Decizie nr. 368 din 20.04.2022

Potrivit art.155 alin.1 lit.d) coroborat cu art.155 alin.5 lit.e) din Codul Administrativ, Primarul numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum și pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes local, iar potrivit art.500 alin. 1 coroborat cu art.499 lit.b) din Codul Administrativ, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unei dispoziții de imputare.

Ca atare este adevărat că reclamanta nu are raporturi de muncă cu Primarul Comunei, însă acest lucru se datorează faptului că ea este funcționar public cu funcție de conducere, având raport de serviciu și nu de muncă, acest raport este realizat cu Comuna – persoana juridică de drept public- și nu cu structura funcțională Primăria (definită clar la art. 5 lit. hh) din Codul Administrativ), el fiind formalizat prin emiterea actului administrativ corespunzător de către autoritatea administrației publice locale cu competențe executive- Primarul.

Astfel, în mod evident, Primarul Comunei este singurul care are competența legală de a emite dispoziția de imputare contestată și implicit are calitate procesuală activă în cauză.

Curtea constată că, potrivit art. 88 și art. 96 din Codul Administrativ doar Comuna, în calitate de persoană juridică de drept public, este titulară de patrimoniu și buget.

Consiliul local are competențe legislative, conform art. 106 alin. 1, art. 129 alin. 2 lit. b) și alin. 4 lit. a) din Codul Administrativ, iar primarul are competențe executive conform art. 106 alin. 1, art. 155 alin. 1 lit. c) și alin. 4 din Codul Administrativ.

Competențele exercitate de cele două autorități ale administrației publice locale au ca finalitate administrarea bugetului Comunei, fără a exista bugete proprii ale acestora, distincte ca existență juridică și ca execuție de bugetul comunei.

Dealtfel, Codul administrativ folosește în tot cuprinsul său, inclusiv art. 88, noțiunea de „buget local al unităților administrativ-teritoriale” fără a fi identificată noțiunea evocată de recurentă, aceea de buget al primarului.

Ca atare, Primarul Comunei nu are doar interes ci este chiar obligat, potrivit competenței legale ce-i incumbă, să procedeze la emiterea actului administrativ contestat.

Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 368/20 aprilie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub dosar nr.../107/2021, reclamanta A., reprezentata legal de Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România, prin președinte – B., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Ș., reprezentată de Primar, a solicitat anularea Dispoziției de imputare nr.../07-09-2021 în suma de 100.325 lei.

Prin sentința nr.../CAF/2021 pronunțată de Tribunalul Alba a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ș. și, în consecință a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamanta A., prin Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ș., ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta A. privind anularea Dispoziției nr.../07.09.2021 emisă de pârâtul Primarul Comunei Ș. precum și cererea privind suspendarea executării Dispoziției nr.../2021, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. prin Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România, solicitând admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru anularea dispoziției de imputare nr.../07-09-2021 în sumă de 100325 lei.

În motivarea recursului a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă pe baza următoarelor argumente:

Consideră sentința recurată ca fiind netemeinică și nelegală deoarece dispoziția atacată este emisă de Primarul Comunei Ș., unitate cu care reclamanta nu are raporturi de muncă.

În aceste condiții, în temeiul art.36 din CPC, solicită instanței să constate că pârâtul Primarul Comunei Ș. nu are calitate procesuală activă de a emite dispoziția de imputare contestată în sarcina sa deoarece nu există identitate între persoana reclamantei, ca angajată a Primăriei Comunei Ș., subiectul raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății și identitatea Primarul Comunei Ș. - emitentul actului administrativ contestat.

Nefiind îndeplinite simultan aceste condiții, rezultă indubitabil că, în raport cu reclamanta, Primarul Comunei Ș. nu are calitate procesuală activă de a emite actul administrativ contestat.

De asemenea, consideră sentința recurată ca fiind netemeinică și nelegală deoarece Primarul Comunei Ș. nu are nici capacitate procesuală de folosință și nici de exercițiu a drepturilor civile deoarece acest pârât nu a făcut obiectul activității de control al Camerei de Conturi ...

Conform Deciziei Camerei de Conturi ... nr.../2021 din 25/08/2021, unitatea controlată de această entitate a fost Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Ș., nicidecum Primarul Comunei Ș.

UAT Comuna Ș. este unitate administrativă distinctă, potrivit art.98 din Codul administrativ, cu personalitate juridică (art.96 Cod administrativ) iar instituția Primarului este prevăzută la art. 148 și următoarele din Codul administrativ.

Instanța de fond nu a manifestat un rol activ constând in stabilirea identității părților cauzei, a raporturilor juridice deduse judecații, a faptelor imputate în sarcina sa și nu a solicitat relații suplimentare de la părțile implicate în proces sau să pună în dezbaterea acestora astfel de chestiuni.

Procedând în această manieră, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 CPC deoarece judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii aspectelor de mai sus și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, chiar dacă astfel de aspecte nu au fost menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Tocmai acesta este rolul activ al judecătorului de a menține un echilibru între interesele, drepturile și obligațiile părților, având îndatorirea atât de a strânge probe în acuzarea acestor părți dar și în apărarea lor.

De asemenea, în raport cu aceste aspecte, date fiind împrejurările cauzei, în temeiul art. 30 si art. 32 alin. 1 lit. d) din CPC, recurenta înțelege să invoce excepția lipsei de interes a Primarului Comunei Ș. în emiterea actului administrativ contestat în prezenta cauză deoarece existența unui eventual prejudiciu constatat de Camera Curții de Conturi ... ar fi în bugetul UAT Comuna Ș., angajatorul său, nicidecum în bugetul pârâtului Primarul Comunei Ș., cu care are raporturi de serviciu.

Astfel, acceptând ideea că Primarul Comunei Ș. poate emite actul administrativ contestat în sarcina reclamantei, deși unitatea controlată de Camera Curții de Conturi ... a fost UAT Comuna Ș., conduce în mod direct la încurajarea abuzului de drept și emiterea unor acte administrative cu exces de putere prin încălcarea competentelor legale ale Primarului Comunei Ș. în detrimentul drepturilor și libertăților cetățenilor.

Conducerea Camerei Curții de Conturi ... a comunicat către UAT Comuna Ș. să se ia măsuri de recuperare a pagubei, Decizia nr.../2021 fiind înregistrată la Primăria Comunei Ș. la data de 26/08/2021.

Apreciază că nu există nicio corespondență între Camera Curții de Conturi ... și Primarul Comunei Ș., nu au fost trasate în sarcina celui din urmă nicio obligație de recuperare a sumei imputate și nici alte indicații cu privire la modalitatea de recuperare a acesteia.

Pentru toate aceste considerente, solicită să se constate lipsa de interes a Primarului Comunei Ș. în emiterea actului administrativ contestat.

A invocat în cererea de chemare în judecată și faptul că actul administrativ contestat nu este motivat în fapt și în drept din considerentele dispozițiilor:

- art. 31 alin. 2 din Constituția României: autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal respectiv

- art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care consacră dreptul la bună administrare si include în principal:

- dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere,

- dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial,

- obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Date fiind aceste obligații, solicită să se observe că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a obligației constituționale a autorității administrative de a asigura o informare corectă a reclamantului asupra problemelor de interes personal ale acestuia.

De altfel, și în jurisprudența comunitară se reține că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și univocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și, de asemenea să permită curților competente să efectueze revizuirea actului (cauza C - 367/1995).

Postura participativă a cetățeanului este astfel obligatoriu legată de principiile generale comunitare, printre care și cel al transparenței.

Or, cea mai importantă cale de a conferi viabilitate acestor principii, inclusiv cel al justiției, este tocmai instituirea obligativității motivării actelor autorității publice.

Prin aprecierea instanței de fond ca actul administrativ contestat este motivat în fapt și în drept se încurajează analfabetismul funcțional înrădăcinat în instituțiile publice și care trebuie eradicat în temeiul dreptului la apărare deoarece prin astfel de motivări redactate de magistrați dreptul la un proces echitabil este derizoriu.

În temeiul art. 248 din CPC coroborat cu prevederile art.85 alin.2 din Legea nr. 188/1999, art.253-259 din Codul muncii, art.499-500 din Codul administrativ, recurenta a invocat și inadmisibilitatea emiterii dispoziției de imputare nr.../07.09.2021 din următoarele motive:

Potrivit art.117 din Legea nr.188/1999 și art.254 alin.3 din Codul Muncii privind răspunderea salariaților, în cazul de față nu a avut loc nici o cercetare administrativă pentru a se stabili vinovăția reclamantei și întinderea prejudiciului, neîntocmindu-se nicio Notă de constatare și evaluare a pagubei.

De asemenea, nu s-a stabilit sub nici o formă legătura de cauzalitate între fapta „ilicită”, persoana reclamantei și „prejudiciul” imputat.

Paguba materială imputată acesteia nu s-a produs din vina reclamantei sau în legătură cu munca sa.

În mod eronat s-a apreciat de instanța de fond faptul că sumele imputate ar fi fost încasate în mod necuvenit deoarece s-a detaliat în mod clar și concret cum a intrat în posesia acestora, cu titlul de drepturi salariale, nicidecum prin mijloace frauduloase, după cum urmează:

1.

Drepturile salariale achitate în perioada aprilie - decembrie 2018 în suma de 1366 lei au fost încasate în mod corect, cu respectarea legii deoarece nu depășea indemnizația viceprimarului (1900 lei x coeficient 3 # 5700 lei/lună) iar aceasta avea salariul de 4700 lei.

2. Cu privire la sporul de dificultate relevă că a fost desemnată, prin ordin al Prefectului Județului, să facă parte din Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere de pe raza localității.

Începând cu data desemnării în această comisie reclamanta arată că a desfășurat o activitate complexă, continuă privind identificarea și stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din domeniul fondului funciar, fapt pentru care i se cuvine acordarea sporului de dificultate.

Mai mult, chiar și Legea nr. 284/2010 prin art.7 din Anexa 1 prevede că funcționarii publici au dreptul la indemnizațiile stabilite pentru activitățile suplimentare la care sunt desemnați să participe în cadrul unor comisii organizate în condițiile legii.

Or, în cazul său, Comisia din care face parte este organizată, funcționează și își desfășoară activitatea în condițiile legii.

Potrivit înscrisurilor atașate, începând cu anul 2015 a participat la lucrările acestei comisii contribuind la soluționarea mai multor cereri ce vizează aplicarea fondului funciar.

Conform art. 2 alin. l din Legea nr.263/2006, salariații instituțiilor publice implicați în aplicarea legilor fondului funciar, membrii comisiilor constituite în baza art.12 lit.d din Legea nr.18/1991, beneficiază de un spor de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an calculată de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Stabilirea salariaților care beneficiază de aceste drept și cuantumul sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul unității implicate cu aplicarea dispozițiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietății funciare, în limita fondurilor alocate pentru plata salariilor.

Acest aspect este consolidat și de Legea nr. 284/2010 unde la art. 7 se specifică faptul că funcționarii publici au dreptul la indemnizațiile stabilite pentru activitățile suplimentare la care sunt desemnați să participe în cadrul unor comisii organizate în condițiile legii.

În sfârșit, potrivit art.160 și art.40 alin.2 lit.c) din Codul muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și contractele individuale de muncă.

Învederează și faptul că, în sensul admiterii acțiunii formulate s-au emis Dispozițiile nr..../31.01.2020, .../31.01.2020,.../31.01.2020,.../26.02.2020,.../31.01.2020,.../31.01.2020, .../31.01.2020 și .../31.01.2020 prin care s-a stabilit acordarea acestor drepturi.

Astfel, deși recurenta reclamantă a solicitat instanței de fond în temeiul art.272 din Codul muncii, art.293 și art.298 CPC să fie depuse la dosar aceste înscrisuri, instanța de fond nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului, în sensul dispozițiilor art.22 CPC și nici nu a motivat în hotărârea recurată care sunt considerentele pentru care nu s-au administrat aceste înscrisuri sau care sunt motivele pentru care i s-a respins aceasta probă, de natură să aducă dezlegarea cauzei sub toate aspectele.

În ceea ce privește norma de hrană 2019 imputată în sumă de 3649 lei, arată că aceasta se acorda în mod obligatoriu conform art. 18 din Legea nr. 153/2017, fiind în vigoare la data acordării acestui drept, având izvorul de drept și în alte dispoziții legale, respectiv art. 18 alin. 1 și alin. 4 capitolul II, din Secțiunea a 2-a „ Alte drepturi salariale ” din aceeași lege

Din art. 11 rezultă că numai salariul de bază se stabilește astfel încât să nu depășească îndemnizația lunară a viceprimarului.

Alin. 4 al acestui articol folosește noțiunea ,,venituri salariale”, dar prin trimiterea la alin. 1 care reglementează salariul de bază, se deduce că numai salariul de bază al aparatului consiliului local nu trebuie să depășească indemnizația viceprimarului.

Potrivit art.36 alin.(l) din Ordonanța de Urgență nr.114/2018, privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, indemnizația de hrană reprezintă un drept de care pot și trebuie să beneficieze toți salariații din cadrul instituțiilor și autorităților publice.

Art. 76 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal prevede că nu sunt impozabile drepturile de hrană ale angajaților.

Întrucât art. 18 și 26 din Legea nr. 153/2017 este textul general care stabilește dreptul la indemnizația de hrană si la tichete de vacanță, cu unele excepții (persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, alese și numite), iar art.36 din Ordonanța de Urgență nr. 114/2018, prevede că se acordă indemnizație de hrană și tichete de vacanță funcționarilor din cadrul autorităților publice locale, apreciază că cererea este întemeiată, nefiind aplicabilă limitarea din art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 care se referă numai la salariul de bază.

Cât privește acordarea voucherelor de vacanță 2018 în suma de 4350 lei, acest drept este prevăzut atât de art. 26 din Legea nr.153/2017 cât și de art. 1 alin. (2) din Ordonanța de Urgență 8/2009, art.3 și art.7 din Hotărârea nr.215/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea voucherelor de vacanță.

Prin hotărârea nr.940/2017 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 s-a stabilit că:

1. articolul 3, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

"(2) în cazul salariaților din instituțiile și autoritățile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, se acordă o singură indemnizație de vacantă, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație."

Potrivit art. 26 din Legea nr.153/2017 privind premii și prime:

(4) începând cu data de 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă, obligatoriu, o indemnizație de vacanță. Modalitatea de acordare se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

(5) Valoarea anuală a indemnizației de vacanță este la nivelul unui salariu de bază minim brut pe țară garantat în plată și se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat în cursul anului calendaristic.

Pentru aceste considerente, suma imputată i-a fost acordată reclamantei în mod legal, în limitele prevăzute de legiuitor.

Interpretând sistematic art. 11 alin. (l), (3) și (4) și art. 26 din Legea nr.153/2017 se observă că primul articol este inclus în secțiunea salarii de bază și gradații acordate la tranșele de vechime iar al doilea articol care stabilește dreptul la tichete de vacanță este inclus în secțiunea ,,Alte drepturi salariale”.

Astfel se deduce că limitarea salariului la nivelul celui al viceprimarului se referă la salariul de bază, iar indemnizația de hrană nu este supusă acestei limitări.

Singurele categorii exceptate de la acordarea indemnizației de hrană sunt demnitarii publici, aleșii și numiții.

Legiuitorul prevede că „în perioada 2019 - 2020, personalul din cadrul instituțiilor și autorităților publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr.273/2006 indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, beneficiază de vouchere de vacanță în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/ 2014, precum și de indemnizația de hrană prevăzută la art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017”.

Din acest articol rezultă că tichetele de vacanță se acordă personalului din cadrul autorităților publice locale (art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006), fără restricții.

Indemnizației de hrană nu îi este aplicabilă limitarea art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 care se referă la faptul că salariul de bază stabilit din cadrul autorității publice locale nu poate depăși salariul de bază al funcției de viceprimar, nu se impozitează și nu poate fi reținută.

De asemenea Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal la art. 76 alin. (l) definește veniturile din salarii iar avantajele în forma enumerată la art. 76 alin. (3) lit. a-h din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, nu sunt contabilizate ca făcând parte din veniturile salariale și nu sunt plafonate la pragul indemnizației viceprimarului.

Din lecturarea actului administrativ contestat se poate constata că:

- suma imputată nu este explicitată pentru fiecare lună în parte, conținând exprimări generale (tip standard), vagi și abstracte, nefiind de natură a oferi posibilitatea unei orientări clare și precise asupra perioadei expuse și a unei analize a conduitei descrisă „ ca nelegală ” de către reclamantă.

Simpla afirmație că „sumele imputate au fost încasate nelegal” nu conferă legalitate măsurii dispuse.

Apreciază că prin aspectele expuse mai sus este răsturnată prezumția de legalitate a notificării deoarece această prezumție are la bază prezumția de autenticitate și pe cea de veridicitate.

Prezumția de autenticitate presupune că actul emană de la cine se afirmă că emană.

Prezumția de veridicitate presupune că actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă.

Recurenta consideră că este firesc să pretindă anularea actului administrativ contestat atâta timp cât nu s-a efectuat nici o cercetare administrativă pentru a verifica îndeplinirea condițiilor imperative prevăzute de art.84 din Statutul Funcționarului Public și art.499-500 din Codul administrativ.

Simpla indicare în actul contestat a unor împrejurări străine de persoana reclamantei, nu echivalează cu motivarea actului administrativ.

Toate aceste aspecte converg indubitabil la concluzia că Dispoziția contestată nu respectă dispozițiile legale de mai sus, motiv pentru care trebuie anulată de instanța de judecată.

Mai arată că sentința de fond este netemeinică și nelegală dat fiind faptul că judecătorul de fond a sfidat dispozițiile art. 330 și următoarele CPC deoarece înscrisurile cu sumele imputate de Camera Curții de Conturi ... nu pot fi analizate pentru conformitate și exactitate decât de un expert contabil autorizat și agreat de Ministerul Justiției cu atât mai mult cu cât lipsește cercetarea administrativ-patrimonială din partea angajatorului, așa cum este prevăzută de art. 254 din Codul muncii.

În astfel de situații, proba (fie în apărare sau în acuzare) o constituie raportul de expertiză contabilă autorizată, nicidecum actele Camerei Curții de Conturi ..., care nu emană de la persoane autorizate și agreate de Ministerul Justiției.

Învederează recurenta și faptul că nu i s-a dat posibilitatea achitării prejudiciului prin angajament de plată, conform art. 254 alin.3 din Codul muncii și au fost încălcate dispozițiile art. 245 alin. 4 din Codul muncii, deoarece suma imputată depășește cu mult echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie, acesta fiind cuantumul maxim admis de legiuitor în astfel de cazuri.

Susține că instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 și 13 din CPC și art. 6 și 13 din CEDO.

În motivarea hotărârii, instanța fondului era datoare să strângă atât probe în apărarea pârâtei cât și în apărarea reclamantei, în caz contrar se inclină balanța doar înspre una dintre părți, în detrimentul celeilalte, ceea ce este inechitabil.

Hotărârea recurată nu este motivată material nici în fapt și nici în drept deoarece nu au fost explicitate care sunt argumentele avute în vedere de judecătorul cauzei la pronunțarea sentinței respective și nici nu sunt motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările și argumentele invocate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Pronunțarea sentinței atacate s-a realizat fără o minimă analiză a cauzei dedusă judecății și fără o analiză atentă a dispozițiilor legale de mai sus; de asemenea, nu s-au avut în vedere sentințele judecătorești invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată respectiv răspunsul la întâmpinare și nu s-a argumentat nici care sunt motivele pentru care ele au fost înlăturate de la pronunțarea soluției atacate cu recurs.

Intimații pârâții Primarul Comunei Ș. și UAT Comuna Ș. reprezentată de Primar nu au formulat întâmpinare în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A.

Prin decizia nr.../2022 recursul reclamantei a fost admis, sentința casată în parte și actul administrativ anulat parțial, în limitele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de Procedură Civilă, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea a reținut că acesta nu este întemeiat.

Din dispozițiile art. 425 alin. (1) CPC rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, inclusiv arătarea motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar.

Nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Pentru a da satisfacție acestui principiu nu este însă necesar ca instanța de judecată să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părți, fiind suficient ca ea să arate motivele de fapt și de drept care au dus la adoptarea soluției.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești a fost subliniată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a arătat că însă că motivarea nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de parte atâta timp cât instanța a atins toate aspectele esențiale ale argumentelor invocate de către părți (cauza Albina versus România).

Examinând sentința recurată, Curtea a apreciat că judecătorul fondului a analizat argumentele reclamantei privind criticile de legalitate extrinsecă și intrinsecă a actului administrativ atacat, fiind reflectată în mod clar analiza motivelor de fapt și de drept, în concordanță cu probele și actele de la dosar, care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției.

Împrejurarea că ele apar prea succinte, din perspectiva reclamantei, nu poate constitui motiv de nelegalitate atât timp cât sunt cuprinzătoare și acoperă integral criticile formulate.

Mai susține recurenta că instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 și 13 din CPC și art. 6 și 13 din CEDO.

Curtea observă că aceste critici exced sferei de reglementare a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din noul Cod de Procedură Civilă, întrucât nu se încadrează în niciuna din situațiile limitativ prevăzute de acesta.

În măsura în care instanța de fond ar fi procedat într-o manieră de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, aceasta ar putea conduce, potrivit art. 174 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă, la nulitatea hotărârii și ar atrage eventual incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din noul Cod de Procedură Civilă.

Cum acest caz nu a fost indicat în cererea de recurs, în condițiile art. 486 alin. 1 lit. d) CPC, în mod evident el nu poate face obiectul analizei de către instanța de control judiciar.

Ca atare, reținând că aceste critici exced sferei de reglementare a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 CPC, în condițiile în care considerentele expuse de judecătorul fondului sunt clare și explicite și converg spre soluția preconizată, nu există nici un temei pentru casarea sentinței sub acest aspect.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de Procedură Civilă, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material Curtea reține că acesta este parțial întemeiat.

Sub un prim aspect, recurenta reclamantă aduce pentru prima dată în fața instanței de recurs, critici care se circumscriu unor excepții absolute, respectiv:

- pârâtul Primarul Comunei Ș. nu are calitate procesuală activă de a emite dispoziția de imputare;

- Primarul Comunei Ș. nu are nici capacitate procesuală de folosință și nici de exercițiu a drepturilor civile deoarece acest pârât nu a făcut obiectul activității de control al Camerei de Conturi ...;

- excepția lipsei de interes a Primarului Comunei Ș. în emiterea actului administrativ contestat în prezenta cauză deoarece existența unui eventual prejudiciu constatat de Camera Curții de Conturi ... ar fi în bugetul UAT Comuna Ș., angajatorul său, nicidecum în bugetul pârâtului Primarul Comunei Ș.

În condițiile în care reclamanta recurentă ocupă funcția de secretar general al Comunei Ș. având, potrivit art. 242 alin. 1 din Codul administrativ, obligația legală de a asigura respectarea principiului legalității în activitatea de emitere și adoptare a actelor administrative la nivelul unității administrativ-teritoriale Comuna Ș., iar dispoziția contestată a fost contrasemnată pentru legalitate de către ea, formularea unor astfel de critici este cel puțin discutabilă din perspectiva onestității profesionale.

Susține recurenta că Primarul Comunei Ș. nu are calitate procesuală activă de a emite dispoziția de imputare contestată întrucât reclamanta nu are raporturi de muncă cu Primarul Comunei Ș., ea fiind angajată a Primăriei Comunei Ș.

Alegația respectivă nu poate fi primită întrucât pornește de la premise false, lipsite de suport legal, fiind chiar contrare în mod evident dispozițiilor din Codul Administrativ care consacră competențe exclusive, competențe partajate și competențe delegate ale autorităților administrației publice locale.

Potrivit art. 155 alin. 1 lit. d) coroborat cu art. 155 alin. 5 lit. e) din Codul Administrativ, Primarul numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum și pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes local, iar potrivit art. 500 alin. 1 coroborat cu art. 499 lit. b) din Codul Administrativ, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unei dispoziții de imputare.

Ca atare este adevărat că reclamanta nu are raporturi de muncă cu Primarul Comunei Ș., însă acest lucru se datorează faptului că ea este funcționar public cu funcție de conducere, având raport de serviciu și nu de muncă, acest raport este realizat cu Comuna Ș. – persoana juridică de drept public- și nu cu structura funcțională Primăria (definită clar la art. 5 lit. hh) din Codul Administrativ), el fiind formalizat prin emiterea actului administrativ corespunzător de către autoritatea administrației publice locale cu competențe executive- Primarul.

Astfel, în mod evident, Primarul Comunei Ș. este singurul care are competența legală de a emite dispoziția de imputare contestată și implicit are calitate procesuală activă în cauză.

Susține recurenta că Primarul Comunei Ș. nu are nici capacitate procesuală de folosință și nici de exercițiu a drepturilor civile deoarece acest pârât nu a făcut obiectul activității de control al Camerei de Conturi ...

Este adevărat că, potrivit Deciziei Camerei de Conturi a județului ... nr.../2021 din 25/08/2021, unitatea controlată de această entitate a fost Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Ș., nicidecum Primarul Comunei Ș., însă măsurile stabilite în sarcina sa cu consecințe asupra bugetului comunei trebuie aduse la îndeplinire de către autoritatea administrației publice locale cu competențe executive - Primarul, conform art. 154 alin. 1 și 6 coroborat cu art. 155 alin. 1 lit. c) și alin. 4 din Codul Administrativ.

Cum capacitatea Primarului derivă din competențele sale legale anterior evocate, critica formulată urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât ea are la bază interpretări trunchiate și exclusiv literale ale normelor din Codul Administrativ.

Instanța de fond a stabilit în mod corect cadrul procesual sub aspectul legitimării procesuale, respectând întrutotul dispozițiile art. 22 din CPC.

Recurenta înțelege să invoce excepția lipsei de interes a Primarului Comunei Ș. în emiterea actului administrativ contestat în prezenta cauză, deoarece existența unui eventual prejudiciu constatat de Camera Curții de Conturi ... ar fi în bugetul UAT Comuna Ș., angajatorul său, nicidecum în bugetul pârâtului Primarul Comunei Ș., cu care nu are raporturi de serviciu.

Curtea constată că, potrivit art. 88 și art. 96 din Codul Administrativ doar Comuna, în calitate de persoană juridică de drept public, este titulară de patrimoniu și buget.

Consiliul local are competențe legislative, conform art. 106 alin. 1, art. 129 alin. 2 lit. b) și alin. 4 lit. a) din Codul Administrativ, iar primarul are competențe executive conform art. 106 alin. 1, art. 155 alin. 1 lit. c) și alin. 4 din Codul Administrativ.

Competențele exercitate de cele două autorități ale administrației publice locale au ca finalitate administrarea bugetului Comunei, fără a exista bugete proprii ale acestora, distincte ca existență juridică și ca execuție de bugetul comunei.

Dealtfel, Codul administrativ folosește în tot cuprinsul său, inclusiv art. 88, noțiunea de „buget local al unităților administrativ-teritoriale” fără a fi identificată noțiunea evocată de recurentă, aceea de buget al primarului.

Ca atare, Primarul Comunei Ș. nu are doar interes ci este chiar obligat, potrivit competenței legale ce-i incumbă, să procedeze la emiterea actului administrativ contestat, astfel încât și această critică a fost respinsă ca nefondată.

Sub un al doilea aspect, recurenta reclamantă susține că sentința atacată este nelegală întrucât, în mod eronat instanța de fond a confirmat faptul că actul administrativ atacat este motivat.

Prin Dispoziția nr.../07.09.2021, emisă de către Primarul Com.

Ș., s-a stabilit întinderea prejudiciului la suma totală de 100.325 lei, defalcate pe tipuri de venituri, și recuperarea sumelor încasate necuvenit de reclamantă, angajată în funcția publică de secretar general al comunei Ș., prin reținere de 1/3 din venitul lunar net.

Este adevărat că motivarea reprezintă o obligație generală a autorității publice aplicabilă oricărui act administrativ și care îndeplinește un dublu rol: acela de transparență în profitul beneficiarului actului, precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitate de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, Curtea reține că motivarea trebuie să fie adecvată actului administrativ emis.

Or, în speță, această cerință este îndeplinită atât timp cât, din cuprinsul dispoziției atacate rezultă atât prevederile legale incidente în cauză, precum și, suficient de clar și detaliat, sumele ce trebuie achitate, defalcate pe ani și tipuri de venituri, respectiv actul administrativ emis de organul de control al Camerei de conturi care a generat măsura luată față de reclamantă.

S-a mai invocat de către recurentă nelegalitatea respingerii criticilor referitoare la inadmisibilitatea emiterii dispoziției de imputare nr.../07.09.2021 față de prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999 R și art. 254 alin. 3 din Codul Muncii privind răspunderea salariaților.

În acord cu judecătorul fondului, Curtea reține că în speță sunt aplicabile prevederile art. 499 și art. 500 din OUG 57/2019, astfel că răspunderea civilă a funcționarului public este prevăzută expres de dispozițiile legislației specifice funcției publice care sunt derogatorii de la prevederile art. 254 din Codul muncii, invocat de recurentă.

Ca atare, toate criticile derivate din această ipoteză au fost respinse ca neîntemeiate.

Sub un al treilea aspect, recurenta reclamantă critică sentința atacată din perspectiva greșitei aplicări a normelor incidente cu privire la fiecare categorie de cheltuieli care i-au fost imputate.

1.

Cu privire la drepturile salariate achitate în perioada aprilie - decembrie 2018 în suma de 1366 lei susține recurenta că acestea au fost încasate în mod corect, cu respectarea legii deoarece nu depășea indemnizația viceprimarului (1900 lei x coeficient 3 = 5700 lei/lună) iar aceasta avea salariul de 4700 lei.

Critica formulată este neîntemeiată neputându-se vorbi de aplicarea eronată a legii atât timp cât, așa cum a reținut și instanța de fond, din calculul efectuat chiar de reclamantă la solicitarea auditorilor Camerei de Conturi ... (fila X dosar fond) rezultă contrariul, astfel că afirmațiile reclamantei sunt nejustificate.

2.

Cu privire la sporul de dificultate acordat reclamantei în perioada 2018-2020, în cuantum de 90.960 lei, susține că a fost desemnată, prin ordin al Prefectului Județului, să facă parte din Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere de pe raza localității, astfel că acesta a fost încasat în baza unor dispoziții emise în acest sens de către ordonatorul de credite.

Este adevărat că sumele achitate cu acest titlu au fost încasate în baza unor acte administrative însă aceste dispoziții au fost atacate în instanță și au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive, evidențiate în mod detaliat de către judecătorul fondului în sentința atacată.

Or, odată ce actul administrativ, izvor al dreptului salarial, a fost anulat de către instanță, suma încasată este supusă restituirii ca efect al nulității actului.

Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 431 și art. 434 din noul Cod de procedură civilă, chestiunea respectivă fiind tranșată în mod definitiv de către instanță, ea nu putea face obiectul unei alte evaluări de către instanța de fond și, implicit, nici de către instanța de control judiciar.

Ca atare, criticile formulate cu referire la acest aspect au fost respinse ca neîntemeiate.

3. Cu privire la suma de 3.649 lei reprezentând indemnizației de hrană aferentă anului 2019, recurenta susține că acesteia nu-i sunt aplicabile dispozițiile art.11 alin.4 din Legea 153/2017, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Curtea reține că, prin sentința nr.../CFP/2021 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr.../107/2020 a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., prin reprezentant Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Ș. – prin Primar și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a indemnizației de hrană, începând cu data de 01.12.2018 conform prevederilor art. 18 din Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr.../2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, decizie prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta UAT Comuna Ș.

Instanța de control judiciar a reținut că recurenta UAT Ș. este obligată să acorde indemnizația de hrană respectând limitele prevăzute de legiuitor în art.18 alin.2 (proporțional cu timpul efectiv lucrat) și în art.25 din Legea 153/2017 (fără ca suma tuturor sporurilor, compensațiilor, etc…pe total buget ordonator de credite să depășească 30% ), nefiind necesară o hotărâre judecătorească care să dispună în acest sens.

În aceste condiții, față de dispozițiile art.431 și art.434 din noul Cod de procedură civilă, Curtea conchide că recurentei i-a fost recunoscut în mod definitiv dreptul de a beneficia de indemnizația de hrană, pe perioada de referință (data de 01.12.2018 semnificând perioada de început, astfel că este acoperit inclusiv anul 2019) și fără incidența limitării prevăzute de dispozițiile art.11 alin.4 din Legea 153/2017, singurele limitări recunoscute fiind cele prevăzute de dispozițiile art.18 alin.2 și art.25 din Legea 153/2017, astfel că, sub acest aspect soluția instanței de fond se impune a fi reformată.

4.

Cu privire la suma de 4350 lei - c/val. vouchere de vacanță perioada 2018-2019, recurenta susține că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art.11 alin.4 din Legea 153/2017, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, natura juridică diferită a acestor sume rezultând tocmai din prevederile art. 26 din Legea 153/2017, OUG 8/2009, respectiv HG 215/2009.

Curtea reține că, potrivit art.11 alin.1, 3 și 4 din Legea nr.153/2017:

”(1) Pentru funcționarii publici și personalul contractual din cadrul familiei ocupaționale «Administrație» din aparatul propriu al consiliilor județene, primării și consilii locale, din instituțiile și serviciile publice de interes local și județean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București, după caz, în urma consultării organizației sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanților salariaților.

(...)

(3) Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25.

(4) Nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la alin. (1) și (3), fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, a indemnizației lunare a vicepreședintelui consiliului județean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului București, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraș, municipiu, sectoarele municipiului București, primăria generală a municipiului București, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli.”

În înțelesul art.7 lit. a, salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcției, gradului/treptei profesionale, gradației, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr.

I - IX;

Alin.3 al art.11 se referă la stabilirea salariilor lunare, prevăzând că stabilirea salariilor lunare se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25.

În înțelesul art.7 lit.e, salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

Art. 25 reglementează limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță și a altor drepturi.

Alin.4 al art.11 se referă la nivelul veniturilor salariale, prevăzând că acesta se stabilește, în condițiile prevăzute la alin. 1 și 3 fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, a indemnizației lunare a vicepreședintelui consiliului județean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului București, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraș, municipiu, sectoarele municipiului București, primăria generală a municipiului București, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli.

În înțelesul art.7 lit. m din Legea-cadru nr.153/2017 venitul salarial al personalului din sectorul bugetar cuprinde salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare, indemnizațiile lunare și, după caz, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele și premiile, precum și alte drepturi în bani și/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale mai sus citate rezultă că deși art.11 din Legea-cadru nr.153/2017 se regăsește în secțiunea I din capitolul I sub titlul „Sistemul de stabilire a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare în sectorul bugetar”, doar aliniatul 1 reglementează modalitatea de stabilire a salariului de bază, alin. 3 și 4 reglementând modalitatea în care se stabilesc salariul lunar și veniturile salariale ale acestei categorii de personal, noțiuni distincte de noțiunea de salariu de bază.

Prin urmare, veniturile salariale la care se referă alin. 4 și care nu pot depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar nu se referă exclusiv la salariile de bază, ci au în vedere și compensațiile, indemnizațiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele și premiile, cât și alte drepturi în bani și/sau în natură, care sunt primite în mod regulat.

În ceea ce privește voucherele de vacanță, Curtea reține că acestea nu sunt venituri salariale, ci venituri asimilate salariilor, astfel că nu se includ în salariile de bază și nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr.153/2017, nefiind supuse niciunei restricționări/limitări în ceea ce privește modalitatea de acordare/raportare a acestora la nivelul indemnizației viceprimarului.

Se constată astfel că OUG nr.8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanță are drept scop recuperarea și întreținerea capacității de muncă a personalului salarial, precum și, în principal, încurajarea circulației turistice în România, voucherele de vacanță fiind emise în beneficiul tuturor salariaților, indiferent de angajator și de cuantumul veniturilor salariale, pentru promovarea turismului intern.

Este adevărat că voucherele de vacanță sunt în accepțiunea art.76 alin.2 și 3 Cod fiscal avantaje în bani acordate angajaților, însă aceste norme sunt relevante din punct de vedere al stabilirii regimului fiscal.

Relevant este însă faptul că, în cazul personalului plătit din fonduri publice cuantumul acestora este unul fix, stabilit de legiuitor la 1.450 lei/salariat, anual, nefiind în legătură cu tipul de activitate desfășurată, cu conținutul muncii sau calitatea acesteia, respectiv cu timpul efectiv al activității desfășurate - criterii avute în vedere de legiuitor atunci când a stabilit regimul juridic și modalitatea de cuantificare a elementelor ce compun veniturile salariale lunare.

Astfel fiind, natura juridică și regimul juridic al tichetelor de vacanță sunt distincte de cele ale sporurilor sau indemnizațiilor prevăzute de art.25 alin.1 din Legea nr.153/2017, nefiind posibilă fracționarea lunară a sumei de 1.450 lei, pentru a se putea realiza, ipotetic, comparația cu indemnizația lunară a viceprimarului.

Este evident astfel că legiuitorul a urmărit o derogare de la limitările instituite de Legea nr. 153/2017 în privința voucherelor de vacanță acordate angajaților din sistemul public, iar împrejurarea că aceste sunt supuse impozitului pe salarii potrivit Codului fiscal nu prezintă relevanță juridică în speță și nu poate schimba natura și destinația specială a acestor tichete.

Pe de altă parte, trebuie făcută o distincție între voucherele de vacanță acordate în conformitate cu prevederile OUG nr. 8/2009 și indemnizația de vacanță la care se referă art.25 din Legea 153/2017 și al cărei regim este stabilit de art.26 alin.4-8 din Legea 153/2017, aceasta din urmă regăsindu-se în categoria sporurilor supuse limitărilor prevăzute de Legea 153/2017.

Așadar, de lege lata, voucherele de vacanță acordate în conformitate cu prevederile OUG nr. 8/2009 nu intră în categoria veniturilor salariale definite de Legea 153/2017, astfel că ele nu se supun limitării instituite de dispozițiile art.11 alin.4 din Legea-cadru nr. 153/2017 și anume nedepășirii nivelului indemnizației lunare a viceprimarului.

Ca atare, în dezacord cu judecătorul fondului, Curtea reține că există o diferență de regim juridic între veniturile salariale și voucherele de vacanță, astfel că pretenția reclamantei legată de acestea din urmă a fost considerată întemeiată și a fost admisă.

Reținând că dispozițiile incidente, supuse analizei, au fost greșit interpretate, Curtea a constatat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă este incident și ca atare, recursul declarat a fost admis potrivit art. 496 alin. 2 din același act normativ, sentința casată în parte și acțiunea admisă în parte cu consecința anulării parțiale a actului administrativ atacat, respectiv art. 1 din Dispoziția nr.../2021 emisă de Primarul Comunei, cu privire la suma de 3649 lei reprezentând norma de hrană și suma de 4350 lei reprezentând voucherele de vacanță.

Au fost menținute în rest atât dispoziția atacată cât și sentința atacată.