Decizie nr. 180 din 11.05.2023

Prima instanta a retinut , din probele de la dosar, că pârâta-reclamantă reconvenţional a urmărit doar să garanteze obligaţia fostului său soţ, iar nu să preia o datorie, nu s-a obligat direct faţă de creditori, ci ca un garant, având în vedere partajul care urma să aibă loc.

În aceste condiţii, nu s-a putut considera că pârâta a avut un motiv personal pentru care să-şi asume obligaţia de plată către reclamanţi, neavând niciun interes propriu în a restitui suma împrumutată de fostul soţ, în folosul personal al acestuia din urmă.

Ca urmare, Tribunalul a constatat intervenita sanctiunea nulitatii inscrisului sub semnatura privata prin care parata s-ar fi obligat sa prea datoria fostului sot, context in care a fost respinsa actiunea principala ca neintemeiata.

Curtea nu a putut valida încercarea pârâtei-reclamante reconvențional de a construi un raționament juridic care eludează situația de fapt ce a rezultat din ansamblul probator administrat în ambele cicluri procesuale și care contrazice rațiunea pentru care pârâta a preluat datoria fostului soț, transpusă în cauză acestui act juridic, și anume, căderea în lotul acesteia, în urma partajului, a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, pârâta urmărind ca toate bunurile comune să rămână în proprietatea sa.

Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, pârâta l-a înlocuit pe debitorul inițial , cel care își asumase obligația de a restitui împrumutul , chiar dacă nu s-a prevăzut în mod expres acest lucru în convenția încheiată .

Singurul impediment în cadrul acestei transmisiuni a pasivului obligațional l-ar fi putut constitui insolvabilitatea pârâtei la data când a preluat datoria, ceea ce ar fi condus la imposibilitatea liberării debitorului inițial.

Regula liberării de datorie a debitorului inițial este substanțial limitată de răspunderea pentru insolvabilitatea noului debitor la data preluării datoriei, așa cum impune art. 1601 Cod Civil și ineficacitatea preluării de datorie conform art. 1604 Cod Civil.

Cum convenția de preluare a datoriei nu a fost desființată, pârata nu era insolvabilă la data cesiunii datoriei , operează liberarea de datorie a debitorului inițial, singura obligată în raportul obligațional având drept creditori pe reclamanti rămânând pârâta, care se substituie debitorului inițial, liberat de datorie ca efect al transmiterii elementului pasiv al raportului obligațional.

Prin sentinţa civilă nr. 313/29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Olt, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active ca neîntemeiată şi a fost admisă cererea formulată de reclamanții D F şi D M, în contradictoriu cu pârâta C E, fiind obligată pârâta să plătească reclamantilor suma de 100.000 euro, sumă care va fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, calculat pentru perioada cuprinsă între data scadenţei plăţii, respectiv 17.01.2020, şi data plăţii efective a debitului.

A fost obligată pârâta C să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă debitului de 100.000 euro, calculată pentru aceeași perioadă cuprinsă între data scadenţei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta , iar prin Decizia nr. 299/16.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1320/104/2020, a fost admis apelul formulat, fiind anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Olt.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 14.02.2022, sub nr. 1320/104/2020*.

La data de 09.03.2022, reclamanţii D F si D M au formulat precizare la cererea de chemare în judecată, prin care în raport de indicaţiile din Decizia nr. 299/16.11.2021 a instanţei de control judiciar, au învederat că la soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1599-1605 din Codul Civil, solicitând să fie pusă în discuţia părţilor această calificare juridică a cererii de chemare în judecată.

La data de 14.03.2022, pârâta C E a precizat că a înţeles să formuleze cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că actul juridic denumit ,, Chitanţă” din 17.08.2018, este lipsit de cauză, întrucât nu există un scop personal urmărit de către pârâtă la încheierea acestuia, cu atât mai mult cu cât a divorţat de fostul soţ la data de 07.12.2018, în aceste condiţii fiind incidentă sancţiunea nulităţii conform art. 1238 din Codul Civil, iar potrivit art. 1235 din Codul Civil, cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

La data de 21.03.2022, reclamanţii-pârâţi reconvenţional au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, iar pârâta-reclamantă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 2084 din 23 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Olt, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 1320/104/2020*, s-a admis cererea reconvențională, formulată de pârâta C E .

S-a constatat nulitatea înscrisului sub semnătură privata denumit ,,chitanţă" din data de 17.08.2018.

S-a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanţii D F si D M în contradictoriu cu pârâta , având ca obiect – pretenţii.

Au fost obligaţi pe reclamanţi, în solidar, să plătească pârâtei suma de 16.667,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut:

A fost necontestat în speţă că la data de 17.01.2018, între reclamanţii D F si D M , în calitate de împrumutători, şi Ca, în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de împrumut de consumaţie, prin care cei dintâi au remis celui din urmă suma de 110.000 euro, cu obligaţia de a o restitui până la data de 17.09.2018.

Această convenţie a fost materializată de părţi sub forma unui înscris sub semnătură privată, denumit „chitanţă” (f. 8 dosar nr. 1320/104/2020), însă nu valabilitatea sau executarea sa face obiectul prezentei judecăţi.

În cauza, supus disputei a fost actul juridic, încheiat tot sub forma unui înscris sub semnătură privată denumit „chitanţă”, din data de 17.08.2018 (f. 9 dosar nr. 1320/104/2020), prin care pârâta-reclamantă reconvenţional s-a obligat ca în termen de doi ani să achite suma de 110.000 euro reclamanţilor-pârâţi reconvenţional.

Astfel cum a rezultat din chitanţa din data de 27.05.2019 (f. 10 dosar nr. 1320/104/2020), din întreaga sumă de 110.000 euro, reclamanţii-pârâţi reconvenţional au primit de la pârâta-reclamantă reconvenţional suma de 10.000 euro.

Prin cererea de chemare în judecată, precizată la data de 09.03.2022, reclamanţii au solicitat, pe temeiul art. 1.599-1604 C.civ., obligarea pârâtei să plătească suma de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea împrumutului acordat soţului acesteia, Cantea Traian.

La rândul său, pârâta-reclamantă reconvenţional a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că actul juridic denumit „chitanţă” din data de 17.08.2018 este lipsit de cauză, fiind incidentă sancţiunea nulităţii, conform art. 1.238 C.civ.

Cu titlu prealabil, instanţa a reţinut că art. 1599 din Codul civil defineşte preluarea de datorie ca fiind transmiterea de către debitor a obligaţiei de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie către o altă persoană şi enumeră două forme alternative de realizare a operaţiunii: (a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, (b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia debitorului iniţial.

Dacă preluarea de datorie în primul caz se realizează prin transmiterea obligaţiei de la debitorul iniţial către noul debitor, contractul dintre creditor şi noul debitor are ca obiect asumarea faţă de creditor a datoriei de către un nou debitor.

A doua formă sub care se poate realiza preluarea datoriei schimbă radical vectorul de direcţie al operaţiunii, preluarea nemaifiind o transmitere a datoriei de la persoana în patrimoniul căreia aceasta se află (debitorul iniţial) către un terţ, ci o asumare a datoriei de către terţ, prin raport juridic încheiat direct cu creditorul obligaţiei.

Această din urmă ipoteză este invocată de reclamanții-pârâți reconvențional în speța pendinte.

În raport de cererile părţilor, instanţa a constatat că este necesar a se analiza mai întâi temeinicia pretenţiilor formulate pe cale reconvențională, pentru că soluţia cererii principale este dependentă de soluţia ce s-ar pronunţa referitor la valabilitatea convenţiei.

În acest sens, din susținerile părţilor coroborate cu depozițiile martorilor C T (f. 83 dosar nr. 1320/104/2020) şi M E N (f. 88 dosar nr. 1320/104/2020), s-a reţinut că debitorul inițial nu a executat obligaţia de a restitui suma de 110.000 euro, ce-i revenea în baza contractului de împrumut încheiat la data de 17.01.2018.

Din depoziția martorului M E N (f. 62 dosar nr. 1320/104/2020*) a rezultat că, înainte de data scadenței, reclamantul-pârât reconvențional însoțit de martor au contactat-o pe pârâta-reclamantă reconvențional, pentru a-i solicita să le remită suma împrumutată de soțul acesteia.

În urma discuţiilor, între părţile litigante s-a încheiat înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanță”, din data de 17.08.2018, în care s-a menţionat că pârâta-reclamantă reconvenţional se obligă ca în termen de doi ani să achite reclamanţilor-pârâţi reconvenţional suma de 110.000 euro, împrumutată la data de 17.01.2018.

Analizând înscrisul a cărui nulitate a invocat-o pârâta-reclamantă, instanţa a constatat că acesta cuprinde un acord de voinţă exprimat de ambele părţi semnatare, prin intermediul căruia acestea au stabilit de comun acord care este cuantumul creanţei pe care pârâta o datorează reclamanţilor şi modalitatea în care aceasta se va achita.

În ceea ce priveşte motivele referitoare la nulitate pentru lipsa cauzei, instanţa a reţinut că pârâta-reclamantă reconvenţional a arătat că nu există un scop personal urmărit de aceasta pentru a-şi asuma o obligaţie de plată a unei sume însemnate, de 110.000 euro.

Conform prevederilor art. 1.235 C.civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, iar potrivit prevederilor art. 1236 C.civ., acesta trebuie să existe, să fie... licită şi morală, cauza fiind ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice, respectiv imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

De asemenea, potrivit prevederilor art.1.238 C.civ., lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Cauza actului juridic o reprezintă scopul urmărit de o persoană prin încheierea actului juridic.

Cauza, în concepţia legiuitorului, a literaturii şi a practicii judiciare, cuprinde atât scopul imediat (obiectiv), care este invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile), cât şi scopul mediat, care constă în motivul principal, determinant, al încheierii actului juridic.

Scopul mediat este un element subiectiv, concret şi variază de la caz la caz.

Cele două scopuri precizate sunt elemente componente (obiectiv şi subiectiv) ale noţiunii unice, complexe, de cauză, nu două elemente autonome.

Limitativ la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de către reclamanţi, instanţa a reţinut că nu există un scop mediat, în sensul de element subiectiv, personal, pentru care pârâta-reclamantă reconvenţional să se oblige la plata sumei de 110.000 euro.

În realitate, din probele de la dosar, s-a observat că pârâta-reclamantă reconvenţional a urmărit doar să garanteze obligaţia fostului său soţ, iar nu să preia o datorie.

În acest sens au fost chiar răspunsurile la întrebarea nr. 9 din interogatoriul administrat la prima judecată în fond (f. 53, 56 dosar nr. 1320/104/2020*), prin care reclamantul a mărturisit că pârâta şi-a asumat obligaţia de garanţie doar cu condiţia ca fostul soţ (C T) să fie de acord ca în urma partajului de bunuri comune acestea să revină exclusiv fostei soţii.

De asemenea, din depoziţiile coroborate ale martorilor C T(f. 83 dosar nr. 1320/104/2020, fila 58 dosar nr.1320/104/2020*) şi M E N (f. 88 dosar nr. 1320/104/2020) a rezultat că înţelegerea părţilor a fost ca în urma partajului de bunuri comune, pârâta să remită creditorilor suma împrumutată de fostul său soţ, cu condiţia ca bunurile supuse împărţelii să-i revină în proprietate exclusivă.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, răspunsurile pârâtei la întrebările din interogatoriul administrat la prima judecată în fond (fila 58 dosar nr. 1320/104/2020) nu au confirmat existenţa cauzei preluării de datorie.

Dimpotrivă, prin răspunsurile la întrebările 3 şi 7, pârâta a arătat că nu s-a obligat direct faţă de creditori, ci ca un garant, având în vedere partajul care urma să aibă loc.

Or, reclamanţii au indicat în mod expres că invocă instituţia preluării de datorie, pe temeiul căreia s-au considerat îndreptăţiţi a solicita pârâtei plata sumei de 100.000 euro, astfel că în raport de această instituţie trebuie limitată analiza referitoare la existenţa cauzei în actul juridic din data de 17.08.2018.

În aceste condiţii, faţă de probele de la dosar, în cauză nu s-a putut considera că pârâta a avut un motiv personal pentru care să-şi asume obligaţia de plată către reclamanţi, neavând niciun interes propriu în a restitui suma împrumutată de fostul soţ, în folosul personal al acestuia din urmă.

Ca urmare, Tribunalul a apreciat că în speţă s-a impus constatarea nulităţii înscrisului sub semnătură privata denumit ,,chitanță" din data de 17.08.2018.

Faţă de această apreciere, având în vedere art. 1254 C.civ., care reglementează efectul nulităţii, consacrat de adagiul latin „quod nullum est, nullum producit effectum", instanţa a constatat nu există fundament pentru admiterea cererii de chemare în judecată, precizată la data de 09.03.2022, formulată de către reclamanţi.

Raportat la considerentele din precedent, Tribunalul a admis cererea reconvenţională, a constatat nulitatea înscrisului sub semnătură privata denumit ,,chitanţă” din data de 17.08.2018 şi a respins acțiunea, precizată la data de 09.03.2022.

În conformitate cu prevederile art. 453 C.proc.civ. coroborat cu art. 451 C.proc.civ., instanţa a dispus obligarea reclamanţilor, în solidar, să plătească pârâtei suma de 16.667,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat 4000 lei (f. 27), taxa judiciară de timbru rejudecare 8.445 lei (f. 28) şi taxa judiciară de timbru apel 4.222,5 lei (f. 26 verso apel, dosar apel).

S-a admis cererea reconvențională, formulată de pârâta C E.

S-a constatat nulitatea înscrisului sub semnătură privata denumit ,,chitanţă" din data de 17.08.2018.

S-a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta .

Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtei suma de 16.667,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal şi motivat au declarat apel apelanţii-reclamanţi D F si D M a, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelanţii-reclamanţi au arătat că sunt nemulţumiţi de faptul că instanța de judecată a favorizat intimata, în sensul că contribuit la îmbogățirea acestora cu o sumă mare, respectiv 100.000 euro, astfel prejudiciind apelanţii cu această sumă de bani.

În acest sens, apelanţii au arătat, că de la data pronunțării sentinței apelate și până în prezent, s-au creat neînţelegeri în familie, datorate de imposibilitatea de a strânge această sumă de bani ce ar trebui dată finului acestora, respectiv martorului Moise Eroftei Neluță.

Mai mult, le-a fost deteriorată şi starea de sănătate.

Astfel, cum a motivat și instanța de fond, înscrisul a cărui nulitate a invocat-o pârâta-reclamantă cuprinde un acord de voință exprimat de ambele părți semnatare, prin intermediul căruia apelanţii au stabilit de comun acord care este cuantumul creanței pe care pârâta o datorează acestora și modalitatea în care aceasta va fi achitată.

Având în vedere acest acord încheiat între apelanţii-reclamanţi și pârâta este foarte clar că efectele juridice pe care le poate produce acest acord nu pot fi decât acelea de preluare a datoriei și obligația de a achita creanța.

În acest sens apelanţii au invocat prevederile art.1238 alin. (1) Cod civil, potrivit cu care „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice”.

Astfel, apelanţii au arătat că acest înscris a fost greșit calificat, însemnând decât o preluare a datoriei, pentru că o altfel de garantare a datoriei nu există.

De altfel, în actul sub semnătură privată intitulat ”chitanță”, nu s-a menționat că este vorba despre o obligare de garantare a datoriei, ci o obligare de a achita suma de 110.000 euro.

Au invederat ca există probe care nu lasă loc de îndoială cu privire la cauză.

În acest sens apelanţii au solicitat a se avea în vedere depoziția martorului Moise Eroftei Neluță, care a declarat în cel de-al doilea ciclu procesual că pârâta-reclamantă a afirmat că preia datoria fostului soț, cauza fiind aceea ca fostul soț să fie de acord ca la partajarea bunurilor comune, acestuia să-i revină bunurile în schimbul preluării datoriei.

Dar peste acest aspect, proba care nu poate fi combătută sub nicio formă, a fost răspunsul pârâtei-reclamante la interogatoriu, astfel că la întrebarea nr. 6 din interogatoriu a fost cauza ce a determinat a se încheia cu apelanţii-reclamanţi acea chitanță, prin care exista obligația de achitare a datoriei d-lui C T, răspunsul fiind: ”Urma să facem partajul”.

Faptul că pârâta a înțeles să preia datoria fostului soț rezultă cu certitudine că din datoria totală le-a achitat reclamanţilor suma de 10.000 euro, cauza fiind aceea ca la partaj să se aibă în vedere datoria preluată; Cauza care a determinat-o pe pârâta să preia datoria fostului soț a fost materializată doar cu privire la interesul acesteia.

În acest sens apelanţii au arătat că pe rolul Judecătoriei Balș se află dosarul privind partajarea bunurilor comune dintre foștii soți (dosar nr. 353/184/2021), în care domnul C T a respectat înțelegerea ca urmare a preluării datoriei de către fosta soție, în sensul că deși aceasta a solicitat să-i fie atribuită cota de 90% din bunuri, domnul C nu a depus întâmpinare, nu a formulat cerere reconvențională ci, așa cum a fost înțelegerea, a lăsat ca fosta soție să primească bunurile.

Mai mult, în acel dosar pârâta chiar a uzat de hotărârea pronunțată în primul ciclu procesual din acest dosar, prin care a fost obligată să plătească apelanţilor suma de 100.000 euro, arătând că din acest motiv se impune să-i fie atribuite acesteia bunurile dobândite în timpul căsătoriei.

Față de cele arătate apelanţii au solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât la fond, cât și în apel, în cele două cicluri procesuale, precum şi a se dispune atașarea dosarului nr. 353/184/2021 la prezenta cauză, pentru a se dovedi că cele susținute de către apelanţi sunt reale.

În drept, apelanţii şi-au întemeiat apelul pe disp. art. 466 - 482 Cod procedură civilă.

La data de 03.03.2023 intimata C E a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, intimata a arătat faptul că este normal ca avocatul care îi reprezintă pe apelanți este incompatibil a o reprezenta pe aceasta în dosarul de partaj, însă avocatul nu a renunțat la mandatul său decât când intimata a solicitat rezilierea contractului văzând că avocatul folosea diverse informații din acel dosar împotriva sa în cauză, inclusiv prin cereri formulate în cadrul dosarului de partaj care nu îi profită și care nu erau decât de natură să îi servească acestuia pentru ajutarea apelanților în cauză.

Pe de altă parte, potrivit art. 114 alin. 3 din același statut ”Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client dacă secretul informațiilor încredințate de un client anterior riscă să fie afectat sau atunci când cunoașterea de către avocat a cauzelor unui client anterior îl favorizează nejustificat pe noul client”.

Intimata a invocat dispozițiile art. 115. lit. b) din Statutul profesiei de avocat privind conflictul de interese.

A arătat că apelanții sunt în eroare cu privire la interpretarea dată art. 1239 Cod Civil.

Astfel, este adevărat că o cauză poate să nu fie expres prevăzută, însă ea trebuie să existe și atunci când nu este expres prevăzută.

Ca urmare, Tribunalul a apreciat corect că în speță s-a impus constatarea nulității înscrisului sub semnătură privată denumit „chitanță” din data de 17.08.2018.

Față de această apreciere, având în vedere art. 1254 Cod civil, care reglementează efectul nulității, consacrat de adagiul latin „quod nullum est, nullum producit effectum”, instanța a mai constatat că nu există fundament pentru admiterea cererii de chemare în judecată, precizată la data de 09.03.2022, formulată de către reclamanți și raportat la considerentele din precedent, Tribunalul a admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea înscrisului sub semnătură privată denumit „chitanță” din data de 17.08.2018 .

Prin decizia nr 180/11.05.2023 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2084 de la 23 Septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Olt, Secţia I Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ,având ca obiect pretenţii.

A schimbat sentinţa civilă nr. 2084 de la 23 Septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Olt, Secţia I Civilă în sensul ca a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta C E.

A admis în parte acţiunea precizată, formulată de apelanţii-reclamanţi D F si D M , în contradictoriu cu pârâta C E.

A obligat pârâta Cantea Elena să achite reclamanţilor suma de 100.000 Euro datorată în baza contractului de preluare datorie.

A obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 17.445 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi suma de 9273 lei cheltuieli de judecată în etapa apelului.

A respins cererea accesorie formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi apel.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, a retinut Curtea ca prin motivele de apel s-a criticat hotărârea primei instanţe în ce privește aplicarea prevederilor art. 1235-1239 Cod civil cu referire la cauza convenției încheiate de părți la data de 17.08.2018 și ale art. 1599-1601 Cod civil ce vizează instituția preluării de datorie.

Prin prisma acestor critici, s-a raportat instanța de apel la cererea reconvențională formulată de pârâtă prin care a reclamat, în temeiul art. 1238 Cod civil, lipsa cauzei convenției încheiate între părțile litigante la data de 17.08.2018, întrucât de modalitatea de soluționare a acestei cereri depinde soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea pârâtei la achitarea sumei de 100.000 de euro ca efect al preluării datoriei fostului soț, C T.

Tribunalul și-a construit raționamentul pe analiza și interpretarea probatoriului administrat, respectiv răspunsurile părților la interogatoriu și depozițiile martorilor și a concluzionat că pârâta nu a avut un motiv pentru care și-a asumat obligația de plată către reclamanți, neavând niciun interes propriu în a restitui suma împrumutată de fostul soț, ceea ce a fundamentat soluția de constatare a nulității înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 17.08.2018.

Considerentele decizorii ale sentinței apelate relevă însă o aplicare greșită a dispozițiilor legale antereferite.

Astfel, cauza este un element esențial al contractului, întrucât vizează limitele unui principiu fundamental în materia obligațiilor, și anume principiul libertății contractuale.

Libertatea contractuală nu este absolută, fiind supusă principiului legalității și fiind limitată la normele juridice imperative și la ordinea publică.

Cu alte cuvinte, părțile sunt libere să încheie orice contract, însă, pe lângă obligația de a respecta alte cerințe de fond și, uneori, de formă, ele trebuie să aibă și un scop pentru care încheie acel act.

Iar acest scop este valabil și acceptat doar atunci când sunt îndeplinite cerințele exprese și imperative ale legii.

În primul rând, cauza trebuie să existe.

Dacă este cert că una dintre părți nu își va primi contraprestația pentru că așa s-a urmărit, cauza nu există, și, pe cale de consecință, vor putea fi aplicate sancțiunile prevăzute de lege cu privire la inexistența cauzei.

Cauza trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului, dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale.

Convenția încheiată între reclamanți și pârâtă la data de 17.08.2018 prin care aceasta din urmă s-a obligat ca în termen de doi ani să achite suma de 110.000 de euro pe care soțul său o împrumutase de la reclamanți la data de 17.01.2018 nu este lipsită de cauză, scopul urmărit fiind acela ca în urma partajului de bunuri comune ce face obiectul cauzei înregistrate pe rolul Judecătoriei Balș acesteia să îi fie constatată o cotă de contribuție majoritară la dobândirea bunurilor comune și, pe cale de consecință, să îi fie atribuite în natură aceste bunuri.

Că pârâta a urmărit prin asumarea la data de 17.08.2018 a obligației de restituire a debitului de 110.000 de euro atribuirea în natură a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu debitorul inițial C T rezultă atât din răspunsul la interogatoriu prin care pârâta învederează că partajul a fost cauza asumării de obligații în august 2018, recunoaștere care sub aspect juridic are valoarea unei mărturisiri judiciare provocate, cât și din cererea pe care pârâta a formulat-o în cadrul dosarului de partaj prin care, în susținerea ipotezei atribuirii în lotul său a bunurilor comune, C E învederează obligația fostului soț de restituire a împrumutului în cuantum de 110.000 de euro, neîndeplinită față de familia D, dar asumată de pârâta tocmai pentru a rămâne în posesia imobilelor, urmând ca această sumă să fie avută în vedere la partaj.

Cum prezumția existenței cauzei, reiterată în mod expres de art. 1239 alin. 1 Cod civil este relativă, pârâtei, care invocă lipsa cauzei, îi revine sarcina probei, operațiune care poate fi produsă prin orice mijloc de probă.

Proba testimonială administrată în cauză și proba cu înscrisuri și interogatoriul părților nu au răsturnat însă această prezumție, rațiunea pentru care pârâta a încheiat înscrisul din 17.08.2018 fiind prefigurată chiar de către aceasta prin răspunsul la interogatoriu și prin solicitările formulate în cadrul dosarului Judecătoriei Balș, ce a fost atașat spre observare, prin care a arătat că fostul soț a împrumutat de la familia D suma de 110.000 de euro pe care nu a restituit-o, astfel că, în încercarea de a se opune declanșării unui litigiu de partajare a bunurilor comune pentru ca cei doi creditori ai fostului soț să se îndestuleze din bunurile ce urmau a cădea în lotul acestuia, pârâta a preluat datoria lui C T, urmând ca la partaj să se țină cont de această sumă.

A arătat în mod expres pârâta că din suma totală a achitat reclamanților 10 000 de euro, fapt atestat și de înscrisul încheiat la data de 27.05.2019, însă, văzând că DGRFP a cerut partajarea bunurilor comune, tot în scopul recuperării unei datorii a fostului soț, a ales să nu mai achite diferența până la 110.000 de euro.

Scopul urmărit de pârâtă prin semnarea convenției de preluare a datoriei fostului soț este probat și de depozițiile martorilor audiați în prima instanță, martorul M E N învederând că atunci când s-a întâlnit cu pârâta în scopul recuperării sumei împrumutate, suma ce îi aparținuse, aceasta a declarat că se obligă să preia datoria împrumutatului, întrucât cei doi foști soți urmau să se desocotească în cadrul procesului de partaj, aspect confirmat și de depoziția martorului C T care a arătat circumstanțele factuale în care pârâta urma să restituie suma de 100.000 de euro reclamanților, acelea ca în urma partajului aceasta sumă să fie dedusă din partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia din comunitatea de bunuri.

Ca atare, Curtea nu poate valida încercarea pârâtei-reclamante reconvențional de a construi un raționament juridic care eludează situația de fapt ce a rezultat din ansamblul probator administrat în ambele cicluri procesuale și care contrazice rațiunea pentru care pârâta a preluat datoria fostului soț, transpusă în cauză acestui act juridic, și anume, căderea în lotul acesteia, în urma partajului, a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, pârâta urmărind ca toate bunurile comune din orașul Balș să rămână în proprietatea sa.

În acest context, cererea reconvențională formulată de pârâtă, de constatare a nulității convenției din 17.08.2018 pentru lipsa cauzei se privește ca neîntemeiată, soluția primei instanțe urmând a fi reformată sub acest aspect.

Cât privește petitul principal cu care instanța a fost investită, fundamentat pe prevederile art. 1599 și următoarele Cod civil care reglementează preluarea datoriei debitorului inițial, printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, instanța de apel reține că instituția preluării de datorie definește operațiunea juridică prin care o obligație se transmite din patrimoniul debitorului în cel al unei alte persoane, în temeiul acordului de voință între debitorul inițial și noul debitor și având consimțământul creditorului său în temeiul acordului de voință între creditor și noul debitor.

Această a doua variantă este incidentă speței, prin convenția încheiată la data de 17.08.2018, noul debitor, pârâta C E, s-a obligat să preia datoria debitorului inițial C T față de creditorii D F si D M, aceea de restituire a împrumutului contractat de debitorul inițial la data de 17.01.2018, în cuantum de 110.000 euro, în termen de doi ani de la data încheierii convenției de transmitere a datoriei.

Ca atare, ceea ce a preluat pârâta, noul debitor al creditorilor este componenta de pasiv a raportului obligațional.

Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, pârâta l-a înlocuit pe debitorul inițial C T, cel care își asumase obligația de a restitui împrumutul până la data de 17.09.2018, chiar dacă nu s-a prevăzut în mod expres acest lucru în convenția încheiată în 17.08.2018.

Singurul impediment în cadrul acestei transmisiuni a pasivului obligațional l-ar fi putut constitui insolvabilitatea pârâtei la data când a preluat datoria, ceea ce ar fi condus la imposibilitatea liberării debitorului inițial, C T.

Regula liberării de datorie a debitorului inițial este substanțial limitată de răspunderea pentru insolvabilitatea noului debitor la data preluării datoriei, așa cum impune art. 1601 Cod Civil și ineficacitatea preluării de datorie conform art. 1604 Cod Civil.

Cum convenția de preluare a datoriei nu a fost desființată, în lumina celor expuse în partea de început a considerentelor și cum noul debitor, pârâta C E, nu era insolvabilă la data cesiunii datoriei din 17.08.2018, în speță operează liberarea de datorie a debitorului inițial C T, singura obligată în raportul obligațional având drept creditori pe D F si D M rămânând pârâta, care se substituie debitorului inițial, liberat de datorie ca efect al transmiterii elementului pasiv al raportului obligațional.

Solvabilitatea pârâtei concomitentă datei preluării datoriei rezultă din adresa nr. 21950/16.11.2018 emisă de Primăria Orașului Balș care atestă ca la nivelul anului 2018 pârâta împreună cu C T figura în evidențele fiscale cu mai multe bunuri imobile situate în Balș, strada Nicolae Bălcescu și strada Gheorghe Vasilescu, locuințe, spatii comerciale și terenuri.

Întrucât obligația de a restitui împrumutul în cuantum de 110.000 de euro s-a transferat pârâtei în starea în care se afla în patrimoniul debitorului inițial, C T, la data încheierii convenției de preluare a datoriei, drepturile creditorilor D F si D M legate de obligația transferată nefiind afectate, demersul judiciar prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 de euro reprezentând contravaloarea împrumutului acordat lui C T apare ca fiind fondat, din suma totală de 110.000 de euro pârâta restituind conform înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 27.05.2019 suma de 10.000 de euro.

Acțiunea a fost însă admisă în parte, urmând a fi obligată pârâta să achite reclamanților, în baza convenției de preluare a datoriei, debitul principal, astfel cum a fost menționat atât în contractul de împrumut, cât și în cel de preluare a datoriei, fără accesorii constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, întrucât stabilirea obligației de plată în moneda euro acoperă riscul devalorizării la care este supusă în mod constant moneda națională și a cărei rațiune este actualizarea solicitată de reclamanți.

Stabilind obiectul obligației de restituire în moneda euro, creditorii se află în situația de a primi valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății de către debitoare, așa încât nu se poate considera ca nu le-a fost respectat dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-au suferit ca urmare a neexercitării obligației contractuale asumate.

Pentru toate aceste considerații, raportat la prevederile art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, apelul declarat de reclamanți a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în sensul respingerii ca nefondate a cererii reconvenționale și admiterii în parte a cererii precizate.

A fost obligată pârâta să achite reclamanților suma de 100.000 de euro datorată în baza contractului de preluare a datoriei încheiat la data de 17.08.2018.

Totodata, in temeiul art 453 Cpc, a fost obligata parata, ca parte care a pierdut litigiul ca efect al admiterii apelului declarat de reclamanti si, pe cale de consecinta, a actiunii acestora , la plata care reclamanti a sumei de 17 445 de lei cheltuieli de judecata in prima instanta constand in taxa judiciara de timbru in cuantum de 8445 de lei conform chitantei aflate la fila 44 din dosarul de fond din primul ciclu procesual si 9000 de lei onorariu avocat potrivit chitantelor nr 217 /4.05.2020 si 218/5.09.2020 aflate in acelasi dosar si 9273 lei cheltuieli de judecata in apel constand in taxa judiciara de timbru conform chitantei aflate la fila 18 din dosarul de apel din al doilea ciclu procesual si onorariu avocatial redus in apel de la suma de 15 000 de lei in ambele cicluri procesuale la suma de 5000 de lei.

A fost respinsa cererea intimatei parate privind acordarea cheltuielilor de judecata, aceasta fiind partea care a pierdut litigiul prin admiterea caii de atac declarate de partile adverse.

Raportat la prevederile art 451, al 2 Cpc , a apreciat instanta de apel ca un cuantum al onorariului avocatial de 5000 de lei in calea de atac este proportional cu gradul de complexitate al cauzei si volumul de munca depus de aparatorul apelantilor, motivat de imprejurarea ca in ambele cicluri procesuale apelul a fost solutionat pe parcursul a doua termene de judecata, aparatorul intimatilor in primul ciclu procesual a depus intampinare , iar in al doilea ciclu procesual a redactat memoriul de apel fara a fi solicitata si incuviintata administrarea de noi probatorii, cu exceptia atasarii dosarului Judecatoriei Bals.

Ca atare, cauza fiind solutionata intr-un interval de timp relativ scazut si prezentand o complexitate medie , onorariul avocatial redus la 5000 de lei in apel de la 15 000 de lei este proportional cu volumul efectiv de muncă depus de avocat si gradul de dificultate al cauzei.

Cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real, insa nu în limita unui cuantum rezonabil, nefiind astfel în concordantă si cu criteriile de apreciere prevăzute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele Costin împotriva României, și, respectiv, Strain si altii impotriva Romaniei , motiv pentru care onorariul de avocat a fost redus in etapa procesuala a apelului de la suma de 15 000 de lei la suma de 5000 de lei.