Decizie nr. 168 din 08.04.2025

Despăgubirile solicitate ca urmare a prejudiciului produs faunei cinegetice de către administratorul fondului cinegetic nu pot fi asimilate noţiunii de creanță fiscală prevăzută de art. 1 pct. 7 din Legea nr. 207/2015.

Dreptul de creanță constând în suma necesară acoperii prejudiciului intră în conținutul unui raport juridic delictual de drept comun și nicidecum a unui raport juridic fiscal, născut în aplicarea vreunor prevederi fiscale.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.09.2024 pe rolul Tribunalului Gorj, Secția a II-a civilă, sub nr. ........, reclamanta .......a chemat în judecată pârâtele ........ și ..........., solicitând obligarea în solidar a acestora la plata sumei totale de 156.000 euro, ce reprezintă prejudiciul cauzat de scăderea nivelului numeric al populațiilor de cervide (contravaloarea unui număr de 13 exemplare cerb comun), de pe fondul cinegetic nr. ....., denumit ......, din județul ......, gestionat de pârâte conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, sume datorate bugetului de stat, la care se adaugă cheltuielile de refacere a efectivului de cerb comun preluat în gestiunea odată cu predarea-primirea efectivelor de cerb comun în anul 2011.

A solicitat, de asemenea, obligarea și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 lei reprezentând contravaloarea expertizei extrajudiciare tehnice de specialitate.

În motivare a arătat, în esență, că a încheiat cu ..........” contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. ... ......., din județul ........, pe o perioada de 10 ani, respectiv 27.06.2011-27.06.2021.

Conform procesului-verbal încheiat în data de 11.07.2011, s-au predat ...........” efectivele de faună cinegetică evaluate în perioada 2010-2011, respectiv un număr de 13 exemplare din specia cerb comun.

Asociația .........., a fuzionat prin absorbție, în anul 2013 cu .............

Conform încheierii de ședință nr. 6341 din 10 octombrie 2013, pronunțate în dosarul nr. ........... al Judecătoriei Târgu-Iu, ........... a toate activele și pasivele ............

Pe baza solicitării ............, Ministerul ........... prin adresa nr. ........... decembrie 2013, pe baza hotărârii de fuzionare a celor două asociații, a solicitat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare .......... să realizeze diligențele prevăzute de lege privind predarea - primirea, fondului cinegetic ..........

În anul 2020, conform actului adițional nr 4 din 16 noiembrie 2020, la contractul ........... iunie 2011, s-a preluat de la fostul gestionar .........., gestionarea fondului cinegetic ..........., prin cesionare, care a fost predat noului gestionar reprezentat de ...........

Prin adresa Direcției Corp Control din cadrul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. .........../27.10.2023, s-a solicitat reclamantei luarea masurilor legale legate de recuperarea prejudiciului, constatat de acest minister în urma unui control.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, Ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 219/2008, pentru aprobarea modelului-cadru al contractului de gestionare a faunei cinegetice de pe suprafața fondurilor de vânătoare.

Pârâta ........... a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată și pe cale de excepție, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 2500, art. 2506, art. 2512, art. 2517 Cod civil.

Pârâta ............ a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată și pe cale de excepție, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 2500, art. 2506, art. 2512, art. 2517 Cod civil.

Prin sentinţa nr. 131/2024 din 18 decembrie 2024 Tribunalul Gorj, Secţia a II-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, reținând dispozițiile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, pronunțându-se cu precădere asupra excepţiei prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte prin întâmpinările formulate.

În acest sens, a apreciat că este esenţial a se stabili natura prejudiciului solicitat de reclamantă și anume dacă este o creanţă de natură fiscală sau de natură bugetară, întrucât dacă s-ar reţine că este creanţă fiscală, termenul de prescripţie s-ar calcula potrivit art. 110 alin. (1) şi alin. 2 din Legea nr. 207/2015, fiind un termen special de 5 ani.

Prin concluziile scrise depuse la doar, reclamanta a considerat că sumele indicate drept pretenţii în cuprinsul cererii de chemare în judecată au natura unor creanţe bugetare, pentru care sunt incidente dispoziţiile Codului de procedură fiscală privind termenul de prescripţie de 5 ani, calculat de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel.

Astfel, cu privire la chestiunea litigioasă decurgând din natura juridică a pretenţiilor reclamantei, tribunalul a notat dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ce definesc creanţa fiscală principală ca fiind „dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuţiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile și condiţiile prevăzute de lege”.

O atare creanţă este în legătură cu obligaţia fiscală principală, definită de art. 1 pct. 28 din acelaşi act normativ ca fiind „obligaţia de plată a impozitelor, taxelor și contribuţiilor sociale, precum și obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile și condiţiile prevăzute de lege”.

Nu orice creanţă bugetară este însă fiscală, dacă în ce priveşte creanţele fiscale, acestea izvorăsc strict din raporturi de drept material fiscal și au trăsături aparte reglementate de Codul de procedură fiscală (prescripţie extinctivă de 5 ani, reguli simplificate de recuperare etc), în privinţa creanţelor bugetare în sens strict, acestea nu au parte de astfel beneficii, ele putând să-şi aibă izvorul în raporturi civile.

Tribunalul Gorj a reţinut că suma de bani care face obiectul prezentei cauze nu reprezintă nici impozite, nici taxe, nici contribuţii sociale.

Practic, se cere obligarea pârâtelor la plata unui prejudiciu produs din culpa lor faunei cinegetice pe care au gestionat-o, astfel că despăgubirea solicitată a fost apreciată că fiind o creanţă bugetară raportat la prevederile art. 1 pct.7 şi 8 Cod procedură fiscală, respectiv „dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat”.

Împrejurarea că veniturile încasate de reclamantă se varsă la bugetul de stat nu este de natură a duce la asimilarea acestor despăgubiri unor creanţe fiscale, cu atât mai mult cu cât aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar nu dintr-un raport fiscal.

Suma ce se solicită în prezenta cauză nu se circumscrie nicidecum drepturilor și obligațiilor ce revin părților în aplicarea prevederilor legislației fiscale, ci este rezultată din aplicare prevederilor Legii nr. 407/2006 cu privire la repararea prejudiciului cauzat de gestionar faunei cinegetice pe care o gestionează (art. 14).

Însăși textul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 407/2006 statuează în mod neechivoc faptul că avem în discuție o sumă destinată acoperii unui prejudiciu rezultat din săvârșirea unei fapte ilicite.

În speță, este evident că dreptul de creanță constând în suma necesară acoperii prejudiciului intră în conținutul unui raport juridic delictual de drept comun și nicidecum a unui raport juridic fiscal, născut în aplicarea vreunor prevederi fiscale

Totodată, prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (2) şi alin. (4) Cod procedură fiscală, ce reglementează obiectul și sfera de aplicare a Codului.

Întrucât, în speţă, obligativitatea reparării prejudiciului, deşi decurge din lege, presupune încheierea unui contract, este exclus ca despăgubirea ce rezultă din raporturi juridice contractuale să cadă sub incidenţa Codului de procedură fiscală.

În consecinţă, aceste despăgubiri au natura unor creanţe bugetare, iar nu fiscale.

Aşadar, nu este aplicabil termenul special de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 110 Cod procedură fiscală, ci termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod civil.

Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. art. 2500 alin. (1), art. 2.512, art. 2.513, art. 2.523 și art. 2528 C. civ., pentru stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă, prima instanță a arătat că este necesară efectuarea unui calcul, ce presupune cunoaşterea următoarelor elemente: termenul de prescripţie aplicabil în speţă; data la care începe să curgă acest termen; dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive; regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă.

Potrivit actului adiţional nr. 4 din 16 noiembrie 2020 la contractul nr. .........../27.06.2011, s-a preluat de la fostul gestionar, pârâta ..........., gestionarea fondului cinegetic ..........., care a fost predat noului gestionar reprezentat de pârâta ............ (f. 38-39).

În cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a gestiunii faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. , denumit ........., jud. ........., încheiat la data de 03.12.2020, în baza contractului de gestionare nr. ......./..../27.06.2011 și a actului adiţional nr..../16.11.2020 la acesta, proces-verbal semnat fără obiecțiuni de către persoana desemnată delegată de către reclamanta .......... s-a menționat explicit „efectivele de cerb comun predate – 0 exemplare” (f. 34-37).

Întrucât legea nu face nicio distincţie, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) Cod civil se aplică indiferent dacă este vorba despre răspunderea civilă delictuală sau de răspunderea civilă contractuală, noţiunea de „faptă ilicită” neputând fi limitată la răspunderea delictuală, atragerea răspunderii civile contractuale presupunând inclusiv proba existenţei unei fapte ilicite, care, în cazul acestei forme de răspundere, poate consta în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, norma înscrisă în 2528 alin. (1) Cod civil leagă începutul curgerii prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material de despăgubire.

Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi dreptul la reparaţie trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba dar și pe cel care răspunde de ea.

S-a constatat, astfel, că au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, reguli care ţin cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite în care nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.

În consecinţă, în cazul acţiunilor exercitate pentru repararea unei pagube pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Spre a ocroti drepturile victimei unei fapte ilicite, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului material la repararea prejudiciului cauzat printr-o astfel de faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Raportat la această fizionomie juridică a prescripţiei dreptului material la acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, în situaţiile în care se analizează un astfel de incident procesual, instanţele sunt ţinute să verifice cele două elemente care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie şi anume: data la care victima faptei ilicite (reclamant în cadrul procesual stabilit ca urmare a acţiunii în justiţie prin care pretinde repararea prejudiciului derivat din fapta ilicită pe care o impută părţii pârâte) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul cât și persoana responsabilă de producerea acestuia.

Prejudiciul reclamat în speţă este reprezentat de scăderea nivelului numeric al populaţiei de cervide de pe fondul cinegetic nr. ..., denumit ......., judeţul .... (contravaloarea unui număr de 13 exemplare cerb comun).

După cum s-a reţinut anterior, în procesul-verbal din data de 03.10.2020 s-a menţionat explicit „efectivele de cerb comun predate – 0 exemplare” (f. 34-37).

Prin adresa nr. .../27.10.2023, Direcţia Corp Control din cadrul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor nr. .../27.10.2023 a solicitat reclamantei luarea măsurilor legale de recuperare a prejudiciului cauzat prin dispariţia cerbului comun de pe fondul cinegetic ........... (f. 32).

Aşa cum s-a menţionat, prejudiciul reclamat este reprezentat de prejudiciul cauzat de dispariţia cerbului comun de pe fondul cinegetic ........, iar fapta ilicită imputată pârâţilor este aceea de nerespectare a clauzelor contractuale şi gestionare necorespunzătoare a fondurilor cinegetice.

Instanţa a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data încheierii procesului-verbal de predare-primire, respectiv de la data de 03.12.2020, de la această dată reprezentatul reclamantei având posibilitatea cunoaşterii prejudiciului şi a persoanei responsabile de cauzarea acestui prejudiciu.

Instanţa a mai reţinut că în cauză, nu a fost dovedită incidenţa vreunui caz de suspendare sau a vreunei cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 03.12.2020 și s-a împlinit la data de 03.12.2023.

Având în vedere că acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 19.09.2024, peste termenul legal de 3 ani, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârâte prin întâmpinare şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta .......... în temeiul dispoziţiilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În memoriul de apel, după o reluare detaliată a celor susținute prin cererea de chemare în judecată și a stării de fapt expuse, a prevederilor art. 2 și art. 13 din Legea nr. 407/2006, art. 18 alin. (1) lit. d) și art. 20 din contractul de gestiune, respectiv a art. 1270 C. civ., apelanta a susținut că prejudiciul cauzat de scăderea nivelului numeric al populațiilor de cervide, de pe fondul cinegetic nr. ........, conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407 /2006, constă în sumele datorate bugetului de stat şi, în consecinţă, termenul de prescripţie este de 5 ani şi nu de 3 ani cum a reţinut nelegal instanţa fond, apelanta fiind instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat.

A invocat dispozițiile art. 2 pct. 42 și art. 62 din Legea nr. 500/2002, precum și pe cele ale art. 51 alin. (4) și (5) din Legea nr. 407/2006, respectiv cele ale art. 226 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Concluzionând, faţă de aspectele legale invocate, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei de fond în contextul în care instanţa a respins în mod nelegal cererea pe excepţie fără a intra în judecata fondului.

În drept a invocat dispoziţiile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Examinând apelul, Curtea, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că prezenta judecată are ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestată soluţia dată de către instanţa de fond în ceea ce privește natura creanței ce face obiectul pretenției, cu consecințe directe asupra termenului legal ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

A susținut apelanta că prejudiciul cauzat de scăderea nivelului numeric al populațiilor de cervide de pe fondul cinegetic, conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407 /2006, constă în sumele datorate bugetului de stat şi, în consecinţă, termenul de prescripţie este de 5 ani şi nu de 3 ani cum a reţinut nelegal instanţa fond, apelanta fiind instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat.

În susținerea criticii, a invocat dispozițiile art. 2 pct. 42 și art. 62 din Legea nr. 500/2002, precum și pe cele ale art. 51 alin. (4) și (5) din Legea nr. 407/2006, respectiv cele ale art. 226 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Contrar susţinerilor apelantei și în acord cu judecătorul fonsului, Curtea a arătat că echivalentul prejudiciului ce face obiectul prezentului litigiu nu poate fi asimilat noţiunii de creanță fiscală prevăzută de art. 1 pct. 7 din Legea nr. 207/2015, pentru ca executarea silită să se circumscrie Codului de procedură fiscală care stabilește un termen de prescripție de 5 ani, distinct de cel comun de 3 ani, reglementat de Codul civil.

Creanțele fiscale se pot stabili doar pentru stabilirea unor drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, cum ar fi impozitele, taxele, contributiile, amenzile, precum si accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităti și majorări de intarziere.

În aplicarea principiului legalităţii, creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt doar cele prevăzute de lege, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În condiţiile inexistenţei unui text de lege care să definească drept fiscală o despăgubire acordată în urma aplicării unei legi speciale, alta decât Codul fiscal ori Codul de procedură fiscală, aceasta nu poate fi calificată ca atare.

Aşa cum corect a statuat instanţa de fond, sumele pretinse de reclamantă nu pot fi asimilate creanţelor fiscale, întrucât, în condiţiile art. 2 alin. (4) din Codul de procedură fiscal adoptat prin Legea nr. 207/2015, nu rezultă din raporturi juridice fiscale.

De altfel, potrivit art. 93 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, creanţele fiscale se stabilesc prin declaraţii de impunere şi decizii de impunere emise de organul fiscal, iar dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscal, potrivit art. 215, se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept, termenul de prescripţie aplicându-se şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.

Așadar, legiuitorul a derogat, în ceea ce privește aplicabilitatea termenului de prescripție de 5 ani, doar în cea ce privește creanţelor provenind din amenzi contravenţionale, nefiind făcut o asemenea excepție și în privința altor venituri de natura celor ce fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, este evident că reclamanta nu a solicitat realizarea unei creanţe bugetare rezultată din raporturi juridice fiscale, în demersul său de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească despăgubierea aferentă prejudiciului pe care l-a reclamat că ar fi fost cauzat faunei cinegetice pe care o gestionează.

Curtea a mai arătat că echivalentul prejudiciului solicitat prin cererea introductivă de instanță în temeiul art. 14 din Legea nr. 407/2006, este distinct de despăgubirile produse faunei cinegetice prin fapte ce constituie infracţiuni sau contravenţii, în sensul art. 51 din lege, invocate de apelantă, dispoziții care, prin urmare, nu sunt incidente în cauza de față.

După cum, nici prevederile art. 226 C. proc. fisc., evocate, de asemenea, de apelantă, reglementând titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite nu sunt în măsură să ofere o interpretare în sensul dorit de reclamantă și care sunt, astfel, străine analizei de față.

Faţă de cele mai sus arătate, a conchis că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente, reţinând că reclamanta a valorificat în justiţie un drept patrimonial de creanţă (creanţă bugetară), pentru care nu există un termen de prescripţie special.

Aplicând termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., în mod just a reţinut că drepturile pretinse s-au stins, ca urmare a neexercitării acestora în termenul prevăzut de lege.