Sentință civilă nr. 619 din 05.12.2023

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ este, în raport cu competenţa instanţelor civile, una specială.

Pentru a învesti legal instanţa de contencios administrativ cu o cerere în despăgubiri, ar trebui îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Acţiunea în despăgubiri formulată în faţa unei instanţe de contencios administrativ este întotdeauna subsidiară acţiunii în contencios, neintrând în sfera de competenţă a instanţei de contencios soluţionarea unei cereri de chemare în judecată având un obiect exclusiv patrimonial.

Revine instanţei civile competenţa de soluţionare a acţiunilor derivate din cauze penale în care latura civilă a rămas nesoluţionată, chiar dacă judecarea cererii presupune verificarea caracterului ilicit al faptei în raport cu dispoziţiile legislaţiei fiscale.

Prin încheierea din 02.05.2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 683/101/2023, s-a constatat că acţiunea ce face obiectul dosarului nr. 683/101/2023 nu este de competenţa Secţiei I Civile a Tribunalului Mehedinţi şi în temeiul art. 200 alin. 2 C. pr. civ., s-a dispus trimiterea dosarului secţiei specializate competente din cadrul Tribunalului Mehedinţi, respectiv Secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele: Acţiunea formulată are 3 petite.

În primul rând s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor debite, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat prin faptele ilicite ale acestora.

Sub acest aspect s-a invocat faptul că în scopul săvârșirii unor infracțiuni de evaziune fiscală și spălare de bani, membrii grupului (identificați pe nivelul 2 și 3 de fraudare) au interacţionat cu agenți economici (identificați pe nivelul 1 de fraudare ca beneficiari) interesați să-și diminueze ilegal baza impozabilă și să deducă nelegal taxa pe valoare adăugată, prin înregistrarea în evidentele contabile ale societăţilor administrate a unor documente aferente unor operațiuni comerciale nereale.

În al doilea rând, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata accesoriilor fiscale ale prejudiciilor cauzate bugetului de stat, constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere, conform materiei fiscale (calculate în continuare de la data finalizării raportului de expertiza - 31.07.2022), până la data acoperirii integrale a prejudiciului.

În al treilea rând, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Competenţa în judecarea cauzei trebuie stabilită prin raportare la primele 2 capete de cerere.

Sub acest aspect, este de observat că se urmăreşte recuperarea unor creanţe fiscale, ca urmare a unor activităţi evazioniste, creanţe constând în echivalentul prejudiciului cauzat prin diminuarea ilegală a bazei impozabile şi deducerea nelegală a taxei pe valoare adăugată şi în accesoriile fiscale ale prejudiciilor cauzate bugetului de stat.

De asemenea, în cauză au fost chemate în judecată mai multe societăţi comerciale, în privinţa cărora s-a solicitat de asemenea să fie obligate la plata unor debite, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, precum şi la plata accesoriilor fiscale, în solidar cu pârâţi persoane fizice.

Se constată că raportul juridic dedus judecăţii îşi are izvorul şi în activitatea specifică profesioniştilor a pârâtelor societăţi comerciale.

Potrivit art. 3 alin. 2 şi 3 C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ."

Se invocă faptul că pârâţii, în contextul exploatării unor întreprinderi au săvârşit fapte ilicite sub forma fraudei fiscale. Cu alte cuvinte, obiectul acţiunii nu este unul civil, ci se întemeiază inclusiv pe exploatarea unei întreprinderi.

Cauza a fost înregistrată la data de 04.05.2023 pe rolul Secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 683/101/2023*.

Prin încheierea de la 15.11.2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 683/101/2023*, s-a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală a Secţiei a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Mehedinţi, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I Civilă a Tribunalului Mehedinţi.

S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Craiova pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, s-au reținut următoarele:

Prin cererea formulată reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, în teritoriu prin DGRFP Craiova - Administraţia Judeţeană a Fiananţelor Publice Mehedinţi a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor sume de bani cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat prin faptele ilicite ale acestora, precum și a accesoriilor fiscale ale prejudiciilor cauzate bugetului de stat, constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere, conform materiei fiscale (calculate în continuare de la data finalizării raportului de expertiza - 31.07.2022), până la data acoperirii integrale a prejudiciului.

Reclamanta a arătat că așa cum se reţine prin expozitivul Ordonanţei nr. 70 D/P/2013 din 06.01.2023 a DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinti, din actele de urmărire penală efectuate în cauză a reieșit că, în perioada 2008-2012, pe raza județului Mehedinți și a altor judeţe din ţară, a acționat grupul infracțional organizat, în care au fost incluşi și pârâţii, în scopul săvârșirii unor infracțiuni de evaziune fiscală și spălare de bani, scop în care membrii grupului (identificați pe nivelul 2 și 3 de fraudare) au interacţionat cu agenți economici (identificați pe nivelul 1 de fraudare ca beneficiari) interesați să-și diminueze ilegal baza impozabilă și să deducă nelegal taxa pe valoare adăugată, prin înregistrarea în evidențele contabile ale societăţilor administrate a unor documente aferente unor operațiuni comerciale nereale.

Se susține că societățile beneficiare, administrate de pârâți au înregistrat, în perioada anilor 2008 - 2012, achiziții fictive de bunuri și prestări de servicii, pe baza unor facturi având ca emitente societățile de pe nivelul 2, creând astfel, împreună cu acestea, un circuit scriptic fictiv de tranzacționare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat.

În drept acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală, reclamanta susținând existența faptei ilicite sub forma fraudei fiscale, prev. de art.9 alin. 1 lit. c Legea nr. 241/2005 motivat de faptul că înregistrările contabile executate de pârâţi, prin intermediul societăţilor administrate (în fapt sau în drept), pârâte și ele în cauză, a unor achiziţii de mărfuri, nu au avut la bază relații comerciale reale, acestea fiind făcute cu scopul vădit de a se sustrage de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat.

Potrivit art. 10 alin.1 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este competentă cu soluționarea litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi a celor care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora.

În cauză, se reține că reclamanta susține că pârâții au cauzat un prejudiciu bugetului de stat constând în TVA dedusă nelegal şi impozit pe profit prin înregistrări contabile fictive efectuate cu scopul de a se sustrage de la plata acestora.

Cu toate acestea, deși prin acțiunea formulată se urmărește recuperarea unui prejudiciu cauzat bugetului constând în taxe și impozite, instanța reține că prin Decizia nr. 7/2018, ICCJ – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a stabilit cu titlu obligatoriu în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, că în ce priveşte competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, aceasta revine instanţei civile.

Se apreciază că argumentele din paragrafele 50, 51, 61, 62, 65 şi soluţia instanţei supreme sunt pe deplin aplicabile şi în cazul prezentei speţe, ce are ca obiect, acţiunea în despăgubiri formulată de ANAF împotriva societăţilor şi a administratorilor acestora, în privinţa cărora s-a dispus clasarea cauzei penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c) şi alin.3 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal.

Dat fiind caracterul exemplificativ al enumerării şi considerentele din cuprinsul deciziei ICCJ nr. 18/2016, se poate deduce că există şi alte litigii ce revin spre soluţionare instanţei specializate, ce se vor determina în funcţie de obiectul sau natura cererii de chemare în judecată.

În considerarea acestei decizii, calificarea litigiilor trebuie făcută în raport de natura şi obiectul acestora, în cauză fiind important astfel a se stabili dacă procesul se desfășoară în legătură cu activitatea specifică desfășurată de profesionist în vederea realizării obiectului său de activitate.

Instanţa reţine art. 3 C. civ. şi faptul că, potrivit criteriului activităţii economice, intră în competenţa instanţelor/secţiilor specializate, acele litigii care sunt generate de activitatea profesioniştilor care exploatează o întreprindere cu caracter economic, respectiv activitatea de producţie, distribuţie şi consum a bunurilor materiale şi a serviciilor, inclusiv litigiile între aceşti profesionişti şi consumatorii bunurilor/serviciilor produse/prestate.

Instanța constată că în cazul de faţă însă, obiectul litigiului constă în plata despăgubirilor civile cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat prin fapte ilicite, precum şi accesorii constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere,

Se reține astfel că litigiul este unul clasic, întemeiat pe prevederile Codului Civil în materia răspunderii civile delictuale în cadrul căruia trebuie să se verifice întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale conform art. 1357 si urm.

C.civ. pentru persoanele responsabile de producerea prejudiciului.

Condiţiile angajării răspunderii civile delictuale sunt aceleaşi, indiferent de calitatea părţilor şi de activitatea pe care o desfăşoară, iar verificările ce trebuie efectuate cu privire la existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, sunt exterioare activităţii comerciale desfăşurate de pârâţi, aceasta fiind caracteristica răspunderii civile delictuale.

Instanța apreciază că litigiul de faţă nu este generat de activitatea economică sau de întreprinderea unui profesionist (între părți neexistând raporturi juridice născute în baza unui contract încheiat în vederea realizării obiectului său de activitate) ci de pretinsa lui conduită ilicită.

Or, după cum nu există o răspundere delictuală specifică profesioniştilor, se reține că prezenta cererea de chemare în judecată are natură civilă şi este de competenţa instanţei civile de drept comun.

În concluzie, faţă de obiectul prezentei cereri, întemeiat pe răspundere civilă delictuală, ce nu ţine de domeniul de activitate al profesionistului se apreciază că, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţei de drept comun, respectiv Secţiei I Civilă a Tribunalului Mehedinţi faţă de dispoziţiile art.95 pct.1 raportat la art.94 lit.k Cod procedură civilă şi având în vedere că valoarea obiectului litigiului este mai mare de 200.000 lei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. 1996/54/2023 la data de 04.12.2023.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă în temeiul art. 135 alin. 1 şi art. 136 alin. 2 C.proc.civ., Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, Secţia I Civilă, sub nr. 683/101/2023, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, în teritoriu prin D.G.R.F.P.

Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, a formulat, în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1381-1383, art. 1385 Cod civil, coroborat cu art. 194 C.proc.civ., acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care a solicitat obligarea mai multor pârâţi la plata unor sume de bani, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat prin faptele ilicite ale acestora, precum și obligarea pârâţilor la plata accesoriilor fiscale ale prejudiciilor cauzate bugetului de stat, constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere, conform materiei fiscale (calculate în continuare de la data finalizării raportului de expertiză - 31.07.2022), până la data acoperirii integrale a prejudiciului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a prezentat un istoric al faptelor derulate şi a arătat că, așa cum se reţine prin expozitivul Ordonanţei nr. 70 D/P/2013 din 06.01.2023 a DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinti, din actele de urmărire penală efectuate în cauză a reieșit că, în perioada 2008-2012, pe raza județului Mehedinți și a altor judeţe din ţară, a acționat grupul infracțional organizat, în care au fost incluşi și pârâţii, în scopul săvârșirii unor infracțiuni de evaziune fiscală și spălare de bani, scop în care membrii grupului (identificați pe nivelul 2 și 3 de fraudare) au interacţionat cu agenți economici (identificați pe nivelul 1 de fraudare ca beneficiari) interesați să-și diminueze ilegal baza impozabilă și să deducă nelegal taxa pe valoare adăugată, prin înregistrarea în evidențele contabile ale societăţilor administrate a unor documente aferente unor operațiuni comerciale nereale.

Societățile beneficiare, administrate de pârâți (prezentate la nivelul 1 de fraudare), au înregistrat, în perioada anilor 2008 - 2012, achiziții fictive de bunuri și prestări de servicii, pe baza unor facturi având ca emitente societățile de pe nivelul 2, creând astfel, împreună cu acestea, un circuit scriptic fictiv de tranzacționare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat.

În baza acestui circuit fictiv de tranzacţionare a bunurilor şi prestărilor de servicii, a fost creat un circuit financiar-bancar, cu scopul de a da o aparenţă de legalitate circuitului documentelor, respectiv facturilor.

Reclamanta a susţinut existența faptei ilicite sub forma fraudei fiscale, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c Legea nr. 241/2005, motivat de faptul că înregistrările contabile executate de pârâţi, prin intermediul societăţilor administrate (în fapt sau în drept), pârâte și ele în cauză, a unor achiziţii de mărfuri, nu au avut la bază relații comerciale reale, acestea fiind făcute cu scopul vădit de a se sustrage de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat.

În drept, acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381-1383, art. 1385 C0d civil, precum şi pe celelalte dispoziţii legale invocate în acţiune, art. 9 alin. 1 lit. c Legea nr. 241/2005, art. 36 C.proc.civ., art. 219 C.civ., art. 25 alin. 5, art. 27 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. coroborat cu art. 397 alin. 5 C.proc.pen., art. 2528 şi art. 2517 C.civ., art. 95 şi art. 112 C.proc.civ..

Curtea reţine că impasul la care s-a ajuns cu privire la competenţa judecării cauzei a rezultat din calificarea diferită dată de către instanţe cererii de chemare în judecată.

Competenţa după materie a instanţelor judecătoreşti se stabileşte în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea urmând a determina competenţa după calificarea acţiunii deduse judecăţii în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

Astfel, Curtea reţine că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”

Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.”

Potrivit art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege „(c) actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;” potrivit lit. (c1) „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative;” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol „se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.”

„Contenciosul administrativ” este definit de art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”

Art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că, „Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.”

Potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.”

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale arătate, rezultă că repararea pagubei în condiţiile legii contenciosului administrativ este posibilă doar ca urmare a anulării unui act administrativ tipic - art. 8 alin. 1 teza I-a sau asimilat - art. 8 alin. 1 teza a II-a.

Aşadar, instanţele de contencios administrativ sunt competente să judece doar litigiile care întrunesc două particularităţi: 1) una dintre părţi este o autoritate publică şi 2) conflictul are la bază un act administrativ tipic (actul administrativ unilateral) sau asimilat (refuzul nejustificat al autorităţii publice de soluţionare a unei cereri privind un act administrativ sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative sau nesoluţionarea cererii în termenul prevăzut de lege).

Astfel, concluzia care se impune este aceea că, de competenţa instanţelor de contencios administrativ nu sunt toate litigiile care implică o autoritate publică, ci doar litigiile care privesc acte administrative tipice sau asimilate.

Împrejurarea că fapta ilicită imputată pârâţilor ar consta în nerespectarea unor dispoziţii de drept fiscal şi că reclamanta este o autoritate publică nu este de natură a conduce la o altă concluzie, determinarea instanţei competente trebuind să fie făcută în funcţie de obiectul şi de cauza acţiunii.

Curtea constată că cererea reclamantei nu se subsumează niciuneia dintre categoriile reglementate în Legea nr. 554/2004 şi nici prin alte legi speciale, pentru ca, astfel, instanţa de contencios administrativ să fie competentă în a soluţiona acţiunea.

În speţă, cauza acţiunii reclamantei asupra căreia instanţa a fost chemată să se pronunţe (prin cauza acţiunii înţelegându-se scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze) este aceea de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta ilicită a pârâţilor.

Susţinând, în motivarea acţiunii, că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1369 şi art. 1381-1385 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Reclamanta a susţinut săvârşirea faptei ilicite sub forma fraudei fiscale, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, invocând în cererea de chemare în judecată aspecte care ţin de exercitarea acţiunii la instanţa civilă şi dispoziţiile art. 25 alin. 5, art. 27 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. coroborat cu art. 397 alin. 5 C.proc.pen..

Dreptul material la acţiune se conformează dispoziţiilor Codului de procedură penală, privind cazurile de soluţionare de către instanţa civilă a acţiunilor civile rezultate dintr-o cauză penală.

Curtea menţionează că reglementarea acțiunii civile din Codul de procedură penală este improprie pentru materia fiscală.

Această concluzie este îndreptățită de faptul că regulile speciale din Codul de procedură fiscală sunt extrem de stricte și trebuie avut în vedere că doar organele fiscale sunt competente să determine obligații fiscale, în sarcina unor contribuabili, că obligațiile fiscale se stabilesc prin acte administrative fiscale, iar actele administrative fiscale sunt supuse unei proceduri de control, într-o primă fază administrativă, iar apoi într-o a doua fază judiciară.

Aşa cum rezultă din întreg cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune având un obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâţilor la prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor.

Pentru a învesti legal instanţa de contencios administrativ cu o cerere în despăgubiri, ar trebui îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Acţiunea în despăgubiri formulată în faţa unei instanţe de contencios administrativ este întotdeauna subsidiară acţiunii în contencios, neintrând în sfera de competenţă a instanţei de contencios soluţionarea unei cereri de chemare în judecată având un obiect exclusiv patrimonial, cum este situaţia în speţă.

Raportul juridic care a condus la sesizarea instanţei nu este unul de drept public, ci unul de drept comun - acţiunea reclamantei având ca obiect plata unor sume, astfel încât soluţionarea unei astfel de cereri intră în competenţa jurisdicţiei de drept comun şi nu a celei de contencios administrativ.

Reclamanta a invocat ca temeiuri de drept dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1369 şi art. 1381-1385 din Codul civil şi toate argumentele invocate de reclamantă sunt dezvoltate pe condiţiile răspunderii civile delictuale.

Acţiunile patrimoniale, având ca obiect obligarea la plata unei sume de bani sunt de competenţa instanţei de drept comun, atunci când nu se cere şi anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ, ori nu au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.

O cerere pentru despăgubiri formulată pe cale separată se întemeiază doar pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru ca repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

În materia contenciosului administrativ nu este admisibilă o acțiune directă în pretenţii, o astfel de cerere nu poate fi decât subsidiară.

În condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, iar nu un act administrativ tipic sau asimilat, cadrul procesual în care urmează a fi soluţionată acţiunea reclamantei este configurat de dreptul comun, competentă material fiind instanţa civilă.

Deși prin acțiunea formulată se urmărește recuperarea unui prejudiciu cauzat bugetului de stat, Curtea reţine că prin Decizia nr. 7/19.08.2018, Î.C.C.J. - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 495/ 15.06.2018, a stabilit cu titlu obligatoriu în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, că în ce priveşte competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, aceasta revine instanţei civile.

Argumentele şi soluţia instanţei supreme sunt pe deplin aplicabile şi în cazul prezentei cauze.

Sunt elocvente în acest sens considerentele din paragrafele 50, 51, 61, 62, 65 şi, faţă de argumentele ce decurg din Decizia nr. 7/2018 a I.C.C.J. - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prezenta acţiune întemeiată de reclamantă pe răspunderea civilă delictuală nu este de competența instanței de contencios administrativ, ci a instanței civile de drept comun.

Cu privire la probleme legate de competenţa materială de primă instanţă în cazul acţiunilor derivate din cauze penale, în care a rămas nesoluţionată latura civilă şi care au ca obiect despăgubirile solicitate în procesul penal, Curtea reţine aspectele consemnate în „Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Curtea de Apel Bucureşti, 11-12 mai 2017, pag. 14” şi soluţia propusă:

„Revine instanţei civile competenţa de soluţionare a acţiunilor derivate din cauze penale în care latura civilă a rămas nesoluţionată, chiar dacă judecarea cererii presupune verificarea caracterului ilicit al faptei în raport cu dispoziţiile legislaţiei fiscale.

Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Acest text este singurul care face referire la o ipoteză în care instanţei de contencios administrativ îi revine spre competentă soluţionare, pe cale principală, o cerere care are un alt obiect decât cele menţionate la art. 1 din lege.

Cum competenţa materială a instanţei de contencios administrativ este, în raport cu competenţa instanţelor civile, una specială, nu-i poate fi deferită judecarea altor cereri decât cele menţionate în Legea nr. 554/2004 ori, după caz, într-o altă lege specială.

În consecinţă, urmează să se considere că dispoziţiile art. 27 alin. (2) teza întâi C.proc.pen., potrivit cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, fac trimitere la dispoziţiile de drept comun ale Codului de procedură civilă privind competenţa materială.

Împrejurarea că, în speţele evocate în justificarea temei propuse, instanţa civilă de drept comun, pentru a stabili condiţia faptei ilicite, condiţie necesară a angajării răspunderii în sensul obligării făptuitorului la repararea prejudiciului, este chemată să facă un examen aprofundat al unor norme de drept fiscal nu schimbă, singură, datele problemei şi soluţia pe care o impune corelaţia normă generală-normă specială în zona competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti.”

În concluzie, Curtea constată că raportul juridic dedus judecăţii are natură civilă, astfel încât competenţa de soluţionare a litigiului aparţine instanţei de drept comun, respectiv Tribunalului Mehedinţi, Secţia I Civilă, potrivit art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k şi art. 112 alin. 1 raportat la art. 107 alin. 1 C.proc.civ.

În raport de cele expuse, în temeiul art. 135 alin. 1 şi 4 C.proc.civ., Curtea va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, Secţia I Civilă, instanţa care a fost sesizată iniţial de reclamantă.