Sentință civilă nr. 169 din 15.05.2023

Instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate.

Pentru a exista momentul procedural prevăzut la art. 130 alin. 2 şi art. 131 alin. 1 C.proc.civ., trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: părţile să fie legal citate (deci, nu neapărat prezente) şi să poată pune concluzii.

A putea pune concluzii înseamnă că partea este în măsură să-şi exprime poziţia, punctul de vedere în legătură cu orice aspect din procesul respectiv.

Nu pot fi puse concluzii dacă una dintre părţi a formulat o cerere pentru lipsă de apărare, pe care instanţa o găseşte întemeiată sau dacă înscrisurile depuse de o parte nu au fost comunicate celeilalte părţi.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale la data de 31.10.2022, sub numărul 2284/101/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Şcoala Postliceală Sanitară D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

- anularea parțială a Fișei cadru de autoevaluare/evaluare nr.1964/16.08.2022 în vederea stabilirii calificativului anual pentru funcția de administrator financiar (contabil şef) pentru perioada 01.09.2021 - 31.08.2022, respectiv a punctajului şi implicit a calificativului „Bine” acordat de Consiliul de administrație şi de Comisia de Contestații din cadrul pârâtei, precum şi a proceselor-verbale care au stat la baza acordării punctajelor şi eventual a hotărârii Consiliului de administrație privind evaluarea acesteia;

- anularea adresei nr. 2467/15.09.2022; - obligarea pârâtei la acordarea punctajului maxim de 100 puncte şi a calificativului „Foarte Bine” aşa cum rezultă din rubricile „autoevaluare” şi „compartiment” inserate în Fişa cadru nr.1964/16.08.2022 de autoevaluare/evaluare în vederea stabilirii calificativului anual pentru funcția de administrator financiar (contabil şef) pentru perioada 01.09.2021 - 31.08.2022; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 cod procedură civilă.

În fapt, reclamanta a arătat că este angajata pârâtei în funcția de Administrator Financiar (contabil şef) respectiv personal didactic auxiliar în cadrul pârâtei, iar pârâta nu a respectat procedura de evaluare şi soluționare a contestației prevăzută de metodologia din 1 noiembrie 2011 de evaluare anuală a activității personalului didactic şi didactic auxiliar, publicată în Monitorul Oficial nr.824 bis din 22 noiembrie 2011, probată prin ordinul nr.6143/01.11.2011, al MECTS.

Pârâta Şcoala Postliceală Sanitară D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca fiind nefondată.

La data de 17.02.2022, reclamanta, prin avocatul ales, a depus precizare de acţiune, prin care a arătat că înțelege să conteste şi Hotărârea nr. 21/09.09.2022 a Consiliului de Administrație al pârâtei Școala Postliceală Sanitară D., doar în ceea ce privește art.2 Anexa nr.2 punctul 3 privind calificativul şi punctajul acordat.

Prin sentinţa nr. 53/2023 din 17.02.2023, Tribunalul Mehedinţi - Sectia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată şi precizată de reclamantă în favoarea Secţiei a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Mehedinţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 01.03.2023, sub numărul 2284/101/2022*.

Prin sentinţa nr. 325/2023 din 07.04.2023 pronunţată de Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei.

S-a declinat competenţa de solutionare a cauzei formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Şcoala Postliceală Sanitară D., în favoarea Tribunalului Mehedinti, Sectia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

S-a trimis dosarul la Curtea de Apel Craiova în vederea stabilirii instanţei competente.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. 726/54/2023 la data de 09.05.2023.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă în temeiul art. 135 alin. 1 şi art. 136 alin. 2 C.proc.civ., Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, reţine următoarele:

Curtea constată existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două secţii ale tribunalului, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină.

Instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate.

Regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă materială, astfel cum este reglementat de Codul de procedură civilă, determină o accelerare a judecăţii, legiuitorul stabilind o limită temporală pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială, şi anume până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Art. 130 alin. 2 C.proc.civ. impune ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanţei competente, iar după aceea, fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză.

Respectarea în practică a obligaţiei de verificare, cu prioritate, a competenţei este asigurată de dispoziţiile art. 131 alin. 1 C.proc.civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii.

Efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza.

Alin. 2 al art. 131 C.proc.civ. statuează că, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii procesuale, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, şi, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialităţii, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil - judecarea cauzei într-un termen optim şi rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C.proc.civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 31/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 133 din 19 februarie 2020, a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.”

În considerentele deciziei, Î.C.C.J. a reţinut următoarele: „57.

Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, trebuie menţionat că una dintre inovaţiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială, şi anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune şi concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă).”

Pentru a exista momentul procedural prevăzut la art. 130 alin. 2 şi art. 131 alin. 1 C.proc.civ., trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: părţile să fie legal citate (deci, nu neapărat prezente) şi să poată pune concluzii.

A putea pune concluzii înseamnă că partea este în măsură să-şi exprime poziţia, punctul de vedere în legătură cu orice aspect din procesul respectiv.

Nu pot fi puse concluzii dacă una dintre părţi a formulat o cerere pentru lipsă de apărare, pe care instanţa o găseşte întemeiată sau dacă înscrisurile depuse de o parte nu au fost comunicate celeilalte părţi.

În cauză, Curtea constată că secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a reţinut la termenul din 12.01.2023 că nu poate stabili competenţa pe baza actelor şi lucrărilor dosarului şi, în temeiul art. 131 alin. 2 C.proc.civ., a prorogat pronunţarea asupra verificării competenţei pentru un termen ulterior.

La termenul următor, 10.02.2023, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale procesuale, urmând să se pronunţe asupra acestei excepţii la termenul următor, în vederea garantării dreptului la apărare al reclamantei, prin avocat, care a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de înscrisurile depuse pentru acest termen de pârâtă, iar apărătorul pârâtei nu s-a opus la cererea formulată.

Faţă de succesiunea actelor de procedură efectuate de instanţa iniţial învestită, Curtea constată că această instanţă nu şi-a nesocotit obligaţiile care îi reveneau potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 şi art. 131 C.proc.civ. şi nu a încălcat limitele de timp impuse de aceste dispoziţii legale pentru invocarea excepţiei necompetenţei.

Ca urmare, invocând excepţia necompetenţei materiale la termenul prevăzut de art. 130 alin. 2 C.proc.civ. şi respectând dreptul la apărare al părţii în condiţiile art. 222 C.proc.civ., Curtea apreciază că nu a fost depăşit termenul legal, cu consecinţa definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată.

În continuare, Curtea va stabili natura juridică a litigiului în raport de normele aplicabile raporturilor dintre părţi, în funcţie de izvorul dreptului dedus judecăţii.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”

Sub titlul Obiectul acţiunii judiciare, art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că „(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.”

Prin urmare, de esenţa contenciosului administrativ este fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”

De asemenea, potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.”

Instanţa de contencios administrativ este o instanţă specializată, iar normele legale care îi stabilesc competenţa sunt de strictă interpretare.

Instanţei de judecată îi revine deplina competenţă de identificare şi de aplicare a normelor de drept incidente, în raport cu cadrul procesual stabilit de părţi şi cu motivele invocate în acţiune.

În cauză, Curtea reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Şcoala Postliceală Sanitară, a solicitat anularea parțială a Fișei cadru de autoevaluare/evaluare nr. 1964/16.08.2022, precum şi a proceselor-verbale care au stat la baza acordării punctajelor şi eventual a hotărârii Consiliului de administrație privind evaluarea sa; anularea adresei nr. 2467/15.09.2022; obligarea pârâtei la acordarea punctajului maxim de 100 puncte şi a calificativului „Foarte Bine”.

Reclamanta a precizat la data de 17.02.2022 faptul că a înţeles să conteste Hotărârea nr. 2/09.09.2022 a Consiliului de Administrație al pârâtei Școala Postliceală Sanitară, doar în ceea ce privește art. 2 Anexa nr. 2 punctul 3 privind calificativul şi punctajul acordat.

Reclamanta este angajată a pârâtei pe funcţia de administrator financiar (contabil).

Art. 249 lit. k din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, prevede că „Personalul didactic auxiliar este format din: (...) k) administrator financiar (contabil);”

Procedura de evaluare anuală a personalului didactic şi didactic auxiliar este prevăzută în Capitolul IV din Metodologia de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar, aprobată prin Ordinul nr. 6.143 din 1 noiembrie 2011 privind aprobarea Metodologiei de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar.

Înregistrarea şi rezolvarea contestaţiilor este prevăzută în Capitolul V din Metodologia de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar, aprobată prin Ordinul nr. 6.143 din 1 noiembrie 2011.

Potrivit art. 14, Capitolul V, din Metodologia de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar, aprobată prin Ordinul nr. 6.143 din 1 noiembrie 2011, „Hotărârea comisiei de contestaţii este definitivă şi poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă.”

Norma specială reglementată de Ordinul nr. 6.143 din 1 noiembrie 2011 privind aprobarea Metodologiei de evaluare anuală a activităţii personalului didactic şi didactic auxiliar face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Pentru cauza de faţă există o normă specială de competenţă care atribuie soluţionarea acestui tip de litigiu în competenţa instanţelor de contencios administrativ, astfel că verificarea legalităţii şi temeiniciei cererii nu poate intra decât în sfera de competenţă a instanţei de contencios administrativ.

În raport de obiectul litigiului, sub aspectul competenţei de soluţionare, cauza intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 554/2004,

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 554/2004, care reglementează competenţa materială şi competenţa teritorială, Curtea constată că aparţine Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal competenţa de soluţionare a cauzei.

În raport de cele expuse, în conformitate cu art. 135 alin. 1 şi 4 C.proc.civ., Curtea va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.