Decizie nr. 182 din 21.09.2022

Producătorul agricol, care a obținut creditele pentru achiziționarea de utilaje agricole, nu are calitate de consumator pentru a invoca dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât nu acționat ca și o persoana fizică, respectiv, în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, ci tocmai în acest scop, de realizare a activităților menționate.

(Secția a II-a civilă, Decizia nr. 182/21 septembrie 2022)

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Mediaș, sub nr.../257/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- să se constate nulitatea absolută parţială și caracterul de clauze abuzive a următoarelor clauze contractuale prevăzute în:

a) contractul de credit nr... din 02.02.2012 încheiat între părţi, art. 9 pct. din contract reprezentând 40,25 euro lunar comision de administrare;

b) contractul de credit nr... din 28.11.2013 încheiat între părți, art. 9 pct. din contract reprezentând 71,42 euro lunar comision de administrare;

c) contractul de credit nr... din 20.06.2013 încheiat între părţi, art. 9 pct. din contract reprezentând 150 lei lunar comision de administrare și art. 10 din contract reprezentând 90 lei lunar comision de risc;

- obligarea pârâtei să restituie sumele de bani pe care le-a încasat contrar legii și abuziv în virtutea principiului restabilirii stabilirii situaţiei anterioare, ca și comisioane de administrare și risc, în principal, și, în subsidiar, ca și plată nedatorată, respectiv pentru:

• contractul de credit nr... din 02.02.2012 încheiat între părţi, art. 9 pct. din contract reprezentant 40,25 euro lunar comision de administrare, respectiv suma de 2415 euro;

• contractul de credit nr... din 28.11.2013 încheiat între părţi, art. 9 pct. din contract reprezentant 71,42 euro lunar comision de administrare, respectiv 4285,2 euro;

• contractul de credit nr... din 20.06.2013 încheiat între părți, art. 9 pct. din contract reprezentând 150 lei lunar comision de administrare, respectiv 9000 lei pentru comisionul de administrare și 5400 lei pentru comisionul de risc;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa nr.../2019 pronunţată de Judecătoria Mediaș în dosarul nr.../257/2018 s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.

SA, privind constatare clauze abuzive din contracte de credit și restituire comisioane, instanța de fond reținând lipsa calității procesuale active a acestora.

Prin Decizia nr.../2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr.../257/2018 s-a respins apelul declarat de apelanții B. și A. împotriva Sentinței civile nr.../2019 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr.../306/2018, care a fost păstrată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B. şi A. au formulat recurs, solicitând să fie admis și, pe cale de consecinţă, în principal, casarea Sentinţei civile pronunţate în dosarul civil nr. .../257/2018 în întregime, menţinută prin Decizia nr.../2021 a Tribunalului Sibiu şi, pe cale de consecinţă, să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece în cauză se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii lor procesuale active, reţinerea cauzei spre judecare şi, după epuizarea probatoriului, să se dispună admiterea acţiunii în întregime, ca fondată, cu cheltuieli de judecată.

Au subliniat recurenții că se impune casarea, deoarece instanţa nu s-a pronunţat pe fondul cauzei şi nu a admis probele.

Au susținut că sentința Judecătoriei Mediaş, menţinută prin Decizia civilă nr.../2021 a Tribunalului Sibiu este în contradicţie cu acquisul comunitar, respectiv jurisprudenţa CJUE și Directiva 93/13 care a fost detaliată în cauza C-535/16, deoarece excepţia lipsei calităţii procesuale active trebuia respinsă pe jurisprudenţă comunitară, având în vedere că, calitatea de producător agricol a reclamantului nu este o calitate permanentă, reclamanții nu au urmat nici un curs de pregătire în acest sens, iar această calitate este o calitate temporară, pe care nu o mai au în prezent, conform înscrisurilor de la dosar.

Au motivat că această calitate de consumator se aplică în momentul analizării clauzelor abuzive, nu la momentul emiterii contractului şi, oricum, calitatea de producător agricol este o îndeletnicire, nu o profesie, deoarece părţile nu au absolvit nici un curs în acest sens.

Clauzele contractuale abuzive, impreviziunea se analizează pe parcursul derulării contractului nu la momentul semnării contractului deoarece intervenţia instanţei de judecată este ţinută să analizeze caracterul abuziv la momentul prezent nu retroactiv.

Au arătat recurenții că în art. 7 pct. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 a fost definită noţiunea de consumator, utilizată în cuprinsul acestui act normativ, ca fiind „persoana fizică ce acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale sau profesionale”.

Paragraful 36 din Hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-410/11 statuează că „numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională”.

Tot în acest sens, sunt şi considerentele reţinute de CJUE în paragraful 16 al Hotărârii pronunţate în cauza C-269/95, în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană acţionează în calitate de consumator, „trebuie să se aibă în vedere poziţia sa într-un anumit contract în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu situaţia sa subiectivă...

Una şi aceeaşi persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni”.

Paragraful 23 al Hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-110/14 statuează în sensul că „instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menţionate.

Pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu...”. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 479 din 22 februarie 2018).

Bunul ipotecat este locuinţa familiei fiind garantat un bun al familiei în accepţiunea art. 321 alin 1 pct. 5 NCC.

Mai precis CJUE a decis prin decizia preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Specializat Mureş, prin decizia din 15 martie 2016, primită de Curte la 21 octombrie 2016, în procedura Michael Tibor Bachman împotriva FAER IFN SA, că se aplică legislaţia clauzelor abuzive şi profesioniştilor dacă activitatea profesionistă nu are legătură cu obiectul de activitate cum este cazul nostru.

Directiva 93/13 se aplică, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) şi din articolul 3 alineatul (1) din aceasta, clauzelor „contractelor încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] şi un consumator” care nu s-au „negociat individual” (Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 25 şi jurisprudenţa citată).

După cum se arată în al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între profesionişti şi consumatori, astfel cum sunt definiţi aceştia la articolul 2 literele (b) şi (c) din directiva menţionată (Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 26 şi jurisprudenţa citată).

2.

Conform definiţiei care figurează la articolul 2 litera (b) din directiva menţionată, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menţionată, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale ori este evident că activitatea agricolă a reclamantului nu are nimic în comun cu activitatea bancară (Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C-110/14, EU:C:2015:538, punctul 16).

Prin urmare, Directiva 93/13 defineşte contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională (Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 28 şi jurisprudenţa citată).

Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată, şi anume aceea că un consumator se găsește într-o situaţie de inferioritate față de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conţinutului acestora (Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 29 şi jurisprudenţa citată).

În plus, Curtea a avut deja ocazia de a preciza în numeroase rânduri că noţiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv.

Ea trebuie stabilită având în vedere un criteriu funcţional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activităţi străine de exercitarea unei profesii (Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 32 şi jurisprudenţa citată).

Revine instanţei naţionale sesizate cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive obligaţia de a verifica, ţinând seama de toate împrejurările speţei şi de ansamblul elementelor de probă, dacă contractantul în cauză poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menţionate (Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 33 şi jurisprudenţa citată).

În cazul unei persoane fizice care a încheiat, în urma unei novaţii, un contract de credit cu o societate de finanţare, care avea ca obiect obligaţiile stinse ale societăţii comerciale care a încheiat în prealabil contracte de credit cu această societate de finanţare, revine instanţei naţionale obligaţia de a stabili dacă această persoană a acţionat în cadrul activităţii sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcţionale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participaţie la capitalul său care nu este neglijabilă, sau dacă a acţionat în scopuri personale (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 14 septembrie 2016, Dumitraş, C-534/15, EU:C:2016:700, punctul 34 şi jurisprudenţa citată).

În speţă, din dosarul prezentat Curţii reiese că domnul Michael Bachman a încheiat cu FAER, la 4 decembrie 2009, contractul de novaţie şi contractul de microcredit în discuţie în litigiul principal în special în scopul de a proteja locuinţa mamei sale împotriva unei executări silite iminente.

Astfel, printr-un contract de garanţie imobiliară accesoriu contractelor de microcredit încheiate în prealabil de Comtrans Edi, societate comercială controlată de domnul Lorand Bachman, fratele domnului Michael Bachman, fusese constituită o ipotecă asupra acestei locuinţe în beneficiul FAER.

Prin urmare, sub rezerva verificărilor a căror efectuare revine instanţei de trimitere, rezultă că, cu ocazia încheierii acestui contract de novaţie şi a acestui contract de microcredit, domnul Michael Bachman nu a acţionat în scopuri legate de activitatea sa profesională sau în virtutea unor raporturi funcţionale pe care le-ar fi avut cu Comtrans Edi şi poate, în consecinţă, să fie privit ca un consumator, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13.

Potrivit CJUE, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între „consumatori” şi „vânzători sau furnizori”, noţiuni definite de Directiva 93/13.

Conform definiţiei din directivă, „consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menţionată, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.” Sistemul de protecţie prevăzut de directivă se bazează pe faptul că „un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora”.

În consecinţă, o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator.

CJUE a mai arătat că noţiunea de „consumator” are un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real.

Totodată, situaţia de inferioritate a consumatorului faţă de vânzător sau furnizor pe care urmăreşte să o remedieze sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 priveşte atât nivelul de informare al consumatorului, cât şi puterea sa de negociere în prezenţa unor condiţii redactate în prealabil de vânzător sau furnizor şi asupra conţinutului cărora acest consumator nu poate exercita o influenţă.

Astfel, nu poate fi exclusă posibilitatea de a califica un garant ipotecar drept „consumator” atunci când acesta acţionează ca și având cauza preluând toate drepturile și obligaţiile din contractul de credit în calitatea de având cauză.

Precizează recurentul că a garantat pârâtei imobilul ipotecat plata contractului de credit și, deoarece nu a putut plăti acest credit, sunt executaţi silit, că garantul ipotecar este un având cauză preluând drepturile și obligaţiile părţilor, deoarece efectele acestui contract se produc în patrimoniul acestuia.

Au mai arătat recurenții că doctrina juridică, legea sau jurisprudenţa admit că în cazul unor drepturi și obligaţii personale, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză.

Asemenea excepţii sunt: a) în cazul în care părţile prevăd expres în contractul respectiv că drepturile și obligaţiile personale ale autorului se transmit la succesorii cu titlu particular, cu condiţia îndeplinirii condiţiilor de opozabilitate ale acestei obligaţii fata de terţul dobânditor;

b) atunci când transmisiunea drepturilor si obligaţiilor personale la succesorul cu titlu particular rezultă implicit din contract sau din caracterul accesoriu al acestora în raport cu bunul sau dreptul dobândit.

Aşa, de pildă, cesionarul unei creanţe - succesor cu titlu particular - va beneficia, în lipsa unei clauze contrare, de garanţiile ce însoţesc, ca accesoriu, dreptul la creanţă, și care s-au născut dintr-un contract încheiat anterior de cedent cu o altă persoană; c) în situaţiile când legea prevede transmiterea obligaţiilor personale ale autorului către succesorii cu titlu particular.

Astfel, dobânditorul unui imobil trebuie să respecte contractul de credit ceea ce transmite și drepturile și obligaţiile acestuia [L.

Pop, I.F.

Popa, S.I Vidu, Tratat elementar de drept civil.

Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 183].

Au susținut recurenții că se impune în cauză sesizarea CJUE legat de interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273), în sensul în care garantul ipotecar în calitatea de având cauza este consumator atâta timp cât preia toate drepturile și obligaţiile unui consumator?

Referindu-se la reglementarea chestiunii prejudiciale în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), recurenții au motivat că, în condiţiile art. 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE), instanţele naţionale au dreptul, respectiv obligaţia, să ceară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe, cu titlu preliminar, în chestiuni de drept.

Art. 267 TFUE stipulează: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.

Caracterul (parțial) obligatoriu al hotărârii preliminare a CJUE: Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar numai în privinţa litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară.

În cazul în care CJUE a fost sesizată de către o instanţă a cărei decizie este supusă unei căi de atac, hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie şi pentru instanţa care soluţionează calea de atac în acest litigiu.

De fapt, hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru instanţele tuturor statelor membre, fiindcă instanţa care intenţionează să interpreteze altfel norma europeană pe care CJUE a interpretat-o deja, are obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuţie („sesizare de divergenţă”).

Domeniul de aplicare al art. 267 TFUE: Art. 267 TFUE se aplică în privinţa tuturor instanţelor statelor membre, precum şi - în toate cauzele, - inclusiv în proceduri de urgență.

În măsura în care art. 267 TFUE prevede obligativitatea sesizării CJUE prin procedura întrebării preliminare, nu se va analiza dacă prin sesizarea CJUE s-ar ajunge la o tergiversare a judecării cauzei.

În scopul accelerării procedurii în faţa CJUE, art. 267 alin. 4 TFUE prevede ca această instanţă să hotărască în cel mai scurt termen atunci când chestiunea respectivă se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, în alte cazuri, procedura întrebării preliminare poate fi efectuată ca Procedură preliminară de urgenţă (PPU), la solicitarea instanţei naţionale (în conformitate cu prevederile art. 104 din Regulamentul de Procedură al Curţii), atunci când împrejurările invocate de instanţa naţională justifică urgenţa deosebită în pronunţarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar, în acest caz, se va stabili imediat de către curte termenul pentru judecată.

Au mai susținut recurenții că un alt motiv de recurs și de nelegalitate a sentinţei este acela că în calitate de avânzi cauză sunt consumatori, deoarece au garantat cu locuinţa familiei, că scopul fiind cel de nevoi personale se subrogă în drepturile și obligaţiile acestuia cu titlu particular și negocierea trebuia purtată și cu recurenta deoarece preia drepturile și obligaţiile contractuale.

Pe cale devolutivă, recurenții arată că solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece trebuiau încuviinţate probele pe cale le-au solicitat în apel, cererea de chemare în judecată fiind admisibilă.

Au motivat că între SC C. SA și recurent s-au încheiat: contractele de credit nr… din 02.02.2012, nr… din 28.11.2013 și nr… din 20.06.2013.

În ceea ce priveşte caracterul de clauze abuzive, Legea nr.193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, că prin aceasta lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecţie mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar).

Au subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie corectă gramatical și logic atâta timp cât finalitatea inserării ei în contract este perceperea unor sume în plus față de preţul contractului, în lipsa oricărei negocieri, ceea ce creează dezechilibru între drepturile și obligaţiile părţilor.

Au făcut recurenții trimitere la Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Moţe de Piedad de Madrid, în care, prin Hotărârea din 03.06.2010, C.E.J. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În Cauza Salvat Editores S A v Jose M.Sanchez Alcon Prades, C 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului naţional, puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, că, „aceasta putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Au subliniat că sunt lovite de nulitate absolută clauzele abuzive din contractele încheiate de persoanele fizice cu profesioniştii, că aceasta este sancţiunea care li se aplică, aşa cum s-a stabilit constant în practica ICCJ și în jurisprudenţa CJUE, judecătorul naţional având dreptul de a le constata abuzive din oficiu și de a le îndepărta din contract, chiar dacă poartă asupra obiectului principal al contractului, din moment ce ele creează o discrepanță majoră între contraprestaţii și chiar dacă sunt exprimate într-un limbaj inteligibil.

Întrucât aceste clauze abuzive sunt lovite de nulitate absolută, tot ceea ce s-a plătit în temeiul lor trebuie sa se restituie.

De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE - C - 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementari care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de alta parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.

Prin adoptarea OUG nr. 50/2010, s-a realizat transpunerea și implementarea în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, pentru a se evita posibilitatea declanşării procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României, ţinând cont de faptul că aceste aspecte vizează interesul public și constituie situaţii de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată.

În acest sens, prin Hotărârea din data de 03.06.2010, dată în cauza C-484/08, privind cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulata de Tribunalul Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis că:

“1.

Articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementari naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind necesar probatoriu pe fondul cauzei şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată cu cheltuieli de judecată.

C. SA a formulat note de şedinţă prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat, iar, în subsidiar, respingerea recursului formulat, ca nefondat.

Sub un prim aspect, Curtea reține că, prin cererea de recurs, se susține că în mod greșit s-a menținut în apel soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și de respingere a acțiunii, în considerarea greșită a calității persoanei care a contractat creditele și, respectiv, a lipsei calității de consumator.

Deși recurenții nu au indicat temeiul de drept al recursului, criticile invocate pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, astfel că urmează a fi respinsă excepția nulității recursului.

În al doilea rând, se Constată că recurenții au solicitat sesizarea CJUE legat de interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273), în sensul în care garantul ipotecar în calitatea de având cauza este consumator atâta timp cât preia toate drepturile și obligaţiile unui consumator.

Potrivit art. 2 lit. b din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ,,în sensul prezentei directive, "consumator" înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

Curtea, analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele în continuare arătate:

În conformitate cu dispoziţiile art.267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin.2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că „o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile”.

Analizând cererea formulată de recurenți, Curtea constată că opinia preliminară solicită nu este utilă şi pertinentă în prezenta cauză.

Curtea reţine că prin maniera de formulare a solicitării, fără a argumenta nici măcar în ce categorie de avânzi cauză consideră că s-ar încadra, recurenții tind în realitate să obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţa sa.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (fostă CJCE) se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Curtea reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului din această perspectivă, Curte reţine faptul că cererea formulată de recurenți nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, aceștia urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În consecinţă, pentru considerentele expuse anterior, Curtea va respinge cererea recurenţilor B. şi A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Obiectul litigiului îl constituie solicitarea reclamanților B. şi A. de constatare a nulității absolute parțiale și caracterul de clauze abuzive a clauzelor din contractele de credit nr. .../28.11.2013, nr.../20.06.2013 și nr.../2.02.2012 ce vizează comisionul de administrare și, respectiv, comisionul de risc în cazul ultimului contract menționat (f..., ..., ... dosar Judecătoria Mediaș).

Pretind reclamanții, de asemenea, restituirea sumelor încasate în baza acestor cauze considerate abuzive.

Aceste trei contracte au fost încheiate de creditoarea C.- Instituție Financiară Nebancară SA, cu debitorul A.

Producător Agricol, cu sediul în M., str..., nr..., înregistrat la Registrul Comerțului cu nr..., având Cod fiscal CUI ..., reprezentat prin A., în calitate de titular, și cu fideiusorul B..

În conținutul fiecăruia dintre contracte, este menționat expres că ,,având în vedere calitatea Debitorului, producător agricol, dispozițiile prezentului contract nu intră sub incidența dispozițiilor imperative cu privire la creditarea persoanelor fizice”.

În plus, scopul/tipul creditului a fost acela de "achiziție tractor", în cazul primului contract, de refinanțare internă C. + investiție – achiziție tractor, în cazul celui de al doilea contract și, respectiv, de refinanțare internă C. + refinanțare externă credit procredit investiții – achiziție utilaje.

Prin urmare, în contractele de credit menționate, calitatea de parte contractantă a avut-o producătorul agricol A., care a obținut creditele pentru achiziționarea de utilaje agricole și nu persoana fizică A., iar partea contractantă menționată nu a acţionat în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, ci tocmai în acest scop, de realizare a activităților menționate.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr.193/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori:(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

În aceste condiții, în mod corect prin hotărârea recurată s-a constatat că reclamantul nu are legitimare procesuală activă pentru formularea pretențiilor vizând nulitatea absolută parțială și caracterul de clauze abuzive a clauzelor indicate din contractele de credit mai sus menționate.

Față de cele expuse, va fi respins ca nefondat motivul de recurs privind menținerea de către instanța de apel a soluției de admitere a excepției având ca obiect lipsa calității procesuale active a reclamantului și respingerea acțiunii acestuia.

Aceleași concluzii se impun și în privința reclamantei, care figurează în contractele de credit ca și fidejusor, nu în calitate de debitor/codebitor, creditele fiind destinate, așa cum s-a arătat, pentru achiziționarea de utilaje agricole.

În plus, reclamanta B. avea calitatea de membru al gospodăriei producătorului agricol A. în perioada 2012 (f..., ... dosar apel – certificate de producător, astfel că în mod corect s-a reținut că aceasta nu are calitatea de comerciant în sensul Legii nr. 193/2000, care se referă la clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, condiții în care nu are legitimitate procesuală activă.

Așa fiind, în considerarea celor expuse, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se va respinge recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva Deciziei nr.../2021 pronunţată de Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.../257/2018.

În temeiul art.453 alin.1 din Codul de procedură civilă, în raport cu obiectul şi complexitatea cauzei şi cu activitatea depusă în reprezentarea intimatei, vor fi obligați recurenţii să plătească intimatei C.

SA suma de 3796,13 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în recurs.