiilor exercitate de reclamanţi şi de autorii acesteia cu mai bine de 20 ani în urmă, posesie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar.

În continuare, Tribunalul a constatat că în mod just instanţa de fond a statuat că nu pot fi primite susţinerile apelanţilor pârâţi reclamanţi reconvenţional că posesia a fost întreruptă prin notificarea transmisă reclamanţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, în condiţiile în care aceasta a survenit ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, când termenul de prescripţie achizitivă fiind împlinit.

În consecinţă, Tribunalul a apreciat că în mod corect s-a constatat de către instanţa de fond că reclamanţii intimaţi au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune prin joncţiunea posesiilor asupra imobilului situat în Comuna V., Sat ..., nr..., judeţ ..., înscris în CF nr...

V. (provenit din conversia CF nr...

Făget), nr. top ..., nr. top ..., în suprafaţă de 1514 mp.

Referitor la criticile privind greşita soluţionare a acţiunii reconvenţionale având ca obiect revendicarea imobilului mai sus menţionat, s-a reţinut că potrivit art.555 C. civil, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege; că potrivit art.563 alin. 1 C. civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.

El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

La alin. 2 din acelaşi articol se prevede că dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil.

Tot, astfel, s-a arătat că potrivit art.565 Cod procedură civilă, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

În acest context factual, instanţa de apel a reţinut că acțiunea în revendicare este acea acțiune în justiție prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită pârâtului, care stăpânește bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate și să îi restituie bunul.

Cu alte cuvinte acțiunea în revendicare este acea acțiune în care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului de la posesorul sau detentorul neproprietar.

Or, raportat la probele administrate în cauză atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, s-a constatat că acţiunea în revendicare a fost paralizată prin intervenirea prescripţiei achizitive, fiind fără relevanţă că apelanţii pârâţi reconvenţional sunt moştenitorii proprietarilor tabulari, imobilul în litigiu intrând la masa succesorală, aceştia fiind sancţionaţi pentru lipsa de diligenţă în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Pentru considerentele sus expuse, Tribunalul, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a respins apelul declarat de către apelanţii C., D., E., F. în contradictoriu cu intimaţii B. şi A., împotriva sentinţei civile nr... din 13.07.2021 pronunţată de către Judecătoria Blaj în dosarul nr. .../191/2017* şi pe cale de consecinţă a respins cererea apelanţilor de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, s-a luat act de faptul că intimaţii prin reprezentant convenţional au arătat că înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, în termen şi motivat, au declarat recurs pârâţii reclamanţi reconvenţional C., D., E. şi F. prin care au solicitat casarea deciziei atacate şi în rejudecare admiterea apelului lor astfel cum a fost formulat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în toate instanţele din cele două cicluri procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, preliminar, au arătat că toate criticile pe care înţeleg să le invoce reprezintă elemente de nelegalitate a hotărârii şi nu de netemeinicia acesteia, cu precizarea că se impune a se avea în vedere în acest sens decizia ÎCCJ nr. 157/27.02.2019 prin care s-a statuat cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă în sensul că „Verificarea îndeplinirii condiţiilor legale, pentru constatarea uzucapiunii, respectiv corecta calificare juridică a faptelor constatate, constituie o chestiune de legalitate iar nu de temeinicie şi dacă se reţine că reclamantul şi autorii săi au stăpânit material imobilul, timp de 30 de ani dar se neagă elementul animus printr-un raţionament care contravine normelor legale incidente acestuia, această calificare juridică şi soluţie vădeşte elemente de nelegalitate, de vreme ce se bazează pe neaplicarea unor reguli de drept incidente în cauză şi obligatorii pentru instanţele de fond”.

Astfel, au susţinut că în prezentul recurs nu este vorba de o reapreciere a probelor ori a stării de fapt, ci de o corectă aplicare a normelor de drept material, situaţie în care este incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În consecinţă, ca o primă critică formulată în recurs, au susţinut că în mod nelegal instanţa de apel, a judecat apelul fără a se pronunţa asupra primului motiv de apel, în sensul că nici în persoana intimaţilor A. și B. şi nici în persoana numiţilor K. și L., nu a fost prezent elementul psihologic, ca şi a doua componentă a calităţii posesiei, necesară pentru a se putea uzucapa.

Mai exact, a susţinut instanţa de apel s-a rezumat, foarte pe scurt, în a motiva că posesia a fost utilă şi că a durat peste 20 de ani de la decesul proprietarilor tabulari, fără analiza elementul intenţional, psihologic, care evident nu era dovedit în cauză, faţă de înscrisurile invocate de ei în faţa celor două instanţe inferioare.

Din contră, au susţinut că, în opinia lor în cauză este vorba de o detenţie precară cu privire la teren şi care a fost folosit de familia K. și L. numai cu îngăduinţa autorului lor, H.

Or, au susţinut că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu este suficientă doar posesia materială a bunului, fiind cunoscut faptul că noţiunea juridică a posesiei, poate duce la proprietate prin uzucapiune, numai în ipoteza în care elementul material, al acesteia şi cel psihologic, sunt întrunite cumulativ în persoana posesorului, întrucât lipsa unuia dintre cele două elemente duce la inutilitatea posesiei şi, în final, la ineficacitatea acesteia.

Mai exact, au arătat că precaritatea, indiferent de durata ei, nu duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune şi aceasta tocmai datorită faptului că posesorul nu posedă pentru sine, sub nume de proprietar, astfel că posesia nu este caracterizată, utilă şi de calitatea prevăzută de lege, fiind una viciată, precară, ce face ca posesorul unei astfel de posesii să fie numai un detentor precar, posesia neavând nici un efect juridic, sub aspectul uzucapiunii.

În acest sens, au arătat că au depus la dosarul cauzei înscrisul numit „Înţelegere” din care rezultă, în opinia lor, că obiect al acelei înţelegeri încheiate între autorii lor şi autorul reclamanţilor, numitul K., au fost doar casele şi toate acareturile de pe teren, astfel că terenul din litigiu nu a făcut obiectul acelei înţelegeri, iar K. a folosit terenul doar cu îngăduinţa autorului lor, H.

În plus, au susţinut că este de menţionat şi faptul că la data întocmirii înscrisului respectiv, nu erau în vigoare Legile 74 şi 75 din 1973 şi, ca atare, la data încheierii promisiunii de vindere cumpărare şi terenurile puteau face obiectul înţelegerilor, întrucât numai după intrarea în vigoare a celor două legi terenurile nu mai puteau face obiect al vânzării.

Prin urmare, au afirmat că această împrejurare reprezintă, în opinia lor, un argument în plus că înţelegerea încheiată nu viza terenul şi că numitul K. era numai un detentor precar, folosind terenul numai cu îngăduinţa lui H.

Mai exact, au afirmat că numitul K., autorul reclamanţilor, cunoştea faptul că încă de la începutul posesiei, era un detentor precar, şi că posesia sa era viciată de precaritate, terenul nefiind folosit sub nume de proprietar, cu precizarea că obiect al acelei înţelegeri au fost numai edificatele, nu şi terenul rezultă clar din conţinutul acesteia.

De altfel, au susţinut că cele două instanţe de fond, în mod nelegal, nu au analizat deloc acest aspect al antecontractului, care nu a avut un caracter translativ de proprietate, cum greşit au susţinut cele două instanţe, ci a dat naştere doar unui drept de creanţă.

În continuare, au susţinut că practica judecătorească şi literatura în materie, sunt univoce în sensul că detentorul precar nu poate uzucapa, oricât de lungă ar fi posesia, deoarece el nu posedă sub nume de proprietar, ci numai cu îngăduinţa adevăratului proprietar, situaţie în care posesia este una viciată.

În mod similar, au susţinut că total greşit şi cu încălcarea legii este în opinia lor şi argumentul din motivarea instanţei de apel prin care s-a susţinut că se uzucapează când posesia este utilă indiferent de buna sau reaua credinţă, în condiţiile în care utilitatea exclude reaua-credinţă, dat fiind faptul că o posesie nu poate fi şi utilă şi exercitată cu rea-credinţă de către posesor.

De altfel, au arătat că alin. 1 al art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prevede că cel care a posedat un bun imobiliar, în condiţiile legii poate uzucapa, cu precizarea că cerinţele legii sunt cele prevăzute la art. 1847 din Vechiul Cod civil, aplicabil în cauză, sub acest aspect, care prevede că pentru a se putea prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Or, în cauză, au susţinut că familia K. și L., prin înscrisul intitulat „înţelegere” cunoştea faptul că obiect al acesteia erau numai edificatele nu şi terenul, ceea ce semnifică faptul că terenul l-a posedat numai ca detentor precar, cu îngăduinţa autorului lor şi nu sub nume de proprietar.

În plus, au afirmat că dovada faptului că posesia familiei K. și L. nu a fost una utilă şi sub nume de proprietar (fiind doar detentori precari), lipsind elementul intenţional, ca şi componentă indispensabilă a posesiei pentru a uzucapa, rezultă şi din celelalte acte depuse la dosarul cauzei, respectiv adresa nr. 46 din 23.03.2018 a comunei V. prin care s-a certificat faptul că terenul în litigiu nu a fost declarat la registrul agricol şi nici nu s-au plătit taxe şi impozite şi adeverinţa nr. 6855 din 02.12.2020, în care se arată faptul că terenul a fost declarat sporadic şi ca atare nici nu s-a plătit impozit pe terenul respectiv.

Astfel, au concluzionat că deşi instanţele de fond au reţinut faptul că detenţia precară nu duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu au analizat niciuna din probele dosarului din care rezultă, în opinia lor, indiscutabil faptul că elementul material al posesiei nu este dublat de cel psihologic, în persoana numiţilor K. și L.

Ca o a doua critică invocată în recurs, au susţinut că în cauză nu poate fi vorba de o joncţiune a posesiilor, în condiţiile în care între familia K. și L.şi reclamanţi nu a intervenit un act translativ de proprietate, fiind cunoscut faptul că este incidentă situaţia joncţiunii posesiilor, atunci când ultima posesie este la fel ca cea dinainte.

Cum în cauză, posesia familiei K. și L. nu ar fi fost una utilă au afirmat că nu poate opera în favoarea reclamanţilor jocţiunea posesiilor.

Pe de altă parte, au subliniat că nu este incidentă instituţia joncţiunii posesiilor, deoarece familia K. și L. a posedat, fără încheierea vreunui act pentru teren, ci doar pentru construcţiile de pe acesta, iar actul sub semnătură privată încheiat de reclamanţi a dat naştere doar unui simplu drept de creanţă.

Or, fiind vorba de posesii diferite, au arătat că în speţă se află în ipoteza unei posesiuni întrerupte, astfel că fiecare posesor începe o nouă posesiune, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1850 din Vechiul Cod civil, aplicabil în cauză.

Pe de altă parte, au susţinut că reclamanţii nu sunt moştenitori legali sau testamentari ai familiei K. și L., pentru a putea uni posesia lor cu cea anterioară, fiind străini de aceştia.

De altfel, sub acest aspect, au arătat că practica şi literatura sunt univoce în sensul că în cazul joncţiunii posesiilor este imperios necesar ca posesia ulterioară să fie la fel ca cea anterioară.

Au mai afirmat că depoziţiile martorilor propuşi de reclamanţi şi audiaţi în cauză nu au nici o valoare juridică şi probatorie, deoarece familiei K. și L. şi reclamanţilor intimaţi le-a lipsit elementul psihologic, ca parte indispensabilă a posesiei, pentru a uzucapa, indiferent ce credea comunitatea.

Tot astfel, au susţinut că cele două instanţe de fond au motivat în drept joncţiunea posesiilor, pe un text abrogat anume art. 1860 din Vechiul Cod civil, deşi aceasta ar fi avut loc după 5 ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod civil.

Sub un al treilea aspect, au susţinut că în mod greşit le-a fost respinsă acţiunea reconvenţională reiterând în acest sens susţinerile invocate în apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Blaj.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2, art.496, art.49+8 şi art. 501 Cod procedură civilă, art.27 şi 28 din Decretul-Lege nr.115/1938 şi art.1847 Cod civil 1864.

Prin completarea cererii de recurs, pârâţii reclamanţi reconvenţional C., E., E. şi F. au solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, motivat de faptul că în opinia lor instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel şi a judecat apelul fără a intra în judecata fondului, cu cheltuieli de judecată.

Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică şi cu obligarea recurenţilor la plata de cheltuieli de judecată.

În fapt, în esenţă, au susţinut că sunt nefondate criticile invocate în recurs în condiţiile în care instanţei de recurs i se solicită practic o reinterpretare sau reapreciere a probelor, nefiind astfel incident, în opinia lor, motivul de casare reglementat de art.488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În concret, au subliniat că au făcut dovada elementului psihologic al posesiei cu înscrisurile eliberate de Primăria V., fiind inadmisibil încercarea cu rea-credinţă de a se face dovada inexistenţei elementului psihologic al posesiei prin interpretarea şi reinterpretarea unor probe, în condiţiile în care probele administrate au fost în mod corect evaluate.

Cât priveşte acţiunea în revendicare formulată de pârâţii reclamanţi reconvenţional, au subliniat că în mod corect pretenţiile acestora au fost respinse, reiterând în acest sens apărările formulate prin întâmpinarea depusă în apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.205 şi art.488 Cod procedură civilă.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat recurenţii au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimaţi, reiterând în esenţă argumentele invocate în propriul recurs.

Recursul a fost timbrat cu suma de 151,50 lei taxă judiciară de timbru în conformitate cu dispoziţiile 24 alin. 2 din OUG 80/2013.

În recurs nu au fost administrate probe noi, în sensul dispoziţiilor art.492 Cod procedură civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea constată ca fiind nefondat recursul de faţă, pentru următoarele considerente:

Pentru început, în raport de cuprinsul cererii de recurs, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art.488 alin.1 din Codul de procedură civilă, casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menţionate de legiuitor, calea de atac a recursului urmărind să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, întrucât instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.

Analizând criticile formulate de recurenţi prin prisma dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea reţine că motivul de casare în discuție evocă ipoteza în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru constatarea uzucapiunii, respectiv corecta calificare juridică a faptelor constatate, constituie o chestiune de legalitate numai în situaţia în care se critică neaplicarea ori aplicarea eronată de către prima instanţă a unor reguli de drept incidente în cauză, dat fiind faptul că starea de fapt reţinută de instanţele de fond, sub aspectul existenţei unor acte de stăpânire materială asupra bunului uzucapat reprezintă aspecte de netemeinicie ce exced controlului exercitat în calea de atac a recursului.

Întrucât în cauză, pârâţii recurenţi nu au contestat actele de stăpânire materială exercitate de către reclamanţi şi de autorii lor asupra terenului în litigiu, ci au negat, pe de o parte, existenţa elementului animus necesar pentru o posesie aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (susţinându-se că pârâţii şi autorii lor au calitatea de detentori precari), iar pe de altă parte aplicarea eronată de către instanţele de fond a dispoziţiilor art.1860 Cod civil 1864 privind joncţiunea posesiilor, Curtea constată că, în aceste limite, criticile invocate de pârâţii recurenţi pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art.488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Or, răspunzând primei critici, această Curte aminteşte că posesia a fost definită în literatura juridică, ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun şi care, din punct de vedere al conduitei posesorului, reprezintă o exteriorizare a atributelor unui drept real, cu precizarea că existența posesiei este subsumată întrunirii cumulative a celor două elemente ale sale: material (corpus), ce presupune contactul direct, efectiv, cu bunul şi psihologic (animus), ce se caracterizează prin voința celui care stăpânește bunul de a se comporta ca un adevărat proprietar sau ca titular al unui alt drept real.

Totodată se impune a se menţiona că elementul psihologic al posesiei există atât în situația în care această conduită își are izvorul în convingerea sinceră a posesorului că este titularul unui drept real, cât și atunci când posesorul cunoaşte sau trebuie să cunoască că nu are această calitate, cele două ipoteze făcând practic distincţia între posesia de bună credință și cea de rea-credință.

Însă, pentru a se face dovada posesiei, trebuie dovedită existenţa celor două elemente constitutive.

Dacă dovada elementului obiectiv al posesiei se poate realiza cu orice mijloc de probă, acesta fiind un fapt material, în ce priveşte elementul intenţional, de natură psihologică, fiind mai dificil de dovedit, legiuitorul a instituit prin dispoziţiile art.1854 Cod civil 1864, o prezumţie legală de existenţă a elementului intenţional dedusă din existenţa elementului material al posesiei.

Ca atare, potrivit acestui text legal - „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”- se prezumă, până la proba contrară, că persoana care stăpâneşte un bun exercită posesia asupra acestuia pentru sine – animo sibi habendi.

Cum în cauză, în acord cu dispoziţiile art.328 Cod procedură civilă, prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite, dacă partea căreia îi profită prezumția dovedeşte faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta, iar reclamanţii intimaţi au dovedit exercitarea unor acte de stăpânire materială asupra terenului în litigiu ce reprezintă faptul cunoscut, vecin şi conex, în favoarea lor operează prezumţia calităţii lor de posesori şi nu aceea de detentori precari.

De altfel, susţinerile recurenţilor în sensul că înscrisul intitulat „Înţelegere” încheiat între autorul lor H. şi autorul reclamanţilor K., precum şi adresele nr... din 23.03.2018 şi nr... din 02.12.2020 eliberate de Primăria Comunei V., reprezintă dovezi apte să conducă la răsturnarea prezumţiei ce operează în favoarea reclamanţilor – nu pot fi primite.

În acest sens, Curtea reţine că în raport de obiectul acţiunii principale, constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil teren, simplul fapt că anterior a fost încheiat un înscris sub semnătură privată doar cu privire la construcţii, nu are semnificaţia că autorii reclamanţilor erau simpli detentori precari ai terenului în litigiu.

Aceasta întrucât detenția precară presupune stăpânirea bunului pentru altul, or, din cuprinsul clauzelor consemnate de părțile semnatare în cuprinsul înscrisului sub semnătură privată nu rezultă nici intenția autorului recurenţilor de a păstra posesia imobilului teren şi nici cea a autorului reclamanţilor de a poseda terenul pentru altul, nefiind stipulat ori dedus vreun termen de restituire, specific instituţiei detenţiei precare.

În plus, nu trebuie omis că ipoteza acreditată de recurenţi se bazează pe o prezumţie simplă în sensul că prin nemenţionarea terenului ca obiect al înscrisul intitulat „Înţelegere”, s-ar putea concluziona că autorul reclamanţilor a fost doar un simplu detentor precar.

Însă, în aplicarea prevederilor art.1854 Cod civil 1864, nu poate fi răsturnată prezumţia legală de posesie printr-o prezumţie simplă trasă doar din faptul nemenţionării terenului în înscrisul încheiat între autorii părţilor, întrucât s-ar încălca atât dispoziţiile Codului civil în materia dovedirii posesiei, cât şi regimul prezumţiilor simple, care pot fi trase doar în lipsa unei prezumţii legale, iar nu împotriva acesteia.

Referitor la pretinsele neconcordanţe existente între datele menţionate în adresele care evidențiază înregistrarea terenului în rolul agricol şi în rolul fiscal, Curtea constată că acestea nu pot fi valorificate pentru a se putea constata lipsa elementului intenţional al posesiei, atâta timp cât nu există nicio prevedere legală expresă care să consacre obligaţia înregistrării imobilului la registru agricol ori achitării impozitului aferent bunului cu privire la care s-a invocat uzucapiunea.

Cât priveşte argumentul în sensul că, în mod greşit şi cu încălcarea legii, instanţa de apel ar fi reţinut că uzucapiunea extratabulară presupune o posesie utilă indiferent de buna sau reaua credinţă, dat fiind că în opinia lor o posesie nu poate fi şi utilă şi exercitată cu rea-credinţă de către posesor, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art.28 alin.1 din Decretul-Lege nr.115/1938 potrivit cărora „cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat” nu impun condiţia bunei-credinţe.

Din contră, dacă legiuitorul ar fi cerut o astfel de cerinţă ar fi spus-o în textul legal, cum a procedat doar cu un articol înainte, la art.27, unde a stipulat că în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani.

Prin urmare, spre deosebire de uzucapiunea reglementată de art.27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în cazul prevăzut de art. 28 din Decretul-Lege nr.115/1938 (cazul în speţă), posesorului nu i se pretinde condiţia specială de a fi de bună-credinţă, întrucât, în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938, drepturile reale se dobândesc valabil numai prin înscrierea în cartea funciară, motiv pentru care eventuala reaua-credinţă a posesorului în legitimitatea unui drept pe care l-a dobândit fără înscrierea în cartea funciară este greu de admis.

Relativ la critica ce vizează aplicarea eronată de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 1860 Cod civil (aplicabile în cauză în raport de legea în vigoare la data începerii posesiei), Curtea reţine că pentru a putea opune unirea celor două posesii, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: să fie vorba de o posesie propriu-zisă şi posesorul actual să fi dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic.

De altfel, Curtea reţine că aceste aspecte au fost analizate şi stabilite de către instanțele de fond, ca rezultat al coroborării depozițiilor martorilor cu înscrisurile de la dosar, motiv pentru care a statua contrariu printr-o reapreciere a probelor de la dosar, este inadmisibil în calea de atac a recursului, dat fiind faptul că, potrivit legii, modul în care ansamblul probator administrat în cauză a fost evaluat de către instanțele de fond, excede cenzurii instanței de recurs.

Prin urmare susţinerile recurenţilor, relativ la aceste aspecte, nu se mai impun a fi analizate.

În aceste condiţii, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea acesteia, Curtea apreciază că susţinerile din cuprinsul cererii de recurs nu sunt susceptibile să conducă la reformarea deciziei atacate.

Prin urmare, constatând că instanţa superioară de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în temeiul art.496 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii reclamanţi reconvenţional C., D., E. şi F., împotriva deciziei civile nr.../.../13 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Alba în dosarul civil nr.../191/2017*.

Întrucât dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, în temeiul art.453 Cod procedură civilă, se va dispune obligarea recurenţilor C., D., E. şi F., în solidar, la plata sumei de 4000 lei – cheltuieli de judecată în recurs către intimaţii A. şi B., justificate de plata onorariului de avocat.