Decizie nr. 259 din 28.11.2024

În stabilirea voinței de a contracta ca un garant personal este esențială prevederea clară și neechivocă în cuprinsul contractului de garanție, a calității de garant personal, în speță fidejusor, nefiind suficientă, pentru respectarea condiției legale de prevedere expresă a fidejusiunii, doar inserarea unei noțiuni de „garant” .

Manifestarea de voință a garantului, în sensul de a se obliga ca fidejusor, trebuie să fie una expresă, neputându-se deduce doar din inserarea mențiunii de „garant”, cu atât mai mult cu cât contractul de leasing nu prevede nici alte clauze referitoare la solidaritatea răspunderii sau la renunțarea la beneficiile fidejusiunii, clauze care, de asemenea, ar fi trebuit să fie expres prevăzute și care nu pot fi deduse pe cale de interpretare doar din simpla menționare în contract a noțiunii de „garant”.

Prin decizia nr. 217/24.04.2024, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. ........, s-a admis în parte apelul declarat de apelantul ........... în contradictoriu cu intimata ........ împotriva Sentinţei civile nr. 6412/13.07.2022, pronunţate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ...........

Totodată, s-a schimbat sentința civilă nr. 6412/13.07.2022, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. .........., în sensul că s-a admis în parte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte motivul referitor la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

A fost respinsă în rest excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A mai fost respinsă cererea apelantului având ca obiect obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Tribunalul, examinând cauza în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate şi ţinând seama de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 6412/13.07.2022, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. .........., a fost admisă excepţia inadmisibilității invocata de intimată prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul ..... în contradictoriu cu pârâta .............., ca inadmisibilă.

În apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.

Unul dintre principiile care limitează regula caracterului devolutiv al apelului este tantum devolutum quantum apellatum, care este o cerinţă a principiului disponibilităţii aplicabil procesului civil, principiu ce se impune şi în faţa instanţelor de control judiciar, aşadar şi a instanţei de apel.

Apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept.

Cu toate acestea, efectul devolutiv are totuşi două limite.

Pe de o parte, datorită faptului că şi în această etapă procesul este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu poate proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant.

Pe de altă parte, efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Ca atare, conform principiului enunţat, instanţa de apel, ca instanţă de reformare, este chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunţa asupra altor motive de reformare neindicate în conţinutul motivelor de apel, cu excepţia motivelor de ordine publică.

S-a constatat că în dosarul de executare nr. ......... aflat pe rolul BEJ .......... a fost demarată executarea silită împotriva apelantului-reclamant, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr. 10611/29.05.2008, încheiat de .......... cu societatea ..........

S.R.L., pentru recuperarea sumei de 13.440,49 lei.

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, apelantul reclamant a solicitat constatarea inexistenţei dreptului de creanţă în cuantum de 13.440 lei, ce face obiectul executării silite în dosarul nr. ........ al BEJ ..........., invocând, în principal, stingerea raportului juridic principal şi inexistenţa calităţii de garant ca urmare a inexistenţei unui contract de garanţie accesoriu sau a unei clauze exprese de garanţie în contractul de leasing, precum şi ca efect al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită împotriva garanţilor.

Potrivit art. 35 Cod procedură civilă, cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Astfel, cererea în constatare, indiferent de obiectul ei, are un caracter subsidiar față de cererea în realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate să ceară realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

În atare situaţie, instanţa a analizat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de intimata pârâtă, prin raportare la fiecare dintre motivele susţinute de apelantul reclamant.

Instanţa a apreciat că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte motivul referitor la prescripţia dreptului de a cere executarea silită este întemeiată.

Astfel, întrucât împotriva apelantului a fost demarată executarea silită în cadrul dosarului nr. nr. ........ al BEJ ..........., partea avea la îndemână calea contestaţiei la executare.

Contrar susţinerilor apelantului, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită nu poate fi invocată decât pe calea contestaţiei îndreptate împotriva executării propriu-zise, în termenul prevăzut de art. 715 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, întrucât efectul prescripţiei constă în pierderea puterii executorii a titlului, iar o astfel de chestiune viciază însăşi declanşarea executării silite, lipsind-o de temei.

Acest aspect a fost reţinut si de către Curtea Constituţionala în Decizia nr. 857/2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 329/23.04.2020 „Astfel, dacă o acţiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanşarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine executarea silită, o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită.

Or, în cauza de faţă, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestaţie la executare, în soluţionarea căreia ar fi putut să invoce excepţia prescripţiei dreptului de acere executarea silită.„

Totodată, odată declanşată executarea silită, pentru fructificarea dreptului său, apelantul reclamant nu poate uza de calea acțiunii în constatare, având în vedere reglementarea prescripției dreptului de a obține executarea silită drept un impediment la executarea silită, care poate fi invocat pe calea contestației la executare, ca mijloc de acțiune pus la dispoziția debitorilor care se consideră vătămați prin executare.

Invocarea prescripţiei pe cale principală, deci, în afara executării silite aflate în derulare, ar echivala cu nesocotirea termenelor legale instituite în materia executării silite, deci cu eludarea unor dispoziţii legale imperative.

Având în vedere posibilitatea formulării contestaţiei la executare în cadrul căreia să fie invocată prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, instanţa a reţinut că acţiunea în constatarea prescripţiei pe cale principală nu este admisibilă, astfel că s-a impus admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată sub acest aspect.

Referitor la celelalte motive invocate de apelant în cuprinsul cererii de apel, respectiv stingerea raportului juridic principal şi inexistenţa calităţii de garant ca urmare a inexistenţei unui contract de garanţie accesoriu sau a unei clauze exprese de garanţie în contractul de leasing, instanţa a apreciat că pot face obiectul analizei în cadrul acţiunii în constatare, sub acest aspect excepţia inadmisibilităţii fiind neîntemeiată.

Instanţa a reţinut că, prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în M.O. nr. 1074 din 18 decembrie 2018, art. 713 alin. 2 Cod procedură civilă s-a modificat şi are următorul cuprins: În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun.

Având în vedere data demarării executării silite în cadrul dosarului execuţional nr. ....... al BEJ .........., respectiv 08.02.2021, precum şi dispoziţiile art. 24 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 713 alin. 2 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

În redactarea anterioară, legea permitea invocarea acestor apărări în cadrul contestaţiilor la executare, în cazurile în care titlul executoriu era non-jurisdicţional, condiţionat de inexistenţa unei căi procesuale specifice, noţiunea de cale procesuală specifică neincluzând şi o acţiune de fond.

Cu alte cuvinte, anterior modificării survenite prin Legea 310/2018, valorificarea pe calea contestaţiei la executare a motivelor de fapt şi/sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu nu era afectată de existenţa unei acţiuni de drept comun, partea interesată putând alege să valorifice respectivele motive în oricare dintre cele două modalităţi (contestaţia la executare sau acţiunea de drept comun).

Conform noii redactări a art. 713 alin. 2 Cod procedură civilă, existenţa oricărei alte căi procesuale, inclusiv a unei acţiuni de drept comun, blochează posibilitatea invocării în contestaţia la executare a apărărilor de fond referitoare la dreptul cuprins în titlul executoriu.

Astfel de apărări sau motive de fond nu pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare deoarece, în toate situaţiile, partea are deschisă calea unei acţiuni de fond (în cauza de faţă acţiunea în constatare dedusă judecăţii).

Pe de altă parte, pe calea contestaţiei la executare va putea fi invocată, în continuare, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, aceasta fiind calea procesuală specifică prin care ar putea fi valorificat acest drept, astfel cum s-a reţinut şi în paragrafele ce preced.

În ceea ce priveşte fondul apărărilor invocate de apelantul reclamant, instanţa a apreciat că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează:

Un prim aspect supus analizei vizează inexistenţa unui contract de garanţie accesoriu sau a unei clauze exprese de garanţie în cuprinsul titlului executoriu.

Astfel, potrivit contractului de leasing financiar nr. .........../29.05.2008, acesta a fost încheiat între ..........SA în calitate de locator, ............

SRL, în calitate de utilizator şi ............ în calitate de garant, fiecare dintre aceste părţi asumându-şi prin semnătură cuprinsul convenţiei.

Interpretând aceste prevederi după regula voinţei concordante a părţilor, instituită art. 977 Vechiul Cod civil (date fiind data încheierii contractului de leasing financiar, precum şi dispoziţiile art. 6 alin. 1-3 Noul Cod civil şi art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011), este de concluzionat că a fost în intenţia părţilor stipularea unei clauze de fideiusiune, cu asumarea calităţii de fideiusor de către persoana care a semnat contractul atât în calitate de reprezentant legal al societăţii, cât şi în nume propriu.

Potrivit art. 1656 Vechiul Cod civil, fidejusiunea trebuie să fie expresă şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat.

Astfel, obligaţia de fideiusiune trebuie asumată în mod expres printr-un înscris.

Această cerinţă legală implică aceea că naşterea unei astfel de obligaţii trebuie consemnată ca atare şi subscrisă de cel ce se obligă.

Nu este însă impusă de vreo normă ori formulă sacramentală de asumare a fideiusiunii, nefiind necesară nici aplicarea vreunei semnături distincte sub cuvântul „fideiusor” ori existenţa înscrisului unic care să consemneze obligaţia garantului.

Aşadar, simpla asumare a calităţii de garant prin semnarea în nume propriu a contractului de leasing financiar este suficientă pentru naşterea obligaţiei corelative în patrimoniul apelantului reclamant.

Nu poate fi reţinută susţinerea părţii în sensul că nu se cunoaşte cuprinsul obligaţiei garantate câtă vreme, asemenea reglementării actuale, Vechiul Cod civil cuprindea dispoziţii exprese în materie de fideiusiune care să completeze acordul de voinţă al părţilor în lipsă de stipulaţie contrară.

Astfel, potrivit art. 1652 Vechiul Cod civil, cel ce garanteaza o obligatie se leaga catre creditor de a indeplini insusi obligatia pe care debitorul nu o indeplineste.

Totodată, în ceea ce priveşte efectele fideiusiunii între creditor şi fideiusor, art. 1662 Vechiul Cod civil prevede că fidejusorul nu este tinut a plati creditorului, decit cind nu se poate indestula de la debitorul principal asupra averii caruia trebuie mai intii sa se faca discutie, afara numai cind insusi a renuntat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul.

In cazul din urma, efectul obligatiei sale se reguleaza dupa principiile statornicite in privinta datoriilor solidare.

Astfel, acceptând calitatea de fideiusor, de neconceput fără acordul exprimat în acest sens, apelantul în cauză este prezumat că a cunoscut reglementarea legală aplicabilă în materie şi, prin urmare, şi-a asumat în cunoştinţă de cauză riscurile pe care le antrena o asemenea calitate.

Întrucât cuprinsul convenţiei încheiate între părţi nu relevă renunţarea de către fideiusor la beneficiul de discuţiune, rezultă că garantul nu este ţinut a plăti creditorului decât când acesta din urmă nu se poate îndestula de la debitorul principal.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada îndestulării creanţei născute în temeiul contractului de de leasing financiar nr. ...../29.05.2008, astfel că s-a apreciat că este neîntemeiată susţinerea apelantului în sensul că nu datorează suma de bani pentru care s-a demarat executarea silită.

Având calitatea de fideiusor, apelantul reclamant este chemat să răspundă personal, adică cu propriul patrimoniu, pentru datoriile societăţii pe care a şi reprezentat-o, astfel cum prevede art. 1652 Vechiul Cod civil.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1682 Vechiul Cod civil, instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile în speţă.

Astfel, contrar prevederilor art. 249 Cod procedură civilă, apelantul nu a făcut dovada culpei intimatului raportat la conduita acestuia în calitate de creditor.

Întrucât creanţa intimatului nu a fost îndestulată în cadrul procedurii de insolvenţă a debitorului principal este firesc demersul acestuia de a urmări şi pe creditorul garant, în conformitate cu dispoziţiile art. 1662 Vechiul Cod civil.

Simplul fapt al curgerii timpului între diferitele proceduri de recuperare a creanţei nu poate dovedi reaua-credinţă a creditorului.

Instanţa a constatat că însuşi apelantul intimat putea uza de dreptul său la dezdăunare prin raportare la prevederile art. 1673 pct. 2 Vechiul Cod civil.

S-a mai reținut că este neîntemeiată şi susţinerea apelantului în sensul că, urmare a încetării existenţei Societăţii ..........

SRL, s-a stins obligaţia de plată.

Contractul de leasing financiar nr. ....../29.05.2008 reprezintă izvor de obligaţii civile pe de o parte între debitorul principal (Societatea ..........

SRL) şi creditor, iar pe de altă parte între fideiusor (apelantul în cauză) şi creditor.

Existenţa înscrisului unic nu poate conduce la altă concluzie.

Totodată, faptul radierii societăţii din registrul societăţilor s-a apreciat că nu reprezintă o cauză de stingere a obligaţiei garantului, câtă vreme nu rezultă astfel din convenţia părţilor.

Încetarea existenţei debitorului principal al unei obligaţii nu se poate confunda cu stingerea obligaţiei înseşi, aceasta continuând să existe, în cauza de faţă în patrimoniul garantului fideiusor.

De asemenea, instanţa a mai constatat şi că fideiusorul a garantat în nume propriu obligaţia asumată de societatea ...........

SRL, iar nu în considerarea calităţii sale de administrator al societăţii.

În atare situaţie, faptul retragerii ulterioare din conducerea societăţii s-a apreciat că nu constituie o cauză de stingere a obligaţiei asumate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul ..........., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La data de 26 august 2024, intimata-pârâtă .......... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal admiterea excepției nulității recursului față de lipsa motivării și constatarea acestuia ca nul, iar în subsidiar asupra cererii de recurs, respingerea recursului formulat de către recurentul-apelant ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei apelate.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 14 noiembrie 2024, Curtea a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele expuse cu acel prilej.

Pe fondul cererii de recurs, examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea a reţinut că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (l) pct. 5 NCPC, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul reclamant a susţinut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 245 Cod procedură civilă, susținând, în esență, că soluția instanței de apel potrivit căreia acțiunea ar fi parțial admisibilă, parțial inadmisibilă nu s-a raportat la natura cererii de chemare în judecată ce derivă din temeiul de drept procesual pe care s-a fondat - art. 35 Cod procedură civilă, ca act procesual unic cu un singur capăt de cerere, ci la motivele invocate în susținerea acesteia.

Cu titlu prealabil, s-a constatat că acţiunea dedusă judecății are un singur capăt de cerere, respectiv constatarea inexistenţei dreptului de creanţă în cuantum de 13.440 lei, ce face obiectul executării silite în dosarul nr. .......... al BEJ ............, iar în susținerea acestui unic capăt de cerere au fost invocate mai multe motive, respectiv: stingerea raportului juridic principal şi inexistenţa calităţii de garant ca urmare a inexistenţei unui contract de garanţie accesoriu sau a unei clauze exprese de garanţie în contractul de leasing, precum şi ca efect al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită împotriva garanţilor, în dezvotarea motivelor cererii de chemare în judecată reclamantul făcând referire inclusiv la prescripția dreptului material la acțiune.

Curtea a reţinut că este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, acţiunea are un singur capăt de cerere, respectiv constatarea inexistenţei dreptului de creanţă în cuantum de 13.440 lei, iar potrivit art.245 Cod procedură civilă, excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Ca atare, acțiunea având ca obiect un unic capăt de cerere nu putea fi respinsă parțial ca inadmisibilă și parțial ca nefondată, raportat la motivele invocate în susținerea acesteia.

Astfel, s-a apreciat, în mod corect, că este inadmisibil a se invoca prescripția dreptului de a cere executarea silită, pe calea acțiunii în constatare, câtă vreme reclamantul avea la dispoziție acțiunea în realizare (contestația la executare), însă această inadmisibilitate viza unul dintre motivele invocate în susținerea acțiunii, iar nu acțiunea în întregul său.

Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să înlăture acest motiv invocat de reclamant tocmai pentru faptul că nu se poate invoca pe calea acțiunii în constatare, iar nu să respingă acțiunea cu capăt unic, ca fiind parțial inadmisibilă.

Instanța de apel, procedând astfel, a nesocotit dispozițiile art.245 Cod procedură civilă, referitoare la efectul excepției, efect ce se produce prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, iar nu la motivele invocate în susținerea acțiunii.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul reclamant a invocat, în esență, faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, invocată ca și motiv în susținerea cererii de chemare în judecată, contrar prevederilor art. 425 lit.b) Cod procedură civilă.

S-a constatat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat hotărârea cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, invocată de reclamant ca și motiv în susținerea cererii de chemare în judecată, ci doar cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită și la celelalte motive invocate în susținerea cererii.

Curtea a reţinut că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi fără a se cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză.

Conform dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit dispozițiilor art. 128 alin. 1 și 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, hotărârea judecătorească are conținutul stabilit de lege.

În cuprinsul hotărârii, conținutul actelor de sesizare a instanței și apărările părților sunt sintetizate.

Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situația de fapt reținută.

În căile de atac, hotărârea cuprinde dispozitivul hotărârii sau hotărârilor atacate, iar motivele pe care s-au întemeiat hotărârile celorlalte instanțe se vor arăta pe scurt.

Conținutul motivării căilor de atac și apărările față de acestea sunt sintetizate.

Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și susținerile care au fost înlăturate.

Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar şi face, în acelaşi timp, posibilă realizarea controlului judiciar, odată cu învestirea instanţei cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie să fie o chestiune de volum, ci de esenţă a hotărârii, iar judecătorul, după cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor.

El are obligaţia să soluţioneze toate cererile din dosar şi să motiveze soluţia în baza dispoziţiilor legale identificate ca incidente şi a probelor administrate, cu aprecierea relevanţei fiecărei probe în parte.

În considerentele hotărârii apelate, într-adevăr, tribunalul nu a motivat nimic referitor la prescripția dreptului material la acțiune, invocată de către reclamant în dezvoltarea motivelor cererii de chemare în judecată, încălcându-se astfel prevederile art.425 Cod procedură civilă şi aducându-se atingere drepturilor şi garanţiilor procesuale ale reclamantului.

Raportat la toate aceste aprecieri, conform art. 175 Cod procedură civilă, hotărârea din apel apare astfel ca fiind nulă din motivele detaliate mai sus, conform art. 175 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege care permite casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul reclamant a invocat, în esență, în primul rând, că constituie un motiv de nelegalitate al deciziei recurate modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepția prescripției prin raportare la dispozițiile art.1091 și 1679 Cod civil 1864, potrivit cărora una dintre modalitățile de stingere a obligațiilor este prescripția, iar obligatia ce naste din fidejusiune se stinge prin acele cauze prin care se sting si celelalte obligatii.

Curtea a reţinut, raportat la aspectele invocate, că această critică vizează prescripția dreptului material la acțiune, or, așa cum s-a arătat anterior, instanța nu a analizat deloc prescripția dreptului material la acțiune, ca și motiv de stingere a obligației, ci s-a limitat la a analiza prescripția dreptului de a cere executarea silită și celelalte motive invocate în susținerea acțiunii.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul reclamant a invocat, în al doilea rând și în esență, interpretarea și aplicarea greșită a legii cu privire la condițiile de validitate ale contractului de fidejusiune, arătând că, pe fondul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel, a invocat inexistenta dreptului de creanță întrucât nu există un contract de garanție accesoriu sau o clauză expresă de garanție în cuprinsul contractului de leasing financiar nr........./29.05.2008, încheiat de ..........

S.A. cu societatea ..........S.R.L. și, ca atare, nu sunt îndeplinite nici condițiile generale de la contracte — art. 948 pct.3 și 4, nici condiția specială a caracterului expres de la art. 1656 Cod civil. 7.

Curtea a reţinut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, din această perspectivă.

Astfel, contractul de leasing financiar nr. ........./29.05.2008, a fost încheiat între ..........

SA în calitate de locator, ..........SRL, în calitate de utilizator şi .........., în calitate de garant, acesta din urmă fiind la momentul respectiv și reprezentantul legal al .........

SRL.

Cu toate acestea, nu există în cuprinsul contractului de leasing financiar nicio clauză expresă de garanție și nici nu s-a făcut dovada că s-ar fi încheiat un contract de fidejusiune accesoriu contractului de leasing financiar.

Ca atare, în contractul părților, există stipulată doar mențiunea garant în privința reclamantului ........., fără să existe vreo clauză din care să rezulte tipul garanției asumate și întinderea acesteia.

Garantarea unui împrumut se poate realiza sub mai multe forme, fiecare dintre acestea având limite diferite ale răspunderii garantului.

Vechiul cod civil, aplicabil în speță raportat la data încheierii contractului, reglementează două tipuri mari de garanții: garanțiile personale, dintre care cea mai întâlnită este fidejusiunea, și garanțiile reale, dintre cele mai utilizate sunt ipotecile.

În interpretarea contractului în vederea calificării acestuia, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 969 alin. (1) din Vechiul Cod civil, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, precum și cele prevăzute de art. 977 din Vechiul Cod civil, conform cărora interpretarea contractelor se face după intenţia comuna a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Nu în ultimul rând, conform art. 983 din Vechiul Cod civil, când este indoiala, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obliga”.

Raportat la regulile de interpretare de mai sus, este primordială, în calificarea contractului, stabilirea voinței reale a garantului de a se obliga ca fidejusor.

Esențială în stabilirea voinței de a contracta ca un garant personal este prevederea clară și neechivocă în cuprinsul contractului de garanție a calității de garant personal, în speță fidejusor.

În sprijinul acestei argumentări vin și dispozițiile art. 656 din Vechiul Cod civil conform cărora, fidejusiunea trebuie să fie expresă şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat.

În acest context, nu este suficientă, pentru respectarea condiției legale de prevedere expresă a fidejusiunii, doar inserarea unei noțiuni de „garant” în contract.

O atare mențiune, în condițiile de mai sus, nu poate reprezenta fidejusiune.

Manifestarea de voință a garantului, în sensul de a se obliga ca fidejusor, ar fi trebuit să fie una expresă, neputându-se deduce doar din inserarea mențiunii de „garant”, cu atât mai mult cu cât contractul de leasing nu prevede nici alte clauze referitoare la solidaritatea răspunderii sau la renunțarea la beneficiile fidejusiunii, clauze care, de asemenea, ar fi trebuit să fie expres prevăzute și care nu pot fi deduse pe cale de interpretare doar din simpla menționare în contract a noțiunii de „garant”.

Ar fi fost necesar, pentru reținerea existenței unei obligații de fidejusiune, fie încheierea unui contract separat cu această denumire, în conținutul căruia să existe definirea noțiunilor, indicarea temeiului de drept și a consecințelor asumării acestei obligații, fie stipularea unor clauze exprese în contractual de leasing cu privire la felul, natura și efectele obligațiilor garatului.

Nu este de neglijat, în susținerea celor de mai sus, nici caracterul preformulat al contractului redactat de bancă și pus la dispoziția reclamantului spre semnare, în condițiile în care acesta era și reprezentantul legal al utilizatorului ...........

SRL.

Ca atare, constatând că nu există o clauză expresă de fidejusiune în cuprinsul contractului de leasing financiar și nici un contract de fidejusiune accesoriu contractului de leasing, nu se mai pune problema și nu se mai impun a fi analizate celelalte critici ale recurentului referitoare la stingerea fidejusiunii prin prescripția dreptului material la acțiune, încetarea raportului juridic principal decurgând din contractul de leasing ca efect al radierii debitorului, inexistența unor obligații solidare, renunțarea la beneficiul de discuțiune ori incidența cazului special de stingere a obligației de fidejusiune, prevăzut de dispozițiile art. 1682 din Vechiul Cod civil, în ipoteza în care, din cauza creditorului, fidejusorul nu poate să se subroge în drepturile pe care creditorul le-a avut împotriva debitorului.

Având în vedere cele expuse mai sus, s-a apreciat că motivele de recurs întemeiate de reclamant pe dispozițiile art. 488 alin. 1 punctele 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă sunt fondate şi, în baza art. 496 alin. 2 raportat la art. 498 Cod procedură civilă, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea apelului de către instanţa de recurs.

Cu ocazia rejudecării apelului, s-a reţinut că, neexistând o clauză expresă de fidejusiune în cuprinsul contractului de leasing financiar și nici un contract de fidejusiune accesoriu contractului de leasing, pentru considerentele expuse anterior, este întemeiată şi va fi admisă cererea privind constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtei împotriva reclamantului pentru suma de 13440 lei, ce face obiectul executării silite din dosarul nr. ....... al BEJ ........., pornite în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr. ......./29.05.2008, încheiat de ...........

S.A. cu societatea ...........S.R.L.

În raport de toate cele ce precedă, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa civilă nr. 6412/13.07.2022, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ........., în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantul ........... împotriva pârâtei ......... și a constatat inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei împotriva reclamantului pentru suma de 13440 lei, ce face obiectul executării silite din dosarul nr. ....... al BEJ .............

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere soluția pronunțată în cauză și faptul că pârâta este în culpă procesuală, în temeiul art.453 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a obligat intimata-pârâtă .......... la plata către recurentul-reclamant ........... a sumei de 7.575,92 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în fond, apel şi recurs, constând în taxe judiciare de timbru și onorarii avocat, achitate în toate ciclurile procesuale.